Religio

Cartea:

Cărți

A. Viaţa

Strămoşii cuviosului Isaachie (în lume Ivan Ivanovici Antimonov) proveneau dintr-un neam distins de negustori de cereale din Kursk şi aveau renumele de cetăţeni respectabili.
Familia Antimonovilor a păstrat modelul patriarhal, clasic şi sever de viaţă a vechiului comerţ rusesc.
Ivan Ivanovici s-a născut pe 31 mai, în anul 1810 şi a fost al cincilea copil; a locuit împreună cu ultimul copil din prima căsătorie a tatălui său, Ivan Vasilievici, fetiţa Ana Puzanova. Cucernicul bunic al lui Ivan Ivanovici era deosebit de atras către micul sau nepot şi adesea îl lua cu el la biserica lui Dumnezeu, unde avea obiceiul să meargă în fiecare zi pentru utrenie şi liturghie. Tatăl lui Ivan Ivanovici, educat într-un spirit creştinesc riguros, a moştenit virtuţile părintelui său. Simplitatea şi smerenia lui făceau o impresie plăcută asupra tuturor celor care veneau în contact cu el. S-a păstrat vestea despre călătoria lui la Kiev în anul 1809, la stareţul ieromonah Partenie, care la intrare l-a salutat cu cuvintele: „Fericit pântecele care a născut un călugăr“.
Familia Antimonovilor s-a bucurat de un mare respect în oraş datorită iubirii pentru casa lui Dumnezeu, a stricteţii vieţii creştineşti, a onestităţii ireproşabile, a evlaviei faţă de slujitorii altarului şi faţă de monahism şi datorită milostivirii faţă de săraci. Pentru împărţirea milosteniilor avea chiar o zi aparte stabilită pe săptămână. Ivan Vasilievici era un om simplu, însă cultivat; în educaţia copiilor a respectat vechile obiceiuri şi pretindea de la ei ascultare fără împotrivire şi un aşa respect faţă de autoritatea părintească, încât copiii nu îndrăzneau să se aşeze înaintea lui fără să ceară voie. Cu toate acestea, în acea perioadă el nu a recurs la tradiţionalele măsuri drastice şi niciodată nu a ridicat mâna asupra copiilor, de aceea nu e de mirare că ei, prin teama involuntară faţă de autoritatea părintelui, îl iubeau cu toată inima.
Ivan Ivanovici, încă din floarea vârstei, s-a evidenţiat prin modestie, iubea singurătatea şi se străduia să se ferească de jocurile şi şotiile colegilor.
Tăcerea, care nu-i dădea voie să rostească vorbe goale, nu l-a împiedicat, totuşi, ca din când în când, să-şi dezvăluie firea veselă.
Simplitatea minţii lui limpezi i-a dat lui Ivan Ivanovici posibilitatea de a fi în cele mai apropiate relaţii cu oamenii de rând, cu care a intrat în contact când, ajungând la o vârstă matură, a început să-l ajute pe tatăl lui în negustorie. Asupra muncitorilor, care îi erau subordonaţi avea cea mai plăcută influenţă datorită atitudinii morale, insuflându-le frica de Dumnezeu atunci când, la plată, intra în discuţii cu ei. Aşa i-a dezvăţat de înjurături.
Bunătatea inimii şi dreptatea convieţuiau în cel mai bun chip în sufletul lui, manifestându-se în toate împrejurările vieţii mai mult sau mai puţin importante.
Tăria caracterului său s-a manifestat în special în suportarea cu bărbăţie a fiecărei eventuale pierderi negustoreşti. Timp de 19 ani, până la intrarea în mănăstire, s-a pregătit pentru acest important pas într-o nouă viaţă. Păstrând tradiţia, în fiecare zi se aşeza la rugăciune şi făcea o mie de metanii. Însă el se străduia cu migală să-şi ascundă înfrânarea şi faptele de cei ai casei şi reuşea să facă acest lucru. În zilele de dulce ştia să se lipsească de carne, fără să fie observat. Râvna deosebită către biserica lui Dumnezeu, încurajată de bunicul său cucernic, a trezit în el dragostea pentru cântările bisericeşti la care lua parte, stând în picioare la strană. Pentru un mai bun exerciţiu, în zilele de sărbătoare îi aduna pe cântăreţi acasă, făcea cor şi studia notele şi pe câţiva chiar i-a luat cu el mai târziu, în mănăstire.
Credinţa puternică în voia lui Dumnezeu s-a aprins în el datorită multor evenimente însemnate din viaţa lui. Odată, într-o zi de sărbătoare, a trebuit, după necesitate, să cântărească din nou marfa şi, pe neaşteptate, s-a răsturnat traversa pe care erau aşezate greutăţile. Pe Ivan Ivanovici îl ameninţa moartea: o cumpănă grea de fier, cu greutatea de 15 puzi, fără să-l atingă, a căzut lângă picioare. De atunci a făgăduit să nu mai lucreze în zilele de sărbătoare.
Ascultarea voii tatălui a fost întotdeauna pe primul plan la el. Sufletul său era împărţit în două: pe de o parte dorinţa înnăscută de a lepăda viaţa lumească, cu ispitele ei, iar pe de altă parte credincioşia faţă de părintele său. Pentru acest tânăr a fost o piedică, în primul rând, faptul că tatăl său îi lăsase acum în grijă toate treburile gospodăreşti şi de aceea nu era de acord nicidecum ca fiul lui să intre în mănăstire, oricât l-ar fi rugat acesta. În al doilea rând, schimbarea vieţii i-a produs o nedumerire: cum să facă pentru ca să îi fie de folos această slujire. Aşa s-a frământat până la vârsta de 36 de ani şi a aşteptat un semn deosebit al voii lui Dumnezeu. Ca semn de la Dumnezeu a considerat că este peţitul lui nereuşit. Nu o dată părintele său i-a propus lui Ivan Ivanovici să se căsătorească. A găsit şi logodnice, însă de fiecare dată peţitul lui, din câteva pricini, eşua. După acestea s-a hotărât definitiv să ducă la îndeplinire hotărârea lui scumpă de a merge la mănăstire.
Trebuie să menţionăm că, nu cu mult timp înainte de el, fratele său mai mare, Mihail Ivanovici intrase deja în monahism la renumitul schit Optina, unde erau stareţi şi duhovnici pricepuţi.
Şi iată că acum, Ivan Ivanovici s-a îndreptat către el cu rugămintea de a-l sfătui în privinţa intrării la mănăstire. Fratele său a refuzat categoric să-i împlinească dorinţa, considerând că într-un asemenea lucru important trebuie ca fiecare să îşi hotărască soarta, acţionând liber şi conform cu chemarea lui Dumnezeu. De atunci, de când Mihail Ivanovici s-a stabilit la Optina, Ivan Ivanovici, vizitându-şi fratele, a avut ocazia să facă personal cunoştinţă cu marii stareţi. Mai târziu, el însuşi a povestit ce impresie adâncă a lăsat asupra lui clarviziunea stareţului Lev.
Stareţul, ascultându-l cu dragoste părintească, l-a mângâiat foarte mult cu vorbele lui şi la plecare i-a prezis că, în timp, şi el va intra în monahism. Asemenea simpatie a avut el şi faţă de alţi schimnici optineni, faţă de cuviosul stareţ Moisei şi faţă de duhovnicul obştii, cuviosul Macarie, cu care Ivan Ivanovici se afla chiar în corespondenţă.
Stareţii, la rândul lor, se purtau cu dragoste faţă de Ivan Ivanovici pentru încrederea lui în ei şi pentru modestie.
În anul 1847, când tatăl l-a trimis pe Ivan Ivanovici cu treburi negustoreşti în Ucraina, acesta, îndeplinind însărcinarea ce i-a fost încredinţată, s-a hotărât să fugă definitiv la schitul Optina, astfel că dintr-o dată a rupt legăturile cu părintele său. I-a scris tatălui o scrisoare, prin care i-a comunicat hotărârea lui şi s-a îndreptat spre Optina. Ca un trăsnet l-a izbit pe Ivan Vasilievici vestea despre hotărârea fiului.
Ajungând la Optina, Ivan Ivanovici nu l-a mai găsit pe fratele său în schit. Acesta fusese mutat în acel timp la schitul Tihonov, iar apoi s-a transferat la Lavra Pecerska din Kiev, unde a devenit arhimandritul şi conducătorul Lavrei; tot acolo a şi adormit în Domnul. De asemenea nu l-a mai găsit la Optina nici pe primul lui stareţ, cuviosul Lev, pentru că murise pe 11 octombrie, în anul 1841. Obştea era condusă de cuviosul Moisei.
După sfatul cuviosului Macarie şi cu permisiunea părintelui egumen, Ivan Ivanovici a intrat ca novice în schit. Nu i-a fost greu să-şi supună propria voinţă faţă de stareţ, pe care îl cunoştea, îl respecta şi îl iubea din toată inima, încă de când era în lume.
După intrarea în schit, pe tânărul ascultător Ivan l-au pus la început la stupărie şi, după obiceiul mănăstiresc, i-au încredinţat apoi ascultarea de a coace pâine. A împlinit această ascultare cu râvnă aproape un an, apoi a fost câtva timp bucătar. Fiind înzestrat cu o sănătate neobişnuit de puternică şi cu o mare forţă fizică, Ivan Ivanovici niciodată nu s-a dat înapoi de la ascultările comune ale obştii şi împreună cu fraţii aduna fânul cosit, scotea cartofii, tăia varza şi altele.
Însă, pentru că părăsise viaţa lumească de dragul lui Dumnezeu şi al mântuirii sufletului său, fără consimţământul şi binecuvântarea tatălui, Ivan Ivanovici nu era pe deplin liniştit. De aceea, după ce a petrecut un an în schit, la sfatul stareţului Macarie şi chiar împreună cu acesta, a plecat la Kursk să-i ceară iertare tatălui său pentru fuga sa. Prin rugăciunile stareţului şi cu sprijinul lui, Dumnezeu l-a ajutat să refacă în pace relaţia dintre el şi tatăl său.
Fiind mutat în altă chilie, în interiorul schitului, împreună cu vecinul său, părintele I., faţă de care s-a purtat cu neîncetată dragoste şi prietenie, s-a ocupat de legarea cărţilor şi, în afară de acest lucru, mergea la ascultările comune ale obştii, săvârşind cu sârguinţă muncile exterioare. Ascultătorul novice nu-şi uita nici organizarea lui lăuntrică, mergea neîntrerupt la toate slujbele dumnezeieşti, care se săvârşeau în schit şi făcea acest lucru cu o aşa sârguinţă, încât întotdeauna ajungea primul şi pleca ultimul. În mare parte îşi păstra tăcerea lui caracteristică până la începutul pravilei sau al slujbei, aprinzându-şi sufletul cu rugăciunea zisă de el. Tânărul nevoitor se străduia să se menţină tot timpul în pace cu ceilalţi fraţi, iar pacea, la rândul ei, îi atrăgea la dragostea şi respectul tuturor.
Prietenie deosebită nu avea cu nimeni. Făceau excepţii doar vecinul menţionat mai înainte, părintele I., şi egumenul Varlaam, care se afla în acel timp în schit pentru a muri în pace şi care se distingea printr-o viaţă de înalte nevoinţe, săvârşind rugăciunea minţii, a lui Iisus.
Se înţelege că tânărul nevoitor nu a trăit fără ispite în liniştea schitului. El însuşi a povestit că vrăjmaşul viclean i-a ispitit puternic sufletul prin gânduri – să părăsească sfânta mănăstire.
Împreună cu rugăciunea neîncetată, pe tânărul nevoitor l-a ajutat mărturisirea permanentă a gândurilor faţă de stareţ ca să detroneze viclenia vrăjmaşului. Odată s-a luptat cu gândul slavei deşarte despre vocea lui plăcută. S-a grăbit să îl mărturisească stareţului, iar acesta l-a smerit, dându-i exemplul boului, care posedând un glas cu mult mai puternic decât basul, nu se mândreşte cu el. Fiind smerit cu duhul, tânărul nevoitor îşi călea neîncetat trupul, cu îndelungi postiri.
Atmosfera chiliei lui se distingea printr-o simplitate neobişnuită. Nici măcar câteva icoane preţioase nu avea în chilie. Treptat a fost tuns rasofor, apoi călugăr şi mai târziu a fost hirotonit preot, sporind în stricteţea comportamentului său.
Pe 5 octombrie în anul 1854 a fost tuns în monahism şi a primit un nume nou, Isaachie. De atunci a părăsit chiar şi glumele nevinovate pentru care avea înclinaţie datorită isteţimii sale naturale şi cu care îi plăcea înainte să-i înveselească, uneori, pe fraţi. De asemenea se ferea în mod vădit şi de discuţiile inutile.
Smeritul nevoitor, gândindu-se numai la mântuirea sufletului său, se străduia din toate puterile să evite slava acestei lumi. Se îndepărtase chiar şi de primirea preoţiei; numai la insistenţele părintelui său duhovnic, ale stareţului Macarie, împotriva voinţei lui şi cu lacrimi a consimţit la hirotonie.
La început a fost hirotonit ierodiacon, pe 19 iunie, în anul 1855, apoi ieromonah – pe 8 iulie, anul 1858. Devenind preot, cuviosul Isaachie nu şi-a schimbat deloc viaţa sa de nevoitor.
În anul 1866, stareţul Macarie, prevăzând sfârşitul apropiat al conducătorului schitului Optina, al nevoitorului împovărat de ani, cuviosului Moisei şi fiind el însuşi sleit de puterile trupului, s-a dus la Moscova, la mitropolitul Filaret. Fiind primit cu bunăvoinţă de mitropolit, cuviosul Macarie, printre altele, şi-a exprimat dorinţa ca locul conducătorului schitului Optina, după sfârşitul cuviosului Moisei, să-l ocupe ieromonahul Isaachie şi i-a descris cu această ocazie trăsăturile morale. Mitropolitul a împărtăşit pe deplin părerea stareţului Macarie şi de atunci alegerea cuviosului Isaachie ca ocârmuitor a fost un lucru deja hotărât. Când ştirea a ajuns la urechile smeritului cuvios Isaachie, acesta s-a dus imediat la stareţ şi i-a cerut sfatul, străduindu-se să respingă numirea hotărâtă. Însă cuviosul Macarie i-a răspuns: „Dar ce este? Ce s-a întâmplat? Dacă aceasta va fi voia lui Dumnezeu şi te vor alege, să nu dai înapoi. Numai să nu te mândreşti! Acum mergi!“. O asemenea bunăvoinţă faţă de cuviosul Isaachie putea fi observată chiar şi la ocârmuitorul Moisei.
La sfârşitul anului 1860, pe 7 septembrie, marele stareţ Macarie, după multe fapte şi nevoinţe, a adormit în Domnul, lăsându-l pe cuviosul Isaachie în grija ucenicului şi urmaşului său, a marelui stareţ Ambrozie.
Trecând doi ani de la moartea stareţului Macarie, în anul 1862, a murit şi cuviosul Moisei, iar cuviosul Isaachie a trebuit să-l înlocuiască la conducerea schitului. Greu i-a fost smeritului nevoitor, care iubea tăcerea şi îşi petrecea mare parte din timp în citirea operelor Sfinţilor Părinţi nevoitori, în care îi plăcea să se cufunde şi să mediteze în singurătate; a trebuit să ia asupra sa greutatea ocârmuirii obştii, împreună cu grijile ei permanente şi lipsa de tăcere.
Plângerile lui amare despre soarta grea au fost explicate într-o scrisoare duhovnicească din partea fratelui său mai mare, părintele arhimandrit Meletie, care era deja în acel timp conducătorul Lavrei Pacerska din Kiev.
Scrisoarea acestuia era plină de sfaturi înţelepte despre conducerea cu vrednicie a mănăstirii, după un asemenea păstor model, care a fost vrednicul de pomenire cuviosul Moisei. Cuviosul Isaachie, în toată viaţa lui, a respectat cu stricteţe poruncile fratelui său, în special, sfatul acestuia de a nu citi scrisorile primite de fraţi şi i-a mulţumit foarte mult pentru simpatia ce i-o purta în inimă.
Pe 8 septembrie, anul 1864, în urma hotărârii Sfântului Sinod, a fost învestit de arhiepiscopul Grigorie cu funcţia de egumen.
Cuviosul Isaachie, ocârmuitorul Optinei, a spus: „Eu am primit obştea, care avea o singură grivnă (monedă de 10 copeici)“. Într-adevăr, după moartea cuviosului Moisei, aşa cum au povestit vechii locuitori, în cutia lui de bani nu au găsit numerar, ci numai o grivnă şi pe aceea au găsit-o pentru că a pierdut-o undeva, într-o crăpătură.
Primele zile de conducere au fost o încercare grea pentru cuviosul Isaachie şi au servit la întărirea credinţei lui în voia lui Dumnezeu, pricind sfinţita obşte.
A plâns mult atunci pentru imposibilitatea întreţinerii obştii; însă dintr-o dată i s-a spulberat tristeţea când a auzit o veste despre plata datoriilor şi despre moştenirea lăsată prin testament de un donator evlavios şi care însuma 15.000 de ruble.
El îi mulţumea lui Dumnezeu, exclamând: „Doamne, eu, nerecunoscătorul, nu am avut nădejde în Tine şi am început să mă tângui, dar iată că Tu ne-ai trimis deja ajutor“. De atunci cuviosul Isaachie nu a mai încetat să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi nu a mai întâmpinat greutăţi materiale căci veniturile mănăstireşti au început să se mărească simţitor şi nu s-au întrerupt aproape tot timpul cât a fost la conducerea schitului. Cauza acestui lucru era marele stareţ al schitului Optina, cuviosul Ambrozie, la care se strângeau mulţimi de vizitatori din toate colţurile Rusiei şi aduceau în schit ofrande după posibilităţi.
Un alt stareţ, conducătorul de odinioară al schitului, cuviosul Ilarion, având mulţi fii duhovniceşti, dintre care câţiva fiind foarte înstăriţi, l-a ajutat mult pe cuviosul Isaachie în întreţinerea materială a schitului.
Înainte de toate cuviosul Isaachie s-a ocupat de construcţia bisericii neterminate, începută de cuviosul Moisei, cu hramul Tuturor Sfinţilor, care era aşezată în noul cimitir. Apoi, la sfârşitul anilor ’60, a construit în catedrala Kazansk un iconostas, iar pe cea veche, Vvedensk a restaurat-o şi a făcut podele noi. Mai târziu a mărit considerabil catedrala Kazansk cu pridvor, construind din nou cafasul pentru cor, iar jos – o pivniţă. Toată pictura de pe pereţii ambelor biserici, ca şi cea de pe rândurile de sus ale ambelor iconostase au fost făcute din nou.
În anul 1874, conform cu testamentul lăsat de conducătorul schitului, cuviosul Ilarion, care a murit în anul 1873, cuviosul Isaachie a pornit la construcţia noului spital. Cu banii donaţi, pe de o parte de însuşi cuviosul Ilarion, pe de altă parte de administratorii lui, a construit în afara pereţilor mănăstirii o clădire mare pentru spital, cu o biserică, în numele Sfântului Ilarion cel Mare. Mai târziu ea a fost pictată în interior.
Spitalul avea o farmacie, dotată cu toate mijloacele medicale necesare, pentru folosinţa generală şi gratuită a fraţilor şi a vizitatorilor mănăstirii. Farmacia se afla sub supravegherea nemijlocită a doctorilor din rândul fraţilor.
Chiar în acel an, după sfatul cuviosului Ambrozie, cuviosul egumen Isaachie şi-a îndreptat atenţia asupra prăvăliei cu cărţi.
La începutul anilor ’80, stareţului Ambrozie i-a venit un gând, ca urmare a evlaviei lui mari faţă de doi sfinţi – Sfântul Ambrozie din Mediolan şi binecredinciosul prinţ Alexandru Nevski. Gândul era să construiască, în cinstea acestor sfinţi, în mănăstire, altare laterale speciale. Mai potrivit pentru acestea nu putea să fie decât corpul care stătea să se prăbuşească. Astfel conducătorul şi stareţul au hotărât de comun acord: stareţul să reconstruiască acel corp dărăpănat la biserică, iar cuviosul Isaachie să facă un calcul al sumelor mănăstirii şi să construiască o încăpere nouă, mai potrivită pentru cancelarie mai ales că încăperea dinainte era neîncăpătoare. În scurt timp, vorbele lui s-au transformat în fapte. Apoi cuviosul Isaacliie a terminat de construit apeductul şi a ridicat clădiri noi – un arhondaric, o brutărie, o bucătărie pentru urgenţele fraţilor, o spălătorie; au fost refăcute franzelăria, chiliile fraţilor din faţa catedralei Kazansk, alte camere de locuit, grajdul pentru vite şi vechile arhondaricuri de o parte şi de alta a porţilor schitului. În schit a fost construit un altar lateral, cu hramul cuviosului Macarie Egipteanul, în memoria răposatului stareţ Macarie.
Mai târziu, în mănăstire, prin colaborarea activă a monahului Irinarh Subbotin de la schitul Optina, a fost adus un clopot mare, cântărind 750 de puzi. Mai presus de toate cele enumerate, cuviosul Isaachie, prin binecuvântarea Prea Sfinţitului Grigorie al II-lea şi cu banii donaţi pentru obşte, s-a îngrijit să-i asigure mijloace materiale, prin achiziţionarea lemnelor de construcţie şi a combustibilului de care schitul Optina avea foarte mare nevoie. În mănăstire era o aşa sărăcie şi lipsă, încât fiecare frate îşi făcea rost pentru el de lemne de foc pentru un an întreg, adunându-le din pădurea unui moşier, care se învecina cu mănăstirea. Pentru a spori proviziile necesare întreţinerii vitelor şi cailor, cuviosul Isaachie a cultivat terenul mlăştinos de-a lungul râului Jizdra. El fusese donat mănăstirii înainte. Mai târziu, această prelucrare a pământului a produs păşuni bogate.
Cuviosul Isaachie a mai cumpărat 50 de deseatine şi a obţinut loturi de păşune pentru moara Bolhovskaia, prin donaţiile unei binefăcătoare a mănăstirii.
Mănăstirea avea mare nevoie de lumânări de ceară pentru treburile bisericeşti. Atunci cuviosului Isaachie i-a venit ideea de a construi în mănăstire o fabrică proprie unde puteau fi făcute lumânările din ceară curată necesare pentru slujbe. Fabrica a început să funcţioneze în anul 1865, primind ceară de cea mai bună calitate din Kursk, prin mijlocirea rudelor cuviosului Isaachie.
Lucrul a mers foarte bine şi a satisfăcut pe deplin necesităţile bisericilor optinene din mănăstire şi schit.
Meritul cuviosului Isaachie a fost şi faptul că l-a încurajat cu amabilitate pe părintele vistiernic Flavian să cultive în mănăstire livezi şi grădini. Acest părinte a fost un ajutor activ al cuviosului Isaachie, în toate greutăţile şi grijile privind bunăstarea materială şi aprovizionarea mănăstirii.
Părintele Flavian a fost un truditor neobosit pe ogorul lui Dumnezeu, iar cuviosul l-a preţuit mult, l-a iubit şi l-a respectat până la moartea sa, care a avut loc pe 30 mai, în anul 1890. În legătură cu corespondenţa, principalul ajutor al cuviosului Isaachie a fost purtătorul de scrisori, părintele ieromonah Macarie Strukov, care a devenit mai târziu arhimandritul şi ocârmuitorul mănăstirii Mojaisk Lujeţk.
Până la sfârşitul vieţii, părintele Isaachie s-a purtat faţă de el cu recunoştinţă şi dragoste din inimă, preţuind mult cei 25 de ani de trudă ai lui în mănăstire. Activitatea cuviosului Isaachie în folosul sfintei mănăstiri, aproape că nu s-a deosebit de activitatea înaintaşului său, a cuviosului Moisei. Diferenţa constă doar în faptul că prin cuviosul Isaachie mănăstirea s-a construit în exterior, având mijloace de ajuns, iar cuviosul Moisei, în toată perioada ocârmuirii sale, după propria lui exprimare, a fost „bogat numai în sărăcie“.
Aşa cum a acordat o mare atenţie ordinii exterioare a mănăstirii, tot aşa cuviosul Isaachie a avut o mare grijă şi în privinţa ordinii interioare a obştii trăitorilor ei, care după moartea cuviosului Moisei se afla în stare de înflorire. Totodată, în schit erau concentrate mai ales forţele spirituale şi, ca un soare luminos a strălucit lucrarea ocârmuirii duhovniceşti prin care s-a preaslăvit atât de mult schitul Optina. Aici, în fruntea nevoitorilor duhovniceşti, a stat marele ucenic al fericitului stareţ Macarie – stareţul Ambrozie.
Pentru cuviosul Isaachie, cuviosul Ambrozie a ţinut pe deplin locul îndrumătorului şi părintelui său duhovnic, al liniştitului stareţ Macarie. Pacea şi armonia care domneau în mănăstire mărturiseau despre influenţa binefăcătoare pe care a avut-o ocârmuirea duhovnicească printre fiii ei, înrădăcinând în ei virtuţile iubirii şi ascultării.
Stareţul era însărcinat cu hrănirea spirituală a fraţilor. Cuviosul Isaachie nu a încetat niciodată să-i îndrume spre o viaţă virtuoasă. Cu acest scop, în fiecare moment prielnic, li se adresa cu sfaturi cuviincioase. Aceste sfaturi erau simple, dar nu mai puţin instructive şi eficiente. Era adânc conştient de răspunderea grea a conducătorului înaintea judecăţii lui Dumnezeu pentru fiecare frate care rămânea fără învăţătură de minte. Dacă se observa în cineva slăbirea evlaviei pentru nevoinţele monahale, cuviosul Isaachie îl chema la el, îi amintea datoria călugărului şi scopul cu care fiecare părăseşte viaţa lumească. De asemenea, îi amintea jurămintele depuse la călugărie şi trezea în el râvna pentru nevoinţă.
Cuviosul Isaachie a acordat o atenţie deosebită mersului neîntrerupt al fraţilor la biserică. Cât a trăit în schit, pe aceia care ieşeau din biserică fără să aibă nevoie, neaşteptând sfârşitul slujbei, îi asemăna cu Iuda trădătorul.
Aprinzând râvna fraţilor pentru rugăciunea comună, cuviosul Isaachie spunea: „Pentru aceasta Împărăteasa Cerească nu vă lasă şi vă dă mila Ei“. Iar pe deasupra, el era primul care dădea tuturor exemplu bun prin participarea personală şi conştiincioasă la slujbe.
Cuviosul Isaachie supraveghea personal împlinirea neîncetată a rânduielii bisericeşti, săvârşirea cu evlavie a slujbelor, citirea negrăbită şi poziţia fraţilor în biserică. Considera trândăvia mama viciilor, pe cei silitori îi încuraja, iar pe cei leneşi îi ameninţa cu dreapta judecată a lui Dumnezeu. „Dumnezeu pedepseşte lenea“, spunea el, trezindu-le sârguinţa.
Dacă cineva îşi exprima nemulţumirea faţă de ascultarea grea şi neplăcută dată lui şi dacă se plângea de rânduielile mănăstireşti, cuviosul Isaachie, de obicei, răspundea: „Frate! Ia cheile mele şi ocârmuieşte tu, iar eu mă duc să împlinesc ascultarea ta“ – şi astfel îl punea la punct şi îl îndruma pe cel nesupus.
În general cuviosul cerea de la fraţi supunere fără împotrivire faţă de voinţa ocârmuitorului, considerând că ascultarea este cea mai înaltă virtute a călugărului.
Dobândind prin deprindere îndelungată smerenia plină de bucurie şi considerând că este necesară pentru mântuire, cuviosul Isaachie nu era binevoitor cu acei fraţi în care observa mândrie sau slavă deşartă şi care aveau dorinţa de a-şi arăta talentele în faţa lui sau în faţa fraţilor.
Cuviosul Isaachie pedepsea în mod deosebit obrăznicia şi încăpăţânarea. În plus, dacă un frate nu se îndrepta după observaţia stareţului şi pedeapsa primită, atunci îl trimitea din obşte.
Îngrijindu-se de conduita morală a fraţilor, cuviosului Isaachie nu-i plăcea să dea voie cuiva să iasă dintre zidurile mănăstirii, nici chiar în pelerinaj, mai ales pe termen lung.
Îndreptându-şi principala atenţie asupra vieţii lăuntrice a călugărului, cuviosul Isaachie pretindea şi îndeplinirea îndatoririlor exterioare.
Nu putea să rabde când cineva bea prea mult vin. Pentru că nu-i plăcea ca fraţii să se adreseze liberi mirenilor şi să poarte discuţii zadarnice, le interzicea aspru, mai ales tinerilor ascultători, să meargă fără nevoie în arhondaric sau să primească vizitatorii mireni în chilii.
Pentru o mai bună supraveghere a comportamentului fraţilor, cuviosul Isaachie vizita uneori chiliile, pedepsind astfel fiecare abatere. Odată, intrând la un călugăr şi văzând aşternut un pled de postav cenuşiu pe patul lui, a spus: „Aceasta este exagerat, e de ajuns să aşterni ca mai înainte“.
Simplitatea cu care se adresa cuviosul Isaachie fraţilor era uimitoare. În afară de comportamentul de conducător, el îi considera pe toţi egalii săi; nu se stingherea când monahii se aşezau în rând cu el să bea ceai sau să discute.
Dacă în timpul deselor lui plimbări la casele mănăstirii îl întâlnea pe vreunul dintre călugări sosind acolo cu treburi, glumea cu el: „Ce, oare ţi-e ruşine de mine?“ îi spunea călugărului, dacă acesta din respect pentru stareţ vroia să se retragă într-o încăpere separată.
În relaţiile cu fraţii, cuviosul Isaachie s-a distins prin simplitate şi smerenie şi deseori şi-a manifestat grija şi duioşia părintească. În plus, se străduia să nu arate dragoste deosebită faţă de cineva anume, ca să nu provoace invidie în ceilalţi, şi ca fratele cu pricina să nu cadă în mândrie. Preţuind atitudinea atât de înţeleaptă şi iubitoare faţă de ei a stareţului ocârmuitor fraţii, la rândul lor nutreau faţă de el o dragoste sinceră şi îl respectau ca pe un conducător sever şi ca pe un părinte iubitor, numindu-l adesea, în discuţiile lor, „bunicuţul“. Încrezându-se în puterea binefăcătoare a rugăciunilor „bunicuţului“ lor, unii călugări puneau pe seama lui ieşirea lor cu bine din împrejurările grele. Un monah, fiind în pericolul de a muri când a traversat râul în timpul toamnei, pentru că gheaţa nu era tare, a chemat în ajutor rugăciunile „bunicuţului“ său şi a scăpat de primejdie. Mulţi recunoşteau puterea eficientă a cuvintelor lui datorită căreia monahii, când intrau la el, adesea foarte amărâţi, ieşeau pe deplin împăcaţi, uitând toate necazurile lor. Cuviosul Isaachie vorbea: „Ce necazuri avem noi? – Noi nu avem necazuri, ci avem mici supărări. În lume acestea sunt necazurile: soţia, copiii, grija tuturor, dar noi ce avem? Ca să nu-L mâniem pe Dumnezeu, trebuie doar să-I mulţumim şi să trăim pregătindu-ne pentru toate.“
La intrarea în mănăstire a celui care dorea să rămână în rândul fraţilor, cuviosul Isaachie se purta după obiceiul stabilit de cuviosul Moisei, pe care l-a primit cu binecuvântarea stareţului şi cu acordul ocârmuitorului.
Pe ascultătorii din alte mănăstiri, conform cu sfatul stareţului şi propria convingere, cuviosul Isaachie îi primea numai în cazuri excepţionale. Ştia că cei care veneau din mănăstirile străine, ori nu puteau să se obişnuiască cu rânduielile de la Optina ori, ceea ce era mai rău, începeau să tulbure pacea fraţilor, care pentru stareţ era mai dragă decât toate. Pe oamenii bătrâni şi neputincioşi, dar înstăriţi, îi primea cu condiţia să aducă o contribuţie bănească, fiind convins că monahul trebuie să se hrănească singur ori prin munca mâinilor, ori printr-o cotizaţie din averea personală pentru obşte. Celor care nu aveau averi, dar în care vedea sârguinţă înfocată şi râvnă pentru călugărie, le arăta îngăduinţă. Manifestând sinceră simpatie faţă de fiecare fiu al obştii, aşa cum se purta cu fiii lui duhovniceşti, cuviosul Isaachie nu făcea diferenţe între clasele sociale. Trata cu bunăvoinţă neputinţele fraţilor şi se străduia să se poarte cu fiecare după structura lui sufletească şi chiar după deprinderile lumeşti. În plus, după caz, făcea tuturor observaţii şi mustrări, uneori într-o formă destul de tăioasă.
În cazul tunderii în monahism sau al hirotoniei, cuviosul Isaachie se conducea după sfaturile stareţului, fără de care nu începea nici o lucrare importantă în mănăstire. Faţă de cei trimişi la schitul Optina pentru îndreptare, cuviosul se purta cu grijă părintească şi atenţie.
În timpul ocârmuirii sale îndelungate, de aproape 32 de ani, cuviosul Isaachie s-a străduit prin toate mijloacele duhovniceşti să menţină învăţăturile bune, lăsate de stareţii optineni, îngrijindu-se de conduita spirituală a obştii încredinţate lui.
Schitul Optina, vestit prin stareţii şi nevoitorii lui, a atras mulţimi de credincioşi aflaţi în diferite situaţii de viaţă. Stareţul Ambrozie s-a purtat faţă de toţi vizitatorii cu dragoste creştinească: îi mângâia pe cei necăjiţi, îi povăţuia pe cei îndoielnici în credinţă, rezolva nedumeririle vieţii şi în general, se străduia să facă bine fiecărui nevoiaş. Cuviosul Isaachie, la rândul său, s-a îngrijit să-i pună în aplicare mijloace variate pentru slujirea grea şi multfolositoare faţă de oameni. În acest scop, pentru instalarea mai bună a vizitatorilor, el a construit un arhondaric nou, le-a refăcut pe cele vechi, înzestrându-le după posibilităţi.
Ca să le aline pe călugăriţele din diferite mănăstiri, care se aflau sub îndrumarea duhovnicească a stareţului şi care vizitau mănăstirea, cuviosul Isaachie a mai adăugat un corp la cel deja existent şi le-a dat blagoslovenie să locuiască acolo pentru câteva zile fără să plătească. Pentru străinii săraci şi neînstăriţi, cuviosul a construit o clădire separată, special pentru primirea străinilor, unde, conform cu dispoziţia lui, erau hrăniţi în fiecare sâmbătă cam 300 de oameni, împărţindu-se astfel milostenii. În afară de acestea, în fiecare zi, după ce fraţii luau masa, se punea o altă masă pentru vizitatori, fără plată. Pe unii locuitori săraci din Kozelsk cuviosul Isaachie îi aproviziona în fiecare an cu lemne pentru foc sau pentru construirea caselor, astfel că o mare parte din cele construite lângă râu au fost ridicate cu ajutorul părintelui Isaachie. De asemenea, le-a dat binecuvântare să adune pentru foc crengi din pădurea mănăstirii.
Locuitorii oraşului, care au fost ajutaţi şi miluiţi se purtau faţă de el şi obşte cu recunoştinţă, dragoste şi respect.
Aici trăiau şi familişti: unii temporar, iar alţii rămâneau definitiv, aducând în mănăstire contribuţia stabilită pentru instalare. Stareţul se purta faţă de ei cu mare consideraţie şi amabilitate, limitându-se la ce era necesar şi din când în când îi vizita, mai ales în marile sărbători – Naşterea lui Hristos şi Paşti.
Faţă de arhipăstorul eparhiei locale, cuviosul Isaachie se purta cu supunere exemplară şi devotament filial. O deosebită evlavie a avut faţă de arhiepiscopul Grigorie al II-lea, al cărui cuvânt îl considera exprimarea voii lui Dumnezeu.
Faţă de gândul stareţului Ambrozie privind construirea mănăstirii de maici în Şamordino, cuviosul Isaachie nu a avut de prima dată o atitudine favorabilă, pentru că se temea că e aproape de schitul Optina. Însă l-a liniştit Prea Sfinţitul Vladimir, care a mers personal să vadă locul propus pentru mănăstire şi nu i s-a părut că e prea apropiat de schit. Atunci cuviosul Isaachie şi-a schimbat cu totul punctul de vedere, fiind numit economul obştii din Şamordino. Înduioşat de încrederea episcopului, când acesta i-a înmânat sarcinile stabilirii rânduielii mănăstireşti, el a început să simtă pentru această obşte un sentiment de căldură.
Cuviosul Isaachie a fost îngăduitor şi grijuliu cu obştea din Şamordino până la sfârşitul vieţii sale. Prea Sfinţitul Vitalie, sub influenţa hulelor şi diverselor bârfe neîntemeiate împotriva cuviosului Ambrozie, s-a hotărât să împiedice orice legătură a mănăstirii Şamordino cu Optina. Atunci cuviosul Isaachie, neţinând cont de nemulţumirea episcopului, a fost primul care a ridicat glasul în apărarea surorilor, explicându-i episcopului că ele nu se pot lipsi de îndrumarea stareţilor. Mănăstirea lor era întemeiată în mod deosebit pe principiile stareţilor de la Optina şi de aceea el a cerut voie să le trimită un duhovnic de la Optina. Acordând atenţie cererii lui şi datorită altor motive, episcopul şi-a schimbat mai târziu dispoziţia.
Dar până atunci cuviosul Isaachie a continuat să trimită în mănăstire călugări pricepuţi în gospodărie pentru a termina câteva lucrări, pentru care îl rugaseră surorile şi despre care lăsase cu limbă de moarte stareţul Ambrozie.
Cuviosul Isaachie se scula la ceasul al 12-lea din noapte şi făcea pravila de rugăciuni în chilie şi apoi mergea la utrenie. La liturghia de dimineaţă mergea permanent, mai ales pentru că nu-i plăcea ca slujba să înceapă fără el. De obicei, în timpul proscomidiei, pomenea toate rudele sale şi pe toţi binefăcătorii obştii. După o scurtă odihnă la prânz, în timpul liturghiei de amiază primea vizitatori sau îndeplinea treburi, iar la prima bătaie a clopotului pentru vecernie se grăbea iarăşi spre biserica lui Dumnezeu. În zilele de duminică şi sărbători mari, cuviosul Isaachie săvârşea slujba dumnezeiască, iar cei ce slujeau împreună cu el observau că în timpul momentelor importante ale Liturghiei se umplea de evlavie, iar vocea lui se întrerupea din cauza înduioşării.
Numai cu un an înainte de moarte, datorită sleirii puterilor trupeşti, a început să se aşeze în timpul rugăciunilor de împărtăşanie şi când se dezbrăca de veşmintele cu care slujea. Pentru că el însuşi făcea slujba dumnezeiască cu evlavie nemaipomenită, nu-i plăcea ca ceilalţi să o săvârşească în grabă şi fără atenţie.
În Postul Mare, neţinând cont de bătrâneţea şi slăbiciunea lui, citea singur întotdeauna canonul Sfântului Andrei Criteanul în prima săptămână, primele evanghelii în Săptămâna Patimilor şi canonul de dimineaţă. În plus, cu înduioşare şi cu vocea fermă cânta luminânda „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită…“. Fără să bage în seamă bătrâneţea adâncă, vocea lui era fermă şi puternică, încât fiecare cuvânt rostit de el în timpul citirii, de exemplu, a rugăciunii din ziua sfântă a Cincizecimii, răsuna limpede în toată biserica, iar ceea ce citea simţea adânc.
La îmbrăcăminte, cuviosul Isaachie nu se deosebea de ceilalţi fraţi. Avea o sutană simplă, în care era îmbrăcat întotdeauna acasă, o rasă subţire şi o mantie pe care o purta când săvârşea sfintele slujbele – acestea erau veşmintele lui obişnuite.
Singur îşi cârpea şosetele. Printre altele, picioarele întotdeauna acoperite, erau extrem de bătătorite şi cu toate acestea, nu le acorda mare atenţie.
La mâncare cuviosul Isaachie era foarte cumpătat, fără să-şi permită indulgenţe. Mergea întotdeauna împreună cu fraţii la masa comună.
Ţinea posturile foarte aspru. Păstrându-şi tăcerea sa obişnuită, cuviosul Isaachie nu şi-o curma nici chiar în grupurile de oameni. Odată, în prezenţa arhiereului, la masa de prânz, în Şamordino, tăcea, după obiceiul său, iar episcopul i-a propus să ia parte la discuţie. El a răspuns că participă prin faptul că îi ascultă pe ceilalţi, căci cineva trebuie să împlinească şi această sarcină.
În fiecare sâmbătă, înainte de slujbă, după obicei, se îndrepta în schit pentru spovedanie şi aici, stând în pridvorul stareţului Ambrozie împreună cu alţi vizitatori îşi aştepta cu smerenie rândul, care uneori nu ajungea la el prea curând. După moartea respectabilului stareţ nu şi-a schimbat obiceiul şi, neţinând seama de slăbirea puterilor trupeşti, a continuat să meargă regulat la urmaşul aceluia, la cuviosul Iosif, deşi acesta era din rândul celor călugăriţi de el. Nu cu mult timp înainte de moarte, când puterile au început să-l părăsească complet, l-a invitat pe noul stareţ la el. Fiecare problemă mănăstirească importantă, cuviosul Isaachie o rezolva deseori cu sfatul stareţului, tăindu-şi astfel propria voie.
Printr-o asemenea smerenie adâncă, cuviosul Isaachie dădea exemplu fraţilor.
Nelipirea de lucrurile lumeşti a cuviosului s-a văzut în special după sfârşitul său fericit: nu a rămas nimic de la el, deşi la vremea sa fusese un om bogat şi avusese avere considerabilă.
În afară de binefacerea generală a obştii faţă de săraci, cuviosul Isaachie făcea şi din partea lui milostenii bogate, străduindu-se prin toate mijloacele să ascundă fapta lui bună.
Lepădându-se complet de lume şi de tot farmecul ei, cuviosul Isaachie s-a purtat faţă de distincţii şi avansări cu nepăsare totală şi uneori chiar le-a refuzat. La începutul anilor ’70, când i s-a propus rangul de arhimandrit, în smerenia lui l-a refuzat şi de aceea, în locul rangului de arhimandrit a fost numit econom, pe 9 iunie, în anul 1872.
În anul 1885, cuviosul Isaachie a fost propus şi ridicat în rangul de arhimandrit, fără să i se ceară în prealabil acordul. La timpul său a primit şi ordine: al Sfintei Ana, treptele a 3-a şi a 2-a şi al Sfântului Vladimir, treptele a 4-a şi a 3-a. Ultima distincţie i-a fost acordată cu câteva luni înainte de fericitul sfârşit al vieţii. Pe 31 mai, în anul 1890, s-a stins din viaţă neobositul colaborator al cuviosului Isaachie, vistiernicul mănăstirii, ieromonahul Flavian, care l-a ajutat la organizarea mănăstirii aproape tot timpul cât cuviosul a fost ocârmuitor. De atunci, stareţul, împovărat de ani a fost încercat de multe şi diferite necazuri.
S-a gândit să aleagă un urmaş vrednic pentru vistiernicul adormit şi un ajutor activ pentru el şi s-a orientat spre persoana purtătorului său de scrisori, ieromonahul Macarie. Cuviosul Isaachie dorea să-i încredinţeze sarcina de vistiernic, însă obştea a ales pe altcineva, faţă de care nu s-a putut împotrivi nici stareţul Ambrozie. Acesta a fost primul prilej de mâhnire pentru bătrânul ocârmuitor.
Apoi şi-a făcut puternic efectul asupra sa plecarea stareţului Ambrozie la obştea din Şamordino. La aceste necazuri ale cuviosului Isaachie s-au adăugat şi următoarele: după îndepărtarea stareţului de Optina, veniturile schitului au început să se micşoreze, astfel încât cuviosul a început să intre în datorii pentru cele necesare obştii şi către sfârşitul vieţii sale se acumulaseră până la 10.000 de ruble.
În discuţiile cu unii fraţi, cuviosul Isaachie şi-a exprimat părerea aşa: „Douăzeci şi nouă de ani am fost conducător şi necazuri nu am avut, însă acum se pare că Dumnezeu vrea să mă viziteze cu necazuri, pe mine, păcătosul“.
Sănătatea lui a început să se zdruncine puţin. A avut dorinţa de a primi în taină schima mare, ceea ce s-a săvârşit prin duhovnicul obştii, cuviosul Anatolie. Apoi, în scurt timp, la adresa cuviosului Isaachie au urmat defăimări ascunse, cum ar fi aceea că el, în anii bătrâneţii, nu ar mai fi apt să conducă mănăstirea. Fiind indus în eroare de aceste defăimări, Prea Sfinţitul Vitalie a dat dispoziţie să se alcătuiască o adunare din şapte ieromonahi bătrâni, care să împartă cu cuviosul Isaachie sarcina conducerii. Mâhnit de o asemenea neîncredere din partea episcopului, cuviosul a vrut să renunţe complet la ocârmuire şi numai insistenţele nenumărate ale fraţilor l-au reţinut de la această hotărâre. În scurt timp, acea adunare a fost desfiinţată. Ca urmare a celor întâmplate, conducătorul schitului Tihonov, arhimandritul Moisei, a mărturisit şi a recunoscut în comun acord cu întreaga obşte că ocârmuitorul ei, cuviosul Isaachie, a fost întotdeauna şi este un monah cu o purtare exemplară, apt pentru conducerea mănăstirii.
Apoi Prea Sfinţitul Vitalie a început să-i arate din nou bunăvoinţă stareţului.
Fiind ispitit în necazuri atât de grele, neclintitul nevoitor, cu răbdare şi calm s-a pregătit în ultimii ani pentru trecerea în veşnicie. Numai cu un an înainte de moarte, pe deplin împăcat, şi-a trăit în lume zilele pribegiei pământeşti.
În luna iunie a anului 1894 a început ultima boală – dizenteria.
Mângâierea lui au constituit-o rugăciunea şi sfintele icoane pe care i le-au adus în timp din Kozelsk şi din mănăstirea lui. A avut sufletul liniştit şi pe deasupra s-a pregătit pentru plecarea din această viaţă nu fără frica de Dumnezeu, cea care i-a fost tovarăş permanent al vieţii. „E groaznic să mori. Cum voi apărea înaintea feţei lui Dumnezeu şi la Înfricoşătoarea Lui Judecată, de care e imposibil să treci?“, spunea el întotdeauna. Cu o lună înainte de moarte, i-a predat ocârmuirea mănăstirii părintelui vistiernic. Au venit să-şi ia rămas bun de la el atât fraţii, cât şi vizitatorii străini. A dat ultima învăţătură pentru toţi fraţii, în general şi mulţi dintre ei l-au întrebat: „Cum vom trăi, batiuşka, după sfinţia voastră?“ şi a răspuns următorul lucru: „Trăiţi după cum vă dictează conştiinţa şi cereţi ajutor Împărătesei Cereşti şi totul va fi bine“. Mulţi dintre cei care îşi luau rămas bun de la el plângeau.
Pe 20 august, cuviosul Isaachie a făcut congestie cerebrală şi de atunci nu a mai putut vorbi. Spre seara zilei de 22 august răsuflarea lui a devenit mai slabă, iar în ceasul al optulea al serii a adormit cu pace în Domnul, la adânci bătrâneţi, având 85 de ani.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul