Religio

Cartea:

Cărți

A. Viaţa

„Întreaga viaţă este o taină minunată, cunoscută numai de Dumnezeu. În viaţă nu există conexiuni şi evenimente întâmplătoare; totul este aranjat cu meşteşug. Luaţi însă aminte la evenimentele vieţii dumneavoastră. În toate există un înţeles adânc. Acum ele nu pot fi înţelese de dumneavoastră, dar mai târziu multe vi se vor descoperi“. Aşa îi vorbea stareţul Varsanufie fratelui Nicolae Beliaev – celui mai apropiat ucenic al său şi viitorul urmaş în slujirea de stareţ. Stareţul Nicon, născut şi hrănit duhovniceşte pe ogorul stareţilor optineni, încă din lume a săvârşit fapte după modelul celor săvârşite de Hristos. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu a fost dat afară din mănăstirea cea dragă lui şi şi-a dus crucea slujirii de păstor în surghiun, în temniţă şi în prigoană.
Nicolae Beliaev s-a născut pe 26 septembrie în anul 1888, în familia de negustori Beliaev din Moscova. Părinţii lui se numeau Mitrofan Nicolaevici şi Vera Lavrentievna. El a fost al patrulea copil în familie. Părinţii lui se distingeau prin evlavie; în special mama lui era bisericoasă şi, în acelaşi timp, avea un caracter minunat, cumpătat, liniştit şi sincer. După ce au trecut mulţi ani, stareţul optinean Varsanufie i-a spus lui Nicolae următoarele cuvinte: „Mulţumeşte-I lui Dumnezeu că ai o asemenea mamă… E israeliteanul în care, într-adevăr, nu există vicleşug“.
Viaţa lui Nicolae Beliaev din zilele copilăriei lui a fost adânc protejată. În anul naşterii lui a vizitat familia Beliaev marele păstor al Rusiei – Sfântul Ioan de Kronstadt. După ce a făcut rugăciuni, el a binecuvântat-o pe tânăra mamă şi i-a dăruit o fotografie de-a lui, pe care s-a iscălit personal şi a pus data – anul 1888. Lui Nicolae i s-a mai întâmplat un lucru însemnat când avea opt ani. Micuţul Kolea s-a îmbolnăvit de o oarecare boală de gât (posibil difterie). Boala s-a cronicizat. Doctorul le-a dat părinţilor de înţeles că situaţia copilului e fără speranţă. Odată, într-o seară, i s-a făcut atât de rău, încât nu mai era nici o îndoială că boala se va sfârşi cu moartea. Copilul stătea culcat fără cunoştinţă şi nu mai avea suflare. La patul muribundului rămăseseră numai părinţii. Sărmana Vera Lavrentievna nu înceta să-i frecţioneze trupul care se răcea şi, vărsând lacrimi fierbinţi, se ruga cu râvnă Sfântului Nicolae să-i trimită ajutor de sus. Tatăl băiatului încerca să o convingă să îl lase pe cel răposat şi să nu mai chinuiască nici pe ea şi nici pe el. Fără să-l asculte pe soţ, ea continua să-l frecţioneze, vărsând lacrimi şi chemându-l în ajutor pe plăcutul lui Dumnezeu, care da ajutor acolo unde ajutorul omenesc nu mai are nici o putere.
Şi – s-a săvârşit minunea… Copilul a oftat…
Fiind încurajaţi de sclipirea speranţei, au început să-l frecţioneze împreună cu mai multă sârguinţă. Rugăciunea mamei nu a rămas neascultată. Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Nicolae, i-a dăruit copilului viaţa. Dumnezeu, care ştie viaţa fiecărui om din ziua naşterii şi până la moarte şi care a făcut minunea, a dat de înţeles că viaţa pruncului Nicolae e hotărâtă dinainte spre slujirea Lui, a Creatorului şi Dumnezeului nostru.
Mai târziu stareţul Varsanufie a accentuat în mod special semnificaţia tainică a acestei întâmplări.
Kolea şi-a petrecut copilăria în atmosfera evlaviei creştine, însoţită de dragoste şi respect. În familia lor erau opt copii: două fete – Liubovi (Iubirea) şi Nadejda (Speranţa) şi şase băieţi – Vladimir, Nicolae, Serghei, Ivan, Mitrofan şi Alexei. Familia era pe deplin înstărită, copiii nu numai că n-au simţit niciodată nevoi materiale, ci se poate spune că trăiau în belşug. Nicolae era iubit de toţi. De la natură fusese înzestrat cu un caracter vesel, însufleţit şi energic. Prin aceste calităţi el se evidenţia în mijlocul fraţilor săi.
Bucuria lui de viaţă îi molipsea şi pe ceilalţi. Şi aşa a rămas până la sfârşitul zilelor sale, cu o diferenţă numai, aceea că veselia copilărească inconştientă a fost înlocuită de bucuria liniştită – rodul înaltei trăiri duhovniceşti.
Judecând după amintirile fratelui său Ioan, trăsăturile distinctive ale caracterului lui Kolea au fost, încă din copilărie, răbdarea şi o foarte mare cumpătare. După cuvintele mamei, el era nemaipomenit de răbdător, încă din scutece. Odată, când avea doisprezece ani, a căzut şi şi-a zgâriat palma cu un cui mare şi ruginit. Din cauza neprevăzutului, a scos un ţipăt, însă nu au fost suspine, nici lacrimi. Când mama lui, plângând, l-a uns cu iod şi i-a bandajat rana adâncă, iar fraţii se uitau cu groază la această procedură, Kolea nu a scos nici un sunet. Numai buza muşcată şi paliditatea arătau cât îl durea. Aceste trăsături – răbdarea uimitoare şi stăpânirea de sine s-au păstrat în caracterul lui pe toată viaţa.
Primele necazuri în viaţa lui de copil fără griji au fost moartea bunicului, Lavrentie Ivanovici şi apoi a bunicii, Maria Stepanova şi, după ce a trecut câtva timp, a avut loc moartea tatălui, Mitrofan Nicolaevici. Acestea au impresionat adânc sufletul lui Kolea. În aceşti ani de întristare a început în sufletul lui să se producă o ruptură. Gândurile despre moarte, iad, despre chinurile veşnice care îi aşteaptă pe cei păcătoşi, l-au îngrijorat.
Adormea gândindu-se la Dumnezeu, la atotprezenţa şi atotputernicia Lui. Parohul bisericii „Bucuria tuturor celor necăjiţi“, părintele Simeon Liapidevschi a avut o influenţă binefăcătoare asupra lui şi i-a dezvoltat interesul pentru viaţa duhovnicească.
Nicolae a început să meargă la biserică des, chiar în zilele de lucru. Împreună cu fratele său, Ivan, citea în biserică, cânta la strană, ajuta la slujirea din altar. Cei doi fraţi (de la mijlocul anului 1906) au început să meargă permanent la biserică, aproape zilnic. Aceasta devenise necesitatea lor vitală. Pe atunci citeau numai Evanghelia, epistolele apostolilor şi, de asemenea, „Calea spre mântuire“ a episcopului Teofan Zăvorâtul. Adevărul devenise necesitatea lor vitală. Adevărul descoperit de ei uimea gândurile lor şi mult timp au fost vii în inimile lor cuvintele: „Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii lor“, „Ia-ţi crucea ta şi vino după Mine…“. Aceste cuvinte au fost scrise cu litere de foc în inimile lor. Amândoi simţeau necesitatea de neînvins de a părăsi viaţa lumească păcătoasă, de a se îndrepta şi de a deveni creştini adevăraţi. De aici, aşa cum urma să se întâmple după legea vieţii duhovniceşti, în ei s-a născut dorinţa de a face pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi de a începe o viaţă nouă. Pentru primul lor post în vederea împărtăşaniei, ţinut în mod voit, conştient, au ales Mănăstirea Minunilor. Din dorinţa raţională şi intenţionată de a se purifica de necurăţia păcătoasă şi de a se uni cu Hristos, prima lor spovedanie şi împărtăşanie cu Sfintele Taine a avut loc la sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Această zi a rămas pentru toată viaţa în memoria lor, căci în Mănăstirea Minunilor s-a săvârşit minunea milostivirii lui Dumnezeu asupra lor.
Atunci s-a născut în fraţii Ivan şi Nicolae interesul pentru viaţa monahală. Ivan a găsit în cărţile vechi o listă cu toate mănăstirile ruseşti. A tăiat-o în bucăţi, le-a amestecat şi i-a propus lui Kolea să extragă o singură bucată de hârtie. Rugându-se lui Dumnezeu, au tras la sorţi. Pe bucata de hârtie era tipărit: „Schitul Optina din Rozelsk, regiunea Vvedenskaia“. Până în acest moment ei nu aveau nici cea mai mică bănuială despre existenţa acelei mănăstiri. Profesorul de morală, părintele Petru Saharov, i-a sfătuit să se adreseze episcopului Trifon, care a fost tuns în monahism la schitul Optina. În luna februarie a anului 1907, fraţii au înştiinţat-o pe mama lor despre hotărârea de a intra în mănăstire. Uimirea ei nu a avut margini. Cu lacrimi în ochi ea i-a binecuvântat, făcându-le cruce fiilor care îngenuncheaseră, pentru viaţa monahală. Deşi îi era greu să se despartă de fiii ei iubiţi, totuşi, ea a pus datoria creştinească mai presus de toate.
Episcopul Trifon, dându-le binecuvântarea sa pentru intrarea în mănăstire, le-a dăruit iconiţe cu Maica Domnului „Kazanskaia“.
La schitul Optina, fraţii Beliaev au sosit pe 24 februarie, în anul 1907. „În ziua Aflării Capului Sfântului Ioan Înaintemergătorul am aflat noi Optina, un adăpost liniştit faţă de furtunile şi răutăţile lumeşti“ – scria mai târziu în jurnalul său fratele Nicolae Beliaev.
Au petrecut tot Postul Mare în mănăstire, împlinind ascultările la grajdul vitelor şi respectând toată rânduiala slujbelor dumnezeieşti. Nicolae îl vizita des pe stareţul Varsanufie, în măsura posibilităţilor. Năzuinţa spre viaţa monahală la ambii fraţi nici nu s-a stins, nici nu s-a rătăcit, ci a crescut şi s-a întărit, fără să ţină cont de faptul că egumenul mănăstirii a refuzat să-i primească în rândul fraţilor. După Paşti ei s-au întors la Moscova şi nu o dată au vizitat schitul Optina. Nu le trecuse dorinţa de a părăsi lumea; episcopul Trifon i-a binecuvântat să meargă încă o dată la Optina şi să-l roage din nou pe părintele arhimandrit Xenofont să-i primească în rândul fraţilor. În cele din urmă, pe 9 decembrie, în ziua prăznuirii icoanei Maicii Domnului „Bucuria Neaşteptată“, stareţul Varsanufie le-a comunicat că vor fi primiţi în rândul fraţilor schitului. Astfel s-a împlinit vechea dorinţă a celor doi fraţi. În acea zi a venit la ei o bucurie neaşteptată. Mai târziu stareţul Varsanufie a spus că în acea zi a venit asupra lor mila lui Dumnezeu pentru rugăciunile bunicului lor evlavios – Lavrentie Ivanovici, care s-a ostenit mult în biserică, unde cinstea în mod deosebit icoana Maicii Domnului „Bucuria Neaşteptată“.
Pe 10 decembrie, însufleţiţi de bucurie, fraţii au plecat la Moscova să-şi ia rămas bun de la cei apropiaţi şi să alcătuiască documentele necesare. L-au vizitat pe episcopul Trifon, binefăcătorul lor, care s-a rugat pentru ei. Vlădica i-a binecuvântat la plecare cu semnul sfintei cruci şi a spus: „Voi vă veţi înălţa pe cruce, de aceea şi eu vă dau binecuvântare cu crucea. Să vă ajute Dumnezeu!“. La plecare, mama lor i-a binecuvântat, dându-le icoane cu Acoperământul Maicii Domnului, încredinţându-i pe fiii ei cei dragi „Caldei Apărătoare a lumii reci“. După ce şi-au luat rămas bun cu rugăciuni, binecuvântări şi urări de bine, pe 22 decembrie 1907, în ziua pomenirii marii muceniţe Anastasia Uzoresitelniţa, lepădându-se de lume, fraţii au părăsit pentru totdeauna Moscova şi s-au îndreptat spre schitul Optina. Ei au ajuns la mănăstire şi pe 24 decembrie au intrat în schitul „Sfântul Ioan Înaintemergătorul“. Astfel fraţii Beliaev, după ce au părăsit lumea, şi-au adus vieţile ca jertfe lui Dumnezeu. Pentru ca fraţii începători să aibă posibilitatea să cerceteze şi să se obişnuiască cu noul mediu, la început nu au fost numiţi la ascultări. Stareţul Varsanufie discuta des cu ei şi le-a făcut cunoştinţă cu viaţa schitului.
Numindu-l pe Nicolae la ascultările comune, l-a atras în acelaşi timp şi spre lucrul cu corespondenţa. Nicolae transcria liste, scria scrisori importante, ajutându-l pe fratele purtător de scrisori, Chiril Zlenko. Fiind convinşi de aptitudinile lui, în scurt timp l-au însărcinat cu un lucru şi mai serios – alcătuirea unui sumar al conţinutului scrisorilor stareţului Ambrozie. La sfârşitul lunii februarie, în anul 1908, pe Nicolae l-au numit ajutorul bibliotecarului, spre a se ocupa cu mutarea bibliotecii în noul sediu. În acelaşi timp l-au numit să cânte şi să citească la strană.
Nicolae întotdeauna şi-a făcut pravila dată lui de stareţ; niciodată nu-şi impunea să facă un anumit lucru pentru a evita gândurile de înfumurare şi de slavă deşartă, însă nici nu refuza dacă era numit sau rugat. Mai târziu i-a îndemnat şi pe fiii lui duhovniceşti să facă pravila pe care a făcut-o el. În schit i-a fost preţuită imediat citirea corectă şi minunată şi a fost numit să citească alternativ canonul Îngerului Păzitor, Apostolul la Liturghie, catismele şi să citească la trapeză. În cadrul ascultării de la biserică s-a ocupat şi cu fixarea în scris a rânduielii slujbelor bisericeşti care se deosebeau de cele obişnuite, de exemplu: „Purtarea Crucii“, „Slujbele din Săptămâna Patimilor“ şi altele. Pentru râvna cu care îşi îndeplinea ascultarea a primit chiar de la părintele bibliotecar, Ioan Polev, un cadou – cartea „Drumul împărătesc al crucii lui Dumnezeu“.
Cu bucuria de viaţă care exista în el, Nicolae împlinea cu dragă inimă tot ce i se încredinţa. Cu tot atâta bucurie pe chip muncea la trapeză, curăţa zăpada, aducea lemne de foc, încălzea soba, spăla vasele, mătura podeaua. Se ostenea şi în biserică pentru că era ajutorul paracliserului. Muncea în livadă, căra gunoi la grajd pentru îngrăşarea solului, săpa, planta. Deşi fusese răsfăţat şi neobişnuit cu munca fizică, totuşi nu se simţea deloc împovărat. Sufletul lui nu cunoştea nici tristeţea, nici nemulţumirea, nici cârtirea.
„Începătorii întotdeauna se bucură dacă vin în mănăstire cu toată inima, cu sinceritate“, a spus stareţul Varsanufie odată, când Nicolae i-a împărtăşit starea lui sufletească.
În luna octombrie a anului 1908, Nicolae a fost numit purtătorul de scrisori al egumenului schitului, al stareţului Varsanufie.
De toate celelalte ascultări, în afară de citirea şi cântarea la strană, a fost scutit. Această ascultare a fost fundamentală pentru continuarea întregii lui vieţi în schit. Aproape tot timpul liber, în afara rugăciunii, Nicolae îl petrecea la stareţ, ajutându-l să menţină corespondenţa personală şi oficială. Stareţul Varsanufie, datorită pătrunderii sale adânci şi experienţei duhovniceşti, a înţeles sufletul lui Nicolae şi a văzut că în acest tânăr se află nu numai un ucenic model şi un călugăr model, ci şi un vrednic împlinitor al poruncilor şi învăţăturilor sale. Deseori îl ruga să rămână după „binecuvântarea comună“ a fraţilor şi stătea îndelung de vorbă cu el. Toată experienţa lui şi toate cunoştinţele a hotărât să i le transmită lui Nicolae pentru că era vrednic să primească şi să păstreze acest dar. El i-a împărtăşit amintirile, i-a încredinţat necazurile şi bucuriile lui, l-a învăţat, l-a îndrumat, l-a pus în gardă. L-a dus tot mai sus şi mai sus pe scara ascensiunii duhovniceşti. Nicolae, la rândul său, s-a dăruit pe deplin voii stareţului. După ce Nicolae a îmbrăcat veşmântul de frate, a primit binecuvântare să citească cartea avvei Dorotei şi alte cărţi ale Sfinţilor Părinţi, de asemenea şi „Vieţile Sfinţilor“. Cu ocazia primirii acestei binecuvântări, cuviosul Varsanufie i-a spus lui Nicolae: „Să te foloseşti de acest timp în care poţi să citeşti. Va veni vremea când nu vei mai avea posibilitatea să citeşti cărţi. Peste cinci sau şase ani… când va trebui să citeşti cartea vieţii“.
Mai târziu, Nicolae şi-a amintit adesea aceste cuvinte prooroceşti ale stareţului.
Liniştită şi netulburată a curs viaţa lui sub îndrumarea stareţului. Îl neliniştea numai gândul la serviciul militar apropiat. Când Nicolae l-a întrebat pe stareţ dacă se poate ruga pentru ca Dumnezeu să-l scape de serviciul militar, stareţul a răspuns că nu se poate acest lucru, pentru că serviciul militar este datoria noastră înaintea statului. Aceasta trebuie să o lăsăm cu totul în voia lui Dumnezeu. „Multe planuri mi-am făcut eu cu privire la tine, însă – cum va voi Dumnezeu. S-ar putea ca, atunci când te vei întoarce din armată, eu să fiu deja aşezat în pământul umed. Atunci vei face cum vei voi, urmaşul meu“.
Pe 3 noiembrie, în anul 1909 – ziua pomenirii Reînnoirii bisericii Marelui Mucenic Gheorghe din Lida, a fost o zi hotărâtoare pentru viaţa lui. A fost scutit de serviciul militar pentru ca i s-a găsit o puternică extindere a venelor la piciorul stâng. Întâmpinându-l pe ucenicul său, stareţul l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat şi, rugându-se, a spus: „Mare e mila Ta, Doamne! Probabil că episcopul Trifon s-a rugat pentru tine“. Stareţul l-a binecuvântat pe Nicolae să se ocupe cu rugăciunea lui Iisus – să o săvârşească tot timpul, în afară de slujbele bisericeşti. Iar mai târziu, văzând râvna lui Nicolae, l-a binecuvântat să facă rugăciunea şi în timpul slujbelor dumnezeieşti.
În luna aprilie a anului 1910, evenimente triste au zguduit viaţa liniştită a schitului. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, stareţului Varsanufie i s-a întâmplat să treacă printr-o prigoană nedreaptă şi să fie mutat din schit în mănăstirea Kolomensk din vechiul Golutvin. Pe 2 aprilie în anul 1912, stareţul Varsanufie a părăsit schitul. Părintele Nicolae a rămas în schit. A suportat greu despărţirea de stareţul iubit şi numai rugăciunile şi predarea în voia lui Dumnezeu i-au refăcut puterile. Într-una din ultimele lui discuţii de rămas bun cu Nicolae, stareţul, rugându-se, a rostit cuvinte emoţionante: „Doamne, mântuieşte-l pe robul Tău! Fă din el un călugăr! Învredniceşte-l de Împărăţia Cerească!“.
Altă dată a proorocit: „Doamne, mântuieşte-l pe acest rob al tău, Nicolae! Să-i fii lui ajutor! Acoperă-l când nu va avea nici adăpost, nici acoperiş“.
După plecarea stareţului, părintele Nectarie a fost mutat din schit în mănăstire cu sarcina de a purta scrisorile la cancelarie împreună cu părintele Petru Krutilov (mai târziu ieromonahul Partenie).
Pe 1 aprilie, în anul 1913, a avut loc fericitul sfârşit al stareţului Varsanufie. Înmormântarea stareţului s-a făcut pe 9 aprilie, în ziua de marţi din Săptămâna Patimilor. L-au îngropat în rând cu învăţătorul său, stareţul Anatolie. Părintele Nicolae nu a putut să ajungă la înmormântare; el era în spital, ţintuit la pat de o suferinţă grea. Mare i-a fost mâhnirea sufletului pentru pierderea stareţului.
S-au păstrat puţine mărturii despre viaţa părintelui Nicolae în mănăstire după moartea stareţului Varsanufie. Cu exactitate se cunoaşte numai că el a fost întotdeauna şi în toate „sluga lui Dumnezeu“. Nu numai pentru călugării tineri, ci şi pentru cei bătrâni a fost un înalt exemplu al ascultării necondiţionate, al smereniei nefăţarnice; se afla în bună împăcare cu toţi, avea fermitate şi înţelepciune. Nu se clătina nici înaintea măgulirii, nici înaintea ameninţării. Era serios, atent şi în acelaşi timp bucuros. Încă în acei ani îndepărtaţi atrăgea atenţia asupra sa ca un călugăr excepţional. Temelia aşezată în sufletul părintelui Nicolae de stareţul Varsanufie, avea o structură trainică şi de nădejde.
În decursul întregii sale vieţi la mănăstire – în chilia lui oarecum liniştită, în biserică, la ascultare, pretutindeni şi întotdeauna pe această bază neclintită adăuga pietre tot mai noi şi mai noi şi îşi construia casă sufletească în slava lui Dumnezeu.
În anul 1915, pe 24 mai, în ziua pomenirii cuviosului Simeon (Făcătorul de minuni), părintele Nicolae a fost tuns în monahism. La tunderea în monahism i-a fost dat numele Nicon, în cinstea Sfântului Mucenic Nicon (a cărui pomenire e pe 26 septembrie). Noul călugăr Nicon avea douăzeci şi şapte de ani. După mai puţin de un an, pe 30 aprilie 1916, cuviosul Nicon a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 3 noiembrie, în anul 1917, în ziua pomenirii Reînnoirii bisericii Marelui Mucenic Gheorghe din Lida, a fost hirotonit ieromonah.
În perioada îngrozitoare a revoluţiei, mănăstirea a avut mari greutăţi financiare, a suferit persecuţii şi asupriri. A fost lipsită de resursele de bază ale mijloacelor pentru existenţă. Însă călugării optineni nu şi-au pierdut cumpătul. Din călugării apţi de muncă rămaşi a fost organizată o „cooperativă agricolă de producţie“. Ea asigura un minimum material pentru nevoile călugărilor. În aceste timpuri grele s-au dezvoltat aptitudinile administrative ale cuviosului Nicon. Tânăr, plin de forţe şi energii, el a muncit cu sârguinţă, având ca ţel înalt al ostenelilor sale preaslăvirea numelui lui Dumnezeu pe pământ. Grija lui se manifesta zilnic şi se gândea în ce măsură e posibil să menţină mănăstirea. „Voi muri, dar nu voi pleca“ – scria el în jurnalul din zilele tinereţii sale. Iar în jur, una după alta, se închideau mănăstirile şi bisericile.
Pe 17 septembrie în anul 1919, cuviosul Nicon a fost arestat şi fără o formulare a acuzaţiei a fost închis în închisoarea din Kozelsk. În scrisoarea către mama sa a scris că l-au arestat numai pentru că este călugăr. După câtva timp l-au eliberat şi el s-a întors în obşte. Călugării optineni rămaşi au hotărât cu fermitate să nu plece din mănăstire. În fiecare zi şi în fiecare ceas îi aşteptau prigoanele, arestul, temniţele, deportările, moartea…
În anul 1923 au închis „cooperativa de producţie agricolă“. Mănăstirea şi clădirile mănăstireşti au fost transformate în muzeu. Tuturor monahilor, cu excepţia celor douăzeci de muncitori din muzeu, li s-a ordonat să părăsească mănăstirea şi să plece unde vor. Cuviosul Isaachie al II-lea, după ce a slujit pentru ultima oară Sfânta Liturghie, l-a binecuvântat pe cuviosul Nicon să slujească la biserica Kazanskaia din Optina şi să primească pelerini. Din acea perioadă, ca şi cum ar fi primit blagoslovenie de sus pentru drumul greu şi nevoinţe mântuitoare, părintele Nicon a luat asupra sa nu numai sarcina de duhovnic, ci şi pe cea de stareţ. Până în momentul când părintele arhimandrit l-a lăsat la Optina şi i-a dat sarcina de a primi credincioşi, el nu a îndrăznit să dea sfaturi celor care i se adresau. Iar când a început să primească norodul, dădea sfaturi, referindu-se întotdeauna la cuvintele stareţilor optineni.
O mare parte a călugăriţelor mănăstirii din Şamordino, care a fost închisă, a fost trimisă în oraşul Kozelsk. Maica Ambrozia, o călugăriţă cu o structură duhovnicească foarte puternică, a primit la ea câteva surori, care doreau să-şi petreacă viaţa monahală sub îndrumarea ei. Astfel s-a alcătuit o mică obşte. În afară de acest lucru, multe dintre monahiile care au venit în Kozelsk şi mirence s-au stabilit la ea. Stareţul Nicon hrănea duhovniceşte această mică obşte.
La începutul anului 1924 au închis ultima biserică de la Optina, însă cuviosul Nicon a rămas la Optina şi a slujit miezonoptica în chilie, atât cât a fost posibil să stea acolo. Ultima miezonoptică a săvârşit-o pe 15 iulie în anul 1924. După miezonoptică a început să rostească cuvântul de învăţătură şi îndrumare şi şi-a adus aminte că peste câteva zile va trebui să părăsească schitul Optina. Mulţi au plâns iar el, adresându-se lor, a spus: „Voi sunteţi nişte ciudăţenii. Doar sunt călugăr. Eu am făcut promisiunea că voi răbda fiecare răutate, dojană, ponegrire şi surghiun. Şi dacă acestea se vor întâmpla, dacă le voi răbda, atunci se cuvine să mă bucur, căci pentru acest lucru s-a săvârşit tunderea în monahism“.
În Kozelsk, cuviosul Nicon a fost trimis la sfârşitul lunii iulie a anului 1924 împreună cu părintele Chiril Zlenko. Datorită invitaţiei eclesiarhului catedralei Uspenskaia, el a alcătuit un cor nu prea mare de călugări pentru slujbele mai solemne, din sărbători. Cuviosul Nicon slujea destul de des, atunci când îl ruga eclesiarhul sau cel de-al doilea preot şi în zilele sfinţilor la care avea o deosebită evlavie. Ca un lucru neaşteptat pentru el, a primit darul cuvântului de folos. Cu permisiunea eclesiarhului, cuviosul Nicon a început să ţină predici. Aceste predici nu străluceau prin elocvenţă, ci erau simple, accesibile şi pe înţelesul tuturor. Tot ce spunea el era luat din cărţi sau experimentat şi trăit de el însuşi. Predicile erau îndestulate de credinţa puternică în Dumnezeu şi de sfintele Lui porunci şi de aceea aveau ecou puternic în sufletele care erau atente la ele. E de remarcat că, asemeni stareţului său, Varsanufie, avea darul rar întâlnit de a pătrunde înţelesul cuvintelor Sfintei Scripturi.
Când cuviosul Nicon s-a mutat în Kozelsk, avea treizeci şi şase de ani. În plină putere fizică, cu mult har şi-a închinat toată viaţa lui slujirii lui Dumnezeu. Numărul fiilor lui duhovniceşti a crescut treptat. Pe mulţi care veneau la el în Holmiscea, stareţul Nectarie îi trimitea la cuviosul Nicon. Şi nu numai stareţul, ci şi cuviosul Isaachie, părintele Dositei şi părintele Meletie îi trimiteau la stareţul Nicon pe cei ce veneau la ei. Iar el, pentru sfânta ascultare, îi primea pe toţi. Pomenea cu fermitate cuvintele apostolului: „Model să vă fie cuvântul adevărat, credinţa, duhul, curăţia“. El a fost un model minunat de păstor, care şi-a pus sufletul pentru oile sale. Nu şi-a cruţat nici puterile, nici sănătatea, a adus ca jertfă dorinţele lor, năzuinţele şi interesul pentru mântuirea sufletelor slabe. Câtă atenţie, câtă grijă şi dragoste părintească avea el în relaţia cu fiecare din cei care veneau la el. Pe mulţi bătrâni, neputincioşi şi bolnavi, care nu aveau posibilitatea să-şi câştige existenţa, îi ajuta material, cu bani, cu produse, împărţind cu ei acele lucruri care i se trimiteau şi i se aduceau. Pe fiii săi duhovniceşti, cuviosul Nicon îi primea zilnic. Acolo unde trăia el, lângă bucătărie, se afla o cămăruţă cu o singură fereastră spre drum. În ea stăteau cei care aşteptau să-i primească.
De obicei, cuviosul Nicon ieşea din camera sa şi el însuşi, după propria apreciere, invita pe cineva anume la el. Îl ruga pe acel oaspete să se aşeze, iar el se aşeza în faţă, lângă icoane.
Stareţul Nicon spovedea uimitor de bine. Ştia să realizeze deschiderea totală a omului care venea la el, punându-i întrebări prin care descoperea înaintea lui Dumnezeu tot sufletul, încât cel care se pocăia uita ruşinea neîntemeiată şi, liber şi uşor, îşi mărturisea păcatele care îi împovăraseră conştiinţa mulţi ani. Acest dar al pătrunderii în suflet este evident că l-a primit de la stareţul Varsanufie, completând tot ce a obţinut prin viaţa sa atentă şi cumpătată. Omul ieşea de la stareţul Nicon ca şi cum s-ar fi născut din nou, spălat şi curăţat de murdăria sufletească. Câtă bucurie simţea conştiinţa uşurată după o asemenea spovedanie.
De la fiii săi duhovniceşti, stareţul Nicon cerea ascultare necondiţionată, sinceritate şi simplitate. El nu îi suferea pe samavolnicii cărora le plăcea să-şi îndeplinească propria voie şi să insiste pe propria părere. Nu suporta făţărnicia, viclenia, perfidia, minciuna. Dimineaţa şi în timpul zilei nu primea pe nimeni, cu excepţia fraţilor săi optineni sau a celor care aveau nevoie urgentă să vorbească cu el. Pe lângă împlinirea întregii pravile monahale, el răspundea la scrisorile fiilor săi duhovniceşti. La acest lucru îl ajuta, parţial, părintele Chiril.
La maica Ambrozia, în obşte, cuviosul Nicon mergea o dată pe săptămână, iar uneori şi mai des, pentru convorbiri duhovniceşti. În obşte se strânseseră în jur de zece surori, fără să se ţină seama de cele care veneau şi trăiau mult timp acolo. Toate surorile erau fiicele duhovniceşti ale stareţului Nicon. Astfel, timp de trei ani, în Kozelsk, cuviosul Nicon a îndeplinit sarcini de păstor. În luna iunie a anului 1927 s-a întâmplat lucrul de care se temeau toţi şi pe care îl aşteptau cu frică. Cuviosul Nicon şi părintele Chiril au fost arestaţi şi duşi în închisoare. În acelaşi timp a fost arestat părintele Agapit (care în lume s-a numit Mihail Taube).
Cu greu se poate descrie mâhnirea fiilor duhovniceşti ai stareţului Nicon. Pierzându-l, au devenit orfani în deplinul înţeles al cuvântului. Aproape jumătate de an, cei care l-au vizitat în Kaluga pe stareţ, la închisoarea unde se făcea ancheta penală, au trăit cu nădejdea că îl vor lăsa în libertate. Prin eforturile comune, i-au adunat şi i-au trimis produse alimentare şi alte lucruri necesare. O mare mângâiere pentru fiii lui duhovniceşti a fost posibilitatea de a-i scrie scrisori sau răvaşe şi de a primi răspuns. Câţiva dintre fiii duhovniceşti stăteau sub fereastra temniţei în speranţa de a vedea chipul părintelui lor drag şi mâna lui care binecuvânta.
În luna ianuarie a anului 1928 „ancheta penală“ s-a încheiat. Cuviosul Nicon a fost condamnat la trei ani în lagărul din Solovka. În ziua plecării, pe 27 ianuarie 1928, la gara din Kaluga s-a adunat o mulţime de fii duhovniceşti şi admiratori ai cuviosului, care l-au condus pe ultimul, îndepărtatul şi necunoscutul drum. În luna martie, convoiul de deţinuţi a ajuns în oraşul Kem. Din cauza ciclonului, care a trecut peste Marea Albă, legătura cu Solovka a fost întreruptă, aşa încât toţi deţinuţii au fost instalaţi în lagărul Kemperpunct. Acolo a petrecut mai mult de doi ani. Din cauza bolii de la picioare (extinderea venelor), l-au scutit de muncile fizice grele şi l-au pus paznic la magazii. Locuia într-o baracă cu părintele Agapit. Cu munca de paznic, cuviosul Nicon era pe deplin mulţumit, deoarece ea îi dădea posibilitatea de a fi singur, de a se ruga şi, uneori, de a citi. Din lagăr scria des. Scrisorile lui erau în mod constant pline de vioiciune şi din ele reieşea că se preda pe sine, întreg, voii lui Dumnezeu. Dacă nu s-ar fi ţinut cont de tonul vioi, uneori era limpede cât de greu şi chinuitor era pentru el să creeze atmosferă. Fără să vorbească de Optina iubită, de acest rai pierdut, îşi amintea cu părere de rău de camera sa plăcută din Kozelsk, considerând că „pentru păcatele sale nu este vrednic de un trai liniştit“.
Fiii duhovniceşti şi admiratorii lui îi scriau des şi îi trimiteau colete. Datorită acestui lucru, cuviosul Nicon nu a simţit crunta sărăcie, nici din punct de vedere al banilor, nici din punct de vedere al alimentelor. El a împărţit frăţeşte toate bunurile cu părintele Agapit, până când i-au despărţit.
În august 1928, pe părintele Agapit l-au dus în „misiune“, undeva în pădure şi cuviosul Nicon nu l-a mai văzut. În aprilie 1929 pe cuviosul Nicon l-au transferat pe insula Popov, în republica Karelska. Acolo a lucrat ca şi contabil la biroul lagărului. Nu cu mult timp înainte de sfârşitul termenului condamnării, s-a întors în lagăr din pribegia sa, părintele Agapit. Ambii monahi au primit detaşarea în exil independent în oraşul Arhanghelsk. Înainte de expediere, la examenul medical, doctorul i-a descoperit cuviosului Nicon o tuberculoză avansată. După sfatul părintelui Agapit, nu a mai cerut transferul detenţiei din cauza stării de sănătate, ci s-a predat voii lui Dumnezeu. În iunie 1930, părintele Nicon, împreună cu părintele Agapit au ajuns în Arhanghelsk, unde au locuit până în luna august a aceluiaşi an, când pe cuviosul Nicon l-au despărţit de confratele său, de care se apropiase atât de mult în anii de suferinţă.
După îndelungate cercetări pentru a afla o gazdă în oraşul Pineg, cuviosul Nicon a fost trimis în satul Vonga, iar după trecerea a două luni a fost mutat în satul Vospola, la trei kilometri de Pineg. Cu mare greutate şi-a găsit un apartament în casa unei femei vârstnice, care, în afara preţului mare pe care l-a cerut în bani, i-a pus chiriaşului său condiţia de a săvârşi toate muncile fizice grele din casă. Cuviosul Nicon a fost de acord cu toate, nu avea ce să facă. Odată cu sosirea iernii, în anul 1930 a simţit o puternică înrăutăţire a sănătăţii. El nu a acordat importanţă acestui fapt, considerând că are legătură cu răceala. Mergea regulat în Pineg să semneze de prezenţă, mergea la biserică şi la poştă.
Cuviosul Nicon locuia singur şi, deşi trăia printre mireni, viaţa lui era nelumească. În ea s-au adeverit în deplină măsură cuvintele unui sfânt părinte: „Nu în singurătate trupească, ci în bunăstare şi linişte sufletească se va săvârşi viaţa călugărului“. Nu-şi părăsise nici datoria de păstor în viaţa de surghiun şi se afla în corespondenţă cu fiii lui duhovniceşti.
În noul său apartament, cuviosul Nicon s-a convins repede că stăpâna lui este o femeie cu caracter foarte rău şi crud. Se părea că însuşi diavolul se cuibărise în ea şi o determina să-l chinuie, ca să-i încerce răbdarea. Ea i-a interzis chiar să primească vizitatorii care-l vizitau uneori.
Datorită stării sănătăţii, cuviosul Nicon a fost scutit de muncile grele, în principal din cauza piciorului bolnav cu venele extinse. La aceasta s-a adăugat boala de plămâni, care l-a făcut cu totul inapt de muncă. Stăpâna lui ştia acest lucru, însă nu l-a luat în consideraţie. Ea nu-i dădea nici odihnă, nici linişte. Chiar dacă era extenuat din cauza slăbiciunii, făcea totul; căra cu sania apă de la fântână, spărgea, tăia şi căra lemne de foc, dădea zăpada, punea samovarul, făcea surcele şi multe altele. Şi toate le făcea având permanent temperatura ridicată.
În Pineg, cuviosul Nicon l-a întâlnit pe unul dintre optineni – pe părintele Petru, care ştia din spusele altora despre firea aprigă a stăpânei şi nu o dată i-a propus să locuiască împreună cu el. Însă cuviosul a rămas credincios intenţiei sale de a trăi numai după voia lui Dumnezeu, considerând că încercările îi sunt trimise de Însuşi Dumnezeu. A refuzat acele propuneri. El scria des din exil diferiţilor ucenici: „Încrezându-mă în voia lui Dumnezeu, mă tem să îmi conduc viaţa după propria pricepere, deoarece am observat că propria voie îi aduce omului necazuri şi greutăţi. Facă-se voia lui Dumnezeu, cea bună şi desăvârşită!“.
Odată, la începutul Marelui Post, cuviosul Nicon a curăţat zăpada care se aşezase în timpul iernii. Din cauza eforturilor fizice puternice, i s-a pornit o hemoragie la piciorul bolnav. A căzut la pat cu temperatură de patruzeci de grade. A bolit mai mult de trei săptămâni. Nu se ştie cine l-a îngrijit în acest timp. După ce s-a întremat puţin, în a şasea săptămână a Postului Mare, s-a dus în Pineg „să semneze de prezenţă“. Doctorul spitalului de sector, în timpul examinării a confirmat vechiul diagnostic: tuberculoză. Stăpâna lui cea fără omenie a aflat că „argatul“ ei este serios bolnav de tuberculoză şi, în loc să manifeste o cât de puţină iubire de oameni, ea a început să-l alunge din casă, zicând: „Mergi unde vrei. Nu am nevoie de tine bolnav. Eu am nevoie să munceşti, nu să şezi. Mă mai şi molipsesc de la tine, ofticosule!“. Ea a dat buzna în camera lui şi aruncând pe podea salteaua şi îmbrăcămintea, a scos patul. El se simţea atât de rău, încât nu putea să meargă nicăieri. Şi şi-a adus aminte cuvintele de rugăciune neuitate ale stareţului său drag, Varsanufie: „Doamne, mântuieşte-l pe acest rob al Tău, Nicolae! Să-i fii lui ajutător! Apără-l când nu va avea nici adăpost, nici acoperiş!“. Însă, aşa cum se ştie, Dumnezeu nu îngăduie faţă de robii săi credincioşi ispite peste măsură. În scurt timp, pe cuviosul Nicon l-a vizitat părintele Petru. Când a intrat la el, a văzut următorul tablou: „bolnavul stătea pe două scăunele, era îmbrăcat într-o scurtă vătuită, avea căciulă şi pâslari. Cuviosul Nicon, ţinând cont de starea lui disperată, a început să-l întrebe pe părintele Petru despre mutarea la el. Spre bucuria lor reciprocă s-a găsit un apartament şi, în aceeaşi zi, Petru l-a mutat pe cuviosul Nicon în noua şi ultima lui locuinţă.
La mijlocul lunii mai, boala cuviosului Nicon a căpătat o formă dureroasă: temperatură ridicată, febră, frisoane care alternau cu sudoare istovitoare, slăbire groaznică, respiraţie grea şi amorţeală. Nu mai putea în nici un fel să respire; plămânii lui se micşoraseră. În tot acest timp părintele Petru l-a îngrijit, fiind plin de spirit de sacrificiu. În ultimele două luni de boală, cuviosul s-a împărtăşit aproape zilnic cu Sfintele Taine. Predispoziţia spre rugăciune a cuviosului Nicon se transmisese şi la colocatarul lui, iar părintele Petru se simţea atunci în schitul îndepărtat şi de neatins al Optinei, şi nu în exil.
La sfârşitul lunii aprilie una din fiicele duhovniceşti ale cuviosului a avut un vis care a uimit-o prin claritatea lui. Ea l-a descris într-o scrisoare cuviosului Nicon. I-a fost dat să vadă cum stareţul optinean Varsanufie a intrat în apartamentul din Kozelsk şi a început să scoată lucruri din cameră. Când a luat patul ca să îl scoată, ea a spus: „Batiuşka, de ce vreţi să scoateţi patul? Părintele Nicon nu va mai avea unde să doarmă“. La aceasta stareţul a răspuns: „El se pregăteşte să vină la mine şi nu îi mai trebuie patul. Eu îi voi da lui pat“.
Către ultimele zile ale vieţii, suferinţele lui s-au diminuat. Nu mai suferea, pentru că urma să moară. Rămăsese numai slăbiciunea. Şi-a adus aminte de stareţii şi de fraţii optineni, i-a îndemnat la pocăinţă pe fiii lui duhovniceşti, i-a chemat după numele lor şi a făcut semnul crucii în aer ca şi cum ar fi binecuvântat pe cineva anume. L-a văzut chiar pe răposatul stareţ optinean Macarie: „A, cinstite batiuşka, părinte Macarie! Irina, dă un scaun… Stareţul Macarie a venit la noi, iar tu nu vezi“. Sora Irina nu s-a grăbit să împlinească porunca, crezând că părintele Nicon delirează. „Iertaţi-o, batiuşka, ea nu este prea pricepută!“ – a spus încet cuviosul Nicon şi a tăcut.
Până în ultimele zile, cu o voce abia auzită, i-a dictat părintelui Petru răspunsurile la scrisori. Pe 25 iunie, în zi de miercuri, şi-a pierdut vlaga într-atât, încât nu mai putea să vorbească. Văzând situaţia lui grea, părintele Petru s-a grăbit să-l invite pe arhimandritul Nichita, care l-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi i-a citit rugăciunile la ieşirea sufletului. În seara aceleiaşi zile a adormit cu pace în Domnul, la vârsta de patruzeci şi trei de ani. În ultimele zile ale vieţii lui s-a rugat îndelung lui Dumnezeu ca să-i dăruiască sfârşit creştinesc.
Domnul i-a ascultat rugăciunea şi i-a dăruit sfârşitul dreptului, „fără durere, neînfruntat, în pace“. Se părea că nu a murit, ci a adormit somn liniştit, până la învierea cea de obşte. Pe 27 iunie, în ziua de vineri, a avut loc înmormântarea. Stareţul Varsanufie spusese odată următoarele cuvinte: „Toată viaţa noastră este o taină minunată, cunoscută numai de Dumnezeu. Întotdeauna şi în toate există o oarecare legătură a motivelor, însă ţelul acestei legături nu ne este cunoscut nouă. Fiţi atenţi la evenimentele vieţii voastre. Mai târziu multe vi se vor descoperi“.
Într-un astfel de mod chibzuit Domnul Dumnezeu a legat începutul şi sfârşitul drumului duhovnicesc al cuviosului Nicon. Tânărul Nicolae Beliaev a intrat prima dată în schitul lui Ioan Înaintemergătorul din pustia Optinei în ziua praznicului Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe 24 februarie. Şi a murit într-o altă zi de sărbătoare a hramului schitului – Naşterea Sfântului Ioan Înaintemergătorul.
Cuviosul Varsanufie cel Mare, printre cuvântările lui, a spus următoarele cuvinte: „Dumnezeu nu ia sufletul dreptului până când nu îl duce la înalta măsură, la aceea a bărbatului desăvârşit“.
Neţinând cont de vârsta lui relativ tânără, cuviosul Nicon s-a ostenit mult, luptându-se cu vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi ai creştinismului şi ai monahismului care erau: lumea, trupul şi diavolul, respingând vitejeşte atacurile lor cu puterea lui Hristos. În acelaşi timp s-a ostenit şi pe ogorul lui Hristos, semănând cu sârguinţă seminţele adevărului, iubirii şi binelui. Sămânţa bună, care era semănată prin cuvânt în sufletul oilor slabe, nu murea. Ea răsărea în chip nevăzut şi tainic, aşa cum încolţeşte grăuntele semănat în pământ.
Îţi purtăm amintire veşnică, preafericite părinte al nostru Nicon, vrednicule de pomenire! Dumnezeu să te fericească şi să-ţi dăruiască odihnă, iar pe noi să ne miluiască, pentru că este bun şi de oameni iubitor.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul