Religio

Cartea:

Cărți

A. Viaţa

Stareţul Ambrozie s-a născut pe 23 noiembrie în anul 1812, în satul Bolşaia Lipoviţa din gubernia Tambov şi judeţul cu acelaşi nume. Tatăl său a fost paracliserul Mihail Feodorovici, iar mama Marta Nicolaevna Grenkov. Noul născut a fost numit la botez Alexandru, în cinstea marelui şi bunului credincios, cneazul Alexandru Nevski, în a cărui zi de pomenire s-a născut pruncul. Acest nume l-a purtat şi binecuvântatul ţar Alexandru Pavlovici. În acea perioadă a avut loc retragerea din Rusia a armatei lui Napoleon, care provocase atâtea distrugeri şi nenorociri. Iar Rusia cea mult îndurerată prăznuia în mod deosebit ziua de pomenire a ţarului binecuvântat, Alexandru.
Înainte de naşterea pruncului, la bunicul lui, preotul acelui sat, au venit mulţi oaspeţi. Lăuza a fost dusă în baie, deoarece în casa părintelui Teodor era o mare învălmăşeală, iar în faţa casei se îngrămădise lumea. Mai târziu, stareţul Ambrozie a zis în glumă: „Printre oameni m-am născut şi tot printre oameni trăiesc“.
Mihail Feodorovici a avut opt copii – patru băieţi şi patru fete; Alexandru Mihailovici a fost al şaselea.
În copilărie, Alexandru era foarte sprinten, vesel şi isteţ. Se dedica jocurilor copilăreşti cu toată fiinţa lui şi de aceea nu prea stătea în casă. Uneori mama lui îl ruga să aibă grijă de leagănul vreunuia din copiii ei mai mici. Băiatul alerga la această treabă plictisitoare pentru el, însă numai când mama lui, ocupată cu treburile casnice, nu îl putea supraveghea pe cel mic. Însuşi stareţul a povestit despre câteva năzbâtii din copilăria lui.
Odată s-a căţărat în podul casei după porumbei, însă a căzut şi şi-a julit spatele. Dar nu a îndrăznit să vorbească despre acest lucru nici unuia dintre cei ai casei, pentru că se temea să nu primească vreo pedeapsă pentru zbenguiala lui.
Altădată, neţinând cont de observaţiile mamei, a tot biciuit în curte un cal destul de liniştit care, ieşindu-şi din răbdări, l-a rănit cu copita la cap. E de înţeles că pentru asemenea isprăvi Alexandru nu prea era iubit în familie. Faţă de el nu aveau o deosebită atracţie nici bunicul, nici bunica, nici chiar mama lui care, mai mult decât pe toţi, îi iubea pe fiul mai mare, Nicolae, şi pe cel mai mic, Petru.
Isteţul Saşa a înţeles foarte bine starea lui incomodă în mijlocul familiei sale, care nu-l iubea. Deşi se poate spune că nu ştia care e cauza, totuşi, parţial o cunoştea, însă nu putea şi nu ştia cum să se poarte ca să câştige dragostea celor mari. De aceea, cu timpul, i-a fost necaz pe fratele lui mai mic ce se bucura, în comparaţie cu el, de dragostea deosebită a întregii familii.
„Odată – a comunicat stareţul mult mai târziu, foarte necăjit din cauza aceasta, am hotărât să mă răzbun pe fratele meu. Ştiam că bunicului nu-i place gălăgia şi dacă noi, copiii, făceam gălăgie, atunci, fără să ţină cont de cel cuminte sau de cel vinovat, ne trăgea pe toţi de păr. Eu, ca să-l duc pe fratele meu în mâna grea a bunicului, l-am întărâtat. Acesta a început să ţipe şi bunicul, ieşindu-şi din răbdări, ne-a pedepsit şi pe mine şi pe el. Aşa mi-a trebuit căci pe urmă, în afară de bunic, am primit pedeapsă şi de la mama şi de la bunica“.
Povestind despre năzbâtiile lui, smeritul stareţ se mustra pe sine înaintea ascultărilor: „Mă căiesc în faţa voastră pentru că am făcut şi aceea şi aceea“.
De fapt, el a fost un copil pur şi simplu, vioi ca argintul viu şi nu voia să ştie de frică de cineva, aşa cum se cerea într-o familie strict patriarhală.
După obiceiul acelei vremi, a învăţat să citească Ceaslovul şi Psaltirea cu alfabet slav. În fiecare zi de sărbătoare cânta şi citea la strană împreună cu tatăl său. Niciodată nu a văzut şi nici nu a auzit ceva necuviincios, fiind educat într-un mediu strict bisericesc şi religios.
Când a venit timpul să studieze, tânărul a fost dus la început în şcoala duhovnicească, iar apoi la seminar. Din mediul strict familial a ajuns, în acea perioadă, într-unul şi mai sever – cel şcolar. Vocaţia lui era vădită. Un coleg din seminar şi-a amintit la un moment-dat şi a povestit: „Aici se întâmpla ca pe ultimii bani să-ţi cumperi lumânare, ca să poţi să repeţi, să memorezi lecţiile predate, iar el (Grenkov), deşi învăţa puţin, când intra în clasă începea să-i răspundă învăţătorului exact ca în carte, mai bine decât toţi“. În luna iulie a anului 1826, Alexandru Grenkov a terminat cu succes cursurile evidenţiindu-se şi printr-un bun comportament.
La început, Alexandru Mihailovici a lucrat ca profesor meditator iar apoi a intrat ca învăţător la şcoala duhovnicească din Lipeţk. Însă în scurt timp s-a îmbolnăvit. Speranţe de îndreptare nu prea erau şi a făgăduit ca în cazul însănătoşirii să meargă la mănăstire. Deşi s-a însănătoşit, totuşi lupta lui lăuntrică a continuat mult timp. Alexandru Mihailovici era prin firea lui plin de viaţă, vesel, sufletul comunităţii. Iată cum povesteşte însuşi stareţul despre aceasta perioadă a vieţii lui: „După ce m-am însănătoşit, patru ani întregi am tot regretat că nu m-am hotărât să termin dintr-o dată cu lumea, însă am continuat să-i vizitez ca mai înainte pe cei cunoscuţi şi să nu renunţ la vorbărie… Am ajuns acasă cu sufletul neliniştit şi m-am gândit: acum se va termina pentru totdeauna, voi înceta cu totul să mai spun vrute şi nevrute. Dar uite că iar am mers în vizită şi iar am vorbit fără rost. Şi aşa m-am chinuit patru ani întregi“.
Pentru a-şi vindeca sufletul a început să se îndepărteze şi să stea singur noaptea şi să se roage, însă acest lucru a atras ironiile colegilor.
În vara anului 1839, pe drum, în pelerinaj spre Lavra Sfintei Treimi din Serghiev, Alexandru Mihailovici împreună cu prietenul său, P.S. Pokrovski au mers în Troerukovo la cunoscutul pustnic Ilarion. Sfântul nevoitor i-a primit părinteşte pe cei doi tineri şi i-a dat lui Alexandru Mihailovici un sfat hotărât: „Mergi la Optina, pentru că tu acolo trebuie să fii“. Stareţul Ambrozie a presupus că părintele Ilarion i-a vorbit de Optina pentru că acolo înflorise ocârmuirea duhovnicească. După cum se ştia, cuviosul Serafim, care murise cu şase ani înainte, nu avusese ucenici printre monahii din Sarov şi de aceea în Sarov nu exista un succesor al lui în ocârmuirea duhovnicească.
Pe Pokrovski, părintele Ilarion l-a binecuvântat să trăiască în lume. Mai târziu însă a intrat şi el la Optina. Întorcându-se la Lipeţk, Alexandru Mihailovici a continuat să „se tortureze“ şi nu a putut să se despartă dintr-o dată de lume. Cu toate acestea s-a întâmplat ca într-o seară petrecută cu oaspeţii, când se afla în vervă, să-i facă pe cei prezenţi să râdă până la sleirea puterilor. Toţi erau veseli şi mulţumiţi şi într-o minunată dispoziţie sufletească: s-au răspândit pe la casele lor. Chiar dacă şi mai înainte, în astfel de cazuri simţea regret, acum se părea că în imaginaţia lui Alexandru Mihailovici se prezenta cât mai vie făgăduinţa făcută lui Dumnezeu. Ea i-a amintit de ardoarea sufletului la Lavra Sfintei Treimi şi de îndelungatele rugăciuni de altădată, de suspinele şi lacrimile lui, de hotărârea lui Dumnezeu transmisă prin părintele Ilarion. Alături de toate acestea a simţit lipsa de temei şi şovăiala intenţiilor sale.
În timpul dimineţii, hotărârea a fost luată cu fermitate. Alexandru Mihailovici a hotărât să fugă la Optina în secret faţă de toţi, nesolicitând nici măcar aprobarea conducătorului eparhial. El se temea că discuţiile cu părinţii şi cunoscuţii îi vor zdruncina hotărârea şi de aceea a plecat în taină.
Aflându-se deja la Optina, Alexandru l-a înştiinţat pe episcopul din Tambov despre intenţia lui de a deveni monah.
Din această povestire putem vedea ce trăsături de caracter avea, prin firea lui, cuviosul Ambrozie: o vioiciune extraordinară, spirit de pătrundere, aptitudini excelente în a învăţa foarte uşor, sociabilitate, isteţime.
Mai târziu toate aceste calităţi care îi alcătuiau caracterul nu au dispărut ci, după măsura sporirii sale duhovniceşti, s-au transformat, s-au însufleţit, au fost cuprinse de harul lui Dumnezeu, dându-i posibilitatea de a se face „toate tuturor“ ca şi apostolul, spre a-i câştiga pe mulţi. Trăind la Optina, Alexandru Mihailovici a considerat că viaţa de acolo e floarea monahismului, având asemenea stâlpi ca egumenul Moisei, stareţii Lev (Leonid) şi Macarie. Conducătorul schitului, cuviosul Antonie era egal cu el din punct de vedere al înălţimii duhovniceşti (Cuviosul Antonie era fratele cuviosului Moisei, nevoitorul şi clarvăzătorul). În afară de ei, printre fraţi erau puţini nevoitori importanţi: arhimandritul Melchisedec, un schimnic bătrân care fusese învrednicit să vorbească cu Sfântul Tihon Zadonsk, preotul marinar Ghenadie, un nevoitor care fusese de două ori duhovnicul împăratului Alexandru I, ierodiaconul Metodie Înaintevăzătorul, care a stat timp de 20 de ani pe patul de boală; fostul egumen al mănăstirii Valaam, Varlaam care avea darul lacrimilor şi virtutea sărăciei crunte. Despre părintele Varlaam se povestea că odată, după ce tâlharii prădaseră schitul, l-au întrebat: „Dar pe dumneavoastră, părinte, v-au jefuit hoţii?“. „Ce să fure? surcele, oare?“, a zâmbit schimnicul. El fusese penitentul cuviosului Gherman Alianskinsk în anii tinereţii petrecuţi în Valaam.
De asemenea, mai trăiau la Optina, ierodiaconul Paladie, cu virtuţile sărăciei şi contemplaţiei, bun cunoscător al rânduielilor bisericeşti, ieroschimonahul Ioan, unul din rascolnici, blând, de o simplitate copilărească, ce dădea sfaturi cu dragoste şi era iubit de toţi, ieromonahul Innochentie – duhovnicul stareţului Macarie, iubitor de tăcere. În general toţi călugării, sub îndrumarea schimnicilor, purtau pecetea virtuţilor; simplitatea, blândeţea şi smerenia erau semnele distinctive ale monahismului de la Optina. Fraţii mai tineri se străduiau în toate să se smerească, nu numai înaintea celor mai mari, ci şi înaintea celor egali şi se temeau să nu-l supere pe celălalt nici măcar cu privirea şi pentru cel mai mic motiv îşi cereau imediat iertare unul altuia. La un nivel duhovnicesc aşa de înalt al vieţii monahale s-a ridicat tânărul Grenkov.
La început el a locuit în arhondaric şi a transcris, pentru cuviosul Lev, cartea despre lupta cu patimile: „Mântuirea păcătoşilor“.
În luna ianuarie a anului 1840 s-a mutat în mănăstire, când încă nu îmbrăcase veşmântul călugăresc (sutana).
În această perioadă a venit o scrisoare de la cancelarie cu autoritate eparhială în cazul dispariţiei lui. Scrisoarea conţinea sfatul arhiereului din Kaluga către stareţul Optinei de a nu-l primi în obşte pe profesorul Grenkov.
În luna aprilie a anului 1840, Alexandru Mihailovici Grenkov a fost în sfârşit îmbrăcat în rasa monahală. El a fost o perioadă ucenicul din chilia stareţului Lev şi cititorul lui (la rugăciuni şi slujbe). A lucrat la brutărie, a făcut drojdie, a copt chifle dar a fost sănătos, deşi muncea mult.
Apoi, în noiembrie 1840, l-au transferat la schit. De acolo tânărul ascultător a continuat să meargă la stareţul Lev, pentru învăţături. În schit a fost ajutor de bucătar un an întreg. Deseori se întâmpla ca în timpul slujbei să meargă la stareţul Macarie; acesta îi dădea binecuvântarea ori pentru mâncare, ori pentru chemarea la trapeză, ori pentru alte probleme. Astfel avea posibilitatea să-i spună stareţului despre starea lui sufletească şi să primească răspunsuri. Scopul era ca omul să biruiască ispita, nu ispita să-l biruiască pe om.
Stareţul Lev l-a iubit în mod deosebit pe tânărul ascultător, numindu-l cu blândeţe Saşa. Însă dintre toate îndemnurile educative, încerca smerenia lui de faţă cu alţii. Se prefăcea că e pornit împotriva lui cu mânie. Cu acest scop îi dăduse porecla „himeră“. Din acest cuvânt se înţelegea că e ca o plantă stearpă, care creşte printre castraveţi. Dar în sinea lui zicea: „Mare va fi acest om“.
La sfârşitul vieţii, stareţul Lev l-a chemat pe schimnicul Macarie şi i-a spus despre Alexandru: „Iată, acest om s-a cuibărit foarte tare la noi, schimnicii. Eu acum sunt foarte slăbit. Aşadar ţi-l predau ţie din cap până-n picioare, stăpâneşte-l cum ştii“. Se pare că aceste cuvinte de sfârşit şi le spuneau marii stareţi când, spre moarte, îşi lăsau celor ce rămâneau ucenicii lor apropiaţi, asemenea veşmântului Sfântului Ilie dat lui Elisei.
După moartea stareţului Lev, fratele Alexandru a devenit ucenicul de chilie al stareţului Macarie (anii 1841–1846). În anul 1842 el a fost tuns în monahism şi numit Ambrozie (a cărui zi de pomenire e pe 7 decembrie). Apoi a fost hirotonit ierodiacon (anul 1843), iar peste doi ani a fost hirotonit ieromonah. În acest scop, cuviosul Ambrozie a plecat la Kaluga. Era un frig puternic. Vlăguit de post, a răcit puternic, fiindu-i afectate organele interne. De atunci schimnicul niciodată nu s-a mai putut îndrepta deplin cu sănătatea.
Odată, când schimnicul Ambrozie încă se mai ţinea pe picioare, a sosit la Optina Prea Sfinţitul Nicolae Kalujski. El i-a spus: „Tu să-l ajuţi pe părintele Macarie în treburile duhovniceşti. El a cam îmbătrânit. Iar această ştiinţă nu e numai de seminar, ci e monahicească“.
Cuviosul Ambrozie avea pe atunci 34 ani. Deseori i se încredinţau ascultările privind vizitatorii, să transmită stareţului întrebările lor şi să le dea apoi răspunsurile stareţului. Aşa a fost până în anul 1846 când, după o nouă revenire a bolii lui, cuviosul a fost nevoit să iasă din personal, fiind considerat inapt pentru ascultări şi a început să se numere printre persoanele întreţinute ale obştii, ca un invalid. De atunci nu a mai putut să săvârşească Liturghia; abia se mişca, se chinuia din cauza transpiraţiei, aşa încât se schimba de îmbrăcăminte şi încălţăminte de câteva ori în 24 de ore. Nu suporta frigul şi curentul. Consuma hrană lichidă. Răzuia prin răzătoare totul şi mânca foarte puţin.
Neţinând cont de boală, cuviosul Ambrozie a rămas ca mai înainte, sub ascultarea deplină a stareţului, dându-i socoteală chiar şi despre cel mai mic lucru.
Acum i-a fost încredinţată sarcina de a traduce şi de a pregăti pentru editat cărţile Sfinţilor Părinţi. De el a fost tradusă în limba rusă „Scara“ Sfântului Ioan, egumenul muntelui Sinai.
Biograful lui a mărturisit: „Se poate spune că aceste preocupări cu cărţile au avut pentru stareţul Ambrozie o mare importanţă educativă, în viaţa lui duhovnicească“.
Unul dintre participanţii la acest lucru, printre altele, scrie: „Cât de generos am fost răsplătiţi pentru micile noastre eforturi! Cine dintre credincioşi n-ar da câţiva ani din viaţă ca să audă ceea ce au auzit urechile noastre: tâlcuirile stareţului Macarie, la unele locuri din scrierile Părinţilor. Dacă cineva ar fi îndrăznit să-l întrebe ceva, atunci, fără îndoială ar fi primit smeritul răspuns: „Eu nu ştiu lucrul acesta, nu este pe măsura mea; s-ar putea ca tu să o atingi, însă eu ştiu numai: Dă-mi, Doamne, să-mi văd păcatele, curăţeşte-mi inima şi atunci voi înţelege!“.
Această perioadă a vieţii cuviosului Ambrozie a fost cea mai prielnică pentru deprinderea artei artelor – rugăciunea minţii. Odată stareţul Macarie l-a întrebat pe ucenicul lui iubit: „Ghici, cine îşi poate obţine mântuirea fără necazuri şi nenorociri?“. Schimnicul Ambrozie i-a atribuit acest fel de a obţine mântuirea îndrumătorului său, stareţului Macarie. Însă în biografia acestui stareţ se spune că „petrecerea lui în rugăciunea minţii, la nivelul vârstei lui duhovniceşti de atunci, era prematură şi doar că nu i-a dăunat“. Principala cauză a fost aceea că, părintele Macarie nu a avut pentru sine un îndrumător permanent în înalta sa lucrare duhovnicească. Cuviosul Ambrozie avea în persoana stareţului Macarie cel mai experimentat învăţător duhovnicesc, care l-a dus la înălţimea vieţii spirituale. De aceea el a putut să înveţe rugăciunea minţii cu adevărat, „fără nevoinţe“, ceea ce însemna să treacă peste uneltirile vrăjmaşului care îl induce pe nevoitor în eroare şi „fără necazuri“, care vin în urma dorinţelor noastre de plăceri false, cu care adesea ne amăgim. Necazurile externe (cum sunt bolile) sunt considerate de către nevoitori folositoare şi mântuitoare de suflet. Încă de la început, toată viaţa de călugăr a cuviosului Ambrozie, sub: îndrumarea schimnicilor înţelepţi, a decurs normal, fără piedici deosebite, îndreptându-se, încet şi sigur, către desăvârşire.
Înalta rugăciune a minţii este un câştig dobândit cu ajutorul lui Dumnezeu. Cununa sau „desăvârşirea mântuirii“, lucrată de om pe pământ, grăiesc cuvintele cuviosului Ioan Scărarul. Acesta a numit rugăciunea ca fiind „şederea şi unirea omului cu Dumnezeu, căci cine se uneşte cu Dumnezeu şi se sălăşluieşte în El, acela, deşi se află încă în trupul său, e mântuit“.
Ceea ce au însemnat cuvintele stareţului Macarie pentru cuviosul Ambrozie se poate vedea şi din faptul că ucenicul Ambrozie, în ultimii ani ai vieţii stareţului său, atinsese aproape înalta treaptă a desăvârşirii vieţii duhovniceşti. Aşa cum, la timpul său, stareţul Lev l-a numit pe cuviosul Macarie sfânt, aşa şi stareţul Macarie credea despre cuviosul Ambrozie.
Însă acest lucru nu l-a lăsat să cadă în iubirea de sine, educând în el un nevoitor sever al sărăciei, smereniei, răbdării şi al altor virtuţi monahale. Când au zis odată despre schimnicul Ambrozie: „Părinte, el este un om bolnav!“, stareţul Macarie a răspuns: „Dar eu ştiu că sunt mai rău decât tine! Însă mustrările şi observaţiile făcute monahului sunt periuţe cu care se curăţă praful păcătos din sufletul lui, iar fără ele monahul rugineşte“.
Încă din timpul vieţii stareţului, cu binecuvântarea lui, câţiva dintre fraţi mergeau la schimnicul Ambrozie pentru a-şi mărturisi gândurile.
Iată cum povesteşte despre acest lucru părintele egumen Mark (cel care mai târziu şi-a încheiat viaţa în pace la Optina). „După câte am putut să observ, părintele Ambrozie trăia în acel timp în tăcere deplină. Megeam la el zilnic să-i mărturisesc gândurile mele şi aproape întotdeauna îl găseam citind cărţile Sfinţilor Părinţi. Dacă nu-l găseam la el în chilie, însemna că se află la stareţul Macarie, pe care îl ajuta în corespondenţa cu fiii duhovniceşti sau lucra la traducerile cărţilor Sfinţilor Părinţi. Uneori îl găseam aşezat pe pat şi înlăcrimat, dar întotdeauna se stăpânea şi abia se mai vedea că a plâns. Mie mi se părea că schimnicul întotdeauna merge înaintea lui Dumnezeu sau se purta ca şi cum simţea întotdeauna prezenţa Domnului, aşa cum arăta cuvintele psalmistului: «Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea» (Ps. 15, 8). De aceea tot ce nu făcea, se străduia să facă de dragul lui Dumnezeu şi spre mulţumirea Domnului. Era întotdeauna însetat după acestea şi se temea să nu-l supere cumva pe Dumnezeu, iar acest lucru i se oglindea şi pe chip.
Văzând o asemenea concentrare a schimnicului eu, în prezenţa lui, întotdeauna eram respectuos şi emoţionat! Altfel nici nu se putea să fiu. Stând, ca de obicei, în faţa lui, în genunchi şi primind binecuvântare, se întâmpla, în liniştea deplină, să mă întrebe: „Ce mai spui, frate, drăguţule?“. Uimit de atenţia şi înduioşarea lui, eu spuneam: „Iertaţi-mă, poate că nu am venit la momentul potrivit“. „Nu, spunea schimnicul – spune ce-ţi trebuie, dar pe scurt“. Şi, ascultându-mă cu atenţie, îmi dădea învăţături cu binecuvântări, şi cu dragoste îmi dădea voie să plec. Învăţăturile pe care mi le dădea nu erau din gândirea şi înţelepciunea lui, deşi era înzestrat cu raţiune duhovnicească. Când îi îndruma duhovniceşte pe cei care veneau la el, aflându-se în locul învăţatului, nu le dădea sfaturile lui, ci le arăta negreşit învăţătura vie a Sfinţilor Părinţi“.
Când părintele Mark se tânguia la el de cineva care l-a necăjit, schimnicul spunea pe un ton de jale: „Frate, frate! Eu sunt un om muritor“. Sau: „Eu azi sunt – mâine mor. Ce să fac cu acest frate? Doar nu sunt stareţ. Mai bine să te mustri pe tine, să te smereşti înaintea fratelui şi atunci te vei linişti“. Un asemenea răspuns aducea în sufletul părintelui Mark mustrarea de sine şi cu smerenie făcea metanie schimnicului. Apoi cerea iertare şi pleca liniştit şi mângâiat, „Parcă aveam aripi şi zburam“, mărturiseşte mai târziu părintele Mark.
În afară de monahi, cuviosul Macarie l-a apropiat pe schimnicul Ambrozie şi de fiii săi duhovniceşti din lume. Văzându-l discutând cu ei, stareţul Macarie rostea în glumă: „Priviţi dar, priviţi! Ambrozie îmi ia pâinea“. Astfel stareţul Macarie îl pregătea treptat pe vrednicul său urmaş. Când cuviosul Macarie a murit (7 septembrie, 1860) deşi nu a fost numit direct, totuşi treptat împrejurările s-au potrivit în aşa fel, încât schimnicul Ambrozie i-a luat locul.
După moartea cuviosului Moisei a fost ales stareţ cuviosul Isaachie, care a mers la cuviosul Ambrozie ca la schimnicul lui până la sfârşitul vieţii acestuia. Astfel, la schitul Optina, nu a existat nici un fel de neînţelegere între cei care l-au condus.
Schimnicul s-a mutat într-un alt corp al clădirilor, în apropiere de gardul schitului, pe partea dreaptă a clopotniţei. În partea de apus a acestui corp a fost construită o anexă numită „hibarcă“ (pentru primirea femeilor).
Treizeci de ani întregi (până la plecarea în obştea de maici Samordinskaia) a stat „de strajă“ acolo, dedicându-se slujirii aproapelui. Cuviosul fusese deja în taină îmbrăcat în schima mare. Aceasta s-a întâmplat în momentul în care, datorită bolii, viaţa lui se afla în pericol.
Cu el au stat în chilie doi ucenici: părintele Mihail şi părintele Iosif (viitor schimnic). Principalul purtător de scrisori era părintele Clement (Zedergolm), fiul unui om învăţat, maestru al literaturii greceşti.
Pentru a asculta rugăciunile de dimineaţa, se scula la ora 4 dimineaţa, suna din clopoţel, apoi veneau la el ucenicii chiliei şi citeau rugăciunile de dimineaţă, cei 12 psalmi aleşi şi Primul ceas, după care rămânea singur şi făcea rugăciunea minţii. Apoi, după un scurt timp de odihnă, schimnicul asculta ceasurile: al Treilea, al Şaselea, cu Acatistul Mântuitorului sau pe al Maicii Domnului, iar la acatiste asculta stând în picioare.
După rugăciuni şi ceai, începea ziua de lucru cu o pauză mică în timpul prânzului. Cuviosului i se dădea hrană în atâta cantitate, cât i se dă unui copilaş de trei ani. În timpul mesei, ucenicii continuau să-i pună întrebări încredinţate lor de vizitatori, însă, uneori, ca să-şi uşureze cât de cât capul aglomerat, schimnicul poruncea să i se citească una sau două fabule de Krâlov. După puţină odihnă era reluată lucrarea intensă şi tot aşa până în adâncul serii. Neţinând cont de lipsa forţelor şi de starea bolnăvicioasă, cuviosul Ambrozie întotdeauna încheia ziua cu rugăciunile de seară alcătuite din Pavecerniţa Mică, Canonul Îngerului Păzitor şi rugăciunile serii. Ascultând atât expunerile ucenicilor, cât şi faptele celor care veneau la el, care apoi plecau, abia se mai ţinea pe picioare. Schimnicul stătea culcat cu orele aproape fără simţire. După ce făcea pravila, cerea iertare pentru „păcatele făcute cu fapta, cu cuvântul, cu gândul“. Ucenicii primeau binecuvântare şi se îndreptau spre ieşire. Apoi suna ceasul. „Cât este?“ întreba schimnicul cu voce slabă. I se răspundea: „Douăsprezece“. „Am întârziat“, zicea.
După doi ani cuviosul a fost lovit de o nouă boală. Sănătatea lui, şi aşa slabă, a slăbit şi mai mult. De atunci nu a mai putut să meargă la biserica lui Dumnezeu şi a trebuit să se împărtăşească în chilie. În anul 1868 starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit atât de mult, încât nu mai aveau speranţe că se va îndrepta. A fost adusă icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Kalujskaia“.
După rugăciuni şi privegheri pentru sănătatea schimnicului, ucenicii i-au dat medicamente, însă acea slăbiciune a trupului nu l-a părăsit toată viaţa lui. Nu o dată s-au repetat înrăutăţirile grele ale bolii; stareţul vorbea despre sine: „Uneori mă apasă atât de tare, încât cred că a venit sfârşitul“. E greu să ne închipuim cum putea, fiind pironit pe o cruce plină de suferinţe şi ajuns la capătul puterilor, să primească zilnic mulţimi de oameni şi să răspundă la zeci de scrisori. În el s-au împlinit cuvintele: „Puterea lui Dumnezeu în neputinţe se înfăptuieşte“. N-a fost el oare vasul ales al lui Dumnezeu prin care Domnul Însuşi a vorbit şi a lucrat? A fost un nevoitor uriaş ce nu s-a împlinit prin nici un fel de putere omenească.
Aici a fost prezent şi a lucrat harul dumnezeiesc şi de viaţă făcător. Într-adevăr stareţul Ambrozie a fost pe deplin senin şi pătruns de harul lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul spune: „Cel care-şi uneşte complet simţămintele sale cu Dumnezeu, învaţă în taină de la El vorbele Lui“. Această relaţie vie cu Dumnezeu este caracterizată şi prin darul proorociei, acea clarviziune neobişnuită pe care o avea cuviosul Ambrozie. La acest dar au fost mii de martori printre fiii lui duhovniceşti. Faţă de el nu se putea ascunde nici trecutul, nici prezentul, nici viitorul. Acestea sunt cuvintele despre stareţ ale uneia dintre fiicele duhovniceşti: „Cu câtă bucurie se umplea inima când, trecând prin pădurea întunecată, vedeam la sfârşitul drumului clopotniţa schitului, iar pe partea dreaptă chilia sărăcăcioasă a smeritului nevoitor! Cât de uşor era sufletul când stăteam în acea hibarcă strâmtă şi înăbuşitoare şi cât de luminoasă părea prin penumbra ei plină de taină. Câţi oameni au trecut pe aici! Veneau acoperiţi de lacrimi din cauza nenorocirilor şi plecau cu lacrimi de bucurie. Cei deznădăjduiţi erau mângâiaţi şi îmbărbătaţi, cei necredincioşi şi cu îndoieli deveneau fiii credincioşi ai Bisericii. Aici trăia batiuşka – izvorul atâtor binefaceri şi mângâieri. Numele şi situaţia omului nu aveau nici o importanţă în ochii lui. El avea nevoie doar de sufletul omului, care îi era atât de drag, încât uitând de sine, se străduia din toate puterile să-l mântuiască, să-l aducă pe drumul cel adevărat.
De dimineaţă şi până seara, mâhnit din cauza bolii, primea vizitatorii, dându-i fiecăruia sfaturi după nevoie. Ei primeau cuvintele lui cu credinţă căci erau lege pentru toţi. Binecuvântarea lui sau deosebita atenţie erau considerate o mare bucurie, iar cei care se învredniceau de acestea plecau închinându-se şi mulţumind lui Dumnezeu pentru mângâierea primită.
De dimineaţă până seara veneau la el oameni cu cele mai arzătoare probleme, pe care el şi le însuşea şi le trăia în fiecare minut al convorbirii. Întotdeauna pătrundea cu mintea esenţa problemei, explicând-o cu o înţelepciune nemaipomenită. Însă în decursul a 10–15 minute din discuţie nu se rezolva numai o problemă: în acest timp cuviosul îl cuprindea în inima lui pe om, întreg, cu toate afecţiunile şi dorinţele lui – cu întreaga lui lume interioară şi exterioară. Din cuvintele şi sfaturile lui se vedea clar că el nu-l iubeşte singur numai pe omul cu care vorbeşte, ci şi toate cele pe care acel om le iubea, viaţa lui şi tot ce îi era drag.
Când propunea rezolvarea, stareţul Ambrozie nu avea în vedere doar un singur lucru. Nu dorea doar ca puterile se refacă. El avea în vedere toate aspectele vieţii omului şi felul în care intra în contact cu alţii. Cât de mare trebuia să fie efortul intelectual pentru a rezolva asemenea probleme?!
Zeci de mireni i-au pus întrebări, apoi monahii şi nu mai spunem de zecile de scrisori primite şi expediate zilnic. Cuvântul stareţului era puternic, având temeiul în apropierea de Dumnezeu, care îi dădea cuvânt pentru toţi.
Aceasta era slujirea de prooroc. Faţă de el nu existau secrete: el vedea tot. Un om necunoscut putea să vină la el şi să tacă, iar el îi ştia şi viaţa şi împrejurările şi motivul pentru care a venit. Cuviosul Ambrozie punea întrebări vizitatorilor săi, însă omul care era atent la felul întrebărilor şi la modul în care le punea, vedea clar că lui totul îi era cunoscut. Însă uneori, datorită caracterului vioi, această ştiinţă era vădită, ceea ce întotdeauna îl tulbura pe stareţ.
Odată a venit la el un tânăr dintre burghezi cu o mână bandajată şi a început să se jelească pentru că nu putea nicicum să o vindece. La stareţ mai erau un călugăr şi câţiva mireni. Acela nici nu a reuşit să termine ce avea de spus: „bolesc, bolesc rău!…“ căci stareţul l-a întrerupt: „Şi vei mai boli! De ce ai insultat-o pe mama ta?“ Însă brusc şi-a ieşit din fire şi a continuat: „Tu crezi că eşti bun? Oare eşti un fiu bun?“. Nu se putea să îl vezi pe stareţul Ambrozie fără un zâmbet plin de simpatie, datorită căruia privirea lui devenea oarecum veselă, caldă, bună şi atentă. Ea spunea că acum el ticluieşte ceva ca să spună cuvânt de folos. Avea atâta însufleţire în toate – în mişcări, în ochii arzători – cu care asculta şi înţelegea bine, astfel încât în acele minute pe deplin trăia cu toţi şi pelerinii îi erau mai apropiaţi decât îşi era el însuşi. Din cauza vioiciunii stareţului, expresia feţei lui se schimba necontenit. Ba se uita cu blândeţe, ba râdea cu toţi, având un râs tineresc plin de entuziasm, ba se bucura pentru toţi dacă erau mulţumiţi, ba înclina capul liniştit dacă îi povesteau ceva trist, ba cădea pe gânduri pentru un minut.
Dacă vroia să spună cuiva cum să procedeze, atunci dădea din cap cu hotărâre, iar când sfătuia la un oarecare lucru, atunci se uita cu atenţie să vadă dacă înţelegea tot, începea să explice modul în care trebuia să facă lucrul respectiv.
Pe tot parcursul convorbirii se uita la toţi pătrunzător, cu ochii lui negri şi expresivi. Creştinii simţeau că aceşti ochi văd complet, cu tot ce e înlăuntru, rău şi bun, şi se bucurau că este astfel şi că nu există secrete faţă de el.
Vocea lui era liniştită, slabă, iar în ultimele luni pe care le-a trăit era un murmur abia auzit.
Ca să înţelegeţi cât de cât nevoinţa cuviosului Ambrozie trebuie să vă arăt cât efort depunea ca să vorbească mai mult de 12 ore pe zi căci limba, din cauza oboselii, refuza să mai lucreze, iar vocea devenea un murmur şi cuvintele ieşeau cu greutate, abia se mai auzeau. Nu puteai să stai liniştit când îl vedeai pe stareţ complet epuizat, iar capul îi cădea pe pernă, sau când auzeai că abia vorbeşte şi că încearcă să se ridice ca să chibzuiască în amănunt despre problemele cu care oamenii vin la el.
Truda de zidire a oamenilor îi intrase în sânge. Adesea îi învăţa pe ceilalţi să pornească un anumit lucru, iar când veneau la el să-i ceară blagoslovenie pentru un lucru asemănător alţi oameni, începea cu ardoare să cerceteze cazul şi să le dea lămuriri.
Stareţul îi iubea pe oamenii vioi, ageri şi le dădea binecuvântare, având credinţă că vor reuşi în cele mai îndrăzneţe acţiuni.
Un moşier, cumnatul unui călugăr optinean, vizita des schitul Optina şi pe cuviosul Ambrozie. Odată a venit la el, iar stareţul i s-a adresat cu cuvintele: „Se spune (părintelui îi plăcea foarte mult să folosească expresia „se spune“ pentru a-şi ascunde darul înaintevederii) că pe lângă tine se vinde avantajos o moşie. Cumpără!“. Moşierul a fost uimit. „Se vinde, părinte, şi ar fi bine să cumpăr, însă acest lucru este doar o iluzie: moşia e mare, dar se cer bani gheaţă, e ieftină, însă eu nu am bani“.
„Bani…, – a repetat în tăcere stareţul – vor fi şi bani“. Apoi au trecut la alte discuţii. Când şi-au luat rămas bun, cuviosul Ambrozie a spus: „Auzi, să cumperi moşia aceea“. Moşierul s-a îndreptat spre casă pe caii săi. Undeva locuia unchiul său, un bătrân bogat, dar foarte zgârcit, care îşi evita toate rudele. S-a întâmplat că n-avea unde să poposească şi s-a îndreptat către acel unchi.
Pe parcursul discuţiei, unchiul l-a întrebat: „De ce nu cumperi moşia care se vinde lângă tine? Este o bună achiziţie!“. Iar acesta a răspuns: „Ce mă întrebi, unchiule? De unde să iau atâţia bani?“. „Dar bani se găsesc. Vrei să-ţi dau cu împrumut?“. Nepotul a crezut că glumeşte! Însă unchiul lui nu a glumit. Moşia a fost cumpărată, iar noul stăpân a venit să dea dispoziţii. Nu a mai trecut o săptămână şi moşierul a fost anunţat că au sosit cumpărători pentru pădure. Ei vroiau să cumpere doar o parte din pădurea moşiei, nu în întregime. Au discutat preţul: „Noi nu ne vom târgui cu tine, boierule, ci vom stabili preţul pe loc“ şi i-au zis un preţ ca acela cu care fusese cumpărată toată moşia.
Apoi a sosit la cuviosul părinte bogatul moşier din Orlov şi, printre altele, i-a spus că vrea să construiască un apeduct pentru livezile întinse de meri. Stareţul era pe deplin conştient de necesitatea acestui apeduct şi a început să vorbească cu obişnuitele lui cuvinte în astfel de cazuri: „Se spune că aşa e mai bine decât toate“ şi i-a descris amănunţit apeductul. Moşierul, întorcându-se în sat, a început să citească despre ce înseamnă un apeduct; se pare că stareţul îi expusese ultimele inovaţii în acest domeniu. Moşierul a mers iarăşi la Optina. „Ce este un apeduct?“ l-a întrebat pe cuvios. Şi după un timp au fost atâtea mere încât au început să se strice; moşierul avusese o recoltă bogată.
La stareţ a venit o femeie respectabilă, pe care au considerat necesar să o anunţe imediat. „Mie mi-e tot una – a spus cuviosul – mergeţi şi aduceţi-o“.
Stareţul nu avea bani mărunţi. El ştia că în viaţă totul îşi are preţul şi urmările sale şi de aceea nu exista întrebare la care să nu răspundă cu simpatie şi cu dorinţa de bine.
Odată pe stareţ l-a întrerupt o femeie care fusese angajată de o moşiereasă să aibă grijă de curci, însă curcile nu se ştia de ce au murit şi stăpâna a vrut să o concedieze.
„Batiuşka – i s-a adresat ea cu lacrimi – nu mai am puteri; singură nu mă pot hrăni fără ele. Stăpâna vrea să mă gonească. Ajută-mă, drăguţule părinte“. Cei prezenţi râdeau de ea, însă stareţul a întrebat-o cu amabilitate cum hrănea curcile şi i-a dat un sfat despre cum să le hrănească, a binecuvântat-o şi i-a dat voie să plece.
Celor care au râs de ea le-a făcut observaţii, spunându-le că aceste curci sunt toată viaţa ei. Mai târziu i s-a adus la cunoştinţă că nu au mai murit curcile femeii.
Cu privire la vindecările făcute de el nu există număr şi nici nu se pot enumera. Stareţul tăinuia de fiecare dată aceste tămăduiri. Îi trimitea pe bolnavi în pustie la cuviosul Tihon Kalujski. Până la stareţul Ambrozie în această pustie nu se mai auzise de vindecări. Se crede că părintele Tihon a început să vindece datorită rugăciunilor stareţului. Uneori cuviosul Ambrozie îi trimitea pe bolnavi la Sfântul Mitrofan Voronejski. Se întâmpla ca aceştia să se vindece pe drum spre sfintele moaşte şi se întorceau să-i mulţumească stareţului. Alteori, ca şi cum ar fi făcut în glumă, le lovea capul cu mâna – şi boala trecea. Odată un cititor care citea rugăciuni, suferea de o puternică durere de dinţi. Stareţul l-a lovit brusc. Cei care erau de faţă au izbucnit în râs crezând că cititorul într-adevăr făcuse o greşeală la citit. În realitate boala de dinţi încetase.
Cunoscând această procedură a stareţului, câteva femei exaltate i s-au adresat zicând: „Batiuşka Ambrozie! Bateţi-mă căci mă doare capul“. Oamenii se vindecau nu numai de neputinţe, ci şi de boli incurabile. Iată un astfel de caz. Monahia Agrippina din obştea Şamordinskaia povestea: „În primăvara anului 1882, de Paşti mi s-a îmbolnăvit gâtul, în el s-a format o rană şi nu puteam nici să mănânc nici să beau. Doctorul mi-a spus că am ftizie în gât şi că trebuie să-mi aştept moartea. M-am dus la batiuşka, iar el mi-a zis: „De la fântâna de după schit ia apă în gură şi în fiecare zi să faci gargară de trei ori“. După trei zile însuşi părintele m-a chemat la el. A scos de sub pernă trei ouă şi a mâncat gălbenuşurile, apoi a pus albuşurile unul pe altul. Apoi l-a blagoslovit pe părintele Iosif, ucenicul chiliei, să ducă apă de la fântână. Binecuvântând apa, a poruncit să mă frecţioneze cu ea, după ce se întoarce în chilie, şi să mănânc albuşurile. După ce am intrat în chilie m-a frecţionat cu apa şi mi-a dat albuşurile pe care le-am înghiţit fără vreo durere. După aceea am dormit timp de 24 de ore şi când m-am trezit am simţit că boala mea a trecut şi că m-am însănătoşit complet. Fără zăbavă m-am dus la stareţ. Călugăriţele nu m-au recunoscut, crezând că nu sunt eu, ci sora mea bună. Părintele m-a întâmpinat şi m-a binecuvântat spunându-mi că m-a vindecat Domnul Hristos pentru rugăciunile Sfântului Tihon Kalujski. De atunci nu am mai suferit de gât. Când i-am arătat doctorului că m-am vindecat, el a spus că probabil cu mine s-a întâmplat o minune şi că boala mea nu putea fi vindecată pe cale naturală“.
Ioan Mihailovici Konţevici, în timpul războiului din anul 1915 şi-a petrecut vacanţa de vară la schitul Optina. Timpul petrecut zilnic în schit s-a dovedit a fi instructiv pentru tânărul student, însă stareţii fiind ocupaţi cu vizitatorii care tot veneau la ei cu necazuri, nu i-au prea consacrat timp tânărului străin. Ei i l-au recomandat „spre educaţie“ pe părintele Iosif Polevom, care era destul de experimentat în viaţa spirituală şi care trăise în Optina zeci de ani. În lume fusese director de bancă şi un om foarte cultivat. În decursul celor două luni petrecute de Ivan Mihailovici la Optina, deseori după slujbele bisericeşti părintele Iosif îl invita la el în chilie. În timpul discuţiilor înaintea tânărului student se deschidea universul duhovnicesc. De la părintele Iosif, Ivan Mihailovici a auzit întâmplări din viaţa stareţului Ambrozie care nu sunt pomenite în biografia lui.
Odată stareţul Ambrozie, sprijinindu-se de un bastonaş venea de undeva. Dintr-o dată, în faţa lui, a văzut următoarea privelişte: o căruţă încărcată, care stătea în drum, iar în rând cu ea un cal mort şi în ea plângea un ţăran. Pierderea calului de pe urma căruia ţăranul îşi ducea traiul era o adevărată nenorocire. Apropiindu-se de calul mort, stareţul a început să-l ocolească încet, de trei ori. Apoi, luând nuiaua, a biciuit calul, strigând la el: „Scoală-te, leneşule!“ şi calul, ascultându-l, s-a ridicat pe picioare.
Stareţul învăţa mulţimile prin proverbe populare şi zicători, cu umorul său specific. Punea în cuvinte iscusite şi spirituale o înţelepciune aşa de adâncă, încât era mult mai uşoară asimilarea şi memorarea lor. De exemplu: „Unde e simplu, acolo sunt îngeri o sută, iar unde e complicat acolo nu e nici unul“; „Nu te lăuda, mazăre, că ai boabe mai bune; dacă te umfli, plesneşti“. „De ce este omul rău? Din cauză că uită că deasupra lui este Dumnezeu“. „Cine crede despre sine că are ceva, acela pierde“. „A vorbi bine – e de argint, iar tăcerea înţeleaptă e de aur“.
Uneia, în mod special, care se ruşina să-şi recunoască păcatele, i-a spus: „Isidor din Carp trăia în Colomna, dar cine nu făcea păcate în necazuri?“. Ea s-a acoperit de lacrimi, a căzut la picioarele stareţului şi şi-a recunoscut păcatul. „Pe cei drepţi îi duce în Împărăţia lui Dumnezeu apostolul Petru, iar pe păcătoşii care se pocăiesc – Însăşi Împărăteasa Cerului“.
În ziua Tuturor Sfinţilor, stareţul a zis: „Ei toţi au fost, ca şi noi, oameni, păcătoşi, dar s-au pocăit şi primind mântuirea, nu s-au uitat înapoi ca soţia lui Lot“. Cu privire la observaţia că noi toţi privim înapoi, părintele a explicat: „De aceea suntem bătuţi cu vărgile şi cu biciul de necazuri şi neplăceri, tocmai pentru ca să nu ne uităm înapoi“.
Celor care îi mustră pe alţii cuviosul le-a spus: „S-ar putea ca ei să aibă ceva atât de bun în interior, încât să-i răscumpere pe toţi ceilalţi cu neajunsurile lor şi tu să nu vezi. În tine există multe înclinaţii spre jertfă. Însă Domnul a spus: „Milă voiesc, dar nu jertfă“ (Osea 6,6). Iar tu ai puţin din acea milă… Jertfele tale le vezi şi te lauzi cu ele. Mai bine smereşte-te cu duhul – smerenia înlocuieşte faptele. Rabdă toate nenorocirile şi dă-te lui Dumnezeu“.
Cu asemenea şi multe alte cuvinte învăţa şi izbăvea poporul care venea la el. Stareţului, ca şi altor sfinţi, îi era caracteristic să se arate oamenilor în vis ori aievea şi să le acorde ajutor după măsura trebuinţelor lor. Iată câteva întâmplări. În Şamordino a venit la stareţ omul lui Dumnezeu, cu numele Gavriuşa, de 40 de ani, unul dintre aceia pe care Dumnezeu i-a asemănat cu copiii, spunând că unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 18, 16). El locuia în judeţul Livenski, gubernia Orlovskaia şi era istovit de puteri: îi tremura tot corpul, abia putea să vorbească şi să primească hrană, iar de picioare nu se putea folosi. Stătea culcat şi se ruga lui Dumnezeu. Cei din jur au observat că lui i se descopereau multe. Într-o primăvară i-a apărut stareţul Ambrozie şi el s-a ridicat în picioare şi a zis că vrea să meargă în Şamordino. Însă pentru că picioarele lui erau cu totul slabe iar mersul era neregulat, mama lui a vrut să-l ducă cu trenul, însă el a plecat pe jos. Pe stareţ l-a întâlnit în apropiere de Şarmordino. Acesta venea liniştit de undeva, iar în jurul lui era o mulţime de oameni.
„Batiuşka – a strigat Gavriuşa cu vocea lui neclară – tu m-ai chemat, iar eu am venit“. Atunci cuviosul a ieşit din mulţime, s-a apropiat de el şi a spus: „Să fii sănătos, oaspete drag! Hai, vino aici!“.
Ieromonahul Benedict al schitului a relatat: „Doamna Karbonier era grav bolnavă şi a stat în pat câteva zile fără să se ridice. La un moment dat a văzut că stareţul Ambrozie a intrat în camera ei, s-a apropiat de pat, a luat-o de mână şi i-a vorbit: „Scoală-te, ai bolit destul“. Ea s-a simţit în acel moment atât de puternică, încât a putut să se scoale şi în ziua următoare a mers pe jos din oraşul Kozelska în Şamordino, unde se nevoia pe atunci părintele, ca să-i mulţumească pentru vindecare. Batiuşka a primit-o, însă nu i-a dat binecuvântare ca să destăinuie acest lucru până la sfârşitul vieţii ei“.
O altă povestire: „Ieşind din curtea schitului, mi-am îndreptat atenţia către animaţia deosebită din grupul femeilor. O oarecare femeie, foarte vârstnică, cu faţa bolnavă, stând pe un buştean, povestea că a mers pe jos cu picioarele bolnave din Voronej, nădăjduind că stareţul Ambrozie să o vindece. A trecut pe lângă stupină şi la 7 verste de mănăstire s-a rătăcit; fiind la capătul puterilor, s-a trezit pe nişte poteci acoperite de zăpadă şi înlăcrimată a căzut pe un buştean aruncat, însă a văzut cum se apropie de ea un bătrânel cu rasă şi scufie. El a întrebat-o despre cauza lacrimilor ei şi i-a arătat cu toiagul drumul corect. Ea a plecat în direcţia arătată şi cotind pe după tufişuri a zărit mănăstirea. Toate femeile au zis că acela a fost pădurarul mănăstirii. În acel moment, în cerdac a ieşit ucenicul din chilia părintelui şi a întrebat: «Unde este Avdoţia din Voronej?». Toate tăceau, uitându-se una la alta. Ucenicul a repetat întrebarea mai tare şi a adăugat că părintele o cheamă. «Drăguţele mele! Doar eu însămi sunt Avdoţia din Voronej!», a exclamat povestitoarea cu picioarele bolnave. Toate s-au dat la o parte şi străina, făcându-şi loc până la cerdac, a dispărut dincolo de uşa lui. Ea a ieşit după 15 minute şi când a fost întrebată, plângând în hohote, a răspuns că bătrânelul care i-a arătat drumul prin pădure nu este nimeni altul decât însuşi părintele Ambrozie sau cineva foarte asemănător cu el. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Părintele Ambrozie iarna niciodată nu a ieşit din chilie, iar cineva asemănător cu el în mănăstire nu există. Şi cum a putut el să ştie chiar în momentul sosirii ei în „hibarcă“ cine este ea şi de unde a venit? se întreba în sinea lui martorul“.
Cuviosul Ambrozie, arătându-se aievea de trei ori, a trezit-o cu fermitate pe o ţărancă, spunându-i că în acel moment îl omoară pe soţul ei. Repezindu-se către soţ, într-adevăr, a împiedicat fără frică săvârşirea omorului. Această povestire a devenit cunoscută la schitul Optina datorită ei, care a spus-o personal, când a venit să-i mulţumească stareţului pentru salvare. Iată o altă povestire a monahului orb, părintele Iacov, luată din jurnalul lui S. Nilus, „Pe malul râului lui Dumnezeu“, tipărit în Lavra Sfânta Treime – Serghiev. „Aceasta s-a întâmplat – spune el – cu 25 de ani în urmă. În acea perioadă eu eram numai rasofor şi aveam ascultarea canonarhului. Mi s-a întâmplat odată să mă tulbur puternic cu duhul, dar atât de puternic, încât aproape îmi doream să ies din mănăstire. Cum se întâmplă întotdeauna în astfel de cazuri, în loc să dezvălui tulburarea mea sufletească stareţului (iar pe atunci noi îl aveam ca stareţ pe marele părinte Ambrozie), eu am tăinuit aceasta în inima mea şi astfel am lăsat-o să crească atât de mult, încât aproape mă hotărâsem în gând să ies din ascultare şi chiar să părăsesc mănăstirea. Zi de zi gândul acesta se întărea şi mai mult în inima mea şi, în cele din urmă, s-a maturizat într-o hotărâre fermă: „voi pleca! Aici nu numai că nu mă preţuiesc, ci chiar mă prigonesc; pentru mine nu e loc aici şi nici mântuirea nu o pot dobândi!“. M-am oprit la această hotărâre iar stareţul, desigur, nu a crezut că nu i-o voi dezvălui.
În astfel de cazuri, asemănătoare cu al meu, se pierde şi credinţa faţă de stareţi – care sunt, chipurile, toţi, nişte oameni păcătoşi ca noi… Şi iată că, sosind în chilie de la Vecernie – se întâmpla vara – cuprins de o tristeţe inexprimabilă m-am aşezat pe pat şi fără să-mi dau seama, am fost furat de somn. Şi am văzut în vis cum intram în catedrala noastră Vvedenskaia, iar catedrala era toată plină de credincioşi şi pe toţi credincioşii îi vedeam cum se îngrămădesc şi se silesc înspre colţul din dreapta al catedralei – acolo unde stă de obicei tot anul Împărăteasa şi va sta până la Înfricoşătoarea Judecată.
– Unde se îndreaptă acest popor?, am întrebat.
– La moaştele Sfântului Tihon Zadonsk, au răspuns.
– Dar oare sfântul se odihneşte la noi? m-am gândit. Doar el e în Zadonsk! Apoi m-am îndreptat şi eu în urma celorlalţi credincioşi spre acel colţ ca să mă închin la moaştele marelui nevoitor al lui Dumnezeu. Când m-am apropiat, am văzut că înaintea mea este o raclă înălţată puţin; capacul sicriului e închis iar poporul i se închină cu mare evlavie. Mi-a venit şi mie rândul. M-am închinat înaintea raclei, făcând metanie la pământ şi imediat ce m-am ridicat, am văzut cum se deschide înaintea mea capacul sicriului şi, într-un nor de sfinţenie, din raclă se ridică însuşi Sfântul Tihon. Cuprins de o spaimă plină de respect, m-am dat înapoi însă, până să fac acest lucru, am văzut că acela nu era Sfântul Tihon, ci însuşi stareţul nostru Ambrozie. Şi nu stătea în picioare, ci şedea, iar picioarele le lăsase în jos, pe pământ, ca şi cum ar fi dorit să-mi iasă în întâmpinare.
– Ce este cu tine? a tunat deasupra mea glasul înfricoşător al stareţului.
– Iertaţi-mă, batiuşka, de dragul lui Dumnezeu – m-am bâlbâit eu, fiind cuprins de o teamă îngrozitoare.
– M-ai supărat cu acest „iertaţi-mă“, a strigat cu mânie stareţul.
E imposibil să vă comunic cum fusese cuprinsă inima mea de groază în acel minut, însă în acea groază m-am trezit. Am sărit imediat de pe pat şi m-am închinat. Chiar în acel moment a început să bată clopotul pentru utrenie şi m-am îndreptat spre biserică, abia venindu-mi în fire din cauza celor văzute şi simţite.
După participarea la utrenie, am venit în chilie şi m-am gândit: ce ar putea să însemne visul ce m-a uimit? Am fost chemaţi la liturghia de dimineaţă, iar mie tot nu-mi ieşise visul din cap. Nici chiar să mă odihnesc nu am putut, în timpul dintre utrenie şi liturghia de dimineaţă. Tot ce se ascundea în mine şi chinuia inima mea de atâta vreme se îndepărtase, ca şi cum nici nu ar fi fost şi numai visul acela singur îmi ocupase toate gândurile.
După liturghia de dimineaţă am mers în schit, la stareţ. Se părea că în acea dimineaţă la el se afla popor mai mult decât se obişnuia. Oricum am ajuns la ucenicul lui de chilie, la părintele Iosif şi i-am spus:
– Am foarte mare nevoie să îl văd pe părinte.
– E puţin probabil, prietene, să ajungi azi la el; vezi şi tu câtă lume e aici! Şi părintele e cam slăbit astăzi! – a răspuns el. Eu am hotărât să aştept toată ziua ca să ajung la batiuşka.
De camera în care stareţul, extenuat de trudă şi boală, primea lumea să o binecuvânteze, mă despărţea un perete solid de credincioşi. Se părea că niciodată nu-mi va veni rândul. Un gând începuse să-mi şoptească: „Pleacă! E totuna dacă nu ajungi!…“. Însă dintr-o dată am auzit vocea părintelui:
– Ivan (ca rasofor mă numeam Ivan), Ivan, vino repede încoace la mine.
Mulţimea s-a dat la o parte şi mi-a făcut drum.
Stareţul era aşezat pe divanul său, fiind cu totul extenuat din cauza slăbiciunilor.
– Închide uşa – a spus el cu un glas abia auzit. Eu am închis uşa şi m-am aşezat în genunchi înaintea stareţului.
– Hai – mi-a zis batiuşka – acum povesteşte-mi ce ai văzut în vis!
Eu am rămas înmărmurit: despre acel vis ştiau numai adâncurile sufletului meu. Prin acele cuvinte, stareţul obosit s-a înviorat imediat: s-a ridicat pe patul său de suferinţă şi plin de forţă şi vesel a început să-şi coboare picioarele de pe divan pe podea, exact aşa cum făcuse în vedenia mea din vis. Eu am fost într-atât de uimit de clarviziunea părintelui şi în special de acel talent cu care mi-a deschis darul harului dumnezeiesc, încât iarăşi am trăit acel sentiment de spaimă cu evlavie, dar de data aceasta aievea. Apoi mi-am lăsat capul pe picioarele stareţului. Şi deasupra capului am auzit glasul lui:
– Ce este cu tine?
– Batiuşka – am şoptit abia auzit – iertaţi-mă, de dragul lui Dumnezeu.
Iarăşi am auzit glasul stareţului:
– M-ai supărat cu acest „iertaţi-mă!“.
Însă nu a mustrare înfricoşătoare, ca cea din vis, a răsunat peste mine glasul părintelui, ci a simpatie minunată cu care era înzestrat numai el, stareţul fericit.
Eu mi-am ridicat de la pământ faţa udată de lacrimi, iar mâna părintelui Ambrozie cu tandreţe părintească s-a lăsat pe capul meu sărman şi vocea lui blândă mi-a vorbit:
– Cum altfel puteam să te conving, nătângule? a încheiat discuţia batiuşka.
Iar visul a rămas fără să îl povestesc: ce era să-i povestesc, când el însuşi ştia povestea?
De atunci şi până la sfârşitul vieţii marelui nostru stareţ nu am mai dat voie gândurilor vrăjmaşului despre plecarea de la Optina“.
„Batiuşka – i s-a adresat părintelui Iacov cel ce i-a ascultat povestirea – dar după părintele Ambrozie, la cine aţi mai alergat cu gândurile şi necazurile sfinţiei voastre?“.
„Unde să meargă acum săracul Iacov? – a răspuns acesta – de la Biserica lui Dumnezeu până la chilie – sunt numai două drumuri cu care m-am obişnuit, fiind orb, şi pe care merg cu bastonul fără să mă împiedic. Iar în marile necazuri Însuşi Dumnezeu nu ne lasă din mila Sa.
Vă spun că în toamna anului trecut, în viaţa mea de călugăr s-a întâmplat ceva care mi-a tulburat cumplit toată pacea mea sufletească. Ziua în care a survenit acel necaz am petrecut-o într-o mâhnire totală, chiar mânie, şi într-o aşa stare sufletească am ajuns la timpul săvârşirii pravilei de chilie. Cam pe la ora 9 seara din ziua pomenită am început să mă tulbur şi să mă neliniştesc şi, după obiceiul meu de 36 de ani am îmbrăcat mantia, am luat în mână metaniile şi am început să mă rog în colţul sfânt, înaintea icoanei. În vremea în care mi s-a întâmplat acest necaz eram aproape orb – puteam să văd numai lumina zilei, obiectele nu le vedeam. Aşa că m-am aşezat la rugăciune pentru a-mi termina pravila. Vroiam să-mi adun gândurile şi să trec în dispoziţia pentru rugăciune, însă am simţit că nu-mi vine nici o rugăciune în minte. Starea mea sufletească era aproximativ ca aceea pe care am avut-o cu 25 de ani în urmă, şi despre care v-am povestit deja. Însă atunci trăia încă părintele Ambrozie, stareţul meu din ziua intrării mele în mănăstire; el avea putere asupra mea, însă acum eu eram sărac şi complet singur din punct de vedere duhovnicesc. Ce să fac? A rămas un singur lucru: să-mi revărs sentimentele de mânie în cuvinte grele de indignare, ceea ce am şi făcut. M-am mustrat în fel şi chip, însă mânia nu m-a părăsit şi iată că mi s-a întâmplat ceva ciudat şi neobişnuit: stăteam în picioare înaintea icoanelor, folosind cu mâna stângă metaniile şi, brusc, am văzut o lumină neobişnuit de orbitoare. Înaintea ochilor mei se deschidea o luncă înflorită, care strălucea puternic în această lumină. Şi am văzut cum merg prin această luncă singur şi inima vibra de trăiri dulci, nemaiîncercate de mine vreodată: pace sufletească, bucurie, linişte desăvârşită şi încântare în faţa frumuseţii şi a acelei lumini şi mai ales în faţa acelei lunci minunate, imposibil de descris. În timp ce mă aflam cu toată inima în stare de încântare, bucurie şi fericire şi contemplam această frumuseţe nepământeană, ochii mei au văzut la capătul luncii un munte incredibil de abrupt şi înalt.
Şi dorea inima mea să urce pe vârful acestui munte, însă nu am dat curs dorinţei mele, spunându-mi în sinea mea că nu prin eforturi omeneşti poate fi învinsă această pantă abruptă şi înfricoşătoare. Numai ce am gândit, că, imediat, în acel moment m-am şi trezit pe vârful muntelui şi am pierdut din vedere acea luncă minunată prin care am mers. Însă din munte mi s-a descoperit o altă privelişte: pe cât puteam să cuprind cu privirea, înaintea mea se deschidea o întindere, care era acoperită cu o dumbravă minunată de o frumuseţe care nu poate fi descrisă de lumea omenească, asemenea luncii văzute mai înainte. În această dumbravă erau împrăştiate biserici de diferite arhitecturi şi dimensiuni, începând de la catedrale spaţioase şi grandioase şi terminând la micile paraclise, chiar la monumente, încununate cu cruci. Toate acestea radiau de strălucirea acelei lumini puternice şi orbitoare prin apariţia căreia se deschisese această privelişte înaintea ochilor mei încântaţi. Fiind uluit de această splendoare, am mers pe munte şi am văzut că înaintea mea se arată, curbându-se, o potecă muntoasă îngustă.
O senzaţie interioară îmi spunea în inima mea: ţie îţi este bine cunoscută această potecă, mergi pe ea cu îndrăzneală şi să nu te rătăceşti! Eu am mers şi deodată, la o cotitură, am văzut că pe o piatră stătea un stareţ plăcut la înfăţişare, necunoscut mie şi era exact ca aceia pictaţi în icoane. Eu m-am apropiat şi am întrebat:
– Batiuşka, binecuvântaţi-mă să vă întreb, ce este cu această uimitoare dumbravă şi cu aceste biserici?
– Acest loc – mi-a răspuns stareţul – este mănăstirea Împărăţiei Cereşti, pregătită de Dumnezeu celor care Îl iubesc. Când stareţul vorbea cu mine, eu am văzut că dintre toate acele biserici, cel mai aproape se află de mine o biserică de dimensiuni uriaşe, cu totul inundată de strălucirea acelei lumini. L-am întrebat apoi pe stareţ:
– Cui aparţine această biserică, batiuşka?
– Această biserică – mi-a răspuns el – este a stareţului optinean Ambrozie.
În uimirea mea am simţit că îmi cad metaniile din mână şi, dându-le drumul, m-am atins la picioare. Apoi mi-am venit în fire.
Cum stăteam la rugăciunea de la ora 900, în acea stare mi-am revenit din vedenia pe care am avut-o: stăteam în picioare îmbrăcat în mantie înaintea icoanelor, numai ceasul de perete bătea cadenţat ca un pendul. Se auzea chemarea la utrenie: era 1 noaptea.
Vedenia mea durase, astfel, patru ore şi îndepărtase de la mine tot necazul iar eu, cu lacrimi, i-am mulţumit lui Dumnezeu care m-a mângâiat pentru rugăciunile celui vrednic de pomenire, a cărui biserică din mănăstirea Împărăţiei Cereşti se afla, dintre toate celelalte biserici pe care le-am văzut, cel mai aproape de mine“.
De departe nu le era tuturor dat să-l vadă pe stareţul Ambrozie în timpul vieţii lui, înconjurat de aura sfinţeniei sau să înţeleagă toate faptele lui ca fiind săvârşite prin descoperire de sus. Pentru a vedea acestea era nevoie de o anume sensibilitate sufletească.
Iată câteva povestiri ale acelor persoane care s-au învrednicit să-l vadă pe stareţ în starea de luminare a harului.
„Cuviosului nu-i plăcea să se roage la vedere. Ucenicul chiliei, care îi citea pravila, trebuia să stea în picioare în altă cameră. Citeam canonul de rugăciune al Născătoarei de Dumnezeu. Chiar în acele momente, unul dintre ieromonahii schitului s-a hotărât să vină la batiuşka. Ochii părintelui Ambrozie erau îndreptaţi către cer, faţa radia de bucurie şi o strălucire atât de puternică se lăsase pe el, încât acest preot călugăr nu a putut să-l deranjeze“.
Asemenea cazuri, când chipul stareţului se transforma minunat, umplându-se de o bunătate uimitoare şi când radia de lumina harului, aveau loc aproape întotdeauna în orele dimineţii în timpul sau după pravila de rugăciuni. Odată, stareţul a stabilit încă din timpul serii să vină la el doi soţi, care aveau o problemă importantă în acea vreme a dimineţii, când nu începuse încă primirile. Ei au intrat la el în chilie. Stareţul stătea pe pat, îmbrăcat într-un veşmânt monahal alb şi avea căciulă. În mâini avea metaniile. Chipul îi era transfigurat, se luminase într-un mod deosebit şi totul în chilia lui participa la o atmosferă de solemnitate. Cei care veniseră au simţit un tremur şi alături de acesta i-a cuprins o fericire inexplicabilă. Nu au putut să rostească nici un cuvânt şi au stat în picioare mult timp, uitând de ei şi contemplând chipul stareţului. În jur totul era liniştit, iar cuviosul tăcea. Cei doi s-au apropiat pentru binecuvântare. Tăcut, părintele i-a învăluit cu semnul Sfintei Cruci. Au privit apoi încă o dată acest tablou, ca să-l păstreze pentru totdeauna în sufletele lor. Stareţul, tot cu acel chip transfigurat, s-a cufundat mai departe în contemplaţie. Astfel au ieşit cei doi de la el, nespunând nici un cuvânt.
Iată un alt caz. Ca de obicei, a venit la stareţ, la sfârşitul pravilei de dimineaţă, purtătorul lui de scrisori – ieromonahul Benedict al schitului. Stareţul, după ce ascultase pravila, se aşezase pe pat.
Părintele Benedict s-a apropiat pentru binecuvântare şi spre marea lui mirare a văzut faţa stareţului cum strălucea. Însă imediat ce a luat binecuvântare, acea lumină uimitoare a dispărut.
După ce a trecut puţin timp, părintele Benedict s-a dus iarăşi la stareţ, când acesta se afla deja în altă chilie şi se ocupa cu lumea şi în simplitatea lui l-a întrebat: „Sfinţia voastră, batiuşka, aţi avut vreo vedenie?“. Stareţul nu i-a spus nici un cuvânt, ci doar l-a atins uşor cu mâna pe cap: semnul binecuvântării de stareţ.
Iată o povestire a părintelui egumen Mark:
„În timpul şederii stareţului în mănăstirea din Şamordino – scrie el – odată, în Săptămâna Patimilor, eu – pregătindu-mă pentru împărtăşirea cu Tainele Dumnezeieşti – am intrat la el în chilie să mă spovedesc. Spre surprinderea mea am văzut pe chipul lui o deplină concentrare, o atenţie adâncă faţă de ceea ce contempla şi o veneraţie cutremurătoare. Faţa lui era acoperită de îmbujorare radioasă. Văzând acestea m-am întors din chilia lui şi numai după ce a trecut un oarecare timp, am intrat la stareţ“.
Călugăriţele din Şamordino spuneau că deseori le-a fost dat să vadă chipul stareţului luminat de o slavă nepământeană. O fiică duhovnicească devotată a notat următorul lucru:
„Batiuşka vorbea cu cineva în mulţime şi se uita direct la acela. Deodată am văzut că din ochii lui aţintiţi asupra aceluia au ieşit două raze ca de soare. Eu am înlemnit pe loc. Şi aşa a fost tot timpul cât stareţul s-a uitat la acel om. „La ora 10 seara, înainte să plece toată lumea, Batiuşka m-a chemat însă nu numai pe mine, ci şi pe o altă fiică. În timp ce stăteam înaintea lui în genunchi s-a întors către mine şi a spus: „Să dormi şi să te odihneşti, să ai o noapte liniştită“. Eu m-am speriat: „Dragul meu părinte! Îngăduiţi-mă singură, măcar pentru un minut, căci eu nu v-am spus nimic“.
Batiuşka m-a lăsat. În chilia lui ardeau candela şi o mică lumânare de ceară pe măsuţă. Era prea întuneric ca să pot citi de pe foaie şi nu aveam nici timp. I-am spus ce mi-am amintit în grabă, apoi am adăugat: „Batiuşka, ce v-am mai zis? Pentru ce să mă mai pocăiesc, căci am uitat?“. Stareţul m-a mustrat pentru acest lucru. Însă brusc s-a ridicat din patul unde şedea. Făcând doi paşi, a ajuns în mijlocul chiliei lui. Eu, fără să vreau, fiind în genunchi, m-am întors după el. Stareţul a început să stea drept, a ridicat capul şi şi-a îndreptat mâinile în sus, ca şi cum s-ar fi aflat în rugăciune. În acel moment mie mi s-a părut că tălpile picioarelor lui s-au desprins de podea. Mă uitam la capul şi faţa lui care se luminaseră. Îmi amintesc că tavanul chiliei parcă nici nu ar fi existat – el se risipise – iar capul stareţului parcă ieşise în sus. Acest lucru mi s-a părut destul de clar. După un minut batiuşka s-a aplecat asupra mea şi văzându-mă uluită, mi-a făcut semnul crucii şi mi-a spus următoarele cuvinte: „Ţine minte, iată la ce poate duce pocăinţa. Acum pleacă!“. Em am ieşit de la el împleticindu-mă şi toată noaptea am plâns amar pentru nepăsarea şi lipsa mea de judecată. De dimineaţă devreme mi s-au dat cai buni şi am plecat. Cât a trăit stareţul nu am îndrăznit să povestesc acest lucru nimănui. El mi-a interzis o dată pentru totdeauna să vorbesc despre asemenea întâmplări, spunându-mi ameninţător: „Altfel vei pierde ajutorul meu şi harul“.

Întemeierea mănăstirii din Şamordino
şi sfârşitul stareţului

Şamordino era aşezat într-un loc încântător – o luncă întinsă pe o bucată de pantă abruptă. O pădure deasă de foioase se modela de-a lungul versantului abrupt. Iar acolo, adânc în jos se arcuia ca o fâşie argintie râul Sirena. Dincolo de el se întindeau păşuni libere, iar mai departe, fugind undeva în sus, o câmpie se contopea cu orizontul, făcând umbre în diferite locuri cu pădurile de conifere şi crângurile îndepărtate.
Conacul din Şamordino se afla la o verstă de satul cu acelaşi nume şi în direcţia marelui drum spre Kaluga. El aparţinea unui moşier nu prea bogat, Kalâghin, care locuia acolo împreună cu soţia sa. În anul 1871, această moşie care avea 200 deseatine de pământ a fost cumpărată de o fiică duhovnicească a stareţului, văduva bogatului moşier Klincearev (care în monahism s-a numit Ambrozia). Şi ea şi soţul ei liniştit îl respectau în mod special pe stareţ şi ascultau de el în toate. Cu binecuvântarea stareţului s-au despărţit unul de altul petrecându-şi fiecare viaţa în mănăstire. Iată cum a devenit această maică Ambrozia proprietară în Şamordino. Cu un an înainte de vinderea moşiei, bătrânul Kalâghin a avut o vedenie: i s-a părut că pe moşia lui se află o biserică între nori. Maica Ambrozia avea două nepoate gemene de la unicul ei fiu. Pierzându-şi prima soţie – mama acestor fetiţe, tânărul Klincearev s-a căsătorit a doua oară, iar fetiţele au locuit cu bunica. Pentru aceste nepoţele a cumpărat maica Ambrozia conacul din Şamordino, unde totul fusese reînnoit şi se construise o casă nouă. Maica Ambrozia venea des în Şamordino de la Optina, unde locuia permanent într-o clădire separată în vecinătatea mănăstirii. Şi stareţul a vizitat moşia şi nu o dată a fost auzit zicând: „Noi vom avea aici o mănăstire“. S-a întâmplat ca stareţul să meargă pe moşie, să privească tot, dintr-o dată să se oprească pe un anumit loc, să poruncească să se măsoare lungimea şi lăţimea şi să ridice un gărduleţ. Ştiind deja, în sufletul lui, că aici se va ridica o mănăstire, stareţul a chibzuit şi a socotit unde vor fi construite acele clădiri.
În Şamordino împreună cu micile domnişoare ale lui Klincearev, au ajuns şi câteva foste servitoare ale maicii Ambrozia, ce căutau linişte pentru rugăciune, în aşa fel încât aici viaţa era dusă în genul celei de mănăstire.
Bunica, încredinţată că nepoţelele ei vor trăi în lume, s-a străduit să le dea o educaţie în măsura bunelor maniere. Când ele au crescut, bunica l-a rugat pe stareţ să o binecuvânteze pentru a le face rost de o franţuzoaică să le înveţe să vorbească curent franţuzeşte şi să le supravegheze să se îmbrace elegant. Însă stareţul nu i-a dat voie să facă acest lucru iar ea s-a mâhnit mult.
Fetiţele au fost supuse cuviosului şi, din fragedă copilărie, s-au distins printr-o adâncă evlavie. Ele se rugau des, iubeau foarte mult slujbele lungi de la Optina şi cunoşteau bine rânduiala, încât făceau singure vecerniile. Se nevoiau, refuzau carnea şi untdelemnul; le acceptau numai când era de părere stareţul Ambrozie. Bunica îşi exprima temerile, că prin acest lucru ele îşi vatămă sănătatea, însă cuviosul i-a răspuns: „Lasă-le să se roage, chiar dacă au sănătatea slabă“. Bătrâna nu a înţeles cuvintele stareţului clarvăzător, care a vorbit unei alte persoane: „Ele nu ştiu nimic despre faptul că aici se pregătesc“.
Dorind să asigure bunăstarea nepoatelor şi datorită sfaturilor insistente ale stareţului, maica Ambrozia a achiziţionat încă trei domenii: Rudnevo, Preobrajenskoe şi Akatovo. Nu a înţeles nimeni pentru ce a cumpărat o aşa mare suprafaţă de pădure, parcă pentru a construi un oraş întreg. Apus pe numele nepoatelor şi capitalul, cu condiţia ca în cazul morţii lor pe moşia din Şamordino să se construiască o mănăstire de maici. Pentru siguranţa împlinirii proiectelor ei pe lângă cele trei domenii amintim şi de capitalul important pus pe numele domnişoarelor lui Klincearev.
Pe 13 martie, anul 1881, maica Ambrozia a murit şi după ea au rămas în mare singurătate nepoatele de 10 ani, care au moştenit aceste moşii. Ele au continuat să locuiască cu doicile lor, cu educatoarea şi cu surorile de mănăstire în Şamordino. Aşa a trecut un an. Surorile însingurate, Vera (Credinţa) şi Luibovi (Iubirea), trăiau o viaţă liniştită, iubindu-se puternic una pe cealaltă şi fără să se despartă vreodată. Ele nu cunoşteau glume copilăreşti, se îmbrăcau simplu, preţuiau viaţa călugărească şi slujirea monahală faţă de Dumnezeu. În ucenicele lui, stareţul a aprins tot mai puternic focul dragosei pentru Dumnezeu. Nu o dată le-au spus ele doicilor: „Noi nu vrem să trăim mai mult de doisprezece ani: ce e bun în această viaţă?“. Între timp, tatăl lor nu a fost de acord cu viaţa în singurătate a surorilor şi le-a dus în Orel, la pension; în vara anului 1883 a fost pregătită pentru ele o vilă. Cu tot sufletul ar fi renunţat la lumea aceea nouă, neobişnuită pentru ele şi ar fi rămas sub aripile stareţului Ambrozie. Mai înainte să fie trimise la acea vilă, surorile au sosit la Optina. Pe 31 mai amândouă s-au îmbolnăvit de difterie. Au fost aşezate în camere diferite, s-au spovedit şi s-au împărtăşit. Până au prins puteri, i-au scris des părintelui scrisori în care îl rugau să facă rugăciuni şi să le dea binecuvântări.
Pe 4 iunie a murit Vera, iar după ea a urmat Liubovi.
Acum trebuia să fie împlinită dorinţa maicii Ambrozia şi să se întemeieze în Şamordino o mănăstire de maici. Mănăstirea din Şamordino, mai înainte de toate, a satisfăcut dorinţa puternică a milei pentru cei suferinzi, de care întotdeauna a fost cuprins cuviosul Ambrozie. Aici el a trimis mulţi neajutoraţi.
A venit la batiuşka o femeie tânără, care rămăsese văduvă într-o familie străină şi era bolnavă. Soacra o gonise şi îi spusese: „Tu eşti o ghinionistă; chiar dacă te-ai spânzura, n-ai avea păcat“. Stareţul a ascultat-o, şi uitându-se la ea i-a spus: „Pleacă în Şamordino“.
Un bărbat şi-a părăsit soţia grav bolnavă, iar ea a ajuns în timpul verii la stareţ. Stareţul s-a apropiat de ea, a binecuvântat-o şi, glumind, a zis: „Aceste vechituri coboară la noi: duceţi-o în Şamordino“.
Cu copiii fără adăpost s-a creat în Şamordino un orfelinat spaţios. Stând în Şamordino, stareţului îi plăcea să meargă la acel orfelinat. Copiii gingaşi se adunau în jurul lui iar el stătea între ei, pe o laviţă. Ei îi cântau un cântec compus în cinstea lui: „Părinte drag“ sau cântau troparul icoanei „Kazanskaia“, căreia îi era închinată mănăstirea. În timp ce copiii cântau, inima stareţului umplându-se de dragoste se emoţiona, iar lacrimile curgeau ca un pârâu pe obrajii lui palizi şi scofâlciţi.
Numărul surorilor din mănăstirea stareţului depăşea cinci sute. A fost ridicată o biserică uriaşă, cu multe cupole, o trapeză minunată, iar acţiunile binefăcătoare au sporit. Prima stareţă a mănăstirii a fost Sofia Mihailovna Astafieva, născută Bolotova, care şi-a săvârşit viaţa în nevoinţe. Apoi a fost egumena Eufrosinia, bună ascultătoare a stareţului. Ultima stareţă a fost maica Valentina.
Trebuie să spunem câteva cuvinte despre prima egumenă din Şamordino, Sofia, sora stareţului ieromonah de la Optina, a părintelui Daniel (Bolotov).
Maica Sofia a fost ajutorul indispensabil al stareţului la construirea tinerei mănăstiri. A fost „mâna lui dreaptă“. Din păcate, conducerea ei nu a ţinut mult. Înţeleaptă, bine pricepută şi în viaţa duhovnicească şi în treburile administrative, devotată cu tot sufletul stareţului, maica Sofia, sub îndrumarea sinceră a părintelui a pornit pe drumul vieţii monahale şi, primind cea mai grea ascultare în mănăstire, aceea de stareţă, a început să lucreze cu mare râvnă. Se întâmpla ca pe timp rece şi umed de toamnă, o zi întreagă, de dimineaţă şi până seara să meargă singură prin toată mănăstirea, urmărind diferitele treburi mănăstireşti şi în timpul nopţii să se întoarcă în chilia ei, udă toată şi pătrunsă de frig. Aceste griji şi eforturi, împreună cu viaţa aspră în nevoinţe, au biruit în scurt timp sănătatea ei puternică. În afară de acestea, maica Sofia îşi ducea şi propria ei cruce: lepădându-se de lume, ea şi-a jertfit sentimentul de mamă pentru fiică, pe care nu o mai educa acum. Multe lacrimi vărsa ea în liniştea nopţii. Începuse să slăbească încetul cu încetul şi puţin câte puţin să se topească, exact ca o lumânare; în cele din urmă, pe 24 ianuarie, în anul 1888, a adormit somnul de veci al dreptelor, care au dobândit de la Dumnezeu răsplată potrivită cu marea lor râvnă şi cu nevoinţele lor. Stareţul Ambrozie, amintindu-şi despre ea, spunea des cu un sentiment deosebit de înduioşare: „Ah, maică! Ai dobândit milă la Dumnezeu!“.
Ţinând seama de faptul că tot timpul se mărea numărul surorilor în mănăstire, stareţul Ambrozie nu putea singur să fie duhovnicul fiecăreia dintre ele. De aceea el a trimis multe surori la un alt duhovnic, la cuviosul Anatolie Zerţalov, faţă de care se purta cu cea mai atentă dragoste părintească, aşa cum reiese din „Scrisoarea către monahii“.
La începutul activităţii ei, maica Sofia a găsit în Şamordino doar nişte clădiri foarte sărăcăcioase: o casă ţărănească cu bisericuţa de familie şi câteva căsuţe de lemn, unde locuiau surorile – cam asta era tot! Nu erau nici bani, nici proprietăţi, nici provizii. Şi printre altele, obştea mănăstirii se mărea în fiecare zi. Stareţul a trimis la mănăstire nu numai surori bune de muncă, ci şi mulţi bolnavi şi schilozi. În afară de acestea i-au fost aduşi copii care fuseseră lăsaţi în voia soartei. Sărmanii copii, îmbrăcaţi în zdrenţe murdare, adesea cu răni de scrofuloză (tuberculoză a ganglionilor cervicali, nota red.) pe ei au fost trimişi toţi în Şamordino. Obştea tot sporea, mijloacele de trai se micşorau, însă maica Sofia nu a deznădăjduit. Aşa cum magnetul atrage fierul şi personalitatea încântătoare a maicii Sofia a început să atragă la mănăstire cele mai diferite persoane: aristocraţi, negustori, meşteşugari, binefăcătoare, inclusiv din aceia care ocupau locuri importante în societate. Treptat, Şamordino a început să se reabiliteze şi să se îmbogăţească cu clădiri; aici s-a instaurat puternic regulamentul de la schitul Optina.
Însă păcat că (aşa cum s-a zis mai sus), obştea nu s-a desfătat mult timp cu pace şi bucurie duhovniească sub îndrumarea ei.
După sfârşitul maicii Sofia, cuviosul Ambrozie a ales-o ca stareţă pe maica Eufrosinia Rozova. Fiind adânc credincioasă şi devotată stareţului, ea nu a avut calităţile extraordinare de administrator şi de îndrumător duhovnicesc prin care se distingea maica Sofia. Aşadar, cuviosul a luat asupra sa toate grijile cu privire la organizarea mănăstirii, pentru care nu o dată a vizitat personal mănăstirea, unde a şi murit în anul 1891, pe 10 octombrie, că a iernat acolo din cauza bolii.
Stareţul a plecat în Şamordino în vara anului 1890.
Viaţa lui acolo a fost însoţită de multe greutăţi. „Măicuţe şi surori; eu aici la voi sunt pe cruce!“ le spunea el călugăriţelor. Şi într-adevăr, după cum au spus persoanele apropiate, viaţa lui a fost în acea perioadă imposibilă şi grea. Nu avea linişte nici ziua, nici noaptea: şi datorită neajunsurilor aşezământului pe care l-a tot organizat şi aranjat până la sfârşitul vieţii, şi din cauza mulţimii treburilor cu care venea lumea înconjurându-l. Inima lui îi jelea şi pe optinenii, care rămăseseră fără conducătorul lor duhovnicesc. Când venea la el careva dintre ei, batiuşka nu îl lăsa mult să aştepte, ci cu deosebită dragoste îl primea şi îl mângâia. După sărbătoarea Paştilor din anul 1891, stareţa mănăstirii s-a îmbolnăvit greu şi a orbit. Ea a vrut să se retragă, însă stareţul nu i-a dat blagoslovenie: „Să nu renunţi singură, ci, dacă ţi se porunceşte să laşi conducerea, atunci să te retragi!“ Pe deasupra, faţă de toate necazurile, conducerea eparhială a fost indignată de absenţa lui de la Optina.
La adresa stareţului au fost născocite diferite calomnii. La începutul anului 1891 cuviosul ştia deja că îi va veni curând momentul morţii.
Pe 1 ianuarie – povestesc surorile – chiar în prima zi a anului 1891, dimineaţă, după liturghie, stareţul a venit la surori gânditor şi serios: aşezându-se pe pat, pe neaşteptate a început să citească o poezie: „Lebăda pe malurile Meandrului cântă ultimul cântec“.
– Iar noi – a zis în glumă stareţul – am putea să o transformăm aşa: „Lebăda pe malurile Şamondrului cântă ultimul cântec“. Şi ne-a explicat că lebăda cântă numai un singur cântec – acela dinaintea sfârşitului ei.
Atunci nimeni nu a înţeles că el vorbea despre sfârşitul lui care urma să fie în acel an. Presimţindu-şi apropierea morţii, cuviosul s-a străduit cu deosebire şi grabă să organizeze mănăstirea. Astfel au fost construite multe chilii în Şamordino, o fermă bine organizată în Rudnevo, unde stareţul a prezis că va fi o biserică, ceea ce s-a şi făcut după moartea lui. La sfârşitul lunii septembrie el s-a îmbolnăvit de o boală la urechi, însoţită de răceală şi încetul cu încetul a început să se stingă. Între timp, arhiereul nemulţumit s-a hotărât să meargă personal în Şamordino şi să-l ducă în careta sa pe stareţ. Surorile s-au adresat stareţului cu întrebările:
– „Batiuşka! Cum să-l întâmpinăm pe vlădica?
El a răspuns:
– Nu noi pe el, ci el ne va întâmpina pe noi!
– Ce să cântăm pentru vlădica?
Stareţul a spus:
– Îi vom cânta „Aliluia“.
Şi într-adevăr, arhiereul l-a găsit deja în coşciug şi a intrat în biserică la cântarea „Aliluia“. Procesiunea de doliu la mormântul stareţului a fost asistată de o mulţime care avea mai mult de 1000 de oameni. A plouat, însă lumânările nu s-au stins. Pe drumul din Şamordino la schitul Optina, s-au oprit în fiecare sat şi au făcut slujba litiei.
În ziua următoare s-a săvârşit prohodul prin slujire arhierească şi s-au rostit la rând ecteniile. Moartea stareţului a fost întristare pentru întreaga Rusie, însă pentru Optina şi Şamordino şi pentru toţi fiii duhovniceşti ea a fost o durere nemăsurată.
Mănăstirea din Şamordino cu catedrala zveltă, cu mulţimea ei de nevoitoare, cu orfelinatul copiilor şi cu adăposturile pentru schilozi a rămas fără tutorele ei şi fără mijloace materiale. Iată însă ce am aflat din discuţiile cu monahia Alexandra Gurko de la Şamordino. Negustorul de ceai Perlov cu familia s-a aflat printre fiii duhovniceşti ai stareţului. Lui i-a apărut în vis Maica Domnului şi i-a poruncit să ia sub ocrotirea sa mănăstirea din Şamordino. Perlov a răspuns că el duce povara negustoriei cu ceai, însă Maica Domnului i-a promis că va lua asupra ei această negustorie. După această vedenie Perlov nu şi-a cruţat nici puterile nici mijloacele materiale pentru a ajuta mănăstirea din Şamordino. Acolo se scurgea capitalul lui.
La schitul Optina a început să se bea ceaiul lui Perlov şi de către vizitatorii credincioşi ai schitului.
Cei care au scris aceste rânduri s-au adresat părintelui Ioan Grigore Klociko, care a înmormântat-o la Paris pe doamna Perlova, cu dorinţa de a le scrie tot ce ştie despre ea. Răspunsul a fost acesta: „Scrisoare din 5 septembrie anul 1956: Cu privire la bătrâna Perlova (care se călugărise în taină), care a murit din cauza unei anghine pectorale fulgerătoare, ştiu din ce mi-au povestit copiii că ea a vorbit timp de o jumătate de oră cu o bucurie neobişnuită pe chip cu stareţii optineni cărora li se adresa pe nume. Copiii credeau că ea delirează şi fiecare s-a străduit cu blândeţe să o liniştească, însă ea, uitându-se la ei cu o privire complet senină a spus: „Voi nu înţelegeţi cât de bine e acolo“. Şi din nou şi-a îndreptat privirea spre acea depărtare misterioasă şi a continuat discuţia înflăcărată.
Eu am văzut mulţi oameni bătrâni răposaţi, însă o aşa faţă luminoasă ca aceea pe care a avut-o această răposată, nu-mi amintesc să mai fi văzut: ea strălucea exact ca porţelanul iluminat“.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul