Religio

Cartea:

Cărți

A. Viaţa

Schimnicul Macarie Ivanov s-a născut pe 20 noiembrie anul 1788 şi provine dintr-o familie de nobili din gubernia Orlovska. Această familie se distingea prin evlavie. Străbunicul Ioan, după moartea soţiei sale, a intrat în monahism. Părinţii, asistentul de colegiu Nicolae Mihailovici Ivanov şi mama sa, Elizabeta Alexeevna l-au numit pe fiul mai mare Mihail, în amintirea sfântului cneaz Tverski, a cărui pomenire se face pe 22 noiembrie. În afară de el au mai avut încă trei fii şi o fiică. Locuiau în împrejurimile Kalugăi, într-un loc extrem de frumos, aproape de mănăstirea Lavrentie, al cărei arhimandrit era Teofan şi care îi îndruma duhovniceşte. „Printre frumuseţile care încântau privirea şi linişteau plăcut inima, având înaintea ochilor paşnica obşte a călugărilor din care zilnic se auzea dangătul clopotelor care chemau călugări la rugăciune, a răsărit viitorul monah ascuns lumii de atunci“ – astfel descrie primele impresii ale băiatului un contemporan.

Când Mihail a împlinit cinci ani, s-a stins din viaţă draga lui mamă, care l-a iubit mai mult decât pe ceilalţi copii şi a zis nu o dată despre fiul ei blând şi liniştit: „Inima mea simte că din acest copil va ieşi ceva nemaipomenit“.
Odată cu îmbolnăvirea mamei, familia şi-a schimbat domiciliul.

În oraşul Karacev, Mihail a început şi a terminat şcoala generală, iar când a împlinit 14 ani a intrat în slujba nu prea uşoară de contabil, pe care o îndeplinea în chip deosebit, concentrându-şi toată atenţia asupra ei. Cu toate acestea, Mihail a continuat să trăiască în lumea lui. Citea mult şi căuta rezolvări la cele mai arzătoare întrebări ale minţii şi inimii. Iubea muzica şi cânta deosebit la vioară, găsind în ea o mare bucurie. În al 24-lea an al vieţii, după moartea tatălui, s-a retras din slujbă şi s-a instalat la moşia din sat, însă nu s-a ocupat cu succes de agricultură.

Odată ţăranii i-au furat hrişca. Mihail nu i-a osândit pentru că ţinea cont de Sfânta Scriptură. Ca rezultat, ţăranii au căzut în genunchi, pocăindu-se sincer din cauza ruşinii faţă de bunul Mihail, de care înainte râdeau. A avut loc şi o încercare de a-l căsători însă pentru că nu era atrăgător din punct de vedere fizic şi nu avea dorinţă de însurătoare, a fost îndepărtat acest gând. Mergând la iarmarocul din Koren Kursk şi-a cumpărat cărţi cu conţinut duhovnicesc şi s-a cufundat în ele. Din când în când mergea în atelierul de tâmplărie şi acolo muncea până la epuizare, călindu-şi trupul tânăr în ascultare de suflet.

În anul 1810, pe vreme de toamnă, a mers în pelerinaj la schitul Ploşceansk şi a descoperit vocaţia pe care o avea de mult timp şi a hotărât să-şi închine viaţa lui Dumnezeu. A rămas acolo. Comunicându-le fraţilor că renunţă la moşie, a cerut un singur lucru, numai să se construiască cu 1000 de ruble un paraclis la mormântul părinţilor.
În acel timp, la schitul Ploşceansk se afla ucenicul marelui schimnic Paisie Velicicovski, Atanasie, care era foarte interesat de tânărul rugător. A intrat sub îndrumarea deplină a aceluia şi a primit prima ascultare. Din păcate, nu prea aveau scrieri duhovniceşti care să aducă lumină în acest suflet minunat. La mănăstire, în bibliotecă, descoperă traducerile operelor asceţilor şi vechilor părinţi ai monahismului făcute de cuviosul Paisie.
La schitul Ploşceansk, ascultătorul Mihail a învăţat rânduiala bisericească şi cântarea pe note.
Pe 7 martie 1815 a fost tuns în monahism cu numele Macarie, în cinstea cuviosului Macarie cel Mare şi a plecat pe jos, cu un toiag, spre Kiev. Pe drumul de întoarcere s-a oprit la schitul Galinsk, unde a făcut cunoştinţă cu schimnicul – egumen Filaret.
În anul 1824 a mers la Rostov ca să se închine la moaştele Sfântului Dimitrie Rostovski, după care s-a dus pentru prima dată la schitul Optina. În următorul an a murit îndrumătorul său duhovnicesc. Cuviosul Macarie a fost ales ca duhovnic la mănăstirea de maici din Slovsk. Astfel începe activitatea lui ca îndrumător duhovnicesc. Însă cuviosului îi era foarte greu fără învăţătorul său. Dar iată că a avut loc o întâlnire foarte importantă. În obştea lui a sosit schimnicul Leonid (Lev) împreună cu ucenicii lui şi cuviosul Macarie a dobândit din nou un îndrumător. Acest lucru a fost răspunsul la rugăciunile lui, deoarece singurătatea sufletului este mult mai grea decât cea a trupului.

Deşi schimnicul Leonid îl considera pe cuviosul Macarie colaboratorul său în îndrumarea duhovnicească, totuşi îndeplinindu-i dorinţele şi după smerenia lui s-a hotărât să se poarte cu el ca şi cu un ucenic. Cu toate acestea vieţuirea lor împreună în acel loc s-a încheiat. Cuviosul Leonid a trebuit să plece la Optina. Au continuat să comunice prin corespondenţă, care s-a încheiat cu mutarea schimnicului Macarie la Optina, în schitul Sf. Ioan Înaintemergătorul. Mult timp însă şi-a păstrat dragostea pe care o avea pentru schitul Ploşceansck. Schimnicul Leonid era un om nemaipomenit. Ducea o luptă interioară neîncetată, rostind rugăciunea lui Iisus şi avea darul vederii înainte şi al vindecării. Ca să se ferească de slava deşartă, afişa o oarecare sminteală. Nu suporta lipsa de sinceritate, îngâmfarea şi răceala inimii. Cuviosul Macarie, a fost alături de el permanent, până a murit. Ei doi l-au respectat mult pe marele schimnic Ambrozie, clarvăzătorul şi făcătorul de minuni. Se poate spune că se crease acolo o atmosferă purtătoare de daruri în care Domnul Hristos făcea minuni. Drumul către Optina era bătut de picioarele celor săraci şi de ale celor care sufereau fizic şi spiritual şi care veneau nu la o mănăstire obişnuită, ci pentru darurile ei. Schimnicul Lev adesea vedea unde zace răul şi cu asprime îi dădea de gol pe cei care veneau la el, pentru ca apoi să îi stropească cu dragostea lui caldă astfel încât aceştia să simtă bucurie prin conştiinţa curată. Schimnicul Macarie avea o structură sufletească fragilă. S-a ocupat în continuare cu corespondenţa. După moartea cuviosului Leonid i-a revenit toată răspunderea pentru îndrumarea duhovnicească şi nu i-a fost uşor. Însă bucuria şi pacea lui Dumnezeu niciodată nu l-au părăsit pe acest sfânt nevoitor, care se nevoia şi cu sufletul şi cu trupul.

Prin ungerea cu mir din candela care ardea, schimnicul aducea un mare folos trupurilor bolnave şi astfel vindecările erau nenumărate. Şi, cu deosebire, se făceau des vindecări ale îndrăciţilor.
Cuviosul Macarie era de statură mijlocie. Chipul nu era frumos, avea urme de la vărsat, însă era luminos, privirea era liniştită şi plină de smerenie. Avea o fire extrem de vioaie şi agilă şi o memorie minunată. Reţinea un om după prima spovedanie din viaţa acestuia. Pentru că era puţin cam bâlbâit nu respira uşor când vorbea. Acest lucru l-a indispus tot timpul vieţii. De îmbrăcat, se îmbrăca întotdeauna sărăcăcios.
Iată cum îl descrie pe schimnic unul dintre contemporanii săi: „Chipul nu impresionează prin nimic la prima vedere, deoarece nu este frumos, din punct de vedere al frumuseţii trupeşti; e chiar neregulat prin defectele care s-au format la ochi datorită adâncirii permanent în sine, având o fire mai mult puternică decât blândă, însă prin puterea darurilor, acest chip care oglindeşte sufletul curat, iubitor şi smerit, poartă o frumuseţe oarecum nepământeană, exprimând trăsăturile interioare ale omului, roadele sufletului pe care le pomenesc apostolii. În general, păstra acea îmbinare a simplităţii copilăreşti, a liniştii şi a smereniei şi aceasta îl făcea asccesibil tuturor şi fiecăruia în parte“. („Biografiile cucernicilor părinţi nevoitori“ – M. 1909, septembrie, p. 120).

De când părintele cuvios Macarie a venit în schitul în care l-au numit stareţ, viaţa lui a căpătat un caracter care nu s-a mai schimbat până la moarte. Era plină de griji atât pentru slujirea preoţească, cât şi pentru ordinea exterioară petrecând astfel din zori şi până noaptea târziu. În biserică a stabilit rânduiala cântării kievene, a introdus tipicul, citirea şi cântarea armonioasă a podobiilor.
În jurul bisericii au fost plantate mulţimi de flori şi de o parte şi de alta a aleilor schitului. Spaţiul interior al schitului a fost transformat în livadă de către cuviosul Moisei. Pentru că a continuat cu sârguinţă îndeletnicirile părintelui Macarie, pe timp de iarnă adesea veneau locuitori din sate şi oraşe şi cereau fructe pentru cei bolnavi. Stareţul, deşi era şi preot nu săvârşea slujbe atât din cauza bâlbâielii, cât şi din smerenie adâncă. Cu toate acestea cânta din toată inima şi cu lacrimi. Cu deosebire iubea cântarea „Cămara Ta, Mântuitorule…“.
Iată însă ce a scris un om luminat despre cuviosul Macarie: „Prima mea întâlnire cu schimnicul, împotriva aşteptărilor, nu a avut în ea nimic deosebit. Amintindu-mi de povestirea părintelui R., am crezut că voi întâlni la acest nevoitor o deosebită expresie a feţei la întâmpinare; am văzut însă că era un monah simplu, obişnuit, extrem de modest, care nu prea vorbea şi se cam bâlbâia. Am fost de-a dreptul dezamăgit, însă soţia mea neţinând cont de manierele ei lumeşti, a simţit de prima dată o oarecare teamă nedescrisă, amestecată cu respect şi în următoarele vizite pe care le-a făcut şi-a deschis sufletul înaintea lui.

În următoarea toamnă am vizitat din nou schitul Optina. Părintele Macarie era amabil şi deschis cu noi. Ne întreba în amănunt despre traiul nostru, ne vorbea despre Petersburg şi despre ispitele pe care le întâlneşti acolo la tot pasul. Când i-am mărturisit tulburările care m-au urmărit neîncetat datorită atracţiilor capitalei, părintele Macarie a vorbit cu noi aşa cum niciodată nu mai vorbise. Cu nesaţ culegeam fiecare cuvânt al schimnicului. La moartea lui, sfătuindu-ne unul cu altul, aveam să scriem un discurs minunat stareţului lui Dumnezeu, folosind învăţăturile sale date nouă acum.
Banalitatea vieţii lumeşti a început să ni se descopere în toată urâţenia ei; pieptul devenise neîncăpător pentru lacrimile acumulate, care începuseră să curgă din ochii mei ca un torent vijelios. Aşa am plâns şi dulci erau aceste lacrimi de adâncă pocăinţă pentru păcate! Părintele Macarie ne-a sfătuit să ne îndreptăm şi, dându-ne binecuvântare, a plecat în alte camere ale arhondaricului spre a-i învăţa şi a-i povăţui pe vizitatori care îl aşteptau să-i îndrume. În toată perioada noastră de pregătire pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, stareţul ne-a vizitat zilnic şi ne-a întărit sufletele“. (S. Nilus, „Odorul de sub obroc“, Serghiev Posad, an 1911).

Stareţul locuia în chilia din partea stângă a porţilor schitului, alcătuită dintr-un hol împărţit în două jumătăţi: una pentru el şi una pentru ucenici. Jumătatea lui se compunea din pridvor şi dormitor, fiind o chilie mică, cu o singură fereastră în partea de sud, cu vedere spre cărarea care ţinea de la porţile schitului până la biserică.
În faţa ferestrei avea o masă. Pe ea, în ordine deplină, erau aşezate scrisori, instrumentul de scris, reviste duhovniceşti noi şi întotdeauna două-trei cărţi ale Sfinţilor Părinţi în mijloc. În faţa mesei avea un fotoliu cu pernă. În colţul de la răsărit avea icoane, imagini cu mănăstiri şi altele. Cea mai importantă era icoana din Vladimir a Maicii Domnului cu candela nestinsă, iar sub ea se afla un colţar de lemn pentru săvârşirea pravilei. Pe el stăteau: Psaltirea, Evanghelia şi alte cărţi. La peretele din partea de apus avea un pat îngust cu Răstignirea la căpătâi, iar mai sus icoana Mântuitorului – Păstorul cel Bun. Pe pereţi mai erau portretele sfinţilor: Tihon Zadonski, Simeon de la schitul Mesteacănul Alb, ieromonahul Filaret de la mănăstirea Novospaski, stareţilor Atanasie, Teodor, Leonid.
În această chilie a trăit stareţul 20 de ani. Totul mărturisea despre sufletul lui, tainele lui spirituale şi lepădarea de grijile pământeşti.

Aici a petrecut dese nopţi de priveghere, făcându-şi pravila, până când începeau să bată clopotele schitului la ora două dimineaţa; adesea îi scula şi pe ucenicii săi din chilie. Şi citeau rugăciunile dimineţii, cei 12 psalmi, primul ceas, canonul Născătoarei de Dumnezeu plus acatistul. Irmosele le cânta el însuşi. La ora şase, se citeau Ceasurile cu tâlcuiri şi stareţul bea una-două ceşti de ceai. Apoi deschidea uşa spre vestibul şi primea vizitatori. Pe femei le primea dincolo de porţile schitului, într-o chilie separată. Era foarte atent la necazurile oamenilor. În mod clar avea darul judecăţii duhovniceşti şi de asemenea avea puterea de a se smeri şi de a iubi, ceea ce făcea cuvântul său să fie autoritar. După discuţiile cu el, oamenii renăşteau. Pridvorul era împodobit cu portretele sfinţilor şi nevoitorilor care mai trăiau încă sau muriseră nu demult.

La ora 1100 erau chemaţi la trapeză şi stareţul mergea acolo după ce se odihnea, apoi din nou primea vizitatori. La ora două mergea cu cârja într-o mână şi cu metanierul în cealaltă, în arhondaric, unde îl aşteptau uneori sute de oameni, fiecare cu problemele lui duhovniceşti şi lumeşti. Pe toţi îi asculta cu dragoste; unora le dădea explicaţii, pe alţii îi ridica din groaza deznădejdii. Cuviosul Macarie înţelegea şi rezolva problemele actuale ale vieţii societăţii Rusiei. Când i s-a comunicat starea de dezastru, stareţul a plâns în hohote şi s-a rugat în genunchi înaintea icoanei Maicii Domnului. Şi s-a întristat adânc după moartea împăratului Nicolae I.

După ce s-a chinuit până aproape de ultima suflare, cuviosul Macarie s-a întors la nevoinţele zilnice şi la spovedirea credincioşilor. La ora nouă sosea timpul pravilei de rugăciuni, o catismă şi canonul îngerului păzitor. Apoi erau chemaţi la masa de seară. Dar şi în aceste momente primea fraţi din schit şi mănăstire dacă cineva dintre ei nu reuşea să-şi îndeplinească ascultarea zilnică din cauza gândurilor necurate. Iar dacă vreunul nu trecea pe la el mult timp, stareţul se neliniştea, el însuşi mergea la chilia aceluia şi la momentul potrivit întotdeauna reinstaura liniştea şi bucuria. El dădea ca ascultare citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi, fiecăruia potrivit cu măsura vârstei sale spirituale. Cartea avvei Dorotei stareţul o numea „Alfabetul monahicesc“. Trândăvia nu o putea îndura. De aceea, în schit a pus bazele rucodeliei (lucrul mâinilor): strungăria, legătoria de cărţi şi altele. Fiecare dintre fraţi ştia şi simţea că povara lucrului şi mâhnirii sale e împărţită cu părintele înţelept şi mulţumitor. Cuviosul ştia să mângâie şi să încurajeze în aşa fel încât vinovatul ieşea din chilia lui, nemaiputând de bucurie.

Când se încheia ziua, săvârşeau mica pavecerniţă, rugăciunile înainte de culcare, două capitole din scrierile Sfinţilor Apostoli, o evanghelie apoi, după o scurtă spovedanie, cuviosul Macarie îi binecuvânta pe toţi şi îi slobozea. Fiind deja târziu, stareţul intra în chilia lui unde pâlpâia candela dinaintea icoanei Apărătoarei Doamne. Pe masă se afla un teanc de scrisori cărora trebuia să le răspundă. Trupul îl durea din cauza epuizării, iar inima din cauza sensibilităţilor faţă de suferinţele omeneşti, care se iveau din abundenţă. Ochii îi erau plini de lacrimi, iar în minte îi răsuna minunata cântare „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează haina sufletului meu, dătătorule de lumină şi mă mântuieşte“.
Focurile din chiliile schitului de mult s-au stins. S-a instaurat noaptea pentru rugăciune, stareţul s-a aşezat la masă ca să dea răspunsuri la scrisori.

S-a stins lumânarea. Stareţul s-a aşezat la rugăciune… În el rugăciunea nu înceta niciodată, ori că era înconjurat de mulţime de oameni, ori că era la trapeză sau în vreo discuţie sau în liniştea nopţii. Ea răspândea mirul smeritei sale înţelepciuni.
Cu un an înainte de moarte, stareţul Macarie i-a prezis unei moşierese grav bolnave: „Tu te vei însănătoşi, dar vom muri împreună“. Ea a murit pe 23 august în anul 1860. După trei zile stareţul s-a îmbolnăvit pe neaşteptate, iar pe 30 august şi-a împărţit lucrurile, dând poveţe şi şi-a luat rămas bun. Poporul s-a adunat în jurul lui. Cu două zile înainte de a muri, după dorinţa lui, l-au dus pe cuvios în antreu şi l-au aşezat pe podea pentru ca vizitatorii să-l poată vedea prin fereastră. Către seară, părintelui bolnav i-a fost foarte rău şi a cerut să fie împărtăşit cu Sfintele Taine, ceea ce s-a şi întâmplat pe la ora 800, aflându-se în fotoliu. Pe la miezul nopţii stareţul l-a chemat la el pe duhovnic şi după ce a vorbit cu el o jumătate de oră, i-a cerut să-i citească rugăciunea de plecare: „Slavă ţie, Împăratului şi Dumnezeului meu!“ – a exclamat stareţul în timp ce se citea rugăciunea, îndreptându-şi privirea când către icoana Mântuitorului cu cununa de spini de deasupra patului, când spre icoana Vladimirskaia a Maicii Domnului, cinstită de el în mod deosebit.
„Maica Domnului, ajută-mă!“, aşa i se ruga cuviosul pe drumul plecării sale de pe pământ, cerând să fie dezlegat mai repede de trup.

Noaptea aceea a fost foarte grea: prin ridicarea mâinilor şi binecuvântare, stareţul a revărsat darul său peste cei care l-au îngrijit. La ora 600, pe 7 septembrie s-a împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine în deplină cunoştinţă şi simţire iar peste o oră, la o nouă cântare a canonului pentru despărţirea sufletului de trup, marele stareţ Macarie, în linişte, a plecat la Domnul spre Cămara Cerească.
Aceasta a fost scurta istorie a străinului de lume şi marelui înţelept Macarie.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul