Religio

Cartea:

Cărți

Al aceluiaşi Cuvios Către egumenul Leontie

(În realitate e un rezumat al Convorbirilor I–II (Collationes I–II), dintre care prima se ocupă cu desăvârşirea ca ţintă a strădaniei duhovniceşti, iar a II-a, cu darul deosebirii (Corpus scriptorum ecclesiasticorum Latinorum, vol. 13, Viena, 1886, pp. 6–65; P. L. 49, 477A–558A).)

Cuvânt plin de mult folos despre Sfinţii Părinţi din pustia sketică şi despre darul deosebirii

Datoria ce mi-am luat-o faţă de Preafericitul Părinte (papă) Castor de a-i istorisi viaţa Sfinţilor Părinţi şi învăţătura lor, datorie pe care mi-am împlinit-o în parte prin cele ce i-am scris odinioară, Preasfinţite Leontie, despre rânduiala vieţii de obşte şi despre cele opt patimi ale răutăţii, îmi pusesem acum în gând să o duc la îndeplinire în chip desăvârşit. Dar aflând că pomenitul ierarh, părăsindu-ne, s-a mutat din viaţa aceasta la Hristos, am socotit că e de trebuinţă să întregesc istorisirea celor ce lipsesc şi să le trimit ţie, celui ce ai moştenit virtutea aceluia şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, grija mânăstirii.
Deci când m-am dus în pustia sketică, unde erau cei mai încercaţi Părinţi dintre monahi, împreună cu Sfântul Gherman, cu care mă împrietenisem încă de pe când eram copil de şcoală, apoi în oaste, precum şi în viaţa călugărească, am văzut pe Ava Moise, bărbat sfânt, care strălucea nu numai în lucrarea virtuţilor, ci şi în contemplare. Drept aceea, ne-am rugat acestuia cu lacrimi să ne spună cuvânt de zidire prin care să putem ajunge la desăvârşire. Acesta, mult fiind rugat, ne-a grăit: „Fiilor, toate virtuţile şi îndeletnicirile au un scop anumit, după care potrivindu-se cei ce privesc spre el, ajung la ţinta dorită. Lucrătorul de pământ, răbdând când văpaia soarelui, când asprimea gerului, îşi lucrează pământul având ca scop să-l curăţească de mărăcini şi pălămidă, iar ca ţintă ultimă să se bucure de rod. Cel ce face neguţătorie nu se gândeşte la primejdiile de pe mare sau de pe uscat, ci se osteneşte cu toată sârguinţa pentru neguţătoria sa, având ca scop câştigul ce-i va veni din ea, iar ca ţintă ultimă bucuria de pe urma câştigului. Ostaşul nu se gândeşte la primejdiile războiului, nici la necazurile petrecerii printre străini, având ca scop înaintarea sa în treapta ostăşească şi ca ţintă ultimă câştigul de pe urma diregătoriei sale. Aşadar, şi cinul nostru are un scop şi o ţintă ultimă a lui pentru care răbdăm de bunăvoie toată osteneala şi truda. De aceea postul nu ne osteneşte, nevoinţa privegherii ne înveseleşte, citirea şi meditarea Scripturilor o facem cu dragă inimă, truda lucrului, ascultarea, lepădarea de toate lucrurile pământeşti, petrecerea în această pustie, toate cu dragoste le săvârşim.
Dar voi, care aţi nesocotit patria, neamul şi toată lumea şi v-aţi înstrăinat de ele venind la noi, care suntem nişte oameni de rând şi proşti, spuneţi-mi care este scopul vostru? Şi ce ţintă ultimă aţi avut înainte, când aţi făcut aceasta?“ Iar noi răspunzând am zis: „Pentru Împărăţia cerurilor“. La aceasta, Ava Moise a zis: „Bine aţi răspuns în ce priveşte ţinta ultimă, dar care e scopul de la care, nicicum abătându-ne, putem să ajungem la Împărăţia cerurilor? În privinţa aceasta n-aţi răspuns.“ Iar când am mărturisit că nu ştim, ne-a răspuns bătrânul: „Ţinta ultimă a făgăduinţei noastre este, cum aţi zis, Împărăţia lui Dumnezeu, iar scopul fără de care este cu neputinţă a ajunge la sfârşitul acela este curăţia inimii. Deci spre acest scop trebuie să fie îndreptată mintea noastră totdeauna, iar când s-ar întâmpla să se abată inima noastră puţin din calea cea dreaptă, îndată să o întoarcem, îndreptând-o spre scopul urmărit, ca după o riglă a zidarului.“ Aceasta ştiind-o, Sfântul Apostol Pavel zice: „Cele dinapoi uitându-le şi spre cele dinainte întinzându-mă, la ţintă alerg, la răsplătirea chemării celei de sus a lui Dumnezeu“ (Filip. III, 14). Drept aceea, pentru acest scop le facem şi noi toate, pentru acesta pe toate le nesocotim; şi patria, şi neamul, şi averile, şi toată lumea, ca să dobândim curăţia inimii. Iar de vom uita scopul acesta, vom fi nevoiţi, ca unii ce umblăm prin întuneric şi călătorim alăturea de calea cea dreaptă, să ne poticnim de multe şi să rătăcim. Căci multora li se întâmplă că, nesocotind la începutul lepădării de lume avuţia, banii şi toată lumea, mai pe urmă se aprind de mânie şi ură pentru o carte, o sapă, un condei sau un ac. N-ar pătimi aceasta dacă şi-ar aminti de scopul pentru care au nesocotit ei toate lucrurile şi lumea însăşi. Căci pentru dragostea aproapelui dispreţuim bogăţia, ca nu cumva, sfădindu-ne pentru ea şi sporindu-ne aplecarea spre mânie, să cădem din dragoste. Când deci pentru lucruri de nimica arătăm aceeaşi mânie împotriva fratelui, am căzut de la scop şi nu avem nici un folos de la lepădarea de lume. Ştiind aceasta, fericitul Apostol a zis: „De-aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, de nici un folos nu-mi este“ (1 Cor. XIII, 3). De aci învăţăm că desăvârşirea nu vine odată cu lepădarea de avere şi de lucruri, ci după dobândirea dragostei, ale cărei însuşiri acelaşi Apostol le descrie astfel: „Dragostea nu pizmuieşte, nu se mânie, nu se îngâmfă, nu se întărâtă, nu gândeşte răul“ (1 Cor. XIII, 4–5).Toate acestea împreună alcătuiesc curăţia inimii. Pentru aceasta se cade să facem toate: să dispreţuim banii, să stăruim în post şi priveghere cu bucurie, şi în citiri de psalmi să petrecem. Iar de vom fi vreodată împiedicaţi de la acestea de vreo pricină binecuvântată, să nu dăm uitării pe aceea. Căci nu este aşa de mare folosul de pe urma postului, pe cât ar fi de mare paguba de pe urma mâniei; nici folosul din citire, cât vătămarea din dispreţuirea şi întristarea fratelui. Posturile, privegherile, citirea Scripturilor, lepădarea de avere şi lepădarea de toată lumea nu sunt desăvârşirea însăşi, ci, precum s-a zis, uneltele desăvârşirii. Căci nu într-acestea stă desăvârşirea, ci cu acestea se câştigă. Deci în zadar ne lăudăm cu postul, cu privegherea, cu sărăcia şi cu cititul Scripturilor, dacă n-am dobândit dragoste către Dumnezeu şi către aproapele. Căci cel ce a dobândit dragostea are pe Dumnezeu în sine şi mintea lui de-a pururi este la Dumnezeu.
La acestea a zis Gherman: „Dar cine poate, până ce e încă legat cu trupul, să aibă mintea de-a pururi la Dumnezeu, încât să nu se mai gândească la nimic altceva: nici la cercetarea bolnavilor, nici la primirea de străini, nici la lucrul mâinilor sau la celelalte trebuinţe trupeşti neapărate? În sfârşit, cum va putea mintea omului să vadă de-a pururi pe Dumnezeu Cel nevăzut şi necuprins şi să petreacă nedespărţit de El?“ Moise a răspuns: „A vedea pe Dumnezeu necontenit şi a rămâne nedespărţit de El, în felul în care socotiţi voi, este cu neputinţă omului purtător de trup şi înjugat cu neputinţa. Dar în alt chip este cu putinţă. Căci vederea lui Dumnezeu în multe feluri se întâmplă şi se înţelege. Fiindcă Dumnezeu nu se cunoaşte numai în fiinţa Sa cea fericită şi necuprinsă, căci aceasta s-a păstrat numai pentru sfinţii Săi în veacul ce va să vie, ci şi din măreţia şi frumuseţea făpturilor sale, din cârmuirea şi purtarea Sa de grijă cea de fiecare zi, din dreptatea Sa şi din minunile pe care le arată în fiecare neam prin sfinţii Săi. Căci când cugetăm la puterea Sa nemăsurată şi la ochiul Său neadormit, care vede cele ascunse ale inimilor şi de care nu se poate ascunde nimic, nu facem altceva decât să-L admirăm cu inimile cuprinse de frică şi să I ne închinăm Lui. Iar când ne gândim că toate picăturile ploii, tot nisipul mării şi toate stelele cerului sunt numărate de El, rămânem uimiţi de măreţia firii şi de atotştiinţa Ziditorului. Când medităm apoi la negrăita Sa înţelepciune, la iubirea de oameni şi la nepătrunsa Lui îndelungă răbdare, care rabdă greşelile cele fără de număr ale oamenilor, ne vine să-L preamărim din tot sufletul. Şi când cugetăm la dragostea Sa nemărginită faţă de noi, că deşi noi n-am făcut nici un bine, a primit să se facă om, Dumnezeu fiind, ca să ne mântuiască din rătăcire, ne ridicăm spre dorirea Lui. În sfârşit, când socotim că El a biruit în noi pe potrivnicul nostru, diavolul, şi ne dăruieşte viaţa veşnică numai pentru hotărârea şi înclinarea noastră spre bine, inima ne îndeamnă să I ne închinăm. Dar mai sunt şi alte, nenumărate, priviri de felul acesta, care răsar în noi potrivit cu nevoinţa şi cu măsura curăţiei noastre, şi prin care privim şi înţelegem pe Dumnezeu.“
Deci iarăşi a întrebat Gherman: „De unde vine că adesea, fără vrerea noastră, ne supără multe aduceri-aminte şi gânduri viclene? Acestea ne fură fără să ne dăm seama, strecurându-se în noi pe ascuns şi în chip subţire, încât nu numai că nu le putem opri intrarea, ci cu mare greutate le şi cunoaştem. Rugămu-ne să ne arăţi dacă este cu putinţă să scape cugetarea cu totul de ele şi să n-o mai supere niciodată.“ Moise a zis: „Este cu neputinţă să nu fie cugetarea supărată de aceste aduceri-aminte, dar stă în puterea oricui se sileşte să le primească şi să zăbovească pe lângă ele sau să le alunge. Nu atârnă de noi ca ele să vină, dar alungarea lor stă în puterea noastră. Îndreptarea cugetării noastre stă în hotărârea şi silinţa noastră. Când cugetăm cu înţelegere şi neîncetat la legea lui Dumnezeu şi petrecem în psalmi şi cântări, în post şi privegheri, şi ne aducem aminte neîncetat de cele viitoare, de Împărăţia cerurilor, de gheena focului şi de toate faptele lui Dumnezeu, gândurile cele rele se împuţinează şi nu mai găsesc loc în noi. Când zăbovim însă în griji lumeşti şi în lucruri trupeşti, ba ne mai dăm şi la vorbe deşarte şi netrebnice, sporesc în noi gândurile cele ticăloase. Căci precum moara câtă vreme e mişcată de apă nu se poate opri de la sine, dar stă în puterea morarului să macine grâu sau neghină, tot astfel cugetarea noastră fiind mereu în mişcare nu poate sta fără gânduri, dar stă în puterea noastră să gândim cele duhovniceşti sau cele trupeşti.“

Văzând60(Până aci a fost Convorbirea I (P. L. 49, 477A–523A), de aci începe Convorbirea II (523B–558A).) bătrânul că ne minunăm şi că suntem tare dornici de cuvintele lui, tăcând puţin, a zis iarăşi: „Deoarece pentru dorinţa voastră am lungit atât de mult cuvântul şi încă mai aveţi bunăvoinţă, încât din aceasta socotesc că însetaţi într-adevăr după învăţătura desăvârşirii, vreau să vă vorbesc despre bunul cel mai ales, care este puterea de-a deosebi lucrurile sau dreapta socoteală.
Aceasta este, între celelalte virtuţi, ca o cetate înaltă şi împărătească. Vreau deci să vă arăt covârşitoarea ei înălţime şi folosul ei nu numai prin spusele mele, ci şi prin părerile vechilor Părinţi, căci Domnul îşi dă harul Său tâlcuitorilor după vrednicia şi dorul ascultătorilor. Aceasta nu este o virtute măruntă, ci unul din cele mai însemnate daruri ale Duhului Sfânt. Căci zice Apostolul: „Unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvântul înţelepciunii, altuia cuvântul cunoştinţei în acelaşi Duh, altuia credinţă, altuia darul tămăduirilor, altuia puterea de-a deosebi duhurile“ (1 Cor. XII, 8–9). Apoi sfârşind numărarea darurilor duhovniceşti, adaugă: „Toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh“ (1 Cor. XII, 11). Vedeţi, aşadar, că nu e nici mic, nici pământesc darul deosebirii, ci unul dintre cele mai mari daruri ale harului dumnezeiesc. Deci de nu se va strădui monahul cu toată puterea să-l dobândească pe acesta şi de nu va putea, printr-o chibzuire sigură, să facă deosebirea duhurilor care vin asupra lui, va fi nevoit, ca unul ce rătăceşte prin noapte, nu numai să cadă în prăpăstiile cele mai cumplite ale păcatului, ci să se poticnească şi în căile cele netede şi drepte.
Mi-aduc aminte că odată, în vremea tinereţii, aflându-mă în părţile Tebaidei, unde petrecea fericitul Antonie, s-au adunat la el nişte bătrâni ca să cerceteze împreună cu el care este desăvârşirea în virtute; care adică dintre toate virtuţile e cea mai mare şi poate păzi pe monah nevătămat de mrejele şi amăgirile diavolului? Deci fiecare îşi da părerea după priceperea minţii sale. Unii ziceau că postul şi privegherea, căci prin acestea curăţindu-se şi agerindu-se, cugetarea se poate apropia mai uşor de Dumnezeu; alţii ziceau că este mai mare sărăcia şi dispreţuirea propriilor tale lucruri, căci prin acestea scapă cugetarea din funiile mult împletite ale grijilor lumeşti şi se poate apropia mai uşor de Dumnezeu. Iar alţii puneau mai sus virtutea milosteniei, fiindcă Domnul a zis în Evanghelie: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii, că am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc“ (Matei XXV, 34–35) şi celelalte. După ce în felul acesta fiecare şi-a spus părerea sa prin care virtuţi s-ar putea omul apropia mai bine de Dumnezeu şi trecuse aproape toată noaptea cu această cercetare, la urma tuturor a răspuns fericitul Antonie: „Toate acestea care le-aţi spus sunt de trebuinţă şi de folos celor ce caută pe Dumnezeu şi doresc să vină la El. Dar nu putem da cinstea întâietăţii virtuţilor acestora, din următoarea pricină: Ştiu pe mulţi care şi-au topit trupul cu postul şi privegherea, şi au petrecut prin pustietăţi, iar cu sărăcia atâta s-au nevoit, încât nici hrana cea de toate zilele nu-şi mai lăsau pe seama lor; şi la atâta milostenie s-au dedat, încât nu le-ar fi ajuns toate câte sunt pe lume ca să le împartă. Dar după toate acestea au căzut din virtute şi s-au rostogolit în păcat. Deci ce i-a făcut pe aceştia să rătăcească de la calea cea dreaptă? Nimic altceva, după înţelegerea şi părerea mea, decât că n-au avut darul deosebirii. Căci acesta învaţă pe om să se păzească de ceea ce întrece măsura în amândouă părţile şi să meargă pe calea împărătească. El nu lasă pe monah să fie furat, prin înfrânarea peste măsură, de cele de-a dreapta, dar nici să fie tras, prin nepăsare şi moleşire, de cele de-a stânga. Darul acesta de discernământ este un fel de ochi şi de luminător al sufletului după cuvântul Evangheliei, care zice: „Luminătorul trupului este ochiul. Deci dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi întunecat, tot trupul tău va fi întunecat“ (Matei VI, 22–23). Şi aşa este. Căci acesta, cercetând toate gândurile şi faptele omului, deosebeşte şi dă la o parte tot lucrul rău, neplăcut lui Dumnezeu, alungind rătăcirea departe de om. Aceasta o putem afla şi din istorisirile dumnezeieştilor Scripturi. Astfel Saul, căruia i s-a încredinţat pentru întâiaşi dată împărăţia lui Israil, fiindcă n-a avut ochiul acesta al dreptei socoteli, fiind întunecat la minte, n-a ştiut să judece că mai plăcut este înaintea lui Dumnezeu să asculte de porunca proorocului Samuil, decât să aducă jertfă lui Dumnezeu. Şi aşa, ceea ce credea el că îndreptează înaintea lui Dumnezeu, aceea l-a făcut să se poticnească şi să fie înlăturat de la împărăţie. N-ar fi pătimit aceasta dacă ar fi avut în el lumina dreptei socoteli. Pe aceasta o numeşte Apostolul „soare“, zicând: „Soarele să nu apună întru mânia voastră“ (Efes. IV, 26). Dar i se mai zice şi „cârmă a vieţii“, precum este scris: „Aceia întru care nu este cârmuire cad ca frunzele“. Scriptura o mai numeşte şi „sfat“, şi ne învaţă că fără de el să nu săvârşim nimic. Astfel nici chiar vinul cel duhovnicesc, care înveseleşte inima omului, nu ne este îngăduit să-l bem fără dreaptă socoteală (Ps. X, 15). Căci zice cuvântul: „Cu sfat bea vinul“. Şi iarăşi zice: „Ca o cetate surpată şi fără ziduri, aşa este omul care nu face toate cu sfat“ (Prov. XXV, 28). În dreapta socoteală este înţelepciunea, în ea înţelegerea şi simţirea fără de care nu se poate clădi nici casa noastră cea mai dinlăuntru şi nu se poate aduna nici bogăţia duhovnicească, după cuvântul: „Cu înţelepciune se zideşte casa şi cu mintea se reînnoieşte, şi cu prevederea se umplu cămările de bogăţie“ (Prov. XXIV, 3–4). Ea se numeşte şi hrană tare, dat fiind că numai aceia care, în urma obişnuinţei, şi-au deprins simţirile să deosebească binele de rău sunt capabili de ea. Din toate acestea se arată lămurit că nici o virtute nu se naşte şi nu rămâne neclintită până la urmă, fără dreapta socoteală. Ea este maica şi păzitoarea tuturor virtuţilor. Aceasta a fost socotinţa şi părerea Sfântului Antonie, la care s-au alăturat şi ceilalţi Părinţi.
Iar ca să întărim cuvântul Sfântului Antonie cu pilde mai noi, din vremile noastre, aduceţi-vă şi voi aminte de Iron şi de căderea jalnică ce a pătimit-o nu de multe zile sub ochii noştri, întrucât batjocura diavolului a căzut din înălţimea vieţuirii sale în adâncurile morţii. Ne aducem aminte de el că cincizeci de ani a petrecut în pustia apropiată, vieţuind în mare asprime şi în stăruitoare înfrânare. El a căutat pustia şi singurătatea mai tare ca toţi cei de aici. Totuşi după aşa de mari osteneli şi lupte, batjocorindu-se de diavolul, s-a rostogolit într-o cădere foarte grea, încât pe toţi Părinţii şi fraţii din pustia apropiată i-a adus la nemângâiată jale. N-ar fi pătimit el aceasta dacă ar fi fost întărit în virtutea dreptei socoteli, care l-ar fi învăţat să nu se încreadă în judecata sa, ci să asculte sfatul Părinţilor şi al fraţilor. Dar el, luându-se după părerea sa într-atât a urmărit postul şi despărţirea de oameni, încât nici la sărbătoarea Sfintelor Paşti nu venea la biserică, ca nu cumva, întâlnindu-se cu Părinţii şi fraţii, să fie silit să mănânce împreună cu ei legume sau altceva din cele ce se aduceau la trapeză şi să i se pară că a căzut de la regula sa. Deci după ce a fost amăgit multă vreme de voia sa, primind pe îngerul satanei şi închinându-se ca unui înger al luminii, a primit de la el porunca să se arunce la miezul nopţii într-o fântână foarte adâncă, spre a cunoaşte şi cu lucrul că nu se va primejdui, dată fiind virtutea mare ce o are şi ostenelile cele după Dumnezeu. Iar el nedeosebind cu judecata cine-i cel ce-l sfătuieşte acestea, ci fiind întunecat la înţelegere, s-a aruncat în fântână la miezul nopţii. După oarecare vreme aflând fraţii întâmplarea, abia cu mare osteneală l-au putut scoate mai mult mort. Iar după ce l-au scos a mai trăit două zile şi într-a treia a murit, lăsând fraţilor şi bătrânului Pafnutie jale nemângâiată. Acesta, îndemnat de multa iubire de oameni şi aducându-şi aminte de marile osteneli ale aceluia şi de anii mulţi la număr pe care i-a răbdat în pustie cu stăruinţă, nu l-a lipsit de pomenirea şi prinosul celor adormiţi, ca doară să nu fie numărat cu sinucigaşii.
Dar ce să zic de cei doi fraţi care trăiau dincolo de pustia Tebaidei, unde petrecea odată şi fericitul Antonie? Aceştia, îndemnaţi de un gând nesocotit, s-au sfătuit să meargă în pustia mai dinlăuntru, care este foarte mare şi nelucrată, hotărând să nu primească hrană de la om, ci numai pe aceea ce le-o va da Domnul în chip minunat. Întâlnindu-i deci pe aceştia rătăcind prin pustie şi pierind de foame, mazikii, cel mai sălbatic şi mai crud dintre neamurile sălbatice, îşi schimbară, prin dumnezeiască orânduire, sălbăticia firii în iubire de oameni şi îi întâmpinară cu pâine. Atunci unul din cei doi fraţi, venind la dreapta socoteală, a primit pâinea cu bucurie şi mulţumire, socotind că oamenii aceştia aşa de cruzi şi de sălbatici, care se bucură totdeauna de sânge de om, nu s-ar fi îndurat de ei, care erau atât de pieriţi, şi nu le-ar fi adus pâine, dacă nu i-ar fi îndemnat însuşi Dumnezeu s-o facă. Celălalt însă, respingând hrana ca fiind adusă de oameni şi stăruind în gândul cel nesocotit, a murit de foame. Deşi la început amândoi s-au sfătuit rău, punându-şi în minte un gând nesocotit şi pierzător, totuşi unul, venindu-şi la dreapta socoteală, a îndreptat spre bine ceea ce hotărâse pripit şi fără socoteală. Celălalt însă, stăruind în închipuirea nebună şi aflându-se afară de dreapta socoteală, şi-a atras asupra-şi moartea, pe care Dumnezeu a vrut să o abată de la el.
Ce să zic şi de acela al cărui nume nu vreau să-l spun, fiindcă trăieşte? El primea adeseori pe dracul sub chip de înger şi primea şi descoperiri de la el, văzând neîncetat în chilie lumină ca de lampă. În cele din urmă acela i-a poruncit să aducă jertfă lui Dumnezeu pe fiul său, pe care-l avea cu sine în mânăstire, ca să fie învrednicit de cinstea patriarhului Avraam. Şi atât de mult a ascultat sfatul aceluia, încât ar fi săvârşit de fapt junghierea fiului său de n-ar fi băgat fiul său de seamă că îşi ascuţea cuţitul împotriva obiceiului şi gătea frânghii cu care avea să-l lege ca pentru o ardere de tot, ceea ce l-a făcut să-şi caute scăparea prin fugă.
Am lungi vorba multă vreme istorisind şi amăgirea unuia din Mesopotamia, care, cu toate că a dovedit o aşa de mare înfrânare încât a stat mulţi ani încuiat în chilia sa, în cele din urmă a fost batjocorit cu diavoleşti descoperiri şi visuri încât, după aşa de mari osteneli şi virtuţi cu care a întrecut pe toţi monahii ce petreceau acolo, a căzut în iudaism şi a primit tăierea împrejur. Căci, vrând diavolul să-l înşele, îi arăta de multe ori visuri aivea, ca prin acestea să-l facă să primească uşor rătăcirea la care voia să-l aducă. Astfel, i-a arătat într-o noapte neamul creştinilor, în frunte cu apostolii şi cu mucenicii, întunecat, acoperit de toată ruşinea şi prăpădit de jale şi întristare, iar într-altă parte, dimpotrivă, norodul jidovesc, cu Moise şi proorocii, învăluit în lumină strălucitoare şi petrecând în bucurie şi fericire. Deci l-a sfătuit amăgitorul că, de vrea să aibă parte de fericirea şi bucuria norodului jidovesc, să primească tăierea împrejur, iar el, lăsându-se amăgit, a făcut aşa.
Din toate câte v-am spus se vede prea bine că nu s-ar fi batjocorit toţi aceia aşa de rău şi de jalnic, dacă ar fi dobândit darul deosebirii.
După acestea a zis Gherman: „Ni s-a arătat îndeajuns, cu pilde noi şi prin cuvintele Părinţilor din vechime, că dreapta socoteală este izvorul, rădăcina, capul şi legătura tuturor virtuţilor. Dar dorim să aflăm în ce fel am putea-o câştiga? Şi cum să cunoaştem adevărata dreaptă socoteală, cea de la Dumnezeu, spre deosebire de cea mincinoasă, amăgitoare şi de la diavolul?“ A răspuns atunci Ava Moise: „Adevărata dreaptă socoteală nu se dobândeşte decât prin adevărata smerenie, care ne face să arătăm Părinţilor nu numai faptele, ci şi gândurile noastre, şi să nu ne încredem în părerea noastră nicidecum, ci întru toate să urmăm povăţuirile bătrânilor şi să credem că aceea este bun, ce vor socoti ei ca atare. Aceasta nu numai că face pe monah să rămână neabătut de la calea cea dreaptă prin discernământul adevărat, ci îl păzeşte şi nevătămat de toate cursele diavolului. Căci este cu neputinţă să cadă în înşelăciunea dracilor cel ce îşi tocmeşte viaţa sa după judecata şi părerea celor înaintaţi. Într-adevăr, chiar până nu s-a învrednicit cineva de darul dreptei socoteli, prin însuşi faptul că-şi arată Părinţilor gândurile rele ale sale, le veştejeşte pe acestea şi le face mai slăbite. Căci, precum şarpele scos din ascunziş la lumină se sileşte să fugă şi să se ascundă, tot astfel şi gândurile cele rele date pe faţă prin mărturisire desăvârşită se grăbesc să fugă de la om.
Iar ca să înţelegeţi această virtute şi mai bine dintr-o pildă, vă voi istorisi fapta lui Ava Serapion, pe care el însuşi o amintea celor ce veneau la dânsul, ca să se ştie păzi. El zicea aşa: „Când eram mai tânăr, locuiam împreună cu Părintele meu. Şi mi se întâmpla că, după ce mâncam noi, ridicându-mă de la masă furam câte un posmag, îndemnat de diavolul, şi-l mâncam fără ştirea bătrânului. Deci stăruind eu aşa o bucată de vreme, am fost biruit de acest obicei şi nu-i mai puteam sta împotrivă. Cugetul mă mustra, dar bătrânului mi-era ruşine să-i spun. S-a întâmplat însă, prin purtarea de grijă a iubitorului de oameni Dumnezeu, de-au venit nişte fraţi la bătrânul, pentru folos duhovnicesc. Aceştia l-au întrebat despre gândurile lor. Şi a răspuns bătrânul: «Nimic nu vatămă pe monahi şi nu bucură pe draci mai tare ca ascunderea gândurilor de către Părinţii cei duhovniceşti». Le-a vorbit apoi şi despre înfrânare. Spunându-le el acestea, mi-am venit în sine-mi şi, gândindu-mă că Dumnezeu a descoperit bătrânului greşelile mele, m-am umilit şi am început a plânge. Am scos apoi din sân posmagul pe care-l furam după obiceiul meu cel rău şi, aruncându-mă la pământ, am cerut iertare pentru cele trecute şi rugăciune de întărire pentru cele ce vor veni. Atunci a zis bătrânul: «O, fiule, te-a izbăvit, chiar tăcând eu, mărturisirea ta. Spunând greşeala ta, ai junghiat pe dracul care te rănea prin tăcere. Până acum l-ai făcut să te stăpânească, fiindcă nu i-ai grăit împotrivă şi nu l-ai scos la arătare. De-acum nu va mai avea loc întru tine, căci l-ai scos din inima ta la arătare.» Şi nu isprăvi bătrânul vorba, şi iată lucrarea diavolească se arătă ca o pară de foc ieşind afară din sânul meu, iar chilia se umplu de putoare, cât socoteau fraţii aceia că s-a aprins pucioasă multă. Deci a zis atunci bătrânul: «Iată, prin semnul ce s-a făcut, Domnul a dat adeverire cuvintelor mele şi slobozirii tale». Aşa a ieşit de la mine, prin mărturisire, patima lăcomiei pântecelui şi lucrarea diavolească, încât nici în minte nu-mi mai venea acest fel de poftă.“ Iată dar că şi din cele zise de Ava Serapion ne învăţăm că atunci ne vom învrednici de darul adevăratei deosebiri, când vom crede nu părerii noastre, ci învăţăturii Părinţilor. Căci prin nici o altă greşeală nu duce diavolul pe monah mai uşor în prăpastie, ca prin aceea că-l înduplecă să lepede sfaturile Părinţilor şi să urmeze judecăţii şi voii sale. Trebuie să luăm pildă şi de la meşteşugurile şi ştiinţele omeneşti. Dacă acestea, pe care le pipăim cu mâinile şi le vedem cu ochii ori le auzim cu urechile, nu le putem învăţa de la noi, ci avem lipsă de cineva care să ne înveţe şi să ne îndrepteze bine, cum n-ar fi nebunie să credem că arta duhovnicească, cea mai grea dintre toate meşteşugurile, să nu aibă trebuinţă de învăţător? Mai ales că ea este ascunsă şi nevăzută şi numai de inima curată poate fi văzută. Iar neizbutirea în această artă nu aduce numai pagubă vremelnică, ci pierderea şi moartea veşnică a sufletului.“
A zis apoi Gherman: „Adeseori unii Părinţi ascultând gândurile fraţilor nu numai că nu i-au tămăduit, dar i-au şi osândit, şi i-au dus la deznădejde. Aceasta a făcut pe mulţi să se ruşineze de mărturisire şi să se acopere cu un văl de evlavie mincinoasă. Noi înşine am cunoscut o întâmplare ca aceasta în părţile Siriei. Căci un frate oarecare şi-a mărturisit gândurile sale cu toată curăţia şi cu toată sinceritatea unuia dintre bătrânii de acolo, dezvelindu-i fără sfială cele ascunse ale inimii. Iar acela, cum a auzit, a şi început să se mânie şi să se oţărască asupra fratelui, ocărându-l pentru astfel de gânduri rele, încât mulţi auzind de aceasta s-au ruşinat să-şi mai mărturisească gândurile lor bătrânilor.“
A răspuns Ava Moise: „Este bine, precum am zis mai înainte, să nu ascunzi gândurile tale de către Părinţi. Dar să nu le destăinui oricui ţi-ar ieşi în cale, ci să le vesteşti bătrânilor duhovniceşti care au darul deosebirii, şi nu celor ce nu-s decât albiţi de vreme. Căci mulţi, uitându-se la vârstă, şi-au mărturisit gândurile lor, dar în loc să primească tămăduire, au căzut în deznădejde pentru neiscusinţa bătrânilor. Era un frate oarecare foarte sârguincios. Acesta, fiind tare supărat de dracul curviei, a mers la un bătrân şi i-a mărturisit gândurile sale. Iar acela, fiind neiscusit, după ce l-a ascultat, s-a mâniat şi i-a zis că este ticălos şi nevrednic de cinul călugăresc, căci a primit astfel de gânduri. Auzind acestea, fratele a căzut în deznădejde şi, părăsindu-şi locul său, se întorcea la lume. Pe cale, din orânduire dumnezeiască, s-a întâlnit cu Ava Apollo, cel mai încercat dintre bătrâni, care, văzându-l abătut şi foarte posomorât, l-a întrebat zicând: «Fiule, din ce pricină eşti aşa de mâhnit?» Acesta, la început, pentru multa mâhnire, nu i-a răspuns bătrânului nimic; mai pe urmă, mult rugându-l bătrânul, a spus ale sale, zicând: «Fiindcă adesea mă supără gândurile, m-am dus şi m-am mărturisit la bătrânul cutare, iar după cuvântul lui nu mai am nădejde de mântuire şi, fiind deznădăjduit, mă duc la lume». Auzind acestea, Ava Apollo îl mângâie pe fratele şi-l sfătui mult, zicând: «Nu te mira, fiule, şi nu deznădăjdui de tine, că eu mă aflu în vârsta cărunteţilor şi cu toate acestea foarte mult sunt supărat de asemenea gânduri. Deci nu te descuraja pentru această căldură care nu se tămăduieşte atât prin silinţă omenească, cât prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dăruieşte-mi numai ziua ta de astăzi şi întoarce-te în chilia ta.» Şi a făcut fratele aşa. Iar Ava Apollo, după ce s-a despărţit de el, a mers la chilia bătrânului care deznădăjduise pe fratele. Şi stând afară, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: «Doamne, Cela ce laşi să vie ispite pentru folos, întoarce războiul fratelui asupra bătrânului acestuia, ca prin cercare să înveţe la bătrâneţile sale ceea ce în lungă vreme n-a învăţat, anume să pătimească împreună cu cei ispitiţi». Iar după ce a sfârşit rugăciunea, văzu îndată un arap stând aproape de chilie şi repezind săgeţi asupra bătrânului, care, rănit fiind de acestea, începu să se învârtă încoace şi-ncolo, ca într-o beţie, până ce, nemaiputând suferi, a ieşit din chilie şi pe aceeaşi cale cu tânărul se întorcea la lume. Ava Apollo, înţelegând ceea ce s-a întâmplat, l-a întâmpinat zicând: «Unde te duci şi ce pricină te-a turburat aşa de tare?» Iar bătrânul, simţind că sfântul cunoaşte ale sale, n-a zis nimic de ruşine. A zis însă Ava Apollo: «Întoarce-te în chilia ta şi de aci înainte cunoaşte slăbiciunea ta, şi să te socoteşti pe tine sau neştiut de diavolul, sau nebăgat în seamă de el, pentru că nu te-ai învrednicit de lupta cu el. Dar ce zic „lupta“, când nici atacul lui de-o zi n-ai fost în stare să-l suporţi. Iar aceasta ţi s-a întâmplat din pricină că, primind tu pe un tânăr luptat de vrăjmaşul, în loc să-l îmbărbătezi la luptă, l-ai adus la deznădejde nebăgând în seamă porunca aceea înţeleaptă, care zice: „Scapă pe cei târâţi la moarte şi nu înceta să răscumperi pe cei duşi la junghiere“ (Prov. XXIV, 11); dar nici pilda Mântuitorului nostru, care zice: „Trestia zdrobită n-o frânge şi inul ce fumegă nu-l stinge“ (Matei XII, 20).» Căci nimenea n-ar putea răbda uneltirile vrăjmaşului, nici stinge înfierbântarea cea înfocată a firii de n-ar întări darul lui Dumnezeu slăbiciunea omenească. Deci, după ce s-a împlinit această lucrare mântuitoare pentru noi, să ne rugăm laolaltă lui Dumnezeu ca să înlăture biciul cel lăsat asupra ta. Căci El aduce suferinţa şi iarăşi tămăduieşte, răneşte şi cu mâinile Sale vindecă, smereşte şi înalţă, omoară şi înviază, pogoară în iad şi ridică.“ Aceasta zicând şi rugându-se, îndată s-a izbăvit acela de războiul adus asupra lui. Apoi l-a sfătuit să ceară de la Dumnezeu să-i dea cuvânt de învăţătură, ca să ştie ce să grăiască la vremea cuvenită.
Deci din toate cele zise să învăţăm că nu se află altă cale sigură de mântuire decât aceasta: Să mărturiseşti gândurile tale Părinţilor celor mai cu dreaptă socoteală şi să te laşi îndrumat de ei spre virtute, şi nicidecum de gândul şi de părerea ta. Chiar de s-ar întâmpla cuiva să nimerească vreun bătrân mai simplu sau mai puţin iscusit, pentru aceasta nu trebuie să ocolească a-şi mărturisi gândurile sale Părinţilor celor mai iscusiţi şi să nesocotească predania strămoşilor. Căci şi aceştia nu din îndemnul lor, ci din al lui Dumnezeu şi al Scripturilor insuflate au lăsat urmaşilor sfatul ca să întrebe pe cei ce au înaintat mai mult ca ei. Putem să învăţăm aceasta şi din alte multe ce se cuprind în Scriptura cea de Dumnezeu insuflată, dar mai ales din istoria lui Samuil. Acesta, fiind închinat de prunc de către mama sa lui Dumnezeu şi învrednicindu-se să-i vorbească Dumnezeu, n-a crezut totuşi gândului său, ci, fiind chemat o dată şi de două ori de Dumnezeu, a alergat la bătrânul Eli şi după povăţuirea acestuia şi-a tocmit felul cum trebuie să răspundă lui Dumnezeu (1 Regi III, 1–14). Pe cel ce l-a găsit Dumnezeu vrednic de Sine, prin chemarea Sa voieşte să-l povăţuiască prin îndrumarea şi porunca bătrânului, ca prin aceasta să fie călăuzit spre smerenie.
Iar pe Pavel, chemându-l Hristos prin Sine însuşi şi vorbindu-i, deşi putea să-i deschidă ochii numaidecât şi să-l înveţe calea desăvârşirii, îl trimite la Anania şi-i porunceşte să înveţe de la acela calea adevărului, zicându-i: „Scoală-te, intră în cetate şi acolo ţi se va spune ce trebuie să faci“ (Fapte IX, 6). Prin acestea ne învaţă să urmăm îndrumarea celor ce au călătorit înaintea noastră, ca nu cumva, înţelegându-se rău cele zise bine despre Pavel, să-I ia urmaşii pildă de îndrăzneală, vrând fiecare să fie îndrumat la adevăr de Însuşi Dumnezeu, ca şi Pavel, şi nu prin povăţuirea Părinţilor. Că acestea sunt aşa, putem afla nu numai din cele zise, ci şi din cele ce le-a arătat Apostolul prin fapte, după cum însuşi scrie: „M-am suit la Ierusalim să văd pe Petru şi pe Iacov şi le-am arătat Evanghelia pe care o propovăduiesc, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în deşert“ (Gal. II, 2). Şi a făcut aceasta măcar că era însoţit de darul Sfântului Duh prin puterea semnelor ce le făcea. Cine va fi, aşadar, atât de mândru şi plin de sine, încât să-şi rânduiască vieţuirea după părerea şi judecata sa, când vasul alegerii mărturiseşte că are trebuinţă de sfatul apostolilor celor mai înainte de el? Se vede lămurit şi din acestea că Domnul nu descoperă nimănui calea desăvârşirii, decât acelora ce sunt îndrumaţi pe dânsa de Părinţii cei duhovniceşti, precum zice şi proorocul: „Întreabă pe părintele tău şi-ţi va vesti ţie, pe cei mai bătrâni ca tine şi-ţi vor spune“.
Suntem datori deci să dobândim cu toată puterea şi cu toată sârguinţa noastră darul deosebirii, care ne va putea păzi nevătămaţi de întinderea peste măsură spre amândouă părţile. Căci despre amândouă zic Părinţii că sunt la fel de vătămătoare: atât întinderea peste măsură a postului, cât şi săturarea pântecelui; atât privegherea peste măsură, cât şi săturarea de somn; şi la fel toate trecerile peste măsură. Am cunoscut pe unii care n-au fost biruiţi de îmbuibarea pântecelui, dar au fost doborâţi de postirea cea peste măsură şi s-au rostogolit spre aceeaşi patimă a îmbuibării pântecelui, din slăbirea ce le-a venit de pe urma postirii fără măsură. Îmi aduc aminte că şi eu am pătimit una ca aceasta. Aşa de mult mă înfrânam, încât uitam de trebuinţa hranei până şi două şi trei zile, şi nicidecum n-aş fi dorit hrană de nu m-ar fi îndemnat alţii să mănânc. Şi iarăşi, din uneltirea diavolului aşa fugise somnul de la ochii mei, încât foarte multe nopţi de-a rândul rămâneam neadormit şi rugam pe Dumnezeu să-mi facă parte şi mie de puţin somn. Mai greu m-am primejduit din pricina nemâncării şi a privegherii fără măsură decât din pricina îmbuibării pântecelui şi a somnului mult.“
Cu aşa de minunate învăţături ne-a înveselit inima Sfântul Moise, încât noi, folosindu-ne, nu ştiam cum să preamărim pe Domnul, care dă atâta înţelepciune celor ce se tem de Dânsul.
Lui I se cuvine stăpânirea şi cinstea, în veci. Amin.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul