Religio

Cartea:

Cărți

A cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru, Marcu Ascetul – Despre legea duhovnicească, în 200 de capete

(Iau împărţirea capetelor după Filocalia greacă. În P. G. 65, 905A–930B variază puţin.)

1. Fiindcă de multe ori aţi dorit să ştiţi ce este legea duhovnicească de care vorbeşte dumnezeiescul Apostol (Rom. VII, 14) şi care este cunoştinţa şi lucrarea celor ce vor să o păzească, vom vorbi despre acestea pe cât ne va fi cu putinţă.
2. Întâi ştim că Dumnezeu este începutul, mijlocul şi sfârşitul oricărui bine; iar binele este cu neputinţă să fie crezut şi săvârşit altfel decât în Hristos Iisus şi Duhul Sfânt.
3. Tot binele e dăruit de Dumnezeu cu un rost oarecare şi cel ce-l primeşte cu această credinţă nu-l va pierde.
4. Credinţa neclintită este turn întărit. Iar Hristos se face toate celui ce crede.
5. Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca să fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci.
6. Cel ce e smerit în cugetul său şi împlineşte o lucrare duhovnicească, când citeşte dumnezeieştile Scripturi, pe toate le aduce în legătură cu sine, şi nu cu altul.
7. Roagă pe Dumnezeu să deschidă ochii inimii tale şi vei vedea folosul rugăciunii şi al citirii.
8. Cel ce are vreun dar duhovnicesc şi suferă împreună cu cel ce nu-l are îşi păstrează darul prin împreuna pătimire; iar cel mândru şi-l va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei.
9. Gura celui smerit în cugetare grăieşte adevărul; iar cel ce i se împotriveşte se aseamănă cu sluga aceea care a pălmuit peste obraz pe Domnul.
10. Nu te face ucenic al celui ce se laudă pe sine, ca nu cumva, în loc de smerita cugetare, să înveţi mândria.
11. Să nu te înalţi întru inima ta pentru că înţelegi cele zise în Scripturi, ca să nu cazi cu mintea în duhul hulirii.
12. Să nu încerci a dezlega prin gâlceavă un lucru încurcat, ci prin cele arătate de legea duhului, adică prin răbdare, rugăciune şi nădejdea care numai la un lucru se gândeşte.
13. Cel ce se roagă trupeşte şi încă nu are cunoştinţă duhovnicească este ca orbul care strigă şi zice: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă“ (Luca XVIII, 38).
14. Orbul de odinioară, după ce i s-au deschis ochii şi a văzut pe Domnul, închinându-se Lui nu L-a mai mărturisit fiu al lui David, ci Fiu al lui Dumnezeu.
15. Să nu te înalţi când verşi lacrimi în vremea rugăciunii, căci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tăi de ai putut vedea cu mintea.
16. Cel ce, asemenea orbului, şi-a lepădat haina şi s-a apropiat de Domnul se face ucenicul Lui şi propovăduitorul învăţăturilor celor mai înalte.
17. De va zăbovi păcatul în gândurile noastre ne va umple inima de semeţie; iar de îl vom izgoni prin înfrânare şi nădejde, vom dobândi zdrobirea inimii.
18. Este o zdrobire de inimă lină şi folositoare, spre înmuierea ei; şi este alta ascuţită şi vătămătoare, spre pedepsirea ei.
19. Privegherea, rugăciunea şi răbdarea necazurilor ce vin asupra noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă şi folositoare, dacă nu împrăştiem tovărăşia lor prin lăcomia după ceva. Căci cel ce rabdă în acestea, şi în celelalte va fi ajutat; iar cel nepăsător şi împrăştiat, la ieşirea din trup cumplit se va chinui.
20. Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieşirii, i se face sufletului închisoare şi lanţ; iar cea iubitoare de osteneli îi este poartă deschisă.
21. Inima învârtoşată este poartă de fier zăvorită înaintea cetăţii; iar celui ce pătimeşte răul şi este strâmtorat i se deschide de la sine, ca şi lui Petru (Fapte XII, 10).102(Vezi şi Maxim Mărturisitorul, Quaestiones ad Thalassium, în P.G. 90, 329A.)
22. Multe sunt felurile rugăciunii, care de care mai deosebit. Totuşi nici una nu este vătămătoare, decât aceea care nu mai este rugăciune, ci lucrare diavolească.
23. Un om voind să facă rău s-a rugat după obicei, mai întâi în cuget, şi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind împiedicat, mai pe urmă mult I-a mulţumit.
24. Iar David, vrând să ucidă pe Nabal din Carmel, după ce a luat înştiinţare despre dumnezeiasca răsplătire, tăindu-şi gândul acesta mult I-a mulţumit. Ştim iarăşi ce a făcut când a uitat de Dumnezeu, neoprindu-se până ce Natan, proorocul, nu i-a adus aminte de Dumnezeu.
25. Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când îl vei uita Domnul să-şi aducă aminte de tine.
26. Citind dumnezeieştile Scripturi cugetă la cele ascunse într-însele; „Căci câte mai ’nainte s-au scris, toate, zice, spre a noastră învăţătură s-au scris“ (Rom. XV, 4).
27. Scriptura numeşte credinţa „temelie a celor nădăjduite“ (Evr. XI, 1); iar pe cei ce nu cunoasc sălăşluirea lui Hristos i-a numit necercaţi.
28. După cum din cuvinte şi lucruri se vede cugetul, tot aşa se vede din faptele bune ale inimii răsplata viitoare.
29. Inima milostivă e vădit că va primi milostivire; iar cea care nu este aşa, pe cele dimpotrivă.
30. Legea libertăţii învaţă tot adevărul. Mulţi o ştiu aceasta prin cunoştinţă; însă puţini o înţeleg, pentru că înţelegerea e totdeauna în proporţie cu împlinirea poruncilor ei.
31. Nu căuta desăvârşirea ei prin virtuţi omeneşti, căci nu se va împlini desăvârşit printr-însele. Desăvârşirea ei e ascunsă în crucea lui Hristos.
32. Legea slobozeniei se cunoaşte prin cunoştinţa adevărată; se înţelege prin lucrarea poruncilor; şi se împlineşte desăvârşit prin mila lui Hristos.
33. Când ne vom sili să împlinim în conştiinţă toate poruncile lui Dumnezeu, vom înţelege că legea Domnului este fără prihană; că se cultivă prin faptele noastre cele bune, dar fără mila lui Dumnezeu nu este cu putinţă să se desăvârşească între oameni.
34. Cei ce nu se socotesc pe ei datornici întregii legi a lui Hristos cunosc trupeşte legea lui Dumnezeu, „neînţelegând nici cele ce zic, şi nici cele despre care se rostesc cu tărie“ (1 Tim. I, 7). De aceea ei socotesc că împlinesc legea desăvârşit prin fapte.
35. Un lucru poate fi săvârşit bine la arătare, dar scopul celui ce l-a săvârşit nu e bun. De asemenea, poate fi rău la înfăţişare, dar ţinta făcătorului poate fi bună. Dar nu numai fapte săvârşesc unii, ci şi vorbe grăiesc în chipul în care am zis. Căci unii schimbă calitatea unui lucru prin neiscusinţa şi neştiinţa lor, alţii prin intenţia cea rea şi iarăşi alţii, prin scopul evlavios.
36. Pe cel ce îşi ascunde defăimarea şi ocara punând înainte laude, cu greu îl pot descoperi cei mai simpli. Asemenea acestuia este şi cel ce sub chipul smereniei e plin de slava deşartă. Aceştia acoperind multă vreme adevărul cu minciuna, în cele din urmă sunt daţi totuşi pe faţă de fapte.
37. Unul făcând un lucru la arătare bun, vatămă pe aproapele său; iar altul nefăcând un asemenea lucru, îl ajută cu gândul.
38. Este o mustrare din răutate sau din răzbunare şi este alta întru frica de Dumnezeu şi pentru adevăr.
39. Pe cel ce a încetat de-a mai păcătui şi s-a pocăit nu-l mai mustra; iar de zici că pentru Dumnezeu îl mustri, mai întâi descoperă-ţi păcatele tale.
40. Începătorul oricărei virtuţi este Dumnezeu, precum soarele, al luminii de toate zilele.
41. Când săvârşeşti fapte virtuoase, adu-ţi aminte de Cel ce a zis: „Fără mine nu puteţi face nimic“ (Ioan XV, 5).
42. Prin necazuri şi-au gătit oamenii cele bune, după cum prin slava deşartă şi prin plăcere, cele rele.
43. Cel nedreptăţit de oameni scapă de păcat şi, pe măsura mâhnirii sale, află sprijin împotriva lui.
44. Cel ce crede în răsplata lui Hristos pe măsura credinţei sale rabdă bucuros toată nedreptatea.
45. Cel ce se roagă pentru oamenii ce-l nedreptăţesc îi înspăimântă pe draci; iar cei ce se luptă cu cei dintâi e rănit de cei de-al doilea.
46. Este mai bine să fim batjocoriţi de oameni decât de draci; dar cel plăcut lui Dumnezeu pe amândoi i-a biruit.
47. Tot binele vine de la Domnul după o anumită orânduire şi pleacă pe ascuns de la cei nemulţumitori, nerecunoscători şi leneşi.
48. Tot păcatul sfârşeşte în plăcerea oprită, precum orice virtute într-o mângâiere duhovnicească. Dacă stăpâneşte cel dintâi, stârneşte pe cele proprii lui; iar dacă stăpâneşte cea de-a doua, de asemenea pe cele înrudite cu ea.
49. Ocara de la oameni aduce întristare inimii, dar se face pricină de curăţie celui ce o rabdă.
50. Neştiinţa îndeamnă la împotrivire faţă de cele ce sunt de folos şi neruşinându-se sporeşte numărul păcatelor.
51. Primeşte necazurile, că întru nimic nu te păgubesc în cele ce le ai de mai înainte; dar leapădă lăcomia, căci ai să dai socoteală.
52. După ce ai păcătuit în ascuns, nu încerca să uiţi. „Căci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii Domnului, înaintea Căruia avem să dăm socoteală“ (Evr. IV, 13).
53. Arată-te Stăpânului cu cugetul tău. „Căci omul caută la faţă, pe când Dumnezeu priveşte în inimă“ (1 Regi XVI, 7).
54. Nu cugeta şi nu face nimic fără un scop plăcut lui Dumnezeu. Căci cel ce călătoreşte fără scop va osteni în zadar.
55. Cel ce păcătuieşte fără să fie silit cu greu se pocăieşte, pentru că dreptatea lui Dumnezeu este fără de greşeală.
56. Întâmplarea dureroasă face pe înţelept să-şi aducă aminte de Dumnezeu şi întristează pe măsura ei pe cel ce a uitat de Dumnezeu.
57. Orice suferinţă fără voie să te înveţe să-ţi aduci aminte de Dumnezeu; în acest caz nu-ţi va lipsi prilejul spre pocăinţă.
58. Uitarea în sine n-are nici o putere, dar se întăreşte din pricina negrijii noastre şi pe măsura acesteia.
59. Nu zice: Ce să fac, căci ceea ce nu voiesc aceea mi se întâmplă să fac. Ci, aducându-ţi aminte, cugetă la ceea ce eşti dator să faci.
60. Deci fă binele de care-ţi aduci aminte; şi cel de care nu-ţi aduci aminte se va descoperi ţie. Şi să nu-ţi dai cugetul fără judecată uitării.
61. Scriptura zice că „iadul şi pierzarea sunt arătate înaintea Domnului“ (Prov. XV, 11). Acestea le zice despre neştiinţa şi uitarea inimii.
62. Căci iad este neştiinţa, fiindcă amândouă sunt întunecate. Şi pierzare este uitarea, pentru că prin ea am pierdut din cele ce le aveam.
63. Ia seama la relele tale, nu la ale altuia; şi nu se va jefui de tâlhari casa de lucru a minţii tale.
64. Cel ce nu poartă grijă, după puterea lui, de toate virtuţile săvârşeşte un păcat anevoie de iertat; dar rugăciunea şi milostenia întorc pe cei ce nu poartă de grijă.
65. Orice întristare după Dumnezeu face parte din fiinţa evlaviei. Căci adevărata dragoste se probează prin cele ce-i stau împotrivă.
66. Nu zice că se poate câştiga virtutea fără necazuri; căci virtutea neprobată în necazuri nu este întărită.
67. Gândeşte-te la sfârşitul oricărui necaz fără voie şi vei afla în el pieirea păcatului.
68. Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar nimănui nimic nu i se potriveşte aşa de mult ca judecata conştiinţei sale.
69. Când cauţi tămăduire, ia seama la conştiinţă şi tot ce-ţi va spune ea fă, şi vei avea folos.
70. Dumnezeu şi conştiinţa ştiu cele ascunse ale fiecăruia, deci prin acestea să primim îndreptarea.
70 a. Cel ce se osteneşte fără sfat e sărac în toate. Iar cel ce aleargă cu nădejde e de două ori bogat.103(Numai în P. G. 65, 913C, unde poartă nr. 71.)
71. Omul încearcă câte poate după voia sa; iar Dumnezeu le sfârşeşte după dreptate.
72. De vrei să primeşti laudă de la oameni, iubeşte mai întâi mustrarea pentru păcate.
73. Oricâtă batjocură va răbda cineva pentru adevărul lui Hristos, va primi însutită slavă de la mulţime. Dar mai bine este a face binele pentru cele viitoare.
74. Când un om foloseşte pe altul prin cuvinte sau fapte, să ştie amândoi că e de faţă harul lui Dumnezeu. Iar cel ce nu înţelege aceasta va fi stăpânit de cel ce înţelege.
75. Cel ce laudă pe aproapele în chip făţarnic îl va osândi după o vreme şi va fi el însuşi ruşinat.
76. Cel ce nu cunoaşte cursele vrăjmaşului va fi ucis cu uşurinţă; şi cel ce nu ştie pricinile patimilor uşor va cădea.
77. Din iubirea de plăcere vine şi negrija, şi din negrijă, uitarea; căci Dumnezeu a dăruit tuturor cunoştinţa celor de folos.
78. Omul sfătuieşte pe aproapele precum ştie; iar Dumnezeu lucrează în cel ce aude, precum acela a crezut.
79. Am văzut oameni simpli smerindu-se cu fapta şi s-au făcut mai înţelepţi decât înţelepţii.
80. Alt om simplu auzindu-i pe aceia că sunt lăudaţi nu le-a urmat smerenia, ci, umplându-se de slavă deşartă pentru simplitatea sa, a căzut în mândrie.
81. Cel ce dispreţuieşte cunoştinţa şi se laudă cu lipsa de învăţătură nu e simplu numai în cuvânt, ci şi în cunoştinţă.
82. Precum altceva e măiestria cuvântului şi altceva priceperea, tot aşa altceva este simplitatea în cuvânt şi altceva priceperea.
83. Simplitatea cuvintelor nu vatămă pe cel preacuvios, precum nici măiestria cuvintelor pe cel smerit la cuget.
84. Nu zice: Nu ştiu ce se cuvine şi deci sunt nevinovat dacă nu fac aceea. Dacă le-ai face pe toate câte le ştii că sunt bune, ţi s-ar descoperi pe urmă şi celelalte, cunoscându-se una din cealaltă. De aceea nu-ţi foloseşte să cunoşti cele de-al doilea, înainte de împlinirea celor dintâi. Căci „cunoştinţa îngâmfă“ (1 Cor. VIII, 1), îndemnând la nelucrare, iar „dragostea zideşte“, îndemnând la răbdarea tuturor.
85. Cuvintele dumnezeieştii Scripturi citeşte-le prin fapte şi nu le întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în deşert cu simpla lor înţelegere.
86. Cel ce a lăsat fapta şi se reazemă pe cunoştinţă simplă ţine în loc de sabie cu două tăişuri băţ de trestie, care în vreme de război, cum zice Scriptura (Isaia XXXVI, 6), găureşte mâna şi strecoară în ea otrava firii înainte de cea a vrăjmaşilor.
87. Tot gândul e măsurat şi cântărit la Dumnezeu. Căci poate fi cugetat sau cu patimă, sau cumpătat.
88. Cel ce a împlinit o poruncă să aştepte ispita pentru ea. Căci dragostea faţă de Hristos se probează prin cele potrivnice.
89. Să nu dispreţuieşti a avea grijă de gânduri. Căci lui Dumnezeu nu i se ascunde nici un gând.
90. Când vezi vreun gând că-ţi făgăduieşte slava omenească, să ştii sigur că-ţi pregăteşte ruşine.
91. Vrăjmaşul cunoaşte dreptatea legii duhovniceşti şi de aceea caută numai să câştige consimţirea cugetului. Căci aşa fie că-l va face pe cel căzut în puterea lui să se supună ostenelilor pocăinţei, fie că, nepocăindu-se, îl va împovăra cu necazuri fără voie. Ba se întâmplă uneori că îl face să lupte şi împotriva necazurilor, ca în viaţa aceasta să-i înmulţească durerile, iar la ieşirea sufletului să-l dovedească necredincios din pricina lipsei de răbdare.
92. Faţă de încercările care vin, mulţi s-au împotrivit în multe chipuri. Dar fără rugăciune şi pocăinţă nimenea n-a scăpat de asuprire.
93. Cele rele îşi primesc putere una de la alta; de asemenea şi cele bune cresc una prin alta, şi pe cel părtaş de ele îl mână şi mai mult înainte.
94. Diavolul dispreţuieşte păcatele cele mici, căci altfel nu poate conduce spre cele mai mari.
95. Rădăcina poftei ruşinoase e lauda omenească, precum a neprihănirii e mustrarea pentru păcat, şi anume nu numai când o auzim, ci şi când o primim.
96. Nimic n-a folosit cel ce s-a lepădat de toate şi se îndulceşte cu patima. Căci ceea ce făcea prin avuţie, face şi acum, neavând nimic.
97. De asemenea, cel ce se înfrânează, dacă agoniseşte avere, e frate la cuget cu cel de mai înainte; căci mama lor este aceeaşi pentru plăcerea din cuget, iar tatăl lor este altul pentru deosebirea patimei.
98. Este câte unul care-şi taie o patimă pentru o plăcere mai mare şi e slăvit de cei ce nu-i cunosc intenţia. Şi poate că unul ca acesta nu-şi dă seama el însuşi de sine, ostenindu-se prosteşte.
99. Pricina a tot păcatul este slava deşartă şi plăcerea. Cel ce nu le urăşte pe acestea nu va dezrădăcina patima.
100. „Rădăcina tuturor relelor s-a zis că este iubirea de argint“ (1 Tim. VI, 10). Dar şi aceasta e vădit că se susţine prin acelea.
101. Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava deşartă şi prin plăcere.
102. Câteşitrele sunt, după Scriptură, fiicele lipitoarei (Prov. XXX, 15), fiind iubite de necumpătare cu iubire de maică.
103. Cunoştinţa şi credinţa, tovarăşele firii noastre, nu sunt tocite prin nimic altceva ca prin acelea.
104. Mânia, furia, războaiele, uciderile şi tot pomelnicul relelor, din pricina lor au prins atâta putere între oameni.
105. Iubirea de argint, slava deşartă şi plăcerea trebuiesc urâte ca nişte mame ale relelor şi ca nişte mame vitrege ale virtuţilor.
106. Din pricina lor ni s-a poruncit „să nu iubim lumea şi cele din lume“ (1 Ioan II, 15). Iar aceasta s-a zis nu ca să urâm fără judecată făpturile lui Dumnezeu, ci ca să tăiem prilejurile celor trei patimi.
107. „Nimenea, zice Apostolul, slujind în oaste nu se încurcă cu treburile vieţii“ (1 Tim. II, 4). Căci cel ce vrea să biruiască patimile, încurcându-se în acele treburi, e asemenea celui ce vrea să stingă focul cu paie.
108. Cel ce se mânie pe aproapele pentru avuţie, pentru slavă sau plăcere încă n-a cunoscut că Dumnezeu chiverniseşte lucrurile întru dreptate.
109. Când auzi pe Domnul zicând: „De nu se va lepăda cineva de toate averile lui nu este vrednic de Mine“ (Luca XIV, 33), nu înţelege cuvântul acesta numai despre averi, ci şi despre toate lucrurile păcatului.
110. Cel ce nu cunoaşte adevărul nu poate nici crede cu adevărat. Căci cunoştinţa naturală premerge credinţei.
111. Precum Dumnezeu a împărţit fiecăreia dintre cele văzute ceea ce e potrivit cu firea ei, aşa a împărţit şi gândurile omeneşti fie că vrem, fie că nu vrem.
112. Dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără milă acolo.
113. Cel ce se roagă întru cuminţenie rabdă cele ce vin asupra-i. Iar cel ce ţine minte răul încă nu s-a rugat curat.
114. De ai fost păgubit sau ocărât, sau prigonit de cineva, nu lua în seamă cele de faţă, ci aşteaptă cele viitoare; şi vei afla că acela ţi-a fost pricină de multe bunătăţi, nu numai în vremea de aici, ci şi în veacul viitor.
115. Precum celor ce s-au hrănit fără socoteală le foloseşte absintul amar, aşa celor cu purtări păcătoase le e de folos să pătimească rele. Căci leacurile acestea pe cei dintâi îi face sănătoşi, iar pe ceilalţi îi pregăteşte spre pocăinţă.
116. De nu vrei să pătimeşti răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează neapărat celui de-al doilea. „Căci ce seamănă fiecare, aceea va şi secera“ (Gal. VI, 8).
117. Semănând de bunăvoie cele rele şi secerându-le fără de voie, trebuie să ne minunăm de dreptatea lui Dumnezeu.
118. Dar fiindcă s-a rânduit o vreme oarecare între semănat şi seceriş, nu credem în răsplată.
119. Păcătuind, să nu învinovăţeşti fapta, ci gândul. Căci dacă mintea nu o lua înainte, nu i-ar fi urmat trupul.
120. Este mai rău cel ce săvârşeşte răul într-ascuns, decât cei ce săvârşesc nedreptate pe faţă. Pentru aceasta, acela se va şi munci mai rău.
121. Cel ce împleteşte viclenii şi face răul într-ascuns este, după Scriptură, „şarpe ce şade în cale şi muşcă copita calului“ (Facere XLIX, 17).
122. Cel ce, în acelaşi timp, laudă pentru unele pe aproapele, iar pentru altele îl vorbeşte de rău, e stăpânit de slava deşartă şi de pizmă. Prin laude încearcă să-şi ascundă pizma, iar prin vorbele rele se înfăţişează pe sine mai bun decât acela.
123. Precum nu pot paşte la un loc oile şi lupii, aşa nu poate avea milă cel ce îl lucrează cu viclenie pe aproapele.
124. Cel care amestecă pe ascuns în poruncă voia sa e un desfrânat, cum s-a arătat în înţelepciune, şi pentru neputinţa de-a se înfrâna suferă durere şi ruşine.
125. Precum nu se îngăduie apa şi focul laolaltă, aşa nu se îngăduie întreolaltă apărarea şi smerenia.
126. Cel care cere iertare de păcate iubeşte smerenia cugetului. Iar cel ce osândeşte pe altul îşi pecetluieşte relele sale.
127. Nu lăsa păcatul neşters, chiar dacă ar fi cât de mic, ca să nu te tragă pe urmă la rele mai mari.
128. De vrei să te mântuieşti, iubeşte cuvântul adevărat şi nu lepăda niciodată, fără judecată, mustrarea.
129. Un cuvânt adevărat a schimbat puii de năpârci şi le-a arătat să fugă de mânia ce va să vie (Matei III, 7).
130. Cel ce primeşte cuvintele adevărului primeşte pe Dumnezeu Cuvântul. Căci zice: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte“ (Matei X, 40).
131. Slăbănogul pogorât prin acoperiş (Luca V, 19) este păcătosul mustrat de credincioşi pentru Dumnezeu şi care primeşte iertarea pentru credinţa acelora.
132. Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-l mustra pentru tot lucrul.
133. Cel ce se pocăieşte aşa cum se cuvine e luat în râs de nebuni. Dar aceasta să-i fie semn de bună plăcere la Dumnezeu.
134. „Cel ce se luptă se înfrânează de la toate“ (1 Cor. IX, 25) şi nu se odihneşte până nu va pierde Domnul sămânţa din Babilon.104(Vezi motivul şi la Sfântul Ioan Casian (supra, pp. 103–104).)
135. Gândeşte-te că patimile de ocară sunt douăsprezece. Dacă iubeşti cu voia pe una din ele, aceea va umple locul celor unsprezece.
136. Păcatul este foc ce arde. Cu cât înlături materia, cu atât se stinge, şi cu cât adaugi, va arde mai mult.
137. De ai fost înălţat prin laude, aşteaptă ocara. Căci zice: „Cel ce se înalţă pe sine, umili-se-va“ (Luca XIV, 11).
138. Când vom lepăda din cuget tot păcatul de bunăvoie, vom lupta şi cu patimile din obişnuinţă.
139. Obişnuinţa, care o ia înaintea voii şi a conştiinţei, este amintirea fără de voie a păcatelor de mai ’nainte. La cel ce se nevoieşte, ea e împiedicată să înainteze până la patimă; iar la cel biruitor e răpusă până la momeală (προσβολή).
140. Atacul (momeala) este o mişcare fără imagini a inimii, care e prinsă îndată de cei încercaţi, ca într-o strungă.
141. Acolo unde se ivesc chipuri în gând, s-a produs consimţirea. Căci mişcarea fără chipuri este un atac nevinovat. Câte unul fuge şi de acestea ca buşteanul din foc; dar câte unul nu se întoarce până nu arde cu flacără.
142. Nu zi: Nu vreau şi vine; căci cu siguranţă dacă nu iubeşti lucrul însuşi, iubeşti pricinile lui.
143. Cel ce caută lauda e supus patimii, şi cel ce se plânge de necaz iubeşte plăcerea.
144. Gândul celui împătimit de plăcere oscilează ca o cumpănă. Aci plânge şi se tânguieşte pentru păcate, aci se luptă cu aproapele şi i se împotriveşte, apărându-şi plăcerile.
145. Cel ce cearcă toate şi reţine binele va fugi pe urmă de tot răul.
146. Bărbatul îndelung răbdător are multă cuminţenie; asemenea şi cel ce-şi apropie urechea de cuvintele înţelepciunii.
147. Fără aducerea-aminte de Dumnezeu nu poate fi cunoştinţă adevărată. Căci fără cea dintâi, cea de-a doua e mincinoasă.
148. Celui învârtoşat la inimă nu-i foloseşte cuvântul unei cunoştinţe mai subţiri, pentru că, dacă nu e înfricat, nu primeşte durerile pocăinţei.
149. Omului blând îi foloseşte credincioşia, căci îl face să nu ispitească îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi să nu se rănească prin neascultare deasă.
150. Pe omul puternic să nu-l mustri pentru slavă deşartă, ci arată-i viitoarea necinste. Căci în acest chip cel cuminte poate fi mustrat fără greutate.
151. Cel ce urăşte mustrarea se supune patimii cu voia; iar cel ce o iubeşte va lupta şi cu obişnuinţa.
152. Nu voi să auzi răutăţile străine; căci printr-o asemenea voinţă de-a auzi se sapă şi în tine trăsăturile răutăţilor.
153. Dacă îţi intră în urechi cuvinte urâte, mânie-te pe tine însuţi, şi nu pe cel ce le grăieşte. Căci dacă urechea e rea, rău e şi cel care o poartă.
154. Dacă cineva se nimereşte între oamenii care grăiesc deşertăciuni, să se socotească pe sine însuşi vinovat de asemenea cuvinte; chiar dacă nu are vreo vină proaspătă, are vreuna mai veche.
155. De vezi pe cineva că te laudă cu făţărnicie, aşteaptă la vremea sa ocară de la el.
156. Necazurile de-acum pune-le alături cu bunătăţile viitoare şi nicicând descurajarea nu-ţi va moleşi nevoinţa.
157. Când pentru vreo binefacere trupească lauzi pe vreun om ca bun, uitând de Dumnezeu, acelaşi om pe urmă ţi se va arăta ca rău.
158. Tot binele vine de la Dumnezeu după orânduirea Lui; şi cei care fac un lucru bun sunt slujitorii Lui.
159. Primeşte împletirea celor bune şi a celor rele cu gând egal, şi Dumnezeu va netezi neegalităţile dintre lucruri.
160. Neegalitatea gândurilor aduce schimbările stărilor proprii. Căci Dumnezeu a rânduit în chip potrivit ca să vie, după cele de voie, cele fără de voie.
161. Întâmplările sensibile sunt puii celor inteligibile, împlinind cele cuvenite după voia lui Dumnezeu.
162. Din inima împătimită de plăcere răsar gânduri şi cuvinte spurcate. Iar din fum cunoaştem materia care mocneşte înăuntru.
163. Zăboveşte în cuget şi nu vei osteni în încercări. Iar plecând de acolo, rabdă necazurile ce vin asupra-ţi.
164. Roagă-te să nu-ţi vie încercare; iar când vine, primeşte-o ca pe a ta, nu ca pe una străină.
165. Ia-ţi gândul de la orice lăcomie şi atunci vei putea să vezi uneltirile diavolului.
166. Cel ce zice că cunoaşte toate meşteşugurile diavolului se dă pe sine ca desăvârşit, fără să ştie.
167. Când mintea iese din grijile trupeşti vede, în măsura în care iese, lucrăturile vrăjmaşilor.
168. Cel purtat de gânduri e orbit de ele. El vede lucrările păcatului, dar pricinile lor nu le poate vedea.
169. Se poate întâmpla ca unul, împlinind pe faţă o poruncă, să slujească în ascuns patimii şi prin gânduri păcătoase să strice fapta bună.
170. Prinzându-te începutul vreunui păcat, nu zice: Nu mă va birui pe mine. Căci întrucât ai fost prins, ai şi fost biruit.
171. Tot ce se naşte începe de la ceva mic şi pe măsură ce e hrănit creşte.
172. Meşteşugirea păcatului e ca o mreajă bine împletită; şi cel ce s-a încurcat dintr-o parte, de va fi cu nepăsare, va fi prins întreg.
173. Nu voi să auzi de nenorocirea duşmanilor; căci cei ce ascultă cu plăcere asemenea cuvinte mănâncă roadele plănuirii lor.
174. Nu socoti că orice necaz vine peste oameni din pricina păcatelor. Pentru că sunt unii bineplăcuţi şi totuşi încercaţi. Este drept că s-a scris: „Necuvioşii şi nelegiuiţii vor fi prigoniţi“. Dar tot aşa s-a scris: „Cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos prigoniţi vor fi“ (2 Tim. III, 12).
175. În vreme de necaz ia seama la momeala plăcerii. Căci întrucât alină necazul e bine primită.
176. Unii numesc înţelepţi pe cei ce deosebesc lucrurile sensibile. Dar înţelepţi sunt cei ce stăpânesc voile lor.
177. Înainte de dezrădăcinarea relelor să nu asculţi de inima ta; căci cele ce le are puse înăuntru, pe acelea caută să le şi sporească.
178. Precum sunt şerpi ce se întâlnesc în păduri şi alţii care umblă prin case, aşa sunt patimi ce se închipuiesc de către cuget şi altele care se lucrează cu fapta, măcar că se preschimbă unele într-altele.
179. Când vezi poftele ce zac înăuntru că se mişcă cu putere şi cheamă mintea ce vieţuieşte în linişte la vreo patimă, cunoaşte că mintea s-a ocupat mai înainte cu acestea şi le-a adus la faptă, şi le-a aşezat în inimă.
180. Nu se înfiripă nor fără adiere de vânt şi nu se naşte patimă fără gând.
181. De nu vom mai face voile trupului, cum zice Scriptura, uşor vor sfârşi în Domnul cele ce zăceau înainte în noi.
182. Idolii consistenţi (chipurile) din faţa minţii sunt mai răi şi mai puternici. Dar cei gândiţi sunt pricinuitorii şi premergătorii celorlalţi.
183. Este un păcat care stăpâneşte inima din pricina obişnuinţei îndelungate; şi este un alt păcat care ne războieşte cugetarea prin lucrurile de fiecare zi.
184. Dumnezeu judecă faptele după intenţiile lor. Căci zice: „Să-ţi dea ţie Domnul după inima ta“ (Ps. XIX, 5).
185. Cel ce nu stăruie în cercetarea conştiinţei nu vrea să primească nici ostenelile trupeşti pentru credinţă.
186. Conştiinţa e o carte naturală. Cel ce o citeşte cu fapta face experienţa ajutorului dumnezeiesc.
187. Cel ce nu ia asupra sa de bunăvoie ostenelile pentru adevăr e certat mai aspru de cele fără de voie.
188. Cel ce a cunoscut voia lui Dumnezeu şi o împlineşte după putere, prin osteneli mici scapă de cele mari.
189. Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune şi răbdare nu le va depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele.
190. Domnul e ascuns în poruncile Sale. Şi cei ce-L caută pe El îl găsesc pe măsura împlinirii lor.105(Ideile din capitolele 187 şi 190 formează teme principale în concepţia Sfântului Maxim Mărturisitorul (P. G. 90, 369 sau P. G. 91, 1081, unde spune: „Fiinţa virtuţii din fiecare este Cuvântul cel unic al lui Dumnezeu; căci fiinţa tuturor virtuţilor este însuşi Domnul nostru Iisus Hristos“; Ambiguorum liber).)
191. Nu zice: Am împlinit poruncile şi n-am aflat pe Domnul. Căci ai aflat adeseori cunoştinţa împreunată cu dreptate, cum zice Scriptura. Iar cei ce-L caută pe El cum se cuvine vor afla pace.
192. Pacea este izbăvirea de patimi. Dar ea nu poate fi aflată fără lucrarea Duhului Sfânt.
193. Altceva e împlinirea poruncii şi altceva e virtutea, chiar dacă acestea se prilejuiesc una pe alta.
194. Împlinirea poruncii stă în a împlini ceea ce s-a poruncit; iar virtutea, în a plăcea adevărului ceea ce s-a făcut.
195. Precum bogăţia văzută este una, dar de multe feluri după chipul agonisirii, aşa şi virtutea este una, dar are multe moduri de activitate.106(Ideea „modurilor virtuţii“ o vom găsi iarăşi mult dezvoltată la Sfântul Maxim Mărturisitorul.)
196. Cel ce înşală pe alţii şi grăieşte cuvinte fără fapte se îmbogăţeşte din nedreptate, şi ostenelile lui vor trece în case străine, cum scrie Scriptura (Prov. V, 10).
197. Toate se vor supune aurului, zice; iar gândurile vor fi cârmuite de harul lui Dumnezeu.
198. Conştiinţa bună se află prin rugăciune, iar rugăciunea curată prin conştiinţă. Căci una are trebuinţă de alta, prin fire.
199. Iacov a făcut lui Iosif haină pestriţă (Facere XVII, 3). Iar Domnul dăruieşte celui blând cunoştinţa adevărului, precum s-a scris: „Domnul va învăţa pe cei blânzi căile Sale“ (Ps. XXIV, 9).
200. Fă totdeauna binele după putere. Iar în vremea lucrului mai mare nu te întoarce spre cel mai mic. „Căci cel ce se întoarce înapoi, zice, nu este vrednic de Împărăţia cerurilor (Luca IX, 62).

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul