Religio

Cartea:

Cărți

Ale aceluiaşi – Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptăţesc din fapte, în 226 de capete

(Textul din P. G. 65, 930C–966A, cu toate că e acelaşi cu cel din Filocalia greacă, e împărţit numai în 211 capete.)

1. În cele scrise mai jos se va respinge, de către cei ce cred tare şi cunosc adevărul, credinţa greşită în faptele dinafară.
2. Domnul, vrând să arate că orice poruncă e o datorie, iar, pe de altă parte, că înfierea se dă oamenilor în dar pentru sângele Său, zice: „Când veţi fi făcut toate cele poruncite vouă, ziceţi: Slugi netrebnice suntem şi ceea ce am fost datori să facem, aceea am făcut“ (Luca XVII, 10). Deci Împărăţia cerurilor nu este plata faptelor, ci harul Stăpânului, gătit slugilor credincioase.
3. Robul nu cere slobozirea ca plată, ci mulţumeşte pentru ea, ca un îndatorat, şi o primeşte în dar.
4. Hristos a murit, după Scripturi, pentru păcatele noastre şi celor ce Îi slujesc bine, le dăruieşte slobozirea. Căci zice: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău“ (Matei XXV, 21).
5. Încă nu e slugă credincioasă cel ce se reazemă pe simpla cunoştinţă; ci cel ce crede prin ascultare lui Hristos, care a poruncit.
6. Cel ce cinsteşte pe Stăpânul împlineşte cele poruncite. Iar greşind sau neascultând, rabdă urmările care i se cuvin.
7. Dacă eşti iubitor de învăţătură, fă-te iubitor şi de osteneală. Căci simpla cunoştinţă îngâmfă pe om.
8. Încercările care ne vin pe neaşteptate ne învaţă, cu bun rost, să fim iubitori de osteneală şi ne atrag, chiar dacă nu vrem, la pocăinţă.
9. Necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele păcatelor proprii. Iar dacă le răbdăm prin rugăciune, ne vom bucura iarăşi de venirea lucrurilor bune.
10. Unii oameni fiind lăudaţi pentru virtute s-au lăsat cuceriţi de plăcere, iar plăcerea aceasta nutrită de slava deşartă au socotit-o mângâiere. Alţii, mustraţi pentru păcat, s-au umplut de durere, şi durerea cea spre folos au socotit-o lucrare a păcatului.
11. Toţi aceia care, pentru faptul că se nevoiesc, dispreţuiesc pe cei mai nebăgători de seamă, socotesc că se îndreaptă din fapte trupeşti. Şi toţi cei care, rezemându-se pe simpla cunoştinţă, nesocotesc pe cei lipsiţi de cunoştinţă se găsesc cu mult mai neînţelepţi decât aceia.
12. Cunoştinţa fără faptele care urmează din ea nu e sigură, chiar dacă e adevărată. Căci fapta este întărirea oricărui lucru.
13. Adeseori din negrija pentru fapte se întunecă şi cunoştinţa. Căci lucrurile a căror împlinire a fost nesocotită s-au şters în parte şi din amintire.
14. Scriptura de aceea ne îndeamnă să dobândim cunoştinţa lui Dumnezeu, ca să-I slujim Lui cum se cuvine prin fapte.
15. Când împlinim poruncile la arătare, luăm cele cuvenite de la Domnul pe măsura acestei împliniri; dar ne folosim după scopul ce-l urmărim.
16. Cel ce vrea să facă ceva şi nu poate e socotit de către cunoscătorul de inimi, Dumnezeu, ca şi când ar fi făcut. Iar aceasta trebuie să o înţelegem atât cu privire la cele bune, cât şi la cele rele.
17. Mintea fără trup face multe lucruri bune şi rele. Dar trupul fără minte nu poate face nici una din acestea, deoarece legea slobozeniei se cunoaşte înainte de faptă.
18. Unii, neîmplinind poruncile, socotesc că cred drept. Alţii, împlinindu-le, aşteaptă Împărăţia ca o plată datorată. Şi unii, şi alţii greşesc faţă de adevăr.
19. Stăpânul nu datorează plată robilor; dar iarăşi, nici cei ce nu slujesc drept nu dobândesc slobozenia.
20. Dacă Hristos a murit pentru noi, după Scripturi, şi nu mai trăim nouă înşine, „ci Aceluia care a murit şi a înviat pentru noi“ (2 Cor. V, 15), vădit este că suntem datori să-I slujim până la moarte. Cum vom socoti, aşadar, înfierea ca ceva ce ni se datorează?
21. Hristos e Stăpân prin fiinţă şi Stăpân prin opera de mântuire, deoarece neexistând noi ne-a făcut, iar murind din pricina păcatului, ne-a răscumpărat prin sângele Său şi celor ce cred le-a dăruit harul.
22. Când auzi Scriptura zicând că Dumnezeu „va răsplăti fiecăruia după faptele sale“ (Ps. LXI, 13), să nu înţelegi că e vorba de fapte de o vrednicie egală cu gheena sau cu Împărăţia, ci că Hristos va răsplăti faptele necredinţei în El sau ale credinţei nu ca un schimbător care cântăreşte preţul lucrurilor de schimb, ci ca Dumnezeu, Ziditorul şi Răscumpărătorul nostru.
23. Cei ce ne-am învrednicit de baia naşterii de-a doua săvârşim faptele bune nu pentru răsplată, ci pentru păzirea curăţeniei date nouă.
24. Tot lucrul bun, pe care-l săvârşim prin firea noastră, ne face să ne reţinem de la răul contrar, dar nu ne poate adăuga un spor de sfinţenie, fără har.
25. Cel ce se înfrânează se reţine de la lăcomia pântecelui; cel ce dispreţuieşte avuţia, de la zgârcenie; cel liniştit, de la vorbărie; cel curat, de la iubirea de plăceri; cel cuviincios, de la desfrânare; cel ce se ajunge cu ce are, de la iubirea de argint; cel blând, de la turburare; cel cu cuget smerit, de la slava deşartă; cel supus, de la iubirea de vrajbă; cel ce mustră, de la făţărie. De asemenea, cel ce se roagă e străin de deznădejde; săracul, de multă avuţie; mărturisitorul, de tăgăduire; mucenicul, de slujirea la idoli. Vezi cum toată virtutea săvârşită până la moarte nu e altceva decât reţinerea de la păcat. Iar reţinerea de la păcat e un lucru al firii, nu ceea ce aduce răsplata Împărăţiei.
26. Omul de-abia păzeşte cele ale firii lui. Hristos însă, prin cruce, dăruieşte înfierea.
27. Este o poruncă restrânsă şi este alta cuprinzătoare. Prin cea dintâi se porunceşte să dăm o parte din ceea ce avem celui ce n-are; printr-a doua se porunceşte lepădarea de toate avuţiile.
28. Este o lucrare a harului, necunoscută celui slab la minte; şi este o altă lucrare, a păcatului, care seamănă cu adevărul. Dar e bine să nu cercetăm prea stăruitor aceste lucruri, ca să nu rătăcim. Ci toate să le aducem, prin nădejde, lui Dumnezeu, căci el ştie folosul amândurora.
29. Cel ce vrea să străbată marea spirituală rabdă îndelung, cugetă smerit, veghează şi se înfrânează. De se va sili să treacă fără acestea patru, se va turbura cu inima, dar de trecut nu va putea.
30. Liniştirea e reţinerea de la rele. Iar de-şi va lua cineva cu sine şi cele patru virtuţi, pe lângă rugăciune, nu va avea alt ajutor mai sigur spre starea de nepătimire.
31. Nu se poate linişti mintea fără trup, precum nu poate fi surpat zidul dintre ele fără liniştire şi rugăciune.108(Adică nu-şi poate linişti cineva mintea dacă nu-şi linişteşte şi trupul; de asemenea, nu se poate străbate de la viaţa după trup la cea în duh fără liniştire şi rugăciune.)
32. „Trupul pofteşte împotriva duhului şi duhul împotriva trupului“ (Gal. V, 17). Iar cei ce umblă în duh nu vor împlini pofta trupului.
33. Nu există rugăciune desăvârşită fără o chemare a minţii. Iar cugetul care strigă neîmprăştiat va fi auzit de Domnul.
34. Mintea care se roagă neîmprăştiat strâmtorează şi frânge inima; iar „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi“ (Ps. L, 19).
35. Rugăciunea încă se numeşte virtute, deşi e maica virtuţilor. Căci le naşte pe acelea prin împreunarea cu Hristos.
36. Tot ce am săvârşi fără rugăciune şi nădejde bună ne este pe urmă vătămător şi fără preţ.
37. Când auzi că „cei de pe urmă vor fi întâi şi cei dintâi vor fi pe urmă“ (Matei XIX, 30; XX, 16), înţelege pe cei părtaşi de virtuţi şi pe cei părtaşi de dragoste. Căci iubirea e cea din urmă dintre virtuţi, după rând, dar e cea dintâi dintre toate, după cinste, vădindu-le pe cele care s-au născut înaintea ei, ca fiind cele de pe urmă.
38. Dacă în vreme ce te rogi te copleşeşte trândăvia sau eşti supărat în diferite chipuri de păcat, adu-ţi aminte de moarte şi de muncile înfricoşate. Dar e mai bine să te lipeşti de Dumnezeu prin rugăciune şi nădejde, decât să te gândeşti la lucruri din afară, chiar dacă sunt de folos.
39. Nici una din virtuţi nu deschide singură, prin sine uşa firii noastre, dacă nu sunt împletite toate întreolaltă.
40. Nu e înfrânat cel ce se nutreşte cu gânduri. Căci chiar de sunt folositoare, nu-s mai folositoare ca nădejdea.
41. Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar de s-ar ruga un sfânt pentru un asemenea păcat al altuia, nu e auzit.
42. Cel ce se pocăieşte cum se cuvine nu va respinge osteneala pentru păcatele vechi, ci îşi va câştiga printr-însa îndurarea lui Dumnezeu.
43. Dacă suntem datori să facem în fiecare zi toate câte le are firea noastră bune, ce vom da lui Dumnezeu în schimb pentru relele pe care le-am făcut mai înainte?
44. Orice prisos de virtute am adăuga astăzi, el e o dovadă a negrijii trecute, nu un drept la răsplată.109(Vezi această idee şi la Marcu Ascetul, în Despre botez.)
45. Cel ce se turbură cu mintea şi e liniştit cu trupul este asemenea celui turburat trupeşte şi împrăştiat cu mintea.
46. Turburarea de bunăvoie fie a minţii, fie a trupului, o sporeşte pe cealaltă, cea a minţii pe cea trupească şi cea a trupului pe cea a minţii. Căci împreunarea lor dă naştere unui rău şi mai mare.
47. Mare virtute e a răbda cele ce vin asupra noastră şi a iubi pe cei ce ne urăsc, după cuvântul Domnului (Matei V, 44).
48. Dovada iubirii nefăţărite e iertarea nedreptăţilor.
49. Nu pot fi iertate din inimă greşelile cuiva, fără cunoştinţă adevărată. Căci aceasta îi arată fiecăruia toate greşelile câte le face.
50. Nu vei pierde nimic din tot ce vei ierta pentru Domnul, căci la timpul cuvenit îţi vor veni înmulţite.
51. Când mintea uită de scopul cinstirii de Dumnezeu, fapta văzută a virtuţii îşi pierde valoarea.
52. Dacă fapta rău plănuită îi este stricăcioasă oricui, cu mult mai mult celor ce nu au grijă de amănuntele ei.
53. Filozofează cu fapta despre voia omului şi despre răsplata lui Dumnezeu. Căci ştiinţa nu e mai înţeleaptă sau mai folositoare decât fapta.
54. Ostenelilor pentru evlavie le urmează mângâierea. Iar aceasta o cunoaştem prin legea lui Dumnezeu şi prin conştiinţă.
55. Unul a primit un gând şi l-a ţinut fără multă socoteală. Altul l-a primit şi l-a confruntat cu adevărul. Este de întrebat care dintre ei a lucrat cu mai multă evlavie?
56. Răbdarea necazurilor e semnul cunoştinţei adevărate; la fel neînvinovăţirea oamenilor pentru nenorocirile tale proprii.
57. Cel ce face binele şi caută răsplata nu slujeşte lui Dumnezeu, ci voii sale.
58. Cel ce a păcătuit nu va putea scăpa de răsplată decât printr-o pocăinţă corespunzătoare cu greşeala.
59. Unii spun: „Nu putem face binele dacă nu primim în chip simţit harul Duhului“110(Aceasta era una din învăţăturile greşite ale masalianilor, care susţineau că harul numai atunci e prezent, când e simţit.).
60. Aceasta o spun pentru că, zăcând pururea în plăceri, prin libera lor hotărâre renunţă ca nişte neajutoraţi la ceea ce le este dat ca putere (τό κατά δύναμιν).111(În acest cap. se răspunde teoriei greşite din cap. precedent, arătându-se că harul ne este dat ca putere, dar transformarea acestei puteri în fapte atârnă de noi. În P. G. 65, 937A acest cap. ţine în chip nimerit de cap. precedent. De asemenea, cele trei cap. care urmează, 61–63AB, alcătuiesc în P. G. unul singur (56; 937D), în care Marcu Ascetul îşi expune învăţătura despre harul dat ca putere la botez şi despre actualizarea lui prin fapte, în termeni aproape identici cu cei din scrierea Despre botez.)
61. Căci celor botezaţi în Hristos li s-a dăruit harul în chip tainic; dar el lucrează în ei pe măsura împlinirii poruncilor. Harul nu încetează de a ne ajuta în chip ascuns; dar atârnă de noi să facem sau să nu facem binele pentru care avem putere.
62. Mai întâi harul trezeşte în chip dumnezeiesc conştiinţa. Aceasta îi face şi pe cei făcători de rele să se căiască şi să placă lui Dumnezeu.
63. El e ascuns, de asemenea, în învăţătura ce ne-o dă aproapele. Iar uneori se iveşte în cuget şi prin citire; sau învaţă mintea prin cugetarea naturală despre adevărul lui. Dacă deci nu vom ascunde talantul acestei cugetări, vom intra în chip simţit întru bucuria Domnului.
64. Cel ce cere lucrările Duhului înainte de împlinirea poruncilor e asemenea robului cumpărat cu bani, care, îndată ce a fost cumpărat, cere deodată cu preţul şi scrisoarea de slobozire.
65. Cel ce socoteşte necazurile venite din afară ca aduse de dreptatea lui Dumnezeu, acela, căutând pe Domnul, a aflat deodată cu dreptatea Lui şi cunoştinţa.
66. Dacă vei înţelege ce zice Scriptura, că „în tot pământul stăpânesc judecăţile lui Dumnezeu“ (Ps. XIV, 7), orice întâmplare ţi se va face învăţător spre cunoştinţa de Dumnezeu.
67. Fiecare întâmpină ceea ce îi vine, după ideea sa. Dar numai Dumnezeu ştie cum i se potriveşte fiecăruia ceea ce îi vine.
68. Când suferi vreo ocară de la oameni, cugetă îndată la slava ce-ţi va veni de la Dumnezeu (Ioan V, 44). Şi ocara te va lăsa neîntristat şi neturburat; iar slava, credincios şi nesupus osândei, când va veni.
69. Când eşti lăudat de mulţime, după bunăvoinţa lui Dumnezeu, să nu amesteci nimic semeţ în ceea ce ţi-a hărăzit Domnul, ca nu cumva, schimbându-te, să cazi în starea dimpotrivă.
70. Sămânţa nu va creşte fără pământ şi apă; iar omul nu se va folosi fără osteneli de bunăvoie şi fără ajutor dumnezeiesc.
71. Fără nor nu vine ploaie, iar fără conştiinţă bună nu poţi plăcea lui Dumnezeu.
72. Nu respinge învăţătura, chiar dacă eşti foarte cuminte. Căci iconomia lui Dumnezeu e mai folositoare ca înţelepciunea noastră.
73. Când inima e mişcată de vreo plăcere de la locul ostenelilor de bunăvoie devine anevoie de reţinut, asemenea unui bolovan foarte greu, ce se rostogoleşte la vale.
74. Precum un viţel nedeprins, alergând după iarbă, ajunge la un loc mărginit de prăpăstii din amândouă părţile, la fel se află sufletul pe care gândurile l-au desfăcut pe-ncetul de locul său.
75. Când mintea, dobândind bărbăţie în Domnul, desface sufletul de obişnuinţe învechite, atunci inima e chinuită de minte şi de patimă ca de nişte călăi care o trag încoace şi încolo.
76. Precum cei ce plutesc pe mare rabdă cu plăcere arsura soarelui, la fel cei ce urăsc păcatul iubesc mustrarea. Pentru că cea dintâi se împotriveşte vântului, cea de-a doua, patimilor.
77. Precum fuga în timpul iernii sau sâmbăta (Matei XXIV, 20) aduce durere trupului şi întinare sufletului, la fel răscoala patimilor, în trupul îmbătrânit şi în sufletul sfinţit.
78. Nimenea nu e atât de bun şi de milos ca Domnul; dar nici El nu iartă pe cel ce nu se pocăieşte.
79. Mulţi ne întristăm pentru păcate; dar primim cu plăcere cauzele lor.
80. Sobolul, care se târâie sub pământ, fiind orb nu poate vedea stelele; la fel cel ce nu crede lui Dumnezeu în privinţa celor vremelnice nu poate crede nici în privinţa celor veşnice.
81. Cunoştinţa adevărată s-a dăruit oamenilor de către Dumnezeu ca har, înainte de har; şi ea învaţă pe cei ce se împărtăşesc de ea să creadă înainte de toate în Cel ce le-a dăruit-o.
82. Când sufletul care a păcătuit nu primeşte necazurile ce vin asupra-i, atunci îngerii zic despre el: „Am doftorit Babilonul şi nu s-a vindecat“ (Ierem. LI, 9).
83. Mintea care a uitat de cunoştinţa adevărată se luptă pentru cele potrivnice, ca pentru unele ce-i sunt de folos.
84. Precum focul nu poate zăbovi în apă, tot aşa nici gândul urât în inima iubitoare de Dumnezeu. Căci tot cel ce iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi osteneala. Iar osteneala de bunăvoie e vrăjmaşă plăcerii prin fire.
85. Patima ajungând stăpână peste fapte cu ajutorul voinţei se impune pe urmă silnic şi dacă nu vrea cel părtaş de ea.
86. De vin asupra noastră gânduri fără voie, să fim siguri că iubim cauzele lor; iar de vin gânduri cu voie, iubim şi lucrurile spre care se îndreaptă.
87. Părerea de sine şi îngâmfarea sunt pricini ale hulirii; iar iubirea de argint şi slava deşartă sunt pricini ale neîndurării şi ale făţărniciei.
88. Când diavolul vede că mintea s-a rugat din inimă, aduce ispite mari şi răutăcios uneltite. Căci nu vrea să stingă virtuţi mici prin ispite mari.
89. Un gând care zăboveşte arată împătimirea omului. Iar dacă e alungat repede, arată război şi împotrivire.
90. Trei sunt locurile spirituale la care vine mintea când se schimbă: cel după fire, cel mai presus de fire şi cel împotriva firii. Când vine la locul după fire, se descoperă pe sine ca pricina gândurilor rele şi-şi mărturiseşte lui Dumnezeu păcatele, recunoscând pricinile patimilor. Când vine la locul cel împotriva firii, uită de dreptatea lui Dumnezeu şi se războieşte cu oamenii pe motiv că o nedreptăţesc. Iar când e ridicată la locul mai presus de fire, află roadele Duhului Sfânt, pe care le-a arătat Apostolul: iubire, bucurie, pace (Gal. V, 22) şi cele următoare; şi ştie că dacă alege grijile trupeşti nu poate rămâne acolo. Dar dacă se desparte de locul acela cade în păcat şi în necazurile care urmează păcatului, chiar dacă nu îndată, dar, desigur, la vremea sa, când ştie dreptatea lui Dumnezeu.
91. Atâta adevăr se cuprinde în cunoştinţa fiecăruia, câtă siguranţă îi dau blândeţea, smerenia şi dragostea.
92. Tot cel ce s-a botezat după dreapta credinţă a primit tainic tot harul. Dar se umple de cunoştinţa sigură a acestui fapt după aceea, prin lucrarea poruncilor.
93. Porunca lui Hristos, împlinită cu conştiinţă, dăruieşte mângâiere după mulţimea durerilor inimii. Dar fiecare din acestea vine la timpul său.
94. Roagă-te stăruitor la orice lucru, ca unul ce nu poţi face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu.
95. Nimic nu ajută mai mult lucrării ca rugăciunea; şi pentru a câştiga bunăvoinţa lui Dumnezeu, nimic nu e mai de folos ca ea.
96. Toată lucrarea poruncilor se cuprinde în ea. Căci nimic nu stă mai sus ca dragostea de Dumnezeu.
97. Rugăciunea neîmprăştiată e semn de iubire faţă de Dumnezeu la cel ce stăruie în ea. Negrija de ea şi împrăştierea ei sunt dovada iubirii de plăceri.
98. Cel ce priveghează rabdă şi se roagă nestrâmtorat, se împărtăşeşte în chip vădit de Duhul Sfânt. Iar cel ce e strâmtorat în acestea, dar rabdă totuşi cu voia, primeşte şi el îndată ajutor.
99. O poruncă se vădeşte mai aleasă ca alta. De aceea există şi o credinţă mai sigură ca altă credinţă.
100. Este o credinţă din auz, după Apostol (Rom. X, 17), şi este o credinţă care e adeverirea lucrurilor nădăjduite (Evr. XI, 1).
101. Bine este să folosim prin cuvinte pe cei care întreabă; dar mai bine e să conlucrăm cu ei prin rugăciune şi virtute. Căci cel ce prin acestea se aduce pe sine lui Dumnezeu ajută şi aproapelui.
102. Dacă vrei să-l foloseşti fără vorbă multă pe iubitorul de învăţătură, îndeamnă-l la rugăciune, la credinţă dreaptă şi la răbdarea necazurilor. Căci prin acestea se dobândesc toate celelalte virtuţi.
103. Pentru lucrurile pentru care şi-a pus cineva nădejdea în Dumnezeu, nu se mai războieşte cu aproapele.
104. Dacă, potrivit Scripturii, tot ce ni se întâmplă fără voie îşi are pricina în cele săvârşite cu voia, nimeni nu e atât de duşman omului, ca el însuşi.
105. Tuturor relelor le premerge neştiinţa; iar a doua după neştiinţă e necredinţa.
106. Fugi de ispită prin răbdare şi prin rugăciune. Căci dacă i te împotriveşti fără acestea, vine asupra-ţi şi mai năvalnic.
107. Cel blând pentru Dumnezeu e mai înţelept decât cei înţelepţi şi cel smerit cu inima e mai puternic decât cei puternici. Căci ei poartă jugul lui Hristos întru cunoştinţă (Matei XI, 29).
108. Toate câte le grăim sau le săvârşim fără rugăciune ni se arată pe urmă sau greşite, sau vătămătoare şi ne dovedesc lipsiţi de cunoştinţă prin lucrurile care urmează.
109. Unul singur e drept din fapte, din cuvinte şi din gânduri. Din credinţă însă, din har şi din pocăinţă sunt mulţi drepţi.
110. Precum celui ce se pocăieşte îi e străină cugetarea semeaţă, aşa celui ce păcătuieşte de bunăvoie îi e cu neputinţă cugetarea smerită.
111. Cugetarea smerită nu e o osândire a noastră din partea conştiinţei, ci cunoştinţa harului lui Dumnezeu şi a compătimirii Lui.
112. Ceea ce e casa văzută pentru aerul obişnuit, aceea este mintea raţională pentru harul dumnezeiesc. Cu cât scoţi mai mult materia afară, cu atât mai mult năvăleşte acela înăuntru; şi cu cât o mâni pe aceasta mai mult înăuntru, cu atât mai mult se retrage acela.
113. Materia casei sunt vasele şi mâncările; iar materia minţii, slava deşartă şi plăcerea.
114. Nădejdea în Dumnezeu face inima largă; iar grija trupească o îngustează.
115. Harul Duhului e unul şi neschimbat; dar lucrează în fiecare precum voieşte.
116. Precum ploaia curgând în pământ dă plantelor calitatea lor proprie, celor dulci dulceaţa şi celor acre acreala, aşa harul intrând în inimile credincioşilor le dăruieşte lucrările care se potrivesc cu diferitele virtuţi.
117. Celui ce flămânzeşte pentru Hristos harul i se face hrană; celui ce însetează, băutură preadulce; celui ce tremură de frig, haină; celui ostenit, odihnă; celui ce se roagă, deplină încredinţare; celui ce plânge, mângâiere.
118. Deci când auzi Scriptura spunând despre Duhul Sfânt că s-a coborât peste fiecare dintre apostoli (Fapte II, 3–4) sau că a năvălit asupra unui prooroc (1 Regi X, 10; Iez. II, 2), sau că lucrează (1 Cor. XII, 11), sau se întristează (Efes. IV, 30), sau se stinge (1 Tes. V, 19), sau se mânie; şi iarăşi că unii au pârga Duhului (Rom. V, 23), alţii sunt plini de Duh Sfânt (Fapte II, 4), să nu cugeţi la vreo tăiere sau la vreo prefacere, sau la vreo schimbare a Duhului, ci crede, după cum am spus mai înainte, că el e nemutat, neschimbat şi atotputernic. De aceea el rămâne în lucrări ceea ce este, dar în acelaşi timp salvează în fiecare, în chip dumnezeiesc, ceea ce trebuie salvat. Căci el se revarsă peste cei botezaţi în chip desăvârşit, asemenea soarelui, dar fiecare dintre noi se luminează în măsura în care, urându-şi patimile care-l întunecă, le smulge din sine; precum, de asemenea, se întunecă în măsura în care, iubindu-le cugetă la ele.
119. Cel ce urăşte patimile smulge pricinile lor. Iar cel ce se supune pricinilor e războit de patimi, chiar dacă nu vrea.
120. Când suntem stăpâniţi de gânduri rele să ne învinovăţim pe noi înşine, şi nu păcatul strămoşesc.112(Vezi această idee şi la Marcu Ascetul, în Despre botez.)
121. Rădăcinile gândurilor sunt păcatele văzute, pe care le săvârşim cu mâinile, cu picioarele şi cu gura.
122. Nu poate sta de vorbă cu patima în minte cel ce nu iubeşte pricinile ei.
123. Căci cine stă la târguială cu slava deşartă dacă dispreţuieşte ruşinea? Sau cine se turbură pentru ocară dacă iubeşte umilinţa? Cine primeşte plăcerea trupească, având inimă zdrobită şi smerită? Sau cine se îngrijeşte şi se luptă pentru cele vremelnice dacă crede în Hristos?
124. Cel care, dispreţuit fiind de cineva, nu se gâlceveşte cu cel ce-l dispreţuieşte, nici cu cuvântul, nici cu gândul, a dobândit cunoştinţă adevărată şi arată credinţă tare Stăpânului.
125. Mincinoşi sunt fiii oamenilor care stau în cumpănă de-a face nedreptate (Ps. LXI, 10). Dar Dumnezeu păstrează pe seama fiecăruia ceea ce este drept.
126. Dacă nici cel ce nedreptăţeşte nu ajunge la vreun prisos, nici cel nedreptăţit nu e lipsit de ceva, omul trece ca o umbră, şi deci în deşert se turbură (Ps. XXXVIII, 7).
127. Când vezi pe cineva îndurerat de multe ocări, cunoaşte că, după ce s-a umplut de gânduri de-ale slavei deşarte, seceră acum cu scârbă spicele seminţelor din inimă.
128. Cel ce s-a bucurat de plăcerile trupeşti mai mult decât trebuie va plăti prisosul cu osteneli însutite.
129. Mai-marele e dator să spună supusului ceea ce e dator să facă; iar dacă nu e ascultat, să-i vestească venirea relelor.
130. Cel ce este nedreptăţit de cineva şi nu cere de la cel ce l-a nedreptăţit ceea ce i se datorează crede, cu privire la partea aceea, lui Hristos, şi va lua însutit în veacul acesta, şi va moşteni viaţa veşnică.
131. Aducerea-aminte de Dumnezeu face să se nască în inimă osteneala şi durerea pentru cinstirea lui; şi tot cel ce uită de Dumnezeu caută plăcerea şi fuge de durere.
132. Nu zice că cel izbăvit de patimi nu mai poate avea necazuri. Căci chiar dacă nu pentru el, e dator totuşi să aibă necazuri pentru aproapele.
133. Când vrăjmaşul are în stăpânire multe zapisuri de-ale păcatelor uitate, îl sileşte pe datornic să le săvârşească şi prin aducerea-aminte, folosindu-se cu viclean meşteşug de legea păcatului.
134. Dacă vrei să-ţi aminteşti neîncetat de Dumnezeu, nu respinge necazurile ca nedrepte, ci rabdă-le ca pe unele ce vin după dreptate. Căci răbdarea lor trezeşte şi înviorează amintirea prin fiecare întâmplare. Iar respingerea lor micşorează durerea şi osteneala spirituală a inimii, şi prin aceasta produce uitarea.
135. Dacă vrei ca Domnul să-ţi acopere păcatele, să nu-ţi arăţi oamenilor virtuţile. Căci ceea ce facem noi cu acestea, aceea face Dumnezeu cu acelea.
136. Ascunzându-ţi virtutea nu te mândri ca şi când ai împlini dreptatea. Căci dreptatea nu stă numai în a ascunde cele frumoase, ci şi în a nu gândi nimic din cele oprite.
137. Nu te bucura când faci bine cuiva, ci când rabzi duşmănia care urmează, fără a pune la inimă răul. Căci precum urmează nopţile zilelor, aşa urmează răutăţile binefacerilor.
138. Slava deşartă, iubirea de argint şi plăcerea nu lasă facerea de bine nepătată dacă nu s-au topit mai ’nainte prin frica lui Dumnezeu.
139. În durerile fără voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi izbăveşte de muncile veşnice.
140. Unii, împlinind poruncile, gândesc să le pună în cumpănă cu păcatele. Iar alţii îşi câştigă bunăvoinţa lui Dumnezeu prin jertfa Celui ce a murit pentru păcatele noastre. Este de întrebat care dintre aceştia cugetă drept?
141. Frica gheenei şi dragostea Împărăţiei dau puterea de a răbda necazurile. Iar aceasta nu vine de la noi înşine, ci de la Cel ce cunoaşte gândurile noastre.
142. Cel ce crede în cele viitoare se înfrânează de la plăcerile de aici, fără a face pe învăţătorul. Iar cel care nu crede caută plăcerea şi fuge de durere.
143. Să nu zici: Cum se va deda săracul plăcerii, neavând cele ce o pricinuiesc? Căci cineva poate să se dedea plăcerii prin gânduri, în chip şi mai ticălos.
144. Altceva e cunoştinţa lucrurilor şi altceva cunoaşterea adevărului. Pe cât se deosebeşte soarele de lună, pe atât e mai de folos cea de-a doua decât cea dintâi.
145. Cunoştinţa lucrului creşte în proporţie cu împlinirea poruncilor; iar cunoaşterea adevărului, pe măsura nădejdii în Hristos.113(Ideea că prin virtute sporim în cunoaştere formează o temă principală în scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul.)
146. De vrei, aşadar, să te mântuieşti şi să vii la cunoştinţa adevărului, încearcă totdeauna să te ridici peste lucrurile ce cad sub simţuri şi să te lipeşti de Dumnezeu numai prin nădejde. Căci în felul acesta, privind uneori pe-alături fără să vrei, vei afla Domnii şi Stăpânii războindu-te prin atacurile (διά τών προσβολών) ce le vor da asupra ta. Dar biruindu-le prin rugăciune şi rămânând cu bună nădejde, vei stărui în harul lui Dumnezeu, care te izbăveşte de urgia viitoare.
147. Cine înţelege ceea ce a spus în chip tainic Sfântul Pavel, că lupta noastră e împotriva duhurilor răutăţii (Efes. VI, 12), va înţelege şi parabola Domnului, prin care a arătat că trebuie să ne rugăm neîncetat şi să nu ne lenevim (Luca XVIII, 1).
148. Legea porunceşte figurat să lucrăm şase zile, iar a şaptea să ne odihnim. Lucrarea sufletului stă în facerea de bine prin bani şi lucruri. Iar odihna lui, în a vinde toate şi a le da săracilor, după cuvântul Domnului (Matei XIX, 21). Şi cel ce a ajuns astfel la odihnă prin lepădarea de averi petrece în nădejdea mintală. La această odihnă ne îndeamnă şi Pavel să intrăm cu sârguinţă, zicând: „Să ne silim să intrăm la această odihnă“ (Evr. IV, 11).
149. Acestea le-am spus nu nesocotind cele viitoare, nici hotărând că aici este răsplata obştească, ci fiindcă trebuie să avem întâi harul Duhului Sfânt lucrând în inimă şi apoi să intrăm, pe măsura vredniciei noastre, în Împărăţia cerurilor. Aceasta descoperind-o şi Domnul a zis: „Împărăţia cerurilor este înăuntru vostru!“ (Luca XVII, 21). Dar a spus-o şi Apostolul: „Credinţa e adeverirea celor nădăjduite“ (Evr. XI, 1); şi iarăşi: „Alergaţi aşa ca să o luaţi“ (1 Cor. IX, 24); şi iarăşi: „Certaţi-vă pe voi înşivă de sunteţi în credinţă. Sau nu cunoaşteţi că Iisus Hristos locuieşte în voi? Afară numai dacă nu sunteţi creştini netrebnici“ (2 Cor. XIII, 5).
150. Cel ce cunoaşte adevărul nu se împotriveşte necazurilor care vin asupra lui. Căci ştie că-l conduc pe om spre frica de Dumnezeu.
151. Păcatele de odinioară, pomenite special după chipul lor, vatămă pe cel cu bună nădejde. Căci dacă îi apar în cuget însoţite de întristare îl desfac de nădejde, iar dacă i se zugrăvesc fără întristare, îşi întipăresc din nou vechea întinăciune.
152. Când mintea, prin lepădarea de sine, se ţine strâns numai de gândul nădejdii114(Μονολόγιστος έλπίς poate avea trei înţelesuri: a) o nădejde care ocupă sufletul în întregime; b) nădejdea care nu se gândeşte decât la un lucru; c) nădejdea care nu-şi cuprinde obiectul prin imagini, ci numai printr-un gând lipsit de imagini, dat fiind că imaginile atrag mintea spre lucruri sensibile şi spre păcate. Poate că în acest loc sunt vizate toate aceste înţelesuri.), vrăjmaşul, sub motiv de mărturisire, îi zugrăveşte păcatele de mai ’nainte ca să stârnească din nou patimile uitate prin harul lui Dumnezeu şi, pe nebăgate de seamă, să facă pe om nedrept. Căci făcând vrăjmaşul aceasta, de va fi omul luminat şi urâtor de patimi, se va întuneca, turburându-se pentru cele făcute. Iar de va fi încă înceţoşat şi iubitor de plăceri, va zăbovi, desigur, în convorbirea pătimaşă cu momelile, încât amintirea aceasta nu-i va fi o mărturisire, ci început de păcătuire.
153. Dacă vrei să aduci lui Dumnezeu mărturisire fără osândă, nu pomeni special, după chipul lor, greşelile, ci rabdă cu bărbăţie urmările lor.
154. Întâmplările dureroase vin asupra noastră pentru păcatele făcute mai ’nainte, fiecare greşeală aducând după sine ceea ce se leagă de firea ei.
155. Cel ce cunoaşte şi ştie adevărul nu se mărturiseşte lui Dumnezeu prin amintirea celor săvârşite, ci prin răbdarea celor ce vin pe urmă asupra lui.
156. Când respingi durerea şi ocara, nu făgădui că te vei pocăi prin alte virtuţi. Căci slava deşartă şi fuga de dureri obişnuiesc să slujească păcatului chiar şi prin cele de-a dreapta (prin virtuţi).
157. Precum virtuţile obişnuiesc să se nască din dureri şi din ocări, aşa păcatele se nasc din plăceri şi laude.
158. Orice plăcere trupească vine dintr-o lenevire de mai ’nainte. Iar lenevia se naşte din necredinţă.
159. Cel ce zace sub păcat nu poate birui singur cugetul trupesc. Căci aţâţarea se mişcă fără odihnă în mădularele sale.
160. De suntem pătimaşi, trebuie să ne rugăm şi să ne supunem. Căci de-abia cu ajutor ne putem război cu obişnuinţele păcatului.
161. Cel ce-şi loveşte voia cu supunerea şi cu rugăciunea este luptător cu bun meşteşug, vădind lupta mintală pe care o poartă prin reţinerea de la cele supuse simţurilor.
162. Cel ce nu-şi uneşte voia sa cu Dumnezeu se poticneşte în faptele sale şi cade în mâinile vrăjmaşilor.
163. Când vezi doi răi având dragoste unul faţă de altul, cunoaşte că fiecare ajută să se împlinească voia celuilalt.
164. Cel ce cugetă semeţ şi cel ce iubeşte slava deşartă se însoţesc cu plăcere unul cu altul. Căci cel dintâi laudă pe iubitorul de slavă deşartă, care-i cade înainte slugarnic; iar celălalt măreşte pe cel cu cuget semeţ, care-l laudă întruna.
165. Cel ce ascultă cu dragoste de adevăr scoate folos din amândouă părţile: pentru cele bune primind mărturie, se face şi mai grabnic la ele; pentru cele rele fiind mustrat, e silit să se pocăiască. După sporirea noastră trebuie să ne fie şi viaţa; şi după viaţă suntem datori să înălţăm lui Dumnezeu rugăciunile noastre.
166. Bine este să ţinem porunca cea mai cuprinzătoare şi să nu ne îngrijim de nimic în parte, ca astfel să nu trebuiască nici să ne rugăm pentru ceva aparte, ci să cerem numai Împărăţia lui Dumnezeu, după cuvântul Domnului (Matei VI, 33). Iar dacă ne îngrijim de fiecare trebuinţă, suntem datori să ne şi rugăm pentru fiecare. Căci cel ce face sau se îngrijeşte de ceva fără rugăciune nu se află pe drumul cel bun care duce spre sfârşitul lucrului. Aceasta e ceea ce a spus Domnul: „Fără mine nu puteţi face nimic“ (Ioan XV, 5).
167. Cel ce nesocoteşte porunca rugăciunii cade în neascultări şi mai rele, una predându-l alteia, ca legat în lanţuri.
168. Cel ce primeşte necazurile de acuma în nădejdea bunătăţurilor de mai târziu a aflat cunoştinţa adevărului şi se va izbăvi repede de mânie şi întristare.
169. Cel ce primeşte reaua pătimire şi necinstea pentru adevăr umblă pe calea apostolilor, luând crucea şi încingându-se cu lanţuri. Iar cel ce încearcă să aibă grijă de inima sa fără acestea rătăceşte cu mintea şi cade în ispitele şi în cursele diavolului.
170. Nu poate birui cel ce se războieşte nici gândurile rele fără să biruiască pricinile lor, nici pricinile fără gânduri. Căci, când răpunem pe una în parte, nu peste mult suntem prinşi prin cealaltă, de către amândouă.
171. Cel ce se luptă cu oamenii de frica relei pătimiri şi a ocărilor sau va pătimi aici necazuri şi mai multe, sau va fi muncit fără milă în veacul viitor.
172. Cel ce vrea să fie ferit de orice întâmplare rea e dator să-şi încredinţeze toate trebile lui Dumnezeu prin rugăciune; apoi mintea lui să se ţină strâns de nădejdea în El, iar grija pentru lucrurile supuse simţurilor să o nesocotească cu toată puterea.
173. Când află diavolul pe un om prins fără trebuinţă de cele trupeşti mai întâi îi răpeşte trofeele cunoştinţei, pe urmă îi taie nădejdea în Dumnezeu, cum i-ar tăia capul.
174. Dacă ocupi vreodată poziţia întărită a rugăciunii curate, nu primi în acea vreme cunoştinţa lucrurilor ridicată în faţa ta de vrăjmaşul, ca să nu pierzi ceea ce e mai de preţ. Căci mai bine este să-l săgetăm cu săgeţile rugăciunii, stând închişi în cetăţuia noastră, decât să stăm de vorbă cu el, care ne aduce daruri, uneltind să ne desfacă de rugăciunea împotriva lui.
175. Cunoştinţa lucrurilor foloseşte omului în vreme de ispită şi de trândăvie. Dar în vreme de rugăciune îl păgubeşte.
176. Dacă ţi s-a rânduit să înveţi întru Domnul şi nu eşti ascultat, întristează-te cu mintea, dar nu te turbura la arătare. Căci întristându-te, nu vei fi osândit cu cel neascultător. Dar turburându-te, vei fi ispitit prin acelaşi lucru.
177. În vremea tâlcuirii să nu ascunzi cele ce privesc pe cei de faţă povestindu-le lucruri cuviincioase şi vrednice de laudă mai lămurit, iar pe cele greu de auzit, mai acoperit.
178. Celui ce nu se află în ascultarea ta să nu-i aduci greşeală în faţă. Căci aceasta ţine mai mult de stăpânire, decât de sfătuire.
179. Cele spuse la plural se fac tuturor de folos, arătând fiecăruia în conştiinţă cele ale sale.
180. Cel ce vorbeşte drept e dator şi el să fie plin de mulţumire, ca unul ce primeşte cuvintele de la Dumnezeu. Căci adevărul nu este al celui ce grăieşte, ci al lui Dumnezeu, care i-l dăruieşte.
181. Nu te gâlcevi cu cei care nu ţi-au făcut mărturisire de supunere când se împotrivesc adevărului, ca să nu-ţi stârneşti ura, cum zice Scriptura.
182. Acela care cedează ucenicului când se împotriveşte unde nu trebuie îl rătăceşte în privinţa acelui lucru şi-l pregăteşte să nesocotească rânduielile supunerii.
183. Cel ce sfătuieşte sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela care păcătuieşte îşi câştigă sieşi virtutea opusă greşelii. Iar cel ce ţine minte răul şi osândeşte cu răutate cade în aceeaşi patimă, după legea duhovnicească.
184. Cel ce a învăţat bine Legea se teme de Legiuitor; iar temându-se de El, se fereşte de tot răul.
185. Nu vorbi cu două limbi, într-un fel arătându-te cu cuvântul şi într-alt fel aflându-te cu conştiinţa. Căci pe unul ca acesta Scriptura îl pune sub osândă (Eccl. XXVIII, 15).
186. Adeseori cel ce spune adevărul e urât de cei fără de minte, după apostol (Ioan VIII, 40). Iar cel făţarnic este iubit. Dar nici una dintre aceste răsplăţi nu ţine multă vreme. Căci Domnul va răsplăti fiecăruia, la vremea sa, ceea ce trebuie.
187. Cel ce voieşte să înlăture relele viitoare e dator să poarte cu plăcere pe cele de acuma. Căci astfel, împăcându-se înţelepţeşte cu lucrurile, va ocoli prin dureri mici pedepse mari.
188. Împrejmuieşte-ţi cuvântul cu întărituri dinspre partea laudei de sine şi cugetul dinspre partea înaltei păreri despre tine, ca nu cumva cedând să faci cele dimpotrivă. Căci binele nu se săvârşeşte numai de către om, ci şi de către Dumnezeu, Atotvăzătorul.
189. Atotvăzătorul Dumnezeu precum dă răsplătiri cuvenite faptelor noastre, aşa şi cugetelor, şi gândurilor noastre celor de bunăvoie.
190. Gândurile fără de voie răsar din păcatul de mai înainte; iar cele cu voia, din voinţa liberă. De aceea cele din urmă sunt pricinile celor dintâi.
191. Gândurilor rele neintenţionate le urmează întristarea. De aceea şi dispar degrabă. Iar celor intenţionate le urmează bucurie. De aceea cu anevoie ne izbăvim de ele.
192. Iubitorul de plăcere se întristează de dojeniri şi de strâmtorări; iar iubitorul de Dumnezeu, de laude şi de prisosiri.
193. Cel ce nu cunoaşte judecăţile lui Dumnezeu merge cu mintea pe un drum înconjurat de amândouă părţile de prăpăstii şi uşor e răsturnat de orice vânt. Când e lăudat, se umflă de mândrie; când e dojenit, se oţărăşte; când îi merge bine, îşi pierde cuviinţa; când ajunge în suferinţe, se tânguieşte; de înţelege ceva, caută numaidecât să arate; când nu înţelege, se face că înţelege; dacă e bogat, se îngâmfă; dacă e sărac, se face că nu e; când se satură, e plin de îndrăzneală; când posteşte, se umple de slavă deşartă; cu cei ce-l mustră se ia la ceartă; iar pe cei ce-l iartă îi socoteşte proşti.
194. Dacă, prin urmare, cineva n-a dobândit prin harul lui Hristos cunoştinţa adevărului şi frica de Dumnezeu, se răneşte cumplit nu numai de patimi, ci şi de alte întâmplări.
195. Când vrei să descurci un lucru încurcat, caută în privinţa lui ce place lui Dumnezeu şi vei afla dezlegarea folositoare.
196. Când Dumnezeu binevoieşte să se facă un lucru, toată zidirea ajută să se împlinească. Dar când El nu binevoieşte, se împotriveşte şi zidirea.
197. Cel ce se împotriveşte necazurilor se războieşte fără să ştie cu porunca lui Dumnezeu. Iar cel ce le primeşte întru cunoştinţă adevărată, acela rabdă pe Domnul, cum zice Scriptura.
198. După ce a venit încercarea, nu întreba de ce sau prin cine a venit, ci cum să o porţi cu mulţumire, fără întristare şi fără pomenirea răului.
199. Răul de la altul nu ne sporeşte păcatul dacă nu îl primim cu gânduri rele.
200. Dacă nu e uşor să afli pe cineva să placă lui Dumnezeu fără să fie încercat, trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru toată întâmplarea.
201. Dacă Petru n-ar fi ajuns fără izbândă în pescuitul de noapte (Luca V, 5–6), nu ar fi izbândit în cel de zi. Şi dacă Pavel nu şi-ar fi pierdut vederea ochilor (Fapte IX, 8), nu ar fi câştigat-o pe cea a minţii. Iar dacă Ştefan nu ar fi fost batjocorit ca hulitor, nu ar fi văzut pe Dumnezeu când i s-au deschis cerurile (Fapte VII, 55).
202. Precum lucrarea după Dumnezeu e virtute, aşa necazul împotriva aşteptării se numeşte încercare.
203. Dumnezeu a încercat pe Avraam, adică i-a adus necaz cu folos nu ca să afle cum este, căci Cel ce cunoaşte toate înainte de naşterea lor îl cunoştea şi pe el, ci ca să-i dea prilejuri pentru o credinţă desăvârşită.
204. Tot necazul vădeşte aplecarea voinţei, dându-i acesteia prilej să încline fie la dreapta, fie la stânga. De aceea necazul ce se întâmplă să vină se numeşte încercare, dând celui ce se împărtăşeşte de el cunoştinţa voilor sale ascunse.
205. Frica de Dumnezeu ne sileşte să luptăm cu păcatul. Dar luptând noi, însuşi harul lui Dumnezeu îl surpă.
206. Înţelepciunea nu stă numai în a cunoaşte adevărul din înălţimea naturală, ci şi în a răbda răutatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe a noastră proprie. Căci cei ce rămân la cea dintâi se umflă de mândrie; iar cei ce au ajuns la a doua au dobândit smerenie în cugetare.
207. De vrei să nu fii muncit de gânduri rele, primeşte umilirea sufletului şi necazul trupului. Iar acestea nu numai în parte, ci în toată vremea şi locul, şi lucrul.
208. Cel ce se lasă povăţuit de bunăvoie prin necazuri nu va fi stăpânit de gândurile fără de voie. Iar cel ce nu primeşte pe cele dintâi va deveni, chiar dacă nu vrea, robul celor de-al doilea.
209. Dacă eşti nedreptăţit şi ţi se înăspreşte inima, nu te întrista, căci cu bun rost a fost pus în mişcare ceea ce ţi s-a întâmplat. Ci bucurându-te, alungă gândurile care răsar, ştiind că, biruindu-le de la primul atac, va fi biruit împreună cu ele şi răul după ce a fost pus în mişcare; dar dacă gândurile continuă să se mişte, şi răul sporeşte.
210. Fără zdrobirea inimii e cu neputinţă să ne izbăvim cu totul de păcat. Iar inima se zdrobeşte prin înfrânarea de la trei lucruri: de la somn, de la hrană şi de la lenevirea trupească. Căci prisosinţa acestora sădeşte iubirea de plăcere; iar iubirea de plăcere primeşte gândurile rele. Pe de altă parte, ea se împotriveşte atât rugăciunii, cât şi slujirii cuvenite.
211. Dacă ai fost rânduit să porunceşti fraţilor, păzeşte rânduiala ta şi să nu treci sub tăcere cele cuvenite, de frica celor ce se împotrivesc. Când vor asculta, vei avea plată pentru virtutea lor; când nu vor asculta, desigur, îi vei ierta şi vei lua, de asemenea, iertare de la Cel ce a zis: „Iertaţi şi vi se va ierta vouă“ (Luca VI, 37).
212. Toată încercarea se aseamănă cu un târg. Cel ce ştie să facă negustorie câştigă mult; iar cel ce nu ştie suferă pagubă.
213. Pe cel ce nu ascultă de un cuvânt nu-l sili cu ceartă; ci câştigul pe care el l-a lepădat adună-ţi-l ţie. Căci hotărârea de a nu pune răul la inimă îţi va folosi mai mult decât îndreptarea lui.
214. Când vătămarea ce izvorăşte de la unul se întinde la mulţi, nu trebuie să ai îndelungă răbdare, nici să cauţi folosul tău, ci al celor mulţi, ca să se mântuiască. Căci e mai folositoare virtutea multora, decât cea a unuia.
215. De va cădea cineva în orice fel de păcat şi nu se va întrista pe măsura greşelii, cu uşurinţă va cădea iarăşi în aceeaşi cursă.
216. Precum leoaica nu se apropie cu prietenie de junincă, la fel neruşinarea nu primeşte de bunăvoie întristarea după Dumnezeu (2 Cor. VII, 10).
217. Precum oaia nu se împreună cu lupul pentru naşterea de pui, aşa nici durerea inimii cu neruşinarea pentru zămislirea virtuţilor.
218. Nimenea nu poate avea durere şi întristare după Dumnezeu de nu va iubi mai ’nainte pricinile lor.
219. Frica de Dumnezeu şi mustrarea primesc între ele întristarea. Iar înfrânarea şi privegherea se însoţesc cu durerea.
220. Cel ce nu se lasă povăţuit de poruncile şi de îndemnurile Scripturii va fi mânat înainte de biciul calului şi de boldul asinului (Prov. XXVI, 3). Iar de se va împotrivi şi acestora, i se vor strânge fălcile în zăbale şi frâu (Ps. XXXI, 9).
221. Cel biruit cu uşurinţă de cele mici e robit neapărat şi de cele mari. Iar cel ce le dispreţuieşte pe acelea le va sta împotrivă şi celor mari întru Domnul.
222. Nu încerca să foloseşti prin mustrări pe cel ce se laudă cu virtuţile, fiindcă acela nu poate fi şi iubitor de fală, şi iubitor de adevăr.
223. Tot cuvântul lui Hristos descoperă mila şi dreptatea, şi înţelepciunea lui Dumnezeu, şi toarnă prin auz puterea lor în cei ce ascultă cu plăcere. Dar cei nemilostivi şi nedrepţi, ascultând fără plăcere, nu au putut cunoaşte înţelepciunea lui Dumnezeu, ba L-au şi răstignit pe Cel ce o grăia. Deci să băgăm şi noi de seamă de ascultăm cu plăcere de El. Căci chiar El a zis: „Cel ce mă iubeşte pe Mine va păzi poruncile Mele şi va fi iubit de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta lui“ (Ioan XIV, 21). Vezi cum a ascuns arătarea Sa în porunci? Dar dintre toate poruncile, cea mai cuprinzătoare este dragostea către Dumnezeu şi către aproapele. Iar aceasta ia fiinţă din înfrânarea de la cele materiale şi din liniştirea gândurilor.
224. Domnul, ştiind aceasta, ne porunceşte, zicând: „Să nu vă îngrijiţi de ziua de mâine“ (Matei VI, 34). Şi cu dreptate. Pentru că cel ce nu s-a izbăvit de cele materiale şi de grija lor cum se va izbăvi de gândurile rele? Iar cel învăluit de gânduri cum va vedea păcatul, care este acoperit de ele? Căci păcatul e un întuneric şi o ceaţă a sufletului ce se lasă din gânduri, din cuvinte şi din fapte rele. Şi păcatul se naşte aşa, că diavolul ispiteşte pe om printr-o momeală care nu-l forţează şi îi arată începutul păcatului, iar omul intră în vorbă cu el din pricina iubirii de plăcere şi a slavei deşarte. Căci deşi prin judecată nu voieşte, dar cu lucrarea se îndulceşte şi îl primeşte. Iar cel ce nu-şi vede acest păcat cuprinzător cum se va ruga pentru el ca să se curăţească? Şi cel ce nu s-a curăţit cum va afla locul fiinţei curate? Iar de nu-l va afla, cum va vedea casa cea mai dinlăuntru a lui Hristos, dacă suntem casa lui Dumnezeu, după cuvântul proorocesc, evanghelicesc şi apostolesc?
225. Trebuie, aşadar, ca urmare a celor spuse mai ’nainte, să căutăm casa aceasta şi să stăruim a bate la uşa ei prin rugăciune, ca fie acum, fie în ceasul morţii, să ne deschidă Stăpânul şi să nu ne spună ca unora care n-am avut grijă: „Nu vă ştiu pe voi de unde sunteţi“ (Luca XIII, 25). Ba suntem datori nu numai să cerem şi să luăm, ci să şi păstrăm ceea ce ni s-a dat. Căci sunt unii care şi după ce au primit au pierdut. De aceea, poate, cunoştinţa simplă sau chiar şi o experienţă întâmplătoare a lucrurilor spuse mai ’nainte o au şi cei mai tineri, şi mai târzii la învăţătură. Dar trăirea stăruitoare, cu răbdare, n-o au decât cei evlavioşi şi mult încercaţi dintre bătrâni, care, pierzând-o adeseori din neatenţie, au căutat-o iarăşi cu osteneli de bunăvoie şi au aflat-o. Să nu încetăm să facem şi noi la fel, până când o vom dobândi într-o astfel de măsură, încât să nu o mai putem pierde, întocmai ca aceia.
226. Aceste puţine învăţături ale legii duhovniceşti le-am cunoscut din cele multe. Asupra lor stăruie neîncetat şi marele Psalmist, vrând să le înveţe şi să le împlinească cei ce cântă neîntrerupt în Domnul Iisus: Lui I se cuvin slava, stăpânirea şi închinarea, acum şi în veci. Amin.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul