Religio

Cartea:

Cărți

A. Viaţa

Ultimul stareţ optinean a fost cuviosul Nectarie Tihonov. El a fost ucenicul egumenului schitului, cuviosului Anatolie Zerţalov şi al stareţului Ambrozie, iar la urmă a fost ucenicul arhimandritului Agapit, un călugăr cu experienţă duhovnicească şi cu vastă cultură. În timpul în care a fost stareţ, la Optina mai erau şi stareţii Varsanufie şi Teodosie, iar mai târziu a fost cuviosul Anatolie Potapov.
Cuviosul Nectarie s-a născut în oraşul Elt, în anul 1857 sau 1858 din părinţii Vasile şi Elena Tihonov, care erau săraci. A fost botezat în biserica Cuviosului Serghie din Elt şi a fost numit Nicolae; naşii lui se numeau Nicolae şi Matrona. El întotdeauna s-a rugat pentru ei şi pentru părinţii lui. Tatăl lui era muncitor la moară; a murit atunci când fiul lui a împlinit şapte ani. Băiatul era isteţ şi însetat de cunoştinţe, însă a învăţat numai la şcoala din sat; sărăcia l-a împiedicat să studieze mai departe.
Din frageda lui copilărie se cunoaşte numai o singură întâmplare. Odată s-a jucat lângă mama lui, iar alături stătea pisica şi ochii ei străluceau puternic. Băiatul a luat un ac de cusut şi a vrut să străpungă ochii animalului ca să vadă ce străluceşte acolo, însă mama lui l-a lovit peste mână: „Ah, tu! Dacă îi scoţi ochii pisicii, apoi tu însuţi vei rămâne fără ochi!“. După câţiva ani, fiind deja călugăr, stareţul şi-a amintit această întâmplare. A mers la fântâna schitului, unde era aşezat un căuş cu toarta ascuţită. Un alt călugăr, fără să-l observe pe batiuşka, a ridicat căuşul în aşa fel, încât vârful ascuţit a nimerit direct înaintea părintelui şi abia în ultimul moment stareţul a reuşit să respingă vârful ascuţit. „Dacă atunci aş fi scos ochii pisicii, acum aş fi fără ochi – a spus el – evident că a trebuit să se întâmple acest lucru ca să-mi aduc aminte de nevrednicia mea, pentru că totul în viaţă, de la leagăn până la mormânt, se află în evidenţa exigentă a lui Dumnezeu“.
Nicolae avea faţă de mama sa cea mai adâncă apropiere sufletească. Ea era severă cu el, însă, în general, se manifesta cu blândeţe şi ştia să-i înduioşeze inima. La unsprezece ani l-a angajat pe Nicolae la prăvălia negustorului Hamov şi acolo a muncit până la şaptesprezece ani şi a ajuns vânzător. Devenise un tânăr liniştit, iubitor de rugăciune şi de lectură. Avea chipul foarte frumos, cu o roşeaţă gingaşă, aşa cum au domnişoarele; avea bucle blonde, după cum l-au descris călugării optineni mai mari care l-au cunoscut în tinereţea lui. El nu se gândea la viaţa lui de demult. Când a împlinit optsprezece ani, vânzătorul mai în vârstă al lui Hamov s-a gândit să-l însoare cu fiica lui, iar stăpânul a consimţit la acest lucru. Fata era foarte bună şi după inima lui Nicolae. Chiar şi peste zece ani, amintindu-şi de logodnica lui, batiuşka zâmbea emoţionat.
În acea perioadă se afla în Elt o schimnică evlavioasă de aproape o sută de ani – schimnica Teoctista, fiica duhovnicească a Sfântului Tihon Zadonsk. Orăşenii din Elt mergeau la ea pentru sfaturi. Stăpânul lui Nicolae l-a sfătuit să meargă la ea ca să îl binecuvânteze pentru căsătorie. Când tânărul a ajuns, schimnica i-a spus: „Tinere, mergi la Optina, la Ilarion, şi el îţi va spune ce să faci“. I-a făcut semnul sfintei cruci şi i-a dat ceai pentru drum. Nicolae i-a sărutat mâna şi a mers la stăpân, i-a povestit acestuia ce şi cum şi că l-a trimis maica Teoctista la Optina. Stăpânul nu a zis nimic, chiar i-a dat bani pentru drum. Nicolae şi-a luat rămas bun de la logodnică şi a plecat. Niciodată în viaţă nu i-a mai fost dat să o vadă.
Când a ajuns la Optina era vară, iar vara, în jurul Optinei, era o frumuseţe nespusă. Toate luncile erau înflorite, printre lunci curgea Jizdra argintie, deasupra ei erau sălcii şi stejari, iar mai departe, pe acelaşi mal erau livezile mănăstirii şi uriaşa pădure a Optinei. Mănăstirea era înconjurată de un zid alb, în colţuri avea turnuri, iar pe fiecare turn era o giruetă – un înger cu trâmbiţă.
Nicolae a intrat în schit şi a văzut o mulţime de oameni; toţi veniseră la marele stareţ Ambrozie. Şi se gândea: „Câtă frumuseţe e aici, Doamne! Soarele străluceşte aici încă de la ivirea zorilor. Şi câte flori sunt! Parcă e în Rai! Aşa îşi amintea stareţul cu privire la prima lui impresie despre Optina.
Dar nu ştia cum să-l găsească pe Ilarion şi nu ştia nici cine este acest Ilarion. L-a întrebat pe un călugăr şi acela a zâmbit faţă de naivitatea lui şi i-a spus: „Bine, ţi-l voi arăta pe Ilarion, numai că nu ştiu de ce ai nevoie de el“. Şi l-a condus la conducătorul schitului, la cuviosul Ilarion. Nicolae i-a povestit acestuia despre maica Teoctista, i-a cerut lămuriri despre soarta lui, iar cuviosul i-a spus: „Eu însumi nu pot să-ţi spun nimic, dar mergi la batiuşka Ambrozie şi ceea ce îţi va spune el, aceea să faci.“
În acea perioadă, credincioşii veneau la stareţul Ambrozie atât de mulţi, încât aşteptau în pridvorul lui cu săptămânile, însă pe Nicolae stareţul l-a primit de prima dată şi a vorbit cu el două ore. Părintele Nectarie niciodată nu a dezvăluit despre ce a fost acea discuţie, însă după ea Nicolae a rămas în schit pentru totdeauna şi acasă nu s-a mai întors nici măcar pentru o singură zi. Odată a văzut în mâinile unui vizitator cartea „Biografia stareţului Ilarion“ şi a spus: „Eu lui îi sunt complet îndatorat. El m-a primit în schit acum cincizeci de ani. Când am venit, nu aveam unde să-mi plec capul. Eram orfan de ambii părinţi, complet sărac, iar obştea pe atunci era alcătuită toată din fraţi învăţaţi. Iar eu eram ultimul dintre toţi – batiuşka a arătat cu mâna de la podea cam un arşin şi jumătate, ca să explice mediocritatea lui de atunci şi lipsa de importanţă – iar stareţul Ilarion pe atunci cunoştea şi cutreiera şi drumul pământesc şi drumul ceresc. Drumul pământesc era simplu, iar drumul ceresc…“ – şi batiuşka nu a mai terminat de spus.
Prima ascultare, care i s-a dat la Optina a fost să aibă grija de florile pe care le iubea atât de mult, iar apoi a fost numit paracliser. În această ascultare adesea întârzia la biserică, şi venea cu ochii roşii, umflaţi de somn. Fraţii se plângeau de el stareţului Ambrozie, iar acesta răspundea, cum îi era în obicei, pe tonul: „Aşteptaţi ca Nicolae să se trezească din somn şi să vă fie tuturor de folos“.
Devenise fiul duhovnicesc al cuviosului Anatolie Zerţalov, egumenul de mai târziu al schitului, iar pentru sfaturi mergea la cuviosul Ambrozie. În „Biografia stareţului Ambrozie, adormit în Domnul“, alcătuită de arhimandritul Agapit, sunt prezentate amintirile cuviosului Nectarie: „Eu am intrat în schit în anul 1876. La un an după aceasta, batiuşka Ambrozie m-a binecuvântat să mă îndrept spre egumenul schitului, ieroschimonahul Anatolie care să-mi devină duhovnic. Aceasta am făcut şi am continuat până la moartea cuviosului Anatolie, în anul 1894. La stareţul Ambrozie mergeam numai în cazuri excepţionale, rar. Datorită acestui lucru, i-am purtat o mare credinţă şi dragoste. Când ajungeam la el se întâmpla ca, după câteva cuvinte spuse de mine, să descopere în întregime adâncul inimii mele, să-mi rezolve toate nelămuririle, să mă împace şi să mă aline. Grija şi dragostea lui faţă de mine, nevrednicul, mă uimeau adesea, căci conştientizam că nu le merit. Când i-am spus despre acest lucru părintelui meu duhovnic, ieromonahul Anatolie mi-a răspuns că pricina o constituie credinţa mea şi dragostea faţă de stareţ. Şi mi-a spus că, dacă el nu se comportă faţă de ceilalţi cu o asemenea dragoste, ca cea pe care o are faţă de mine, acesta se întâmpla din cauza lipsei lor de credinţă şi dragoste faţă de stareţ. Aşa cum se poartă omul faţă de stareţ, aşa şi stareţul se poartă faţă de el“.
Batiuşka Nectarie îşi aminteşte mai departe: „Din păcate, printre fraţi erau câţiva care îl vorbeau de rău pe stareţ. Mi se întâmpla uneori să aud discuţiile necuviincioase şi nesăbuite ale unor astfel de oameni, deşi eu întotdeauna m-am străduit să îl apăr pe stareţ. Îmi amintesc că, după una dintre asemenea discuţii, mi-a apărut în vis părintele meu duhovnic, ieromonahul Anatolie şi cu severitate mi-a spus: „Nimeni nu are dreptul să judece faptele stareţului. Acela care face aceasta este condus doar de nesăbuinţă şi impertinenţă. Stareţul, pentru faptele sale, va da răspuns numai lui Dumnezeu. Noi nu putem pătrunde semnificaţia lor“. Astfel i-au explicat cuviosului Nectarie părinţii şi învăţătorii lui duhovniceşti înalta semnificaţie regulile duhovniceşti ale ocârmuirii de stareţ.
Cuviosul Nectarie a intrat în schit în anul 1876 şi a fost tuns în monahism în anul 1887. Acest lucru a constituit pentru el o mare bucurie. La bătrâneţe şi-a amintit: „Un an întreg după aceea îmi simţeam parcă aripi pe umeri“. Despre tunderea în monahism i-a vorbit unei surori de mănăstire: „Când ai intrat în mănăstire, i-ai făcut o promisiune lui Dumnezeu şi Dumnezeu a primit şi a notat toate făgăduinţele tale. Şi ai pornit în viaţa monahală. Dar acesta este numai obiceiul mănăstiresc. Dacă vei trăi monahiceşte, atunci vei dobândi totul în viaţa viitoare, iar dacă te vei tunde în monahism, nu vei mai trăi monahiceşte, pentru că în viaţa viitoare acest lucru se va desfiinţa“. Maica A., ascultând această învăţătură, i-a spus părintelui: „Eu trăiesc foarte rău“. Iar el i-a spus: „Când se învaţă un anumit meşteşug, la început întotdeauna se strică, dar apoi începe să se lucreze bine. Tu te necăjeşti că nu iese nimic de la tine. Dar, iată, măicuţă, când Dumnezeu te va învrednici de chipul îngeresc, atunci harul te va întări în toate“. Maica A. l-a contrazis: „Batiuşka, aţi spus doar că nu e nevoie să năzuiesc la tunderea în monahism“. „– Măicuţă, regula duhovnicească e următoarea: nu trebuie nici să o ceri, nici să o refuzi“.
El a aşezat monahismul pe o treaptă foarte înaltă. Călugărului rasofor I. de la Optina (viitorul părinte Gheorghe) i-a spus: „Tu ai trei temeri: prima temere este să nu renunţi la monahism; a doua temere este pentru conducerea schitului; a treia temere este pentru tinereţea ta. Eu te sfătuiesc să păstrezi mai mult decât toate viaţa monahală. Chiar dacă eşti ameninţat cu revolverul, să nu renunţi la monahism“.
Şi cuviosul Ambrozie şi cuviosul Anatolie l-au condus pe părintele Nectarie pe drumul monahicesc cel adevărat şi sever. Astfel povestea cuviosul Nectarie despre modul în care îl hrăneau stareţii: „Sunt câţiva care se plâng de stareţ pentru faptul că el nu respectă regulamentul, că nu îl acceptă, dar ei nu-şi vin în fire să se gândească: dar noi nu suntem, oare, păcătoşi? Se poate ca stareţul, dacă nu mă primeşte, să aştepte pocăinţa mea şi să mă încerce. Iată ce spun eu, păcătosul, despre mine. Mi s-a întâmplat să mă duc la batiuşka Ambrozie, iar acesta să-mi spună: „De ce vii fără motiv? Mai bine stai în chilia ta şi roagă-te!“. Mi-a fost foarte greu, dar nu am cârtit, ci m-am dus la părintele meu duhovnic, la batiuşka Anatolie. Iar acesta m-a întâmpinat tot aşa de sever: „De ce umbli fără motiv? Ai venit să spui vorbe goale?“. Şi aşa am plecat în chilie. Acolo aveam icoana Mântuitorului în toată măreţia Lui. Am căzut înaintea lui şi toată noaptea am plâns: „Doamne, sunt un păcătos mare, dacă nici stareţii nu mă primesc!“.
Odată, stareţul a fost întrebat dacă nu s-a revoltat împotriva îndrumătorilor lui. El a răspuns: „Nu! Nici prin cap nu putea să-mi treacă acest lucru. Numai o dată m-am împotrivit la ceva anume şi m-au trimis la stareţul Ambrozie pentru învăţătură de minte. Iar acesta avea un beţişor. Cum te împotriveai, te şi bătea (nu aşa cum vă bat eu pe voi). Iar eu, desigur, nu vroiam ca să mă bată. Când am văzut că stareţul se duce după băţ, am fugit, iar apoi i-am cerut iertare“.
Despre cuviosul Anatolie Zerţalov, stareţul a povestit: „Eu am fost ultimul, cel mai nevrednic dintre ucenicii şi fiii săi duhovniceşti şi am mers la el timp de douăzeci de ani şi plâng şi acum după el“. Şi, adresându-se unei vizitatoare, a adăugat: „Iată, măicuţă, dacă vrei să devii călugăriţă, aşa să te consideri şi tu, ultima fiică şi cea mai rea ucenică. Întotdeauna trebuie să gândeşti despre tine că te afli la început“.
Cuviosul Nectarie era sever, sincer şi original. Încerca inimile celor ce veneau la el, le dădea nu atât mângâiere, cât poveţe pentru calea nevoinţei, îl smerea pe om şi îl punea înaintea greutăţilor duhovniceşti fără să se teamă şi fără să îl compătimească cu puţină milă omenească, deoarece credea în demnitatea şi înţelegerea sufletului şi în marea putere a harului, care îl ajuta pe cel ce căuta adevărul. Trăsăturile caracteristice ale cuviosului Nectarie erau smerenia şi înţelepciunea. Şi lumina lui era ca o sabie strălucitoare ce spinteca sufletul. Se adresa personal fiecărui om, individual, şi îi vorbea într-o manieră deosebită: „Nu se poate să pretindem de la muscă să facă ceea ce face albina. Fiecărui om trebuie să i se dea sfaturi pe măsura lui. Nu se poate să ne purtăm cu toţi la fel“. O călugăriţă a povestit cum a întrebat-o odată stareţul: „Ce mai faci, măicuţă?“. „– Foarte bine, batiuşka!“, a răspuns ea cu naivitate. „Bine!“, a repetat el. Apoi a plecat în chilie şi după câtva timp s-a întors aspru şi mânios. Ea l-a întrebat despre trai, despre casă, despre diferite probleme, ce trebuie să facă aici, dar el tăcea. Apoi a îndrumat-o spre un alt duhovnic şi a spus: „Să nu mai veniţi la mine! Eu renunţ la frăţia voastră!“. Ea a început să plângă, însă el nu se uita. I-au venit gânduri de deznădejde, cum că pe alţii batiuşka îi primeşte, dar de ea nu vrea să se ocupe. Atunci el a luat-o de mână şi a dus-o la icoane: „Spune că vrei în Împărăţia Cerească!“. I-a vorbit aşa de sever, doar că nu a împins-o cu pumnul. Aceasta tăcea. „– Spune, vrei?“. Printre lacrimi ea a zis: „Vreau!“. „– Păi, uite! Mai bine nu mai aştepta. Eu alt drum într-acolo nu ştiu. Dar dacă tu vrei, atunci caută-l singură“, şi iarăşi a plecat. Iar ea se tot chinuia în minte din cauza mâhnirii. Atunci el parcă s-a înduioşat puţin şi i-a dat o carte despre vieţile a doi stareţi din Sarov, unul foarte sever, iar celălalt foarte blând, şi despre modul în care cel sever îi trimitea pe începători mai mult la cel blând, căci ei nu suportau severitatea lui şi cădeau. Tot aşa de sever l-au educat pe cuviosul Nectarie şi stareţii lui. Aşa i-a îndrumat şi el, la rândul lui, pe cei mai apropiaţi ucenici ai săi. El nu întindea niciodată coarda prea tare, iar din când în când acorda câte o clipă de răgaz, pentru ca puterile să nu fie încordate peste măsură. Unei ucenice de-a lui i-a spus: „Te încredinţez că noi vom avea examene, dar după examene vom avea bucurie duhovnicească“. Iar aceasta a obiectat: „Batiuşka, eu sunt deja matură, ce examene voi avea?“. Batiuşka a zâmbit: „Nu, nu! Obligatoriu vom avea examene şi corigenţe!“.
Stareţul acorda ascultării cea mai mare importanţă. „Cea mai înaltă şi prima virtute este ascultarea. Aceasta este principala achiziţie a omului. De dragul ascultării Hristos a venit în lume, iar viaţa omului pe pământ este o ascultare faţă de Dumnezeu. În ascultare e nevoie de înţelegere şi demnitate, altfel s-ar putea să iasă o mare pagubă în viaţă. Fără ascultare omul atrage dezastrul ca pe un incendiu, iar apoi se istoveşte, se răceşte şi înlemneşte şi nu poate să pornească mai departe. Dar în ascultare la început e greu – tot timpul trebuie să fii punct şi virgulă, dar apoi se şterg toate semnele de punctuaţie“.
„Protopărinţilor noştri li s-a dat un legământ şi ei au aşteptat să se împlinească în Cain. Cain a fost primul născut, însă ei au avut preferinţă pentru Abel, deoarece el era blând, smerit şi ascultător, iar Cain, deşi era primul născut, era crud şi brutal şi îşi făcea voia sa. Lui i-a fost necaz că părinţii îl preferau pe Abel şi s-a întunecat la chip. Iar Dumnezeu i-a spus: „Cain, păcatul bate la uşă. Biruieşte-l, căci altfel el te apucă şi te distruge“. Dar el nu a pătruns aceste cuvinte şi nu L-a ascultat pe Dumnezeu. Păcatul bătea la uşa inimii lui, dar el nu a înţeles şi s-a uitat dincolo de uşa casei, dar nu a văzut pe nimeni acolo. Nu s-a gândit la acest lucru şi a plecat, l-a omorât pe fratele său, a refuzat să Îl asculte pe Dumnezeu şi a intrat în ascultarea de păcat. Dar cum s-a mai chinuit apoi! Doamne! Alerga peste tot şi tot timpul s-a temut şi s-a frământat“. Astfel a explicat stareţul, în formă alegorică, înţelegerea şi atenţia în ascultare. El a arătat că nu se poate să primim învăţăturile duhovniceşti textual şi superficial şi să ne limităm la exterior; trebuie să ne uităm nu numai peste pragul casei, dar, în principal, peste pragul inimii noastre. Aducea un anumit text sau exemplu din Sfânta Scriptură şi, de obicei, vorbea şi despre semnificaţia directă, literală şi despre cea alegorică. De exemplu: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor“. Pe latura exterioară aceasta înseamnă că se fericeşte bărbatul care evită adunările celor necinstiţi şi care nu ia parte la învăţăturile eretice sau antibisericeşti. Însă bărbat poate fi numită şi mintea, care nu primeşte gândurile ce vin de la vrăjmaş. Nu se poate să oprim gândurile să vină, însă putem să nu intrăm în consfătuire cu ele şi în loc de aceasta să spunem: «Doamne miluieşte!». Iată că se numeşte bărbat şi cel ce procedează astfel“.
Când dădea o anumită ascultare, el o explica cu grijă şi exactitate şi arăta cum poate fi îndeplinită mai bine, o potrivea după puterile omului, însă odată încredinţată, ascultarea trebuia să fie îndeplinită fără nici o întârziere. Odată a trimis-o pe o fiică a sa cu o însărcinare. Ea s-a oprit în hibarcă, vorbind cu cineva anume. Stareţul a ieşit şi a spus: „Două minute au trecut, iar tu eşti tot aici!“.
În anul 1894 cuviosul Nectarie a fost hirotonit ierodiacon, iar în anul 1898 a fost hirotonit ieromonah de către arhiereul din Kaluga. Despre hirotonia lui i-a povestit lui P.R.: „Când fostul nostru episcop binecuvântat Macarie m-a hirotonit, el a văzut cu ochiul lui sfinţit neorânduiala mea sufletească şi în timpul punerii mâinilor peste mine mi-a spus un cuvânt scurt, dar puternic. Atât de puternic a fost acest cuvânt, încât mi l-am amintit până acum – şi au trecut destui ani – şi până la sfârşitul zilelor mele nu îl voi uita. Şi mai mult decât acesta nu mi-a răspuns! În altar m-a chemat la el şi mi-a vorbit: „Nectarie, când vei fi necăjit şi posomorât şi când va veni peste tine ispita grea, tu să te întăreşti numai cu un singur lucru: Doamne, îndură-Te, mântuieşte-l şi miluieşte-l pe robul Tău, Nectarie!“. Aceasta e tot ce mi-a spus vlădica, însă cuvântul lui m-a izbăvit nu o dată, căci a fost spus cu putere“. De la ce fel de nenorocire l-a scăpat acest cuvânt, a rămas nedezvăluit, însă despre câteva ispite a povestit odată stareţul. Una a avut-o în primii ani ai noviciatului său. În tinereţe el a avut o voce minunată, iar auzul muzical i-a rămas şi la bătrâneţe. În primii ani ai vieţii sale la Optina, el cânta în biserica schitului, la strana din dreapta şi a trebuit să cânte: „Tâlharul Înţelept“. Însă în schit era un obicei: o dată pe an, în Postul Mare, venea în schit dirijorul corului mănăstiresc şi alegea cele mai bune voci pentru corul mănăstirii. Pe fratele Nicolae îl îngrozea mutarea din schit în mănăstire şi nu vroia acest lucru. Însă era înduioşător şi măgulitor să cânte „Tâlharul Înţelept“. Şi, în prezenţa dirijorului a început să cânte cumplit de fals – într-atât – încât l-au mutat la strana din stânga şi, desigur, nu s-a mai pus problema transferării lui.
A doua ispită l-a cuprins când era deja ieromonah şi pe jumătate schimnic. După ce a primit schima, a încetat aproape cu totul să mai iasă din chilia lui, fără să mai vorbim despre curtea schitului. Chiar au fost zile când pe ferestrele chiliei lui a lipit cu zahăr hârtie albastră. Lui îi plăcea să repete că, pentru un călugăr, există numai două ieşiri din chilie – la biserică şi la mormânt. În aceşti ani el a studiat şi a citit. A citit nu numai literatură duhovnicească şi pe Sfinţii Părinţi, ci şi literatură ştiinţifică; s-a ocupat cu matematica, istoria, geografia rusă şi universală. Toate acestea le-a studiat pentru ca să-i înţeleagă mai bine pe oamenii care veneau la el, printre care se aflau mulţi învăţaţi.
A învăţat limbile latină şi franceză (chiar a şi vorbit franţuzeşte cu un francez cu care a făcut cunoştinţă şi pe care l-a primit la Ortodoxie în lavra Optinei; deseori spunea şi citate în limba latină). A fost foarte apropiat de Constantin Leontiev; acestuia, când venea la Optina, îi citea operele sale în manuscris. De la pictorul Bolotov, care a intrat în monahism, a studiat pictura. Pictorul Bolotov, care a terminat Academia de Arte din Petersburg, coleg cu Repin şi Vaşneţov, a înfiinţat la Optina un atelier unde se pictau icoane şi unde preda după metodele Academiei. Cuviosul Nectarie şi-a păstrat interesul pentru pictură până la sfârşitul vieţii.
În acea perioadă, pe cuviosul Nectarie l-a cuprins dintr-o dată dorinţa de a călători şi de a vedea ţările îndepărtate. Şi de la Optina s-a cerut un ieromonah pentru a fi trimis în delegaţie cu flota într-o călătorie în jurul lumii şi părintele arhimandrit l-a propus pentru această misiune pe batiuşka Nectarie. Acesta a început să se pregătească cu bucurie. Chiar înainte de plecare s-a dus la stareţul Iosif ca să ia binecuvântare pentru drum, însă acesta nu l-a binecuvântat. Aşadar batiuşka a rămas la Optina.
A treia ispită a fost când batiuşka era deja stareţ. Avea aproape şaptezeci de ani şi îi venea să renunţe la ocârmuirea de stareţ şi să plece ca un străin. „Numai că am înţeles că aceasta e ispită şi m-am învins şi am rămas“ – a povestit el. În aceşti ani de învăţătură şi sporire duhovnicească, stareţul a început să se comporte ca un nebun. Purta bluze colorate peste sutană, amesteca într-un ceaun toate felurile de mâncare ce se dădeau la trapeză – şi acru şi dulce şi sărat; mergea prin schit încălţat cu un pâslar într-un picior şi cu un papuc în celălalt. Îi scotea din fire pe călugări nu numai în acea perioadă, ci şi în perioada ocârmuirii de stareţ prin jucăriile lui. Avea automobile de jucărie, vaporaşe, trenuleţe şi avioane. Prin jucării el îşi crease o imagine despre tehnica modernă. Mai avea şi cutii muzicale şi chiar el şi-a procurat gramofonul cu discuri duhovniceşti, însă conducerea schitului nu i-a dat voie să-l folosească. Îi era caracteristic acest interes faţă de evoluţia vieţii, în general. Până în ultimul an al vieţii sale s-a ocupat cu literatura modernă, cerea să i se aducă cărţi noi, întreba despre organizarea învăţământului din şcoli şi universităţi, cunoştea tot ce interesa intelectualitatea. Însă toată această ştiinţă îi trebuia pentru slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Povestea că, odată, până la revoluţie, au venit la el seminarişti împreună cu profesorii lor şi l-au rugat să le spună un cuvânt de folos. „Tinerilor, s-a adresat el lor, dacă veţi trăi şi veţi învăţa aşa încât caracterul vostru ştiinţific să nu vă strice moralitatea, iar moralitatea să nu vă strice caracterul ştiinţific, atunci veţi dobândi succes deplin în viaţa voastră“.
O fiică duhovnicească a lui, îndurerată, vorbea prietenei sale în pridvorul părintelui: „Nu ştiu, dar cred că nu e nevoie deloc de cultură; din cauza ei se întâmplă numai rău. Cum se poate împăca aceasta cu Ortodoxia?“. Stareţul a ieşit din chilia lui şi a contrazis-o: „La mine a venit odată un om care nu putea nicidecum să creadă că a fost potopul. Atunci eu i-am povestit că pe munţii cei mai înalţi, în nisip se găsesc scoici şi alte rămăşiţe de pe fundul mării. Şi arătându-i cum mărturiseşte geologia despre potop, a înţeles şi el. Vezi că uneori e necesară ştiinţa?“.
Adesea spunea: „Eu mă plec în faţa ştiinţei“. Despre istorie zicea: „Ea ne arată nouă cum conduce Dumnezeu popoarele şi cum dă lecţii de morală în Univers“. Vorbind despre matematică, îi plăcea să întrebe: „Poate fi oare un triunghi egal cu un cerc?“. Şi deseori aducea un exemplu din Sfinţii Părinţi: „Dumnezeu e centrul cercului, oamenii sunt razele. Datorită apropierii de centru, ei se apropie unul de celălalt“. Despre faptele exterioare spunea: „Exteriorul vă aparţine vouă, iar interiorul aparţine harului lui Dumnezeu. Faceţi fapte exterioare şi când toate acestea vor fi în bună rânduială, atunci se va forma şi interiorul. Nu trebuie să aşteptaţi sau să căutaţi minunea. Noi avem o singură minune: Dumnezeiasca Liturghie. Aceasta e cea mai mare minune; înaintea ei trebuie să ne înclinăm“. Pentru cele ale vieţii, i-a învăţat pe oameni despre atenţia în gânduri: „Încetaţi să meditaţi, începeţi să gândiţi. A medita înseamnă a te împrăştia cu gândul şi a nu avea orientare practică. Lăsaţi meditaţia, adoptaţi fapta, mult cugetată. A fost „Duma“ care a meditat, dar nu a lăsat ceea ce a trebuit pentru statul rusesc. Napoleon a meditat, iar Kutuzov a gândit. Faptele sunt, uneori, mai înalte decât meditaţiile“.
Despre viaţă spunea: „Viaţa se defineşte prin trei lucruri de referinţă: măsura, timpul şi greutatea. Cea mai bună şi minunată faptă, dacă este mai presus de măsură, nu are sens. Dacă te apleci asupra matematicii, ţi-e dat să simţi măsura. Să ţii minte aceste trei lucruri. Prin ele se defineşte toată viaţa“.
Odată stareţul a spus: „Dumnezeu nu numai că îi îngăduie omului, dar şi cere de la el să sporească în cunoaştere. În creaţia dumnezeiască nu există opriri, totul e în mişcare; nici îngerii nu se află pe un singur rang, ci urcă din treaptă, dobândind revelaţii noi. Chiar dacă omul ar învăţa timp de o sută de ani, tot ar trebui să meargă spre o altă cunoaştere, nouă… Dar tu lucrează. În muncă trec anii fără să observi“. În acest timp chipul lui era neobişnuit de luminos, aşa încât cu greu puteai să îl priveşti.
Altădată spunea: „Unui prooroc i-a apărut Dumnezeu nu în cerc luminos, ci în triunghi. Acest lucru a însemnat că, faţă de adâncul necercetat al lui Dumnezeu, omul nu poate să se apropie şi nu poate nici să-l încerce. Omului îi este îngăduit să încerce cercul lui Dumnezeu dar, dacă îndrăzneşte să pătrundă dincolo de limită, va muri din cauza ascuţişului triunghiului“.
Toate aceste învăţături sunt rodul experienţei duhovniceşti interioare a cuviosului Nectarie. Îndeplinindu-şi slujirea de stareţ, el le împărtăşea oamenilor cunoştinţele sale. Însă trecerea de la singurătatea chiliei la slujirea socială nu i-a fost uşoară.
În anul 1913, la insistenţa părintelui Benedict, egumenul mănăstirii Borovskaia şi exarhul tuturor mănăstirilor din eparhia Kalugăi, obştea de la Optina s-a adunat ca să-şi aleagă stareţ. La început l-au propus pentru slujirea de stareţ pe părintele arhimandrit Agapit, care trăia la Optina în vederea unui sfârşit liniştit. Acesta era un om cu vaste cunoştinţe şi un suflet mare, era autorul celei mai bune biografii a stareţului Ambrozie. El refuzase categoric să fie episcop, ceea ce nu o dată i s-a propus, şi slujirea de stareţ a refuzat-o, de asemenea, cu fermitate. El s-a mântuit chiar dacă a avut numai câţiva ucenici apropiaţi. Unul dintre ei a fost cuviosul Nectarie. Când fraţii au început să-l roage să le arate pe cineva vrednic, el l-a numit pe cuviosul Nectarie. Acesta, din smerenie, nu a fost prezent la adunarea fraţilor. Când l-au ales, au trimis după el pe părintele Averchie. Acesta a ajuns la el şi i-a spus: „Batiuşka, sunteţi rugat să veniţi la adunare“. Iar cuviosul Nectarie a refuzat: „Acolo vor alege ei şi fără mine pe cine trebuie“. „– Părintele arhimandrit m-a trimis după sfinţia voastră şi vă roagă să veniţi!“ a spus părintele Averchie. Atunci batiuşka a îmbrăcat brusc rasa, şi aşa cum era – cu un picior în pantof şi cu celălalt în pâslar, a mers la adunare. „Batiuşka, v-au ales duhovnic al obştii noastre şi stareţ“ – l-au întâmpinat fraţii. Părintele arhimandrit i-a spus: „Părinte Nectarie, primeşte ascultarea“. Şi atunci batiuşka a acceptat. Părintele Benedict a susţinut această alegere, însă, când cuviosul Nectarie a devenit stareţ şi s-a mutat în hibarca stareţului Ambrozie, s-a hotărât să-l încerce. Venind la mănăstire, el a trimis pe cineva să-i spună cuviosului Nectarie că are nevoie de el. Dar cuviosul Nectarie nu s-a dus: „Eu trăiesc în schit de atâţia ani şi nu am ieşit nicăieri, nu sunt în stare să merg“. Atunci părintele Benedict a trimis a doua oară şi a poruncit să i se spună: „Exarhul mănăstirilor a cerut să vii la el“. Şi batiuşka a plecat imediat la mănăstire şi a căzut la picioarele părintelui Benedict, iar acesta a zâmbit şi a spus: „Eu sunt demnitar şi nu pot să cad la picioarele tale, dar îţi voi face metanie până la pământ“. Apoi au început să discute prieteneşte.
Cuviosul Nectarie întotdeauna a spus despre sine: „Ce fel de stareţ sunt eu? Cum pot să fiu succesorul stareţilor înaintaşi? Eu sunt slab şi neputincios. Ei aveau har ca pâinile întregi, iar eu am o bucăţică“.
Îşi aducea aminte de stareţul Ambrozie: „Acesta a fost un om ceresc şi un înger pământesc, iar eu abia sprijin numai cinstea slujirii de stareţ“. Şi, cu un umor fin, spunea: „Eu sunt o furnică şi mă târăsc pe pământ şi văd toate hârtoapele şi gropile, iar fraţii sunt foarte înalţi – se ridică până la nori. O, leneşule, du-te la furnică şi ia aminte la viaţa ei!“ – acest lucru nu l-a spus un scriitor lumesc, iar în biserică se citeşte. Aţi auzit paremiile? Dar cine suntem noi, aceştia – batiuşka Anatolie şi eu? Numai nişte furnici. Şi voi aţi venit la noi. Vă apropiaţi doar de prima treaptă a scării, fără să urcaţi, ci doar vă apropiaţi. Trebuie să treceţi dincolo de uşă şi fără nici un efort nu e posibil să intraţi pe ea, dacă nu va fi milă de la Dumnezeu. De aceea primul lucru pe care trebuie să-l cereţi este: „Uşile milostivirii, deschide-le mie, Dumnezeule!“. Totul se obţine prin rugăciune! Adam în Rai a primit porunca: „Lucrează şi hrăneşte-te“ – şi această poruncă s-a referit la rugăciune. Iar Adam a contemplat doar frumuseţea. El nu i-a mulţumit lui Dumnezeu“.
Stareţul însuşi se ruga cu credinţă şi simplitate de copil; uneori îşi întindea mâinile către icoane.
O fiică duhovnicească a lui a povestit că ea a stat îndelung la el şi a discutat. Apoi a plecat. Dar înainte să plece, a întors capul şi a văzut că stareţul s-a dus iute în colţul icoanelor şi a întins mâinile către ele. Ea a ieşit neobservată. Spovedania la el a fost lucrul cel mai minunat şi mai cutremurător care i s-a întâmplat în viaţa ei. Ea întotdeauna a ştiut că şi fără cuvintele ei, el cunoaşte nu numai ceea ce vrea să-i spună, dar şi ceea ce încă nu i-a ajuns la cunoştinţă. El era foarte sever la spovedanie, arăta semnificaţia duhovnicească şi a gândurilor, nu numai a faptelor. Uneori era blând. Alteori crea situaţii dificile. Odată i-a dat unei creştine să citească mărturisirea de pe carte. Cea care se spovedea s-a oprit într-un loc. „Ce este?“. „– Mă întreb dacă am păcătuit astfel sau nu“. „– Păi, gândeşte-te! Dacă s-ar putea să ştergi asta din carte…“ şi a zâmbit.
Foarte bine a povestit despre spovedania la stareţ o femeie, care nu se spovedise din tinereţe, se îndepărtase de Biserică fără să-şi dea seama dacă mai crede sau nu, iar la stareţ a ajuns numai pentru că l-a însoţit pe bărbatul ei, bolnav. Stareţul a produs asupra ei o puternică impresie şi când i-a propus să se spovedească, ea a fost de acord: „Eu am intrat – a povestit ea – iar el m-a condus la icoane: «Stai aici şi roagă-te!»“. A lăsat-o şi s-a dus la el în chilie. Ea a stat şi s-a uitat la icoane. Dar nu prea îi plăceau, căci nu erau artistice şi chiar şi candela i se părea că e lipsită de orice valoare. În încăpere era linişte. Dincolo de perete era cuviosul. A foşnit ceva. Dintr-o dată începe să o năpădească tristeţea şi înduioşarea şi, fără să-şi dea seama, a început să plângă. Lacrimile i-au umplut ochii şi nu mai vedea icoanele şi candela, ci numai un nor călduros înaintea ochilor, în care i se părea că simte prezenţa lui Dumnezeu. Când a intrat cuviosul, ea era toată în lacrimi: „Zi – «Tatăl Nostru!»“. Oarecum încurcându-se, l-a zis: „Zi – «Simbolul Credinţei!»“. „– Nu mi-l amintesc!“. Însuşi stareţul a început să-l zică şi după câteva părţi a întrebat: „Crezi, oare, că este aşa?“. La primele două părţi a răspuns: „Cred“. Când a ajuns la a treia parte, ea a spus că nu înţelege nimic acolo şi că nu simte nimic pentru Născătoarea de Dumnezeu. Batiuşka a mustrat-o şi i-a poruncit să se roage Împărătesei Cereşti ca ea însăşi să o înveţe şi să o ajute să înţeleagă Simbolul Credinţei. Şi la majoritatea celorlalte părţi din Simbolul Credinţei femeia a spus că nu le înţelege şi că niciodată nu s-a gândit la aceste lucruri, însă a plâns cu amar şi tot timpul a simţit că nu-i poate ascunde nimic stareţului şi ar fi nesăbuit să ascundă ceva. Şi iată că acum i se prefigura Înfricoşătoarea Judecată, iar cuviosul a întrebat-o despre păcatele personale, ca pe un copil, astfel încât ea a început să-i răspundă zâmbind printre lacrimi, iar apoi a dezlegat-o de păcatele din copilărie până în acel moment.
Odată o ucenică a lui a plecat pentru un timp şi s-a îndepărtat de el, însă, în tăcere îi ducea dorul foarte mult. Prietena ei i-a spus stareţului: „Ea e foarte singură acum“. „– Se împărtăşeşte?“ – a întrebat stareţul. „Da“. „– Atunci nu e singură“. Despre învingerea fricii neîntemeiate spunea „Tu aşează-ţi mâinile în formă de cruce şi zi de trei ori «Născătoare de Dumnezeu» şi va trece totul“. Şi într-adevăr, trecea.
Cuviosul avea o mare lărgime duhovnicească. Odată, într-o seară de toamnă, i-a lăsat pe fiii lui duhovniceşti să plece din schit şi le-a zis: „Noaptea e întunecată numai pentru cel necredincios. Pentru cel credincios totul este luminat“. Mai spunea: „Nu te teme! Din cel mai rău lucru poate să iasă cel mai minunat lucru. Ştii câtă mocirlă e pe pământ, dar se pare că, dacă îţi murdăreşti rău picioarele, iar apoi cauţi, poţi să găseşti briliante şi astfel poţi să-ţi împodobeşti gâtul“.
Cuviosul Nectarie era sever, exigent, uneori ironic cu persoanele duhovniceşti şi cu intelectualii şi neobişnuit de bun şi amabil cu oamenii simpli.

***

Un ţăran bătrân a povestit: „Fiul meu s-a pierdut fără veste în război. Am mers la batiuşka. El m-a binecuvântat, iar eu l-am întrebat: «Mai este viu fiul meu? Cum ne spui să ne rugăm pentru el? Noi deja vrem să ne rugăm pentru odihna sufletului său». Iar el mi-a spus direct: „«Nu, fiul tău e viu, fă canonul Sfântului Nicolae, Făcătorului de Minuni. Şi tot timpul să te rogi pentru sănătatea fiului tău“. Şi m-am bucurat, m-am închinat şi i-am pus o rublă lângă lumânare. Iar el, de asemenea, mi s-a închinat atât de smerit ca răspuns“.
Cuviosul dădea bani cu atâta naivitate! Odată o fiică duhovnicească avea nevoie de bani. Ea i-a cerut stareţului. El i-a adus zâmbind un pachet mototolit: „Iată, numără aceste bulendre“.
El spunea că milostenia trebuie să se facă cu chibzuinţă, căci altfel îi poate dăuna omului. Ucenicul lui de chilie a povestit că stareţul întotdeauna a vrut să cunoască în amănunţime nevoia omului, pentru că nu-i plăcea să dea fără rost, iar dacă dădea, dădea cu generozitate lucruri întregi, chiar o vacă sau un cal.
Cuviosul Nectarie era deosebit de atent cu vizitatorii mai păcătoşi sau cu fiii lui duhovniceşti care nu îl ascultau. Acelaşi ucenic al chiliei a spus că stareţul „i-a lăsat pe cei nouăzeci şi nouă de drepţi şi l-a luat pe cel singur rătăcit şi l-a mântuit“.
În perioada în care omul era neascultător şi revoltat, el se purta blând şi părinteşte, îl chema nu după nume, ci îi spunea „copilul meu“ sau „mieluşelul meu“. Şi tulburarea înceta, pentru că şi sufletul cel mai răzvrătit şi mai îndărătnic simţea sinceritatea acestei mari iubiri, despre care stareţul a spus odată: „Copilul meu! Noi iubim cu acea iubire care nu se schimbă niciodată. Iubirea voastră este o iubire de o zi, a noastră şi astăzi şi peste o mie de ani, tot aşa va fi“.
Odată o fiică duhovnicească l-a întrebat pe stareţ dacă, într-adevăr, trebuie ca el să ia asupra sa suferinţele şi păcatele celor care vin la el, pentru a-i vindeca şi a-i alina. El i-a răspuns: „Tu ai înţeles singură, de aceea îţi spun – altfel nu se poate să se vindece. Şi uneori simţi că parcă s-a pus pe tine un munte de piatră, că atât de multe păcate şi dureri ţi-a adus, încât nu le poţi duce. Atunci spre neputinţele tale vine harul şi acest munte de piatră se risipeşte, ca un munte de frunze uscate şi poţi să o iei de la început“.
Mulţi l-au considerat pe cuviosul Nectarie clarvăzător, fiecare mişcare a lui era interpretată simbolic. Uneori acest lucru îl incomoda foarte tare. Odată a povestit următoarele: „Eu am uneori presimţiri şi mi se dezvăluie anumite lucruri despre om, iar alteori nu. Iată cât de uimitoare a fost această întâmplare. O femeie a venit la mine şi s-a plâns de fiul ei, un băiat de nouă ani, că nu-i chip s-o scoată la capăt cu el. Iar eu i-am spus: „Aveţi răbdare până va împlini doisprezece ani“. I-am spus aceasta fără să am nici un fel de presimţire, pur şi simplu pentru că ştiu din ştiinţă că la vârsta de doisprezece ani deseori, la om, survin schimbări. Femeia a plecat şi eu am uitat de ea. După trei ani această mamă a venit şi a început să plângă: „Fiul meu a murit, abia împlinise doisprezece ani“. Oamenii, într-adevăr, au spus că batiuşka a prezis, dar acest lucru a fost simpla judecată a mea din punct de vedere ştiinţific. Apoi mă verificam de fiecare dată – dacă simţeam ceva anume sau nu. Nu, atunci nu am presimţit nimic“.
Uneori cuviosul vorbea aşa, direct: „Ţie îţi este ascuns, dar eu ştiu“.
În el exista o simplitate omenească minunată, o clarviziune inteligentă, un umor fin. Chiar şi la adânci bătrâneţi ştia să râdă copilăreşte, în hohote.
Iubea foarte mult animalele şi păsările. Avea un pisoi care îl asculta în mod neobişnuit şi îi plăcea să spună: „Stareţul Gherasim a fost un stareţ mare, de aceea avea un leu. Eu sunt mic – eu am un pisoi şi a povestit o poveste fermecată, cu un pisoi care a salvat corabia lui Noe, când necuratul a intrat în şoarece şi a încercat să ronţăie fundul corabiei. În ultimul moment, pisoiul a prins şoarecele dăunător şi pentru acest lucru acum toate pisicile vor ajunge în Rai. Această glumă veselă era specifică cuviosului. Ca şi cum ar fi îndeplinit cuvântul cuviosului Antonie cel Mare, acela că nu se poate să întinzi coarda arcului la nesfârşit, stareţul Nectarie alterna învăţăturile sale şi cerinţele cu această glumă uşoară, cu relatarea anecdotelor sau povestirilor istorice.
Întotdeauna povestea cu amănunte, vioi, cu toate detaliile ca şi cum el însuşi ar fi fost participant sau martor ocular al evenimentului, chiar dacă era un eveniment din istoria sfântă. Inepuizabile erau povestirile lui din viaţa Optinei, despre slăviţii stareţi şi înţelepţii arhimandriţi şi conducători ai schitului şi despre sfânta necesitate de a împlini până la sfârşit testamentele stareţilor.
După vârstă, cuviosul a fost unul dintre cei mai bătrâni vieţuitori ai Optinei, parcă era o cronică vie a schitului.
Starea de trezvie duhovnicească era dezvoltată în el până la cea mai înaltă treaptă – nu exista nici un fel de extaz, nici un fel de joacă a sentimentelor, nici un fel de sentimentalism în iubirea lui creştinească faţă de oameni. Era un ascet profund, care îi binecuvânta cu dragoste pe fiii duhovniceşti să se căsătorească.
Le spunea artiştilor care veneau la el: „Iubiţi pajiştile pământeşti, dar nu le uitaţi pe cele cereşti“.
Efortul omenesc îl aşeza pe o treaptă înaltă. Când o fiică duhovnicească a lui s-a întristat, gândindu-se cum va trăi ea după moartea lui, fără îndrumarea lui, el a spus: „Lucrează! În muncă nu observi cum trec anii“.
Despre caracterul şi cuvântările lui a scris răposatul său ucenic, părintele A.: „Cuvântarea lui batiuşka! Înaintea lui păleau cele mai strălucitoare lecţii ale celor mai buni profesori, cele mai minunate predici! Avea o uimitoare expresivitate şi originalitate a limbii; o neobişnuită amănunţime a povestirii (fiecare pas, fiecare mişcare erau însoţite de explicaţii. Explica amănunţit, în mod special textele din Sfânta Scriptură). „Toată cultura mea vine de la Scriptură“ – spunea despre sine cuviosul. Fiecare cuvânt era privit din toate părţile. Avea uşurinţă în cuvântări şi armonie. Nici un cuvânt nu era spus în zadar, ca şi cum nimic nu avea de la el. Avea continuitate în vorbire. Înţelesul lăuntric pe care îl avea cuvântarea nu putea fi pătruns întotdeauna dintr-o dată. Avea o bogăţie a conţinutului, o mulţime de cugetări adânci. Cu privire la fiecare din ele, puteai să te gândeşti un an. Acest şirag de perle, care nu putea fi văzut, nu avea sfârşit. Era un izvor de apă vie. Toată binecuvântarea era înţeleasă extrem de uşor şi rămânea întipărită în memorie. Deseori adopta tonuri de veselie sfântă, de exemplu, în povestirea despre modul în care omenirea, pentru prima dată în persoana Evei a auzit cuvântul „Dumnezeu“. Cuviosul a spus că Eva a avut la miezul zilei dorinţa de a lua o gustare, aşa cum este specific naturii noastre. Şi iată că merge prin Rai să îşi aleagă rodul pe care să-l culeagă. Pe drum i s-a întâmplat să treacă pe lângă pomul cunoaşterii. A trecut atât de aproape de el, încât a întins mâna, deşi era interzis nu numai să rupă fructele, ci să se apropie de pom. Dar vrăjmaşul s-a folosit de acest lucru.
Când spovedea, cuviosul Nectarie era îmbrăcat cu un epitrahil vechi, de catifea roşie, iar crucea de pe el era tocită. Ochii lui erau mici şi deosebiţi. Faţa îi era ca şi cum n-ar fi avut vârstă – când bătrână, severă, parcă milenară, când tânără prin vioiciunea şi expresivitatea gândurilor, când copilăroasă prin curăţenie şi linişte. Cu şase ani înainte de moarte, fără să ţină cont de bătrâneţile adânci, avea un mers uşor, alunecător, ca şi cum abia atingea pământul. Mai târziu a început să se mişte cu greutate, picioarele i s-au umflat ca buştenii şi supurau puroi. Se resimţeau anii mulţi în care a stat la rugăciune.
Către sfârşitul vieţii, chipul lui şi-a pierdut licărirea tinerească ce îl caracterizase vreme îndelungată şi s-a întors la el numai în timpul bolii de dinainte de moarte. Dacă în aceşti ultimi ani chipul lui a strălucit, aceasta a fost datorită unei lumini oarecum atemporale. Stareţul a slăbit foarte mult, deseori adormea în timpul discuţiei, însă mai presus de toate se cufunda în rugăciunea adâncă a minţii, ca şi cum ar fi ieşit din lume. Când se întorcea la noi, era plin de o putere sufletească deosebită şi de seninătate. Toată viaţa stareţului din copilărie şi până în ceasul morţii a fost marcată de voia lui Dumnezeu.
Stareţul Nectarie a murit la adânci bătrâneţi, pe 12 mai, în anul 1928, în satul Holmiscea, regiunea Briansk, unde a fost trimis după închiderea Optinei. Înainte de moarte el s-a spovedit şi s-a împărtăşit. La sfârşitul lui a fost prezent un preot – fiul său duhovnicesc, părintele Adrian Râmarenko, viitorul arhiepiscop Andrei Roklandski, care i-a citit rugăciunile de plecare. În momentul morţii şi-a pus epitrahilul peste stareţul muribund. Cuviosul Nectarie a murit sub acest epitrahil. Sfârşitul lui a fost liniştit. Stareţul şi-a presimţit moartea şi şi-a luat rămas bun de la cei apropiaţi deja cu două luni înainte, le-a dat ultima binecuvântare, trimiţându-i la un duhovnic sau altul.
L-au înmormântat într-o zi luminoasă de toamnă, i-au cântat cântările de Paşti şi o bucurie tainică şi-a făcut loc în inimile fiilor lui duhovniceşti care plângeau.
L-au îngropat în cimitirul local din Holmiscea. În ziua de duminică, 16 iulie, în ziua pomenirii mitropolitului Moscovei, Filip, a avut loc mutarea moaştelor stareţului optinean Nectarie Tihonov din cimitirul modest al satului Holmiscea la schitul Optina. Moaştele stareţului Nectarie au fost aşezate în catedrala Vvedenskaia.
Obştea mănăstirii Optina a mers la locul îngropării stareţului în jurul orei şase dimineaţa şi după câtva timp, la o adâncime de jumătate de metru au găsit mormântul schimonahiei Nectaria Kontevici şi mai jos, aproape de partea aceea, celălalt mormânt, în care au considerat că sunt moaştele stareţului Nectarie, când au deschis sicriul, toţi au simţit o bună mireasmă; mantia stareţului părea să fie neputrezită, iar moaştele lui erau de culoarea chihlimbarului.
Părinţi cuvioşi, care aţi strălucit în pustia Optinei, rugaţi-vă pentru noi lui Dumnezeu!

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul