Religio

Cartea:

Cărți

A. Viaţa

Când marele stareţ Macarie se afla deja spre amurgul vieţii, Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Ioan Botezătorul – protectorul schitului, l-a adus pe acela pe care l-a ales să fie de la început ajutorul şi apoi succesorul marelui stareţ Ambrozie.
Stareţul Anatolie Zerţalov s-a născut pe 6 martie 1824, în satul Bobol, gubernia Kaluga, în familia unui diacon. La sfântul botez a fost numit Alexie, în cinstea Sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu.
Părinţii lui, evlavioşi, au avut dorinţa sfântă ca fiul lor să devină călugăr şi l-au educat în cunoscuta rigurozitate. La timpul său, Alexie a fost dat la şcoala duhovnicească din Borov, iar când a terminat anii de învăţătură a fost mutat la seminarul din Kaluga. La vârsta de 14 ani s-a îmbolnăvit de friguri şi a pierdut un an de studiu. Sănătatea nu i-a fost niciodată prea puternică. Tendinţa către viaţa monahală s-a dezvoltat devreme în el şi lui Alexie aproape că îi venea să plece la pustnicii din pădurile Roslavl.
Când a terminat anii de seminar, viitorului călugăr i s-au propus câteva locuri pentru a fi preot, însă el a refuzat aceste propuneri. Intrând în slujba administraţiei financiare, a locuit acasă. Împreună cu mama sa, căreia îi plăcea să meargă în locuri sfinte şi cu sora lui, Ana, au mers în pelerinaj la cuviosul Serghie şi au trecut prin Hotikovo. În Hotikovo i-a plăcut foarte mult tânărului Alexie şi a convins-o pe sora lui să intre în această mănăstire.
În scurt timp însă Alexie s-a îmbolnăvit şi doctorul i-a spus că are tuberculoză. Atunci, bolnav fiind, a făgăduit că, dacă se va însănătoşi, va intra în mănăstire. Părinţii l-au blagoslovit bucuroşi pentru această faptă.
La Optina a fost primit cu dragoste de cuviosul Moisei. Pe 17 noiembrie, anul 1862, a fost tuns în monahism cu numele Anatolie, în cinstea Sfântului Anatolie, patriarhul Constantinopolului (a cărui pomenire e în ziua de 3 iulie).
Stareţul Macarie l-a îndrăgit pe noul venit din lumea deşartă şi cu privirea sa de duhovnic priceput a văzut în el o râvnă puternică pentru mântuire. De aceea, cu o deosebită dragoste, a început să-l îndrume pe noul călugăr. Când mama lui Alexie a venit să-l revadă pe cuviosul Anatolie, stareţul Macarie a primit-o cu dragoste pe această femeie evlavioasă şi ea a fost adânc mişcată de cuvintele acestui povăţuitor al călugărilor: „Fii binecuvântată, femeie bună, căci ţi-ai adus fiul pe un drum aşa de bun!“. Stareţul însuşi l-a învăţat pe cuviosul Anatolie rugăciunea lui Iisus şi acesta a plecat departe, în pădure, unde s-a rugat în singurătate. Pentru că stareţul Macarie avea foarte multe treburi, l-a binecuvântat pe cuviosul Anatolie, ca în afară de el, să se adreseze şi cuviosului Ambrozie pentru problemele lui sufleteşti. Stareţul i-a explicat alegerea astfel: „El este mai glumeţ“. Cuviosul Anatolie a fost unul dintre primii ucenici ai părintelui Ambrozie, urmaşul lui Macarie. Astfel, pe căi tainice, au fost atraşi într-o foarte strânsă legătură aceşti doi călugări care, mai târziu, s-au nevoit mult împreună pentru mănăstirea din Şamordino.
Sub îndrumarea înţeleaptă a cuviosului stareţ Macarie şi Ambrozie, tânărul Anatolie, pe drumul neobosit şi vigilent al lucrării duhovniceşti, s-a călăuzit prin citirea cuvântului lui Dumnezeu şi a scrierilor asceţilor, a sporit repede în viaţa duhovnicească şi abia atunci s-a putut întrevedea viitoarea frumuseţe morală.
Comportându-se faţă de cuviosul Anatolie cu deosebită dragoste şi grijă, stareţul Macarie l-a condus pe calea aspră a nevoinţelor monahiceşti şi de aceea i s-a întâmplat de multe ori să îndure necazurile şi greutăţile vieţii pustniceşti. Fiecare soartă are necazurile ei şi aşa este şi în viaţa monahală, iar înţeleptul povăţuitor nu a îndepărtat aceste necazuri de ucenicul râvnitor ci, dimpotrivă, l-a îmbogăţit cu ele. Acest lucru l-a făcut cu binecuvântatul scop de a forma în el o bună structură de monah şi de a-l căli pentru viitor.
În mănăstire, cuviosului Anatolie i-a fost foarte greu în primii ani. Schitul era deosebit de sever în respectarea regulilor vieţii monahale. La această structură severă a vieţii s-a adăugat o altă greutate. Prima ascultare a lui Anatolie a fost la bucătărie unde, datorită muncilor neobişnuit de grele, se întâmpla să doarmă puţin şi direct pe lemnele de foc. Apoi l-au mutat des din chilie în chilie. El era foarte îngrijit şi îi plăcea curăţenia. Acolo unde i se spunea să locuiască, de cum intra, spăla şi curăţa chilia, apoi începea să locuiască. Mergea zilnic să-şi mărturisească gândurile, citea cărţile asceţilor. Şi iarăşi îl mutau în altă chilie. Abia se stabilea acolo că iarăşi era mutat într-o alta nouă; altă curăţenie, altă spălare şi altă plecare. Fără să se împotrivească, îşi lua catrafusele: bucata de pâslă, iconiţele, hârtia şi cerneala – şi mergea unde i se spunea.
Odată a venit la Optina Prea Sfinţitul Ignatie Brianceaninov. El a vrut să vadă şi să vorbească cu acei călugări care cunoşteau bine învăţătura Sfinţilor Părinţi despre rugăciunea lui Iisus. Şi i l-au recomandat pe cuviosul Anatolie. Episcopul a discutat mult cu el şi această discuţie i-a plăcut foarte mult. Luându-şi rămas bun de la cuviosul Anatolie, Prea Sfinţitul nu a putut să nu-şi exprime mirarea şi a spus că a fost bucuros că a întâlnit un asemenea călugăr erudit: experimentat în lucrurile duhovniceşti şi cunoscător al ştiinţelor lumeşti.
Întorcându-se după discuţia avută cu episcopul Ignatie (la care a mers numai după două invitaţii şi atunci la porunca stareţilor), cuviosul Anatolie s-a întâlnit cu stareţul Macarie, care venea spre schit înconjurat de călugăriţe şi alte persoane. Stareţul l-a întrebat: „Ce ţi-a spus Prea Sfinţitul?“. Cuviosul Anatolie, în simplitatea lui, i-a redat totul. Atunci cuviosul Macarie, în prezenţa tuturor, a început să-l bată cu toiagul şi să-i spună:
„Ah, netrebnicule, tu prea ţi-ai luat-o în cap, crezând că eşti aşa de bun! Prea Sfinţitul este aristocrat, crescut cu maniere şi ţi-a spus aşa din politeţe, iar tu ţi-ai şi ciulit urechile, gândindu-te că este adevărat“. Cu ruşine a plecat apoi călugărul Anatolie. Iar stareţul Macarie, imediat ce cuviosul Anatolie s-a îndepărtat de el, a spus celor ce erau cu el: Doar nu l-am mustrat! El este un călugăr ascet, isteţ, cultivat şi de aceea este respectat de astfel de oameni. Doar să nu se mândrească“. În acel timp, cuviosul Anatolie era deja ierodiacon.
Când stareţul Macarie a murit, cuviosul Anatolie şi cuviosul Ambrozie s-au apropiat între ei în chip deosebit, deoarece l-au pierdut pe stareţul şi îndrumătorul iubit deopotrivă de amândoi. Stareţul Ambrozie a văzut cum cuviosul Anatolie a început să atingă măsura înaltă a structurii sufleteşti şi că s-a maturizat într-atât încât să-i poată îndruma pe alţii. Treptat a început să-l atragă în lucrarea lui de stareţ (îndrumător duhovnicesc), făcându-l colaboratorul lui, exact aşa cum i se întâmplase lui cu părintele Macarie.
În anul 1870, cuviosul Anatolie a fost hirotonit ieromonah. În anul următor, prin hotărârea Sinodului din 3 august 1871 a fost numit stareţul mănăstirii Spaso-Orlovski, din gubernia Viatsk şi ridicat la rangul de arhimandrit. Însă, de dragul lucrării duhovniceşti şi al ascultării faţă de stareţul Ambrozie, cuviosul Anatolie a refuzat această slujire.
Răposatul stareţ, părintele Macarie, l-a numit uneori pe cuviosul Anatolie „cel mai mare“, pe de o parte referindu-se la statura lui înaltă, iar pe de altă parte, referindu-se la înălţimea structurii sale duhovniceşti. Ţinând cont de această structură, cuviosul Ambrozie l-a implorat să-i vină în ajutor încă de la început, apoi l-a atras în treburile schitului. Imediat după hirotonirea ca ieromonah, cuviosul Anatolie a fost numit econom. Ajutor al cuviosului Ambrozie a devenit prin rugămintea acestuia faţă de Prea Sfinţitul arhiepiscop Grigorie, când se afla într-una din vizitele sale la Optina, iar numirea ca stareţ al schitului a avut loc pe 13 februarie, în anul 1874, după moartea cuviosului Ilarion.
După dorinţa cuviosului Ambrozie, el a fost numit în această slujire cu aprobarea părintelui arhimandrit. Cuviosul Anatolie a primit toate aceste numiri din ascultare faţă de stareţul său şi le-a purtat cu smerenie şi vrednicie. Chiar el însuşi a povestit mai târziu că despre numirea lui ca econom, mulţi nu au ştiut vreme îndelungată. Odată a văzut că fraţii fac ceva neregulamentar. Cuviosul Anatolie le-a făcut observaţie, iar ei în loc de răspuns l-au întrebat: „Dar ce treabă aveţi frăţia voastră?“ şi foarte mult s-au fâstâcit când cineva care se apropia, le-a spus că acela este economul. Fraţii au început să-i ceară iertare şi l-au rugat mult să nu-i spună arhimandritului. Cuviosul Anatolie nu i-a spus părintelui arhimandrit. În general, înainte să-l înştiinţeze pe stareţ cu privire la vreuna din abaterile fraţilor, cerea sfatul cuviosului Ambrozie; nu-i plăcea să se expună, nu avea nevoie de stimă. Şi după ce a fost numit stareţul schitului a continuat să se poarte faţă de stareţul Ambrozie cu respectul dinainte şi de multe ori, la fel ca ceilalţi. Când se afla la stareţ, stătea în genunchi. Odată stareţul Ambrozie discuta cu el, iar el stătea în genunchi; cuviosul a chemat pe cineva anume şi, arătând spre părintele Anatolie, a spus: „Vă recomand: stareţul meu“, dând prin aceasta o edificatoare lecţie de smerenie.
În cadrul slujirilor de duhovnic şi stareţ al schitului, cuviosul Anatolie a fost un mare nevoitor, cu spirit de sacrificiu şi într-adevăr un succesor vrednic al înaintaşilor săi. Nimic nu scăpa din vedere şi cu râvnă se îngrijea de câştigul sufletesc al fraţilor şi îi liniştea, organizându-le bine viaţa pe rânduielile severe şi simple ale vieţii schitului.
Când fraţii i se adresau cuviosului Ambrozie privind treburile schitului, acesta întotdeauna îi trimitea la stareţul lui, cum îl numea pe cuviosul Anatolie. Pe fiii săi duhovniceşti, în toate problemele importante, cuviosul Anatolie îi îndruma pentru sfaturi către stareţul Ambrozie, iar stareţul Ambrozie, în asemenea cazuri, întreba întotdeauna: „Dar ce a spus Anatolie?“. Când afla că acesta nu îi sfătuia să facă aşa cum au cerut, nici el nu le dădea binecuvântare.
A venit vremea întemeierii mănăstirii din Şamordino. Cuviosul Ambrozie, din cauza stării de boală, a căzut la pat şi a stat numai în chilia lui. Cu deosebire, a început să nădăjduiască în ajutorul său – cuviosul Anatolie, care i-a devenit colaborator credincios şi devotat. Eforturile lui cuprindeau toate laturile vieţii mănăstirii şi trăitorilor ei. Când în Şamordino a fost construită biserica, stareţul Anatolie însuşi le-a învăţat pe surori rânduiala slujbelor şi Tipicul. După ce biserica a fost sfinţită, el a locuit în mănăstire două săptămâni şi a slujit, învăţându-le pe surori rânduielile slujbelor şi să cânte. Zilnic participa la fiecare slujbă; el însuşi le învăţa pe surori să săvârşească „cincisutita“ (o pravilă de rugăciuni care consta, mai ales, în rugăciunea lui Iisus). Stând în picioare la strana din dreapta, supraveghea săvârşirea acestei pravile. Egumena mănăstirii din Şamordino, maica Sofia, întotdeauna s-a purtat faţă de stareţul Anatolie cu adânc respect. Nu o dată a spus că un bun călugăr nu se deosebeşte prin nimic în comportament de cel mai educat aristocrat. Însă o diferenţă există între ei şi e mare: aristocratul se poartă cu tact din bunăcuviinţă, iar călugărul bun – din credinţă şi dragoste pentru aproapele. Şi, ca model pentru a fi imitat, l-a recomandat pe cuviosul Anatolie.
Pe cuviosul Ambrozie ea îl numea „măreţ“, iar pe cuviosul Anatolie „mare“ şi „apostolul nostru“; cuviosului Ambrozie călugăriţele i se adresau ca unui stareţ, iar cuviosului Anatolie – ca unui părinte care lua parte întotdeauna la toate nevoile lor. De multe ori, când le întâlnea, le întreba: „Dar tu ai de toate?“ Stareţul Ambrozie nu o dată le-a spus trăitoarelor din Şamordino: „Eu vă chem rar la mine să discutăm, pentru că în privinţa voastră sunt liniştit; voi sunteţi cu părintele Anatolie“.
Cuviosul Anatolie avea un caracter neobişnuit de bun şi era foarte milostiv. 21 de ani le-a slujit stareţul fiicelor sale – trăitoarelor tinerei mănăstiri. El, ca nevoitor devotat marelui stareţ, întemeietorul mănăstirii, s-a dedicat cu totul lucrării sfinte de conducere a sufletelor spre mântuire şi pentru acesta şi-a folosit toate puterile.
Văzând neputinţele şi apropierea de moarte a egumenei Sofia, cuviosul Anatolie, ca să le liniştească pe surori, le-a spus că dacă Dumnezeu o cheamă, înseamnă că ea s-a maturizat pentru veşnicie, căci Dumnezeu, când fiul e pregătit pentru soarta fericită, nu zăboveşte nici un minut şi îl ia la El ca şi cum n-ar fi nevoie de el aici. Şi, ca exemplu, l-a arătat pe Sf. Vasile cel Mare pe care Dumnezeu, neţinând cont de nevoia Bisericii, l-a luat de foarte tânăr, având 49 de ani. Prin binecuvântarea cuviosului Ambrozie s-au îndreptat către stareţul Anatolie surori din mănăstirile din întreaga eparhie: Kaluga, Moscova, Smolensk, Tul, Orlov, Kursk şi din alte părţi.
Rugător înflăcărat şi săvârşitor al rugăciunii lui Iisus, cuviosul Anatolie, întotdeauna le-a îndemnat pe surori să facă neîncetat această rugăciune şi, astfel, le-a amintit despre necesitatea de a păzi curăţenia inimii.
Nici smerenia şi nici răbdarea nu se pot atinge fără să ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune. El considera că rugăciunea lui Iisus este principala cale spre mântuire. Stareţul Anatolie învăţa surorile că în zilele de post în special trebuie să facă această rugăciune cu sârguinţă, iar la liturghie, când se împărtăşesc, să privească în sine, cu nimeni să nu vorbească şi nicăieri să nu-şi îndrepte gândurile. „Mai bine decât toate – scria el – să se întipărească în inima tânără şi fragedă cel mai dulce nume – prin rugăciunea scânteietoare: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa. Atunci va fi culmea bucuriilor, o veselie nesfârşită. Atunci când în inimă Se înrădăcinează Iisus, nu-ţi doreşti nici Roma, nici Ierusalimul. Căci Însuşi Împăratul, împreună cu Maica Sa, cu toţi îngerii şi sfinţii vor veni la tine şi vor locui la tine. „Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom face la el locaş“, zice Domnul.
Cuviosul Anatolie le-a învăţat pe surori să cinstească zilele împăraţilor ca pe cele mai mari sărbători şi a călăuzit gândul surorilor spre necesitatea de a se ruga zilnic pentru împărat. Când a învăţat-o pe o soră să citească Psaltirea şi ea s-a plâns că îi e greu, stareţul a mângâiat-o, zicându-i: „Ce se face greu, va fi folositor, iar ce se face uşor se va uita uşor“. A poruncit să se citească zilnic cei 12 psalmi, plus încă un psalm care începe cu cuvintele: „Gata e inima mea, Doamne…“. Pentru aceasta dădea următoarele învăţături: „Rosteşte neîncetat rugăciunea lui Iisus şi nimeni nu te va mai deranja. Chiar şi când vor fi mulţi oameni de faţă, tu nu îi vei observa. Să nu mergi prin chilii şi să nu discuţi cu nimeni, dacă nu e nevoie. În biserică stai în picioare, ca îngerul, nu discuta şi nu te uita în jur. Biserica este cerul pământesc. Când ieşi din biserică rosteşte «Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te…» şi nu vorbi cu nimeni, căci altfel te vei asemăna cu vasul care a fost plin şi pe urmă s-a vărsat. Când posteşti, să faci cu deosebire şi cu sârguinţă rugăciunea lui Iisus. Când mergi să te împărtăşeşti, la liturghie, fii atentă la tine, nu vorbi cu nimeni şi nu-ţi îndrepta gândurile niciunde.
Să mergi să te împărtăşeşti cu sufletul liniştit, făcând rugăciunile părintelui tău duhovnic. Despre rugăciune spunea: „Trebuie să te rogi lui Dumnezeu în aşa fel, încât între sufletul ce se roagă şi Dumnezeu să nu se afle nimic şi nimeni. Să fie numai Dumnezeu şi sufletul. Trebuie ca cel ce se roagă să nu simtă nici cerul, nici pământul şi nimic în afară de Dumnezeu, altfel rugăciunea nu va fi desăvârşită. Când te rogi sub impresia unei cântări sau citiri, rugăciunea făcută nu este o rugăciune adevărată. Iată care este adevărata rugăciune. Proorocul Ilie şi-a lăsat capul pe genunchi când s-a rugat şi în câteva minute l-a înduplecat pe Dumnezeu să-Şi schimbe mânia în milă“.
Cuviosul Ambrozie îl numea pe cuviosul Anatolie un mare stareţ şi săvârşitor al rugăciunii lui Iisus. „Lui îi este dată rugăciunea (a minţii şi a inimii) şi harul – spunea el – care se dau unuia dintr-o mie“.
Cuviosul Anatolie, spre amurgul vieţii lui, a dobândit câteva daruri: al povăţuirii duhovniceşti, al vederii în adâncurile sufletului omenesc şi al cunoaşterii viitorului cu care au fost înzestraţi îndrumătorii lui, marii stareţi Macarie şi Ambrozie.
Cuviosul Anatolie nu dădea binecuvântare să se stea jos în biserică în timpul primei catisme (la începutul vecerniei de duminică) şi spunea: „Părintele egumen Antonie a poruncit cu stricteţe să se stea în picioare; el a avut picioarele bolnave, cu răni, însă niciodată nu a stat jos“. De asemenea, a poruncit să nu se iasă din biserică în timpul catismelor, zicând: lupii aleargă şi pot să te prindă. Dacă trebuie să pleci, atunci pleacă mai devreme sau după catisme, însă nu în timpul citirii lor.
Cuviosul era foarte bun şi milostiv, ierta totul, numai în biserică pedepsea sever atunci când se vorbea.
De asemenea, mai spunea: „Când în biserică te neliniştesc gândurile rele, atunci să te ciupeşti mai tare, ca să-ţi aminteşti unde te afli“. Odată o călugăriţă i-a spus cuviosului: „Tare mă tem că îmi vor veni ispite“. Batiuşka i-a spus: „Trăieşte, fără să judeci, priveşte la toţi latura bună, nu te lua după oameni şi Dumnezeu te va păzi. Îţi mai spun că, cine zice rugăciunea lui Iisus, acela nu va avea ispite“.
Se întâmpla ca părintele să înceapă să le înveţe cum să se obişnuiască cu rugăciunea lui Iisus: „La cel ce o rosteşte, Dumnezeu Îşi face cuib în inima lui. Acolo vor fi Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, sfinţii îngeri şi toţi sfinţii şi nu vor pleca“. Pe cei care locuiau în casele mănăstirii, conform ascultărilor, îi sfătuia: „Dacă locuiţi şi dormiţi în casă, să nu vă plângeţi şi să nu mâncaţi pe ascuns. Căci altfel se va deplasa omul ca şarpele: cât nu ai ce mânca, nu vei fi sătul. Să nu trăiţi după poftele voastre în casă. Trăiţi corect şi veţi fi mântuiţi“. Surorilor bolnave, care sufereau încât nu puteau să meargă la slujbe, stareţul le spunea şi le mângâia că pot citi rugăciuni şi mulţumindu-se cu o singură rugăciune spusă în casă, să-şi supravegheze cu atenţie inima: să rămână acasă nu din lene, ci din cauza bolii.
El a sfătuit neîncetat să se facă pocăinţă din toată inima înaintea lui Dumnezeu, iar faţă de părintele duhovnic să nu se ascundă nimic. În parte definea folosul mărturisirii gândurilor ca fiind o dezvoltare a conştiinţei şi o durere pentru păcătoşenie, de unde reiese smerenia atât de necesară pentru lucrarea mântuirii. Când surorile nu îndeplineau sfaturile stareţului sau făceau contrariul, nu aveau pace sufletească şi obţineau pagubă, nu folos. Cu privire la drumul nevoinţelor, stareţul spunea surorilor: „Ţineţi calea de mijloc, nu alergaţi înainte şi nu rămâneţi în urmă“.
O soră, aflându-se odată în necaz, a venit la cuviosul Anatolie şi în amărăciunea ei a zis: „Of, de ce am venit la mănăstire?“. El i-a spus: „Dacă cei din lume ar şti cât e de greu să trăieşti în mănăstire, atunci chiar de i-ar bate cu toiagul, n-ar veni la mănăstire; mai bine le-ar fi să meargă în lume descălţaţi. Dar dacă ar şti ce răsplată au în cer călugării, s-ar lepăda de toate şi ar pleca la mănăstire“.
Lui nu-i plăcea deloc atunci când cel ce se afla în necaz îşi dorea moartea, ci îl mustra şi îl ameninţa: „Vrei ca eu să mă rog să mori?“. Iar acela, desigur, răspundea: „Nu, nu!“ – şi începea să-i ceară iertare. Îşi dădea seama cât de puţin e pregătit pentru moartea pe care şi-a cerut-o aşa de uşor.
Nevoitorul Anatolie era de o gravitate înaltă; când afla despre un anumit necaz, se frământa îndelung, până când avea dureri de cap. Din această cauză, după observaţiile medicilor, i-a apărut boala de inimă, de la care au început şi alte boli. Uneori, auzind despre un anumit eveniment tragic chiar şi din altă ţară, cuviosul îl pomenea mult timp şi îl plângea.
Un vizitator a vorbit astfel despre cuviosul Anatolie: „Acesta este neobişnuit de inteligent, neobişnuit de bun şi este un rus autentic“.
După moartea stareţului Ambrozie, cuviosul Anatolie a început să slăbească rapid. Gânditor şi trist, îşi simţea grea singurătatea spirituală şi se apropia cu repeziciune de apusul vieţii sale.
La sfârşitul anului 1892 a mers la Sankt Petersburg şi în Kronstadt s-a întâlnit cu Sf. Ioan, pe care îl cunoştea de mult timp şi a discutat cu doctori. Împreună cu Sf. Ioan, cuviosul Anatolie a slujit pomenirea stareţului Ambrozie de pe 10 octombrie şi s-a mângâiat în sfaturi cu el. Doctorii i-au găsit inima slăbită şi o uşoară umflătură. Conform cu sfaturile lor, a început să se trateze, însă acest tratament care necesită plimbări, a fost întrerupt repede: picioarele stareţului au început să se umfle, refuzând să mai intre în încălţări şi el nu a mai putut să meargă.
În timpul bolii dinaintea morţii, discutând despre rugăciunea lui Iisus, a arătat care sunt şi celelalte rugăciuni scurte, însă dintre toate a spus că cea mai bună este aceasta; ea e calea principală şi cea mai adevărată spre mântuire. Când dădea lămuriri aducea foarte des exemple din Vieţile Sfinţilor şi din Proloage. Înainte de moarte, nu o dată şi-a concentrat atenţia asupra rugăciunii lui Iisus, dând învăţături despre ea, după care, neputincios fiind, îşi lăsa capul fără putere pe piept şi buzele slăbite şopteau rugăciunea lui Iisus.
Stareţul Anatolie a suportat boala puţin timp. Pe 15 decembrie, în anul 1893, a primit în taină schima mare, lucru despre care au ştiut numai duhovnicul lui, părintele Gherontie şi câteva persoane apropiate. La 3 luni şi jumătate după acest eveniment, în anul 1894, în timpul citirii rugăciunilor de plecare, cuviosul stareţ Anatolie a adormit în pace în al 71-lea an al vieţii lui.
O tristeţe adâncă a cuprins inimile călugăriţelor şi ale călugărilor devotaţi lui. Numai conştiinţa că stareţul a moştenit partea drepţilor şi rugăciunile au uşurat suferinţa acestei grele pierderi, atât de apropiate de cealaltă mare pierdere: moartea cuviosului Ambrozie. Multe dintre surori l-au văzut după aceea pe stareţ în vis: ba în locurile sfinte, ba mângâindu-le, ba spovedindu-le, ba vindecându-le – şi după aceste vise simţeau alinare, bucurie, iar câteva au primit şi uşurare pentru suferinţele lor.
Cuviosul Anatolie se odihneşte printre îndrumătorii lui. În biserica din Kazan, pe dreapta, se odihnesc cuvioşii Moisei, Antonie şi Isaac, iar în faţa lor, un pic la stânga – cuviosul Lev, cuviosul Macarie şi cuviosul Ambrozie.
„Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai sârguincios în zilele neapuse ale Împărăţiei Tale – scria stareţul Anatolie. De ce este această zi neapusă?! Pentru că soarele ei nu este cel al creaţiei, ci este Iisus Hristos. Acest soare răsare o singură dată şi nu apune în vecii vecilor, nici nu păleşte, nici de nori nu este umbrit, nici razele Lui nu pier. Acolo este o lumină nepieritoare, o frumuseţe de nedescris şi veselie veşnică.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul