Religio

Cartea:

Cărți

A. Viaţa

Stareţul Iosif, în lume Ivan Litovkin, s-a născut pe 2 noiembrie în anul 1837 şi a murit pe 9 mai în anul 1911. Acesta a fost cel mai apropiat ucenic al marelui stareţ Ambrozie. A fost cel mai apropiat nu numai în exterior, ci şi cu sufletul, prin puterea ascultării, devotamentului şi dragostei. El a fost cu adevărat „fiul cel iubit“ al stareţului Ambrozie. Acest fiu al ascultării s-a educat între pereţii „hibarcăi“ smerite şi sărăcăcioase a cuviosului Ambrozie, pline de învăţăturile marilor stareţi Lev şi Macarie şi de rugăciunile continuatorului lor, stareţul Ambrozie. Aici, în această chilie strâmtă, care devenise pentru el şcoala evlaviei, a făcut cunoştinţă cu cea mai înaltă dintre ştiinţe – monahismul şi, la timpul său, a devenit el însuşi îndrumătorul monahilor. Şi cât de simplu şi modest, chiar neobservat pentru mulţi era acest lucru – monahismul! Trăsăturile distinctive ale caracterului cuviosului Iosif erau modestia neobişnuită, delicateţea, îngăduinţa, iar cu timpul aceste calităţi au pătruns adânc în toată fiinţa lui şi s-au transformat în virtuţi mari – smerenie, dragoste şi blândeţe îngerească.
Mersul îi era smerit, ochii plecaţi, răspunsul scurt, cu metanie, şi întotdeauna zâmbetul amabil, de o modestie constantă.
Pe timpul când era ucenicul de chilie al stareţului Ambrozie toţi se purtau, oarecum inconştient, cu un deosebit respect faţă de el; simţeau în el ceva special.
Ivan s-a născut în gubernia Harkovsk. Părinţii lui erau oameni simpli, dar evlavioşi. Le plăcea foarte mult să citească cărţi duhovniceşti şi să meargă la biserica lui Dumnezeu. Mama îşi lua copiii cu ea la biserică, iar acasă îi punea să se roage. Micul Ivan cânta la strană. El a crescut ca un copil vesel, vioi şi prietenos. În sufletul său delicat simţea o tristeţe străină, însă din timiditate nu putea să-şi exprime sentimentul acesta. Ivan avea 8 ani. Odată, jucându-se în curte, s-a schimbat brusc la faţă, a ridicat capul şi mâinile în sus şi a căzut fără simţire. Când şi-a venit în fire, cei ai casei l-au întrebat ce i s-a întâmplat. El a răspuns că a văzut-o în văzduh pe Împărăteasa Cerească, lângă care era soarele. Învăţătorul lui Vania spunea că din el va ieşi ceva neobişnuit. Tatăl lui vroia ca cineva dintre copiii săi să meargă la mănăstire. Prima care a plecat a fost sora mai mare, Alexandra – monahia Leonida.
Vania avea 4 ani când i-a murit tatăl. Pe mama sa a pierdut-o când avea 11 ani – ea a murit de holeră! El a rămas complet orfan şi a fost trimis la fratele mai mare, Semen. Însă Semen avea patima beţiei şi în scurt timp, cheltuind toată averea părintească, a trebuit să meargă să lucreze la oameni străini. Pe fratele său Ivan, de asemenea, l-a stabilit într-un loc. Multe locuri a trebuit să schimbe tânărul Ivan. A fost încercat şi de frig şi de foame, uneori de bătăi şi diferite primejdii. Deşi trăia într-un mediu corupt şi brutal, nimic rău nu s-a lipit de el. Rugăciunea a fost tovarăşa lui statornică în viaţa nenorocită pe care o ducea, iar biserica – unicul loc unde căpăta mângâierea.
În cele din urmă i s-a întâmplat să nimerească într-un loc mai bun, la negustorul Rafailov, care l-a îndrăgit pe Ivan pentru firea lui blândă şi chiar a vrut să i-o dea în căsătorie pe fiica lui, însă dragostea lumească era departe de Ivan. Sufletul lui curat trăgea spre mănăstire. Lectura preferată de el în copilărie fusese citirea vieţilor sfinţilor. Intenţiona să meargă în pelerinaj la Kiev pentru închinare. Când negustorul i-a propus să se însoare cu fiica lui, Ivan l-a rugat să-i dea voie să se roage, rămânând ca el să se pună la dispoziţia voii lui Dumnezeu. Bunul său stăpân, văzând năzuinţa fierbinte a tânărului pentru Dumnezeu, nu a îndrăznit să-l reţină. Astfel Ivan a plecat la Kiev. Pe drum, ajungând în sfinţii munţi, în schitul de maici Borisovsk, a găsit-o pe sora lui, care era călugăriţă.
Această obşte se deosebea printr-un regulament sever. Aici schimonahia Alipia l-a sfătuit să nu meargă în Kiev, ci la Optina, la stareţi. Ivan a ascultat sfatul ei şi a plecat la Optina. Ajungând la stareţul Ambrozie, i-a povestit acestuia toată viaţa lui şi i-a cerut binecuvântare pentru călătoria spre Kiev, însă cuviosul l-a sfătuit să rămână la Optina. Ivan a fost încredinţat că în cuvintele stareţului se ascunde arătarea voii lui Dumnezeu şi a rămas acolo. Acest lucru s-a întâmplat pe 1 martie, în anul 1861.
Prima lui ascultare în Optina a fost la bucătărie. Însă în scurt timp i s-a propus să se mute la stareţul Ambrozie, care preţuia calităţile lui bune: ascultarea fără împotrivire, modestia şi tăcerea. În „hibarca“ stareţului Ambrozie a petrecut exact 50 de ani. La început, apropierea de stareţ, pe de o parte, l-a înduioşat, iar pe de altă parte, forfoteala permanentă şi primirea vizitatorilor îl tulburau şi îl incomodau. Şi iarăşi începea să viseze la Kiev şi la Athos. Odată, cuviosul Ambrozie l-a surprins în asemenea cugetări. Citindu-i gândurile, i-a spus: „Frate Ivan, la noi e mai bine decât la Athos, rămâi cu noi“. Aceste cuvinte l-au mirat într-atât pe tânărul ascultător, încât a înţeles că gândurile lui erau numai o ispită. De atunci a devenit cel mai devotat şi iubit ucenic al cuviosului Ambrozie. Nu numai voia stareţului, ci fiecare cuvânt al acestuia, pentru el era lege. Ucenicul mai bătrân al cuviosului Ambrozie era un om sever şi ursuz, care nu îi arăta novicelui cum şi ce trebuie să facă, iar când acesta greşea, îl mustra. Iată că această şcoală a răbdării l-a făcut pe stareţul Iosif atât de blând şi de smerit. Ea a prelucrat în el mustrarea de sine. Iar dreptatea îl supără de obicei pe om, însă când acesta, prin atenţia la propria conştiinţă, începe să găsească vina în el, atunci, înainte de toate, se judecă pe sine şi primeşte osânda aproapelui ca pe o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele sale şi nu se supără, ci îi mulţumeşte chiar aproapelui.
Starea liniştită constantă a cuviosului Iosif avea influenţă în toate. El se afla în pace cu toţi şi ştia să-i smerească pe toţi prin propria lui smerenie, blândeţe şi îngăduinţă.
În anul 1872 a fost tuns în monahism, cu numele Iosif. De atunci starea lui sufletească atât de serioasă a devenit mai concentrată şi mai adâncă. El a păstrat deplina ascultare faţă de stareţul său şi nu făcea nimic fără blagoslovenia lui. După cinci ani a fost hirotonit ierodiacon. Viaţa nu i s-a schimbat după acest eveniment, ci dimpotrivă, i s-au mai adăugat munci şi griji.
Dormea în pridvorul stareţului Ambrozie. Această încăpere se elibera uneori de vizitatori noaptea târziu, astfel că părintele Iosif nu avea timp să se odihnească. Deseori stareţul Ambrozie, după învăţătura Sf. Ioan Scărarul, încerca răbdarea şi smerenia ucenicului său, dându-i ocazia să-şi arate cumpătarea de monah.
În anul 1884 a fost sărbătorită deschiderea mănăstirii de maici din Şamordino, care se afla mai departe de Optina. La liturghie, cuviosul Iosif a fost hirotonit ieromonah. Încă din prima zi şi-a început slujirea de preot cu tărie, claritate, evlavie şi fără grabă. În zilele slujirii devenea oarecum bucuros.
Din cauza bolii, stareţul Ambrozie nu mergea la biserică. Cuviosul Iosif a început atunci să-i slujească în chilie miezonoptica. A devenit ucenicul mai mare al chiliei şi a primit o chilie împreună cu celălalt ucenic. Ca ucenic mai mare considera că principala lui obligaţie este să se îngrijească de liniştea stareţului Ambrozie. De aceea, deseori ieşea în pridvor şi cu atenţie îi asculta pe vizitatori. Apoi transmitea cu exactitate răspunsul stareţului şi nimic nu adăuga de la el.
Prin aceasta a dobândit respectul şi dragostea tuturor oaspeţilor. Pridvorul stareţului uneori era ocupat până la ceasul 11 din noapte. Văzând istovirea stareţului, curiosul Iosif începea delicat să întoarcă ceasul în camera lui, amintind astfel că e timpul să se termine vizitele.
Neţinând cont de lipsa mare de timp, cuviosul Iosif găsea vreme pentru citirea operelor Sfinţilor Părinţi, în special pentru „Filocalie“. Era un om căruia îi plăcea lucrarea lăuntrică adâncă şi făcea rugăciunea lui Iisus. Cuviosul Ambrozie l-a pregătit treptat pentru slujirea de stareţ, învăţându-l prin cuvânt şi exemplu personal. Stareţul Ambrozie îl iubea şi avea încredere în el, numindu-l mâna lui dreaptă şi niciodată nu s-a despărţit de el în decursul a 30 de ani. După moartea cuviosului Ambrozie, stareţul Iosif a rămas tot aşa de smerit cum a fost. Niciodată nu şi-a acordat nici un fel de importanţă şi spunea: „Ce însemn eu fără batiuşka? O nulitate şi nimic mai mult“.
Stareţul Iosif avea sănătatea slabă şi totuşi era foarte cumpătat la mâncare. Niciodată şi prin nimic nu s-a înălţat pe sine. Îşi făcea treburile în linişte şi cu modestie. A fost un ajutor adevărat al stareţului Ambrozie, însă se purta ca şi cum n-ar fi fost ridicat aşa de sus.
Comportamentul lui era neprefăcut şi simplu din punct de vedere spiritual. Dragostea lui pentru stareţul Ambrozie era atât de adâncă, încât era gata să-şi dea viaţa pentru el. Nu l-a contrazis pe stareţ nici cu cuvântul, nici cu fapta, nici cu gândul.
În ultimii ani ai vieţii, la cuviosul Ambrozie au început să vină atât de mulţi vizitatori, încât nu putea să-i primească pe toţi. Şi pe mulţi îi trimitea la stareţul Iosif.
În anul 1888 cuviosul Iosif s-a îmbolnăvit puternic şi s-a pregătit de moarte. Deja începuseră să-i citească rugăciunea de plecare. Stareţul Ambrozie s-a întristat foarte mult pentru ucenicul său iubit şi desigur, s-a rugat fierbinte pentru el. În cele din urmă, cuviosul Iosif s-a îndreptat.
După însănătoşire a început să-l ajute pe stareţul Ambrozie, spovedind credincioşii.
Chiar în acel an, în timpul verii, cuviosul Ambrozie i-a dat binecuvântare să meargă în Kiev, unde năzuise atât de mult să meargă cu 30 de ani în urmă. În călătoria sa a mers şi la mănăstirea unde trăia sora lui, monahia Leonida. Bucuria ei nu a avut margini când şi-a văzut „frăţiorul“.
După doi ani, stareţul Ambrozie s-a mutat complet în mănăstirea Şamordino, iar cuviosului Iosif i-a poruncit să rămână la Optina. Acesta s-a văzut deodată singur, fără stareţ, însă fiind supus voii lui Dumnezeu şi a stareţului, s-a împăcat cu noua lui poziţie. După încă un an, în 1891, stareţul Ambrozie s-a îmbolnăvit grav şi în scurt timp a murit. Toţi cei care se aflau aproape de cuviosul Ambrozie au suportat cu greu această moarte, însă mai greu decât toţi a suportat-o stareţul Iosif. Cu toate acestea, el nu s-a pierdut cu firea şi nu s-a descurajat, ci chiar i-a alinat pe ceilalţi. După moartea stareţului Ambrozie, ocârmuirea duhovnicească a mănăstirii Şamordino i-a revenit cuviosului Iosif. Însă imediat după moartea conducătorului schitului, Anatolie, stareţul Iosif a luat şi această sarcină şi a devenit ocârmuitorul întregii obşti din schitul Optina.
Şi astfel „hibarca“ stareţului Ambrozie, care a fost martora atâtor rugăciuni şi nevoinţe, nu a fost părăsită. Fiii duhovniceşti ai cuviosului Ambrozie au văzut în stareţul Iosif pe succesorul lui.
Rânduiala zilei cuviosului Iosif a fost stabilită definitiv. De dimineaţă primea vizitatorii. După masă se odihnea puţin, iar apoi primea din nou credincioşii.
Cu sine era întotdeauna sever şi niciodată nu îşi permitea nici un fel de indulgenţă. Se considera egal cu toţi. Răspunsurile lui scurte şi învăţăturile concise erau mai eficiente decât cele mai lungi discuţii. În afară de influenţa pe care o avea cuvântul său plin de har asupra stării sufleteşti a omului, stareţul Iosif avea şi darul neîndoielnic al vindecării de boli trupeşti şi sufleteşti. Cazurile în care s-a manifestat clar darul clarviziunii lui sunt aşa de multe, încât este imposibil să le redăm pe toate. Iată un exemplu:
În cartea lui S. Nilus: „Pe malul râului dumnezeiesc“, tipărită în Lavra Sf. Treimi-Serghiev în anul 1916, e scrisă următoarea întâmplare:
„Pe 25 septembrie, în întreaga Rusie este ziua cuviosului Serghie de Radonej, Făcătorul de minuni. Este ziua numelui meu. Ieri seară, la noi în casă, s-a slujit vecernia şi a fost extrem de mişcător. Pe toată ziua de astăzi inima a prăznuit cu o bucurie sărbătoarească deosebită. Am mers la stareţ. Stareţul Iosif m-a uimit printr-o surpriză pe care niciodată nu am avut-o şi nu am aşteptat-o de la el. Ne-a primit în camera lui. Era slăbit, însă foarte liniştit şi stătea pe divanul lui, fiind îmbrăcat în sutana călduroasă de culoare cenuşie, făcută dintr-un postav foarte moale şi pufos. Peste sutană era încins cu un şnur subţire, împletit din câteva şnururi – albe şi roşii. Noi am stat în faţa stareţului, în genunchi, ca să primim binecuvântare.
Batiuşka ne-a binecuvântat şi, brusc, cu o mişcare năvalnică, şi-a scos şnurul şi a rostit cuvintele: „Iată – e pentru tine!“ – mi l-a pus pe ceafă şi cu blândeţe mi-a legat pe piept un nod, extraordinar de frumos şi artistic. Ce ar putea să însemne aceasta?“.
Autorul cărţii a fost nedumerit şi s-a tot întrebat ce înseamnă acest gest al stareţului? Explicaţia a venit mult mai târziu. Legătura simbolică a cordonului a însemnat închiderea în temniţă a lui Nilus peste aproape 20 de ani. În Faptele Apostolilor, proorocul Agav şi-a legat mâinile şi picioarele cu brâul apostolului Pavel şi a zis: „Pe bărbatul al căruia este acest brâu, aşa îl vor lega iudeii la Ierusalim, şi-l vor da în mâinile neamurilor“ (Fapte 21,11).
Învăţându-i pe ceilalţi cu răbdare, smerenie şi bunătate, stareţul Iosif însuşi era primul care le dădea exemplu în împlinirea tuturor acestor virtuţi. Fiecare necaz îl suporta cu o aşa linişte şi calm încât străinii nici nu bănuiau prin ce încercări trecea el. El îi îndemna pe fiii lui duhovniceşti la săvârşirea rugăciunii lui Iisus, arătându-le că, în tot timpul acestei rugăciuni, e necesar să ne purtăm cu smerenie în toate: în privire, în mers, în îmbrăcăminte. La rugăciunea lui Iisus se ajunge tot prin rugăciune.
Cuviosul Iosif a petrecut în funcţia de conducător al schitului şi de stareţ al obştii timp de 12 ani. În ultimii cinci ani a început să slăbească şi uneori nu primea pe nimeni, timp de două zile. Din anul 1905 au început cu deosebire suferinţele, însă cu duhul era tot aşa de vioi şi senin. La sfârşit a trebuit să renunţe la sarcinile de ocârmuitor al schitului. La mănăstirea din Şamordino a murit înţeleaptă şi capabila stareţă. Dintr-o dată s-au amplificat treburile, problemele şi grijile din obşte. Stareţul Iosif stătea culcat şi deja nu se mai putea ridica. Luându-şi rămas bun de la obştea optineană şi de la surorile din Şamordino şi Beley, s-a stins din viaţă pe 9 mai, în anul 1911.
În biografia stareţului Iosif, retipărită în mănăstirea Sf. Treime din Iordanville, în anul 1962, este prezentată povestirea prot. Pavel Levaşev, care s-a învrednicit să-l vadă pe cuviosul Iosif luminat de o lumină harică, ce însoţea gradul înalt al săvârşirii rugăciunii inimii, aşa cum scriu sfinţii părinţi în „Iubirea binelui“. Iată textul exact al povestirii părintelui Pavel:
„În anul 1907, am vizitat pentru prima dată schitul Optina, oarecum întâmplător, căci nu mă pregătisem pentru aceasta. Mai înainte auzisem câte ceva despre stareţi, însă nu-i văzusem niciodată. Când am ajuns la mănăstire, mai înainte de toate m-am aşezat să dorm, deoarece în tren am petrecut o noapte fără somn.
Clopotul, care chema la vecernie, m-a trezit. Credincioşii s-au dus în biserică la slujbă, iar eu m-am grăbit spre schit ca să am posibilitatea să vorbesc, pentru că erau mai puţini vizitatori. M-am interesat de drumul spre schit şi acolo, de chilia stareţului Iosif. În cele din urmă am ajuns în pridvorul hibarcăi. Pridvorul era o cămăruţă cu mobilier extrem de modest. Pereţii erau împodobiţi cu portretele diferiţilor nevoitori cucernici şi cu cugetările sfinţilor părinţi.
Când eu am ajuns acolo, era un singur vizitator – un funcţionar din Petersburg. În scurt timp a venit ucenicul de chilie al stareţului şi l-a invitat pe acel funcţionar la batiuşka, iar mie mi-a spus: „Acest domn aşteaptă de mult timp“. Funcţionarul a stat 3 minute şi s-a întors; eu am văzut că în jos de la capul lui cădeau nişte raze de o lumină neobişnuită, iar el emoţionat, cu lacrimi în ochi, mi-a povestit că în acea zi de dimineaţă au scos din schit icoana făcătoare de minuni „Kalujskaia“ a Maicii Domnului, iar batiuşka a ieşit din hibarcă şi s-a rugat. Atunci, împreună cu ceilalţi, funcţionarul a văzut raze de lumină, care se răspândeau în toate părţile de la părintele care se ruga. După câteva minute m-au chemat şi pe mine la stareţ. Am intrat în chilia lui săracă şi semiîntunecată, cu mobilier sărăcăcios, numai din lemn. În acele momente l-am văzut pe stareţ istovit de nevoinţele neîntrerupte şi post, abia ridicându-se din locşorul lui. Pe atunci era bolnav. Ne-am salutat; după o clipă am văzut o lumină neobişnuită în jurul capului său şi de asemenea, o mare rază de lumină, care cădea pe el de sus, ca şi cum tavanul chiliei se desfăcuse. Raza de lumină venea din cer şi era exact aşa ca lumina din jurul capului său; chipul stareţului devenise plin de har şi el zâmbea. Nu am aşteptat nimic de la stareţ şi pentru că am fost atât de uimit, am uitat complet toate întrebările care se îngrămădeau în capul meu şi la care doream atât de mult să obţin răspuns iscusit din viaţa duhovnicească a stareţului. Cu adânca lui smerenie creştinească şi prin blândeţe – acestea erau calităţile specifice stareţului – el stătea şi aştepta răbdător ca eu să vorbesc. Eu, însă, uimit, nu puteam să mă desprind de vedenia complet neînţeleasă pentru mine. În cele din urmă abia am putut să-mi dau seama că vreau să mă spovedesc la el şi am început să-i vorbesc: „Batiuşka! Eu sunt un mare păcătos“. Nici nu am izbutit să-i spun acest lucru, căci într-o clipă faţa lui a devenit serioasă, iar lumina, care se revărsa peste el şi îi învăluia capul, a dispărut.
Înaintea mea stătea din nou obişnuitul stareţ pe care l-am văzut în momentul în care am intrat în chilie. Am petrecut aşa puţin timp. Căci lumina a strălucit iarăşi în jurul capului său şi iarăşi a apărut acea rază de lumină, însă acum era de câteva ori mai strălucitoare şi mai puternică. Din cauza bolii nu a putut să mă spovedească. I-am cerut sfatul cu privire la începutul meu în funcţia de curator şi l-am rugat să facă rugăciuni pentru mine. Nu puteam să mă desprind de vedenia aceea atât de minunată şi de zece ori mi-am luat rămas bun de la batiuşka şi am tot privit chipul plin de har şi luminat de un zâmbet îngeresc. Şi l-am lăsat aşa în acea lumină nepământeană. După aceea am mai mers timp de trei ani la schitul Optina şi am fost de multe ori la batiuşka Iosif, însă niciodată nu l-am mai văzut aşa ca atunci. Lumina pe care am văzut-o asupra stareţului nu se aseamănă cu nici una dintre luminile pământeşti, cum ar fi cea solară, fosforescentă, electrică, lunară şi altele; lumină ca cea a cuviosului nu am văzut în realitate.
Eu mi-am explicat această vedenie prin faptul că stareţul se afla într-o stare puternică de rugăciune şi harul lui Dumnezeu a ieşit din vasul Lui ales în chip văzut. Însă nu am putut să-mi explic de ce m-am învrednicit să văd o asemenea arătare, ştiindu-mi păcatele, căci nu mă pot lăuda decât cu neputinţele mele. Poate că Dumnezeu m-a chemat pe mine, păcătosul, pe drumul pocăinţei şi al îndreptării, arătându-mi în faţă ce har pot dobândi aleşii Lui în această viaţă pământească a plângerii şi necazului. Povestirea mea este adevărată şi pentru că eu, după această vedenie, am simţit o bucurie nespusă şi o înflăcărare religioasă puternică, deşi înainte de a intra la stareţ nu avusesem asemenea sentimente. Au trecut deja patru ani de atunci, însă şi acum, prin simpla amintire a acelor momente, trec prin înduioşare şi încântare“.
Povestirea mea „Iudeilor le va fi îndemn, iar elinilor sminteală“; necredincioşilor, care şovăie şi se îndoiesc de credinţă le va fi plăsmuire, fantezie sau în cel mai bun caz, halucinaţie. În vremea noastră, în care domneşte neîncrederea, necredinţa şi destrămarea religioasă, asemenea povestiri provoacă numai un zâmbet iar uneori chiar şi supărare.
Ce să facem? Să tăcem noi, slujitorii adevărului – nu se va întâmpla! Vrednicul de pomenire stareţul Iosif e o adevărată lumânare care arde şi face lumină, iar lumânarea nu stă sub obroc, ci în sfeşnic pentru a-i lumina pe toţi cei care se află în adevărata biserică a lui Hristos. Îi rog pe toţi credincioşii creştini să se roage pentru el, ca şi el să se roage pentru noi înaintea tronului lui Dumnezeu. Toate cele spuse mai sus le-am redat ca pe un adevăr curat: nu este aici nici o urmă de exagerare sau ficţiune, căci mărturisesc în numele lui Dumnezeu şi din conştiinţa mea de iereu“.

Părintele Pavel a vizitat cu adevărat atunci schitul Optina, „oarecum întâmplător“ – scrie una dintre contemporanele acelor evenimente. El a ajuns acolo pentru că a mers în vizită la mătuşa mea, care în acea perioadă locuia cu soţul ei permanent în mănăstire. Pe părintele Pavel mi-l amintesc încă din copilărie, când venea să facă sfeştanie în casa mătuşii mele, Elena Alexandrovna Ozerova, soţia lui S. A. Nilus. Pe atunci ea era tutorele şcolii de fete felceri – Rojdestvensk – unde părintele Pavel era paroh al bisericii. La ea a şi mers în vizită pentru un timp părintele Pavel, când mătuşa mea locuia la schitul Optina. Părintele Pavel era un preot minunat, însă ca şi majoritatea clerului mirean din Rusia, era împotriva monahismului. Dar iată ce zguduitură l-a aşteptat odată cu sosirea la schitul Optina. A devenit, de atunci, ascultătorul stareţilor optineni.
În anul 1916 a trebuit să îmi petrec iarna la Petersburg şi acolo am mers la părintele Pavel să mă spovedesc. Înaintea mea s-a înfăţişat un om neobişnuit de serios şi atent, care se temea să rostească cuvinte de prisos. Era un călugăr sobru, deşi fără călugărie. Participa des la privegherile care se săvârşeau noaptea la Karsov la biserica de pe cavoul părintelui Ioan de Kronştadt.
Acolo, în locul primitor de străini, slujea în fiecare săptămână acatiste.
În momentul pomenirii numelui Maicii Domnului începeau să urle duhurile rele care se aflau în cei îndrăciţi, pentru că aceia veneau acolo în speranţa vindecării. Ţipetele erau foarte ascuţite, neasemănătoare la glas cu cele omeneşti. Erau nedescris de puternice şi reci, îngheţând sufletul de groază. Eu abia am putut să mă ţin pe picioare din cauza ţipetelor îngrozitoare pe care le scoteau cei posedaţi. Sufletul meu tremura ca o pasăre care aude glasul cruntului ei duşman.
În perioada descrisă, părintele Pavel era parohul bisericii, ales prin acordul general. După revoluţie s-a mutat la Moscova şi a slujit în mănăstirea Novo-Devicie şi mai departe nu mai ştiu.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul