Religio

Cartea:

Cărți

Ale aceluiaşi Evagrie – Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor

(În P. G. 79, 1200D–1233A, sub numele lui Nil Sinaitul şi cu titlul De diversis malignis cogitationibus; împărţirea în capete se deosebeşte puţin de cea din Filocalia greacă, iar la sfârşit, după 1228 C, are un adaos mai lung, care, după J. Muydermans, nu pare a fi al lui Evagrie. De asemenea, acest text are din loc în loc un scurt pasaj în plus.)

1. Dintre dracii care se împotrivesc lucrării noastre, cei dintâi care se ridică cu luptă sunt cei încredinţaţi cu poftele lăcomiei pântecelui, cei ce furişează în suflet iubirea de argint şi cei ce ne momesc cu slava de la oameni. Toţi ceilalţi vin după aceştia să ia în primire pe cei răniţi de ei. Căci este cu neputinţă să cadă cineva în mâinile duhului curviei dacă n-a fost doborât întâi de lăcomia pântecelui. Precum nu poate turbura mânia pe cel ce nu luptă pentru mâncări sau bani, sau slavă. Şi este cu neputinţă să scape de dracul întristării cel ce nu s-a lepădat de toate acestea. Nici de mândrie, cel dintâi pui al diavolului, nu va scăpa cineva dacă n-a smuls din sine iubirea de argint, rădăcina tuturor răutăţilor, dacă şi sărăcia smereşte pe om, după înţeleptul Solomon. Scurt vorbind, este cu neputinţă să cadă omul în puterea vreunui drac dacă n-a fost rănit mai întâi de acele căpetenii ale lor. De aceea şi diavolul aceste trei gânduri i le-a înfăţişat Mântuitorului: întâi îndemnându-l să facă pietrele pâini, al doilea făgăduindu-i toată lumea dacă i se va închina şi al treilea spunându-i că va fi acoperit cu slavă dacă va asculta, întrucât nu va păţi nimic dintr-o aşa de mare cădere (Matei IV, 3 ş. u.). Dar Domnul, dovedindu-se mai presus de acestea, i-a poruncit diavolului să meargă înapoia Lui. Prin acestea ne-a învăţat că nu este cu putinţă să alunge cineva de la sine pe diavol dacă n-a dispreţuit aceste trei gânduri.
2. Toate gândurile diavoleşti furişează în suflet chipurile lucrurilor sensibile, care, punându-şi întipărirea în minte, o fac să poarte în ea formele acelor lucruri. Deci de la însuşi lucrul care se deapănă în minte poţi cunoaşte care drac s-a apropiat de tine. De pildă, dacă în cugetul meu se înfăţişează chipul omului care m-a păgubit sau m-a necinstit, el dă pe faţă gândul ţinerii de minte a răului furişat în mine. Dacă iarăşi se învârteşte în minte gândul la bani sau la slavă, dintr-acestea se va cunoaşte duhul care ne necăjeşte. Asemenea şi la alte gânduri, din lucru afli pe dracul ce e de faţă şi îţi furişează năluciri. Cu aceasta nu zic că toate amintirile acestor fel de lucruri vin de la draci, deoarece şi mintea însăşi, stârnită de om, aduce închipuiri de lucruri şi fapte; ci numai acelea dintre amintiri care aprind mânia şi pofta împotriva firii. Căci prin turburarea acestor puteri mintea preacurveşte în cuget şi este războită, neputând primi arătarea lui Dumnezeu, Cel ce i-a dat Legea, dacă strălucirea luminii dumnezeieşti se arată puterii cugetătoare a sufletului în vreme rugăciunii, după înlăturarea gândurilor lucrurilor.
3. Nu7(În P. G. 40, 1235C–1238B, se cuprinde în Capita practica, unde e cap. 63) va putea să alunge de la sine amintirile pătimaşe omul care n-a avut grijă de poftă şi mânie, pe una stingând-o cu posturi, cu privegheri şi cu culcatul pe jos; iar pe cealaltă îmblânzind-o cu îndelungă răbdare, cu suferirea răului, cu nepomenirea de rău şi cu milostenii. Căci dintr-aceste două patimi se ţes mai toate gândurile dracilor care duc mintea la primejdie şi la pierzanie. Dar8(În P. G. aci începe cap. 3.) este cu neputinţă să biruim patimile acestea dacă nu dispreţuim mâncările, banii şi slava, ba încă şi propriul nostru trup, pentru cei ce caută adeseori să-l aţâţe. Pildă fără zăbavă să luăm de la cei ce se primejduiesc pe mare, care sar şi din corabie de furia vânturilor şi a valurilor răsculate. Aici însă trebuit să fim cu luare-aminte ca să nu sărim din corabie spre a fi văzut de oameni. Căci vom pierde plata noastră şi ne va lua în primire un alt naufragiu şi mai cumplit, suflând împotrivă-ne vântul dracului slavei deşarte. De aceea şi Domnul nostru învaţă în Evanghelie pe acest cârmaci, care e mintea, zicând: „Luaţi aminte să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de dânşii; iar de nu, plată nu veţi avea de la Tatăl vostru cel din ceruri“ (Matei VI, 1). Şi iarăşi: „Când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii care iubesc a se ruga prin adunări şi prin târguri ca să se arate oamenilor că postesc. Amin zic vouă, că îşi iau plata lor“ (Matei VI, 5). Sau: „Când postiţi, nu fiţi ca făţarnicii, trişti că îşi smolesc feţele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Amin zic vouă, că îşi iau plata lor“ (Matei VI, 16). Să fim cu luare-aminte la câte ne învaţă aci doctorul sufletelor: prin milostenie tămăduieşte mânia, prin rugăciune curăţeşte mintea, iar cu postul veştejeşte pofta. Din acestea se alcătuieşte noul Adam, înnoit după chipul Ziditorului său, nemaifiind în el, din cauza nepătimirii, bărbat şi femeie, elin şi iudeu, tăiere şi netăiere împrejur, barbar şi scit, rob şi slobod, ci toţi una şi întru toţi Hristos.

Despre visuri9(Acest titlu nu se află în P. G.)

4. Trebuie să cercetăm cum întipăresc dracii nălucirile cele din somn în mintea noastră şi-i dau o anumită formă. Una ca aceasta obişnuieşte să se întâmple minţii fie privind prin ochi, fie auzind prin auz, fie printr-o simţire oarecare sau fie prin amintire, care întipăreşte în minte, mişcându-le, cele ce le-a agonisit prin mijlocirea trupului. Deci dracii, mi se pare, răscolind amintirea o întipăresc în cuget. Căci organele trupului stau în nelucrare, ţinute de somn. Dar iarăşi, trebuie să cercetăm cum răscolesc amintirea? Sau poate prin patimi? Aşa trebuie să fie, deoarece cei curaţi şi nepătimaşi nu mai păţesc una ca aceasta. Este însă şi o mişcare simplă a amintirii, stârnită de noi sau de Sfintele Puteri. Prin ea vorbim şi petrecem cu sfinţii. Să fim însă cu atenţie. Căci chipurile pe care sufletul împreună cu trupul le primeşte întru sine, amintirea le mişcă fără să se mai ajute de trup. Aceasta se vede din faptul că adesea pătimim una ca aceasta şi în somn, când trupul se odihneşte. Trebuie să ştim că precum ne putem aduce aminte de apă şi cu sete, şi fără sete, tot aşa ne putem aduce aminte de aur şi cu lăcomie, şi fără lăcomie; şi aşa şi cu celelalte. Iar faptul că mintea află aceste sau acele deosebiri între nălucirile sale se datoreşte vicleniei vrăjmaşilor. Dar trebuie să ştim şi aceasta: că pentru năluciri se folosesc dracii şi de lucrurile de dinafară, ca de pildă de vuietul apelor, la cei ce călătoresc pe mare.
5. Scopul dracilor e ajutat foarte mult de mânia noastră, când se mişcă împotriva firii, făcându-se de mare folos oricărui vicleşug al lor. De aceea toţi zoresc să o întărâte zi şi noapte. Când o văd însă legată de blândeţe, atunci caută pricini îndreptăţite ca să o dezlege îndată, ca făcându-se foarte aprinsă, să o folosească pentru gândurile lor furioase. De aceea nu trebuie să o întărâtăm nici pentru lucruri drepte, nici pentru nedrepte, ca să nu dăm chiar noi o sabie primejdioasă în mâna vrăjmaşului, ceea ce ştiu că fac mulţi şi mai mult decât trebuie, aprinzându-se pentru motive neînsemnate. Căci10(În P. G. aci începe cap. 5.) spune-mi de ce te prinzi grăbit la harţă dacă dispreţuieşti bucatele, banii sau slava? De ce hrăneşti câinele când te lauzi că nu ai nimica? Iar dacă acesta latră şi se ia după oameni, trebuie că ai niscai lucruri şi vrei să le păzeşti. Dar eu despre unul ca acesta cred că e departe de rugăciunea curată, ştiind că mânia este ciumă pentru o astfel de rugăciune. Şi mă mir că unul ca acesta şi pe sfinţi i-a uitat: pe David, care strigă: „Opreşte mânia şi părăseşte turbarea“ (Ps. XXXVI, 8); pe Ecclesiastul, care porunceşte: „Alungă mânia de la inima ta şi scoate vicleşugul din trupul tău“ (Eccl. XI, 9); pe Apostolul, care rânduieşte: „Să ridicăm în toată vremea şi în tot locul mâini cuvioase spre Domnul, fără mânie şi gânduri“ (1 Tim. II, 8). De ce, oare, nu învăţăm şi noi de la obiceiul tainic şi vechi al oamenilor care alungă câinii din casă în vremea rugăciunii? Obiceiul acesta ne dă să înţelegem că mânia nu trebuie să fie cu cei ce se roagă. „Mânia este vinul şerpilor“ (Deut. XXXII, 33). De aceea nazireii se înfrânează de la vin. Iar despre faptul că nu trebuie să ne îngrijim de îmbrăcăminte şi bucate, socot de prisos a mai scrie, însuşi Mântuitorul oprind acest lucru în Evanghelii. „Nu vă îngrijiţi, zice, în sufletul vostru ce veţi mânca sau veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca“ (Matei VI, 25), căci toate acestea le fac păgânii şi necredincioşii, care leapădă purtarea de grijă a Stăpânului şi tăgăduiesc pe Făcătorul. De creştini este cu totul străin acest lucru, de îndată ce cred că şi cele două vrăbii vândute cu un ban stau sub purtarea de grijă a sfinţilor îngeri. Au însă dracii şi obiceiul acesta: după gândurile necurate, aduc în suflet şi pe acelea ale grijii, ca să se depărteze Iisus de la noi, umplut fiind locul cugetării cu mulţime de gânduri şi să nu mai poată rodi cuvântul, fiind copleşit de gândurile grijii. Lepădând11(În P. G. aci începe cap. 6.) dar asemenea gânduri, să lăsăm toată grija noastră în seama Domnului, îndestulându-ne cu cele de faţă, cu îmbrăcăminte şi hrană sărăcăcioasă, ca să slăvim în fiecare zi pe părinţii slavei deşarte. Iar dacă cineva socoteşte că nu-i stă bine în haină sărăcăcioasă, să privească la Sfântul Pavel cum aşteaptă, în frig şi dezbrăcat, cununa dreptăţii (2 Cor. XI, 27). Dacă Apostolul a numit lumea aceasta stadion şi teatru, oare cel ce s-a îmbrăcat cu gândurile grijii mai poate alerga spre răsplătirea chemării de sus a lui Dumnezeu (Filip. III, 13–14) sau mai poate să se lupte cu începătoriile, cu domniile şi cu stăpânitorii întunericului veacului acestuia? (Efes. VI, 12) Eu nu ştiu dacă-i va fi cu putinţă; acest lucru l-am învăţat de la înseşi cazurile văzute. Căci se va împiedica în haină şi se va rostogoli la pământ ca şi mintea de gândurile purtării de grijă, dacă e adevărat cuvântul care zice că mintea rămâne statornic lipită de comoara sa, că „unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta“ (Matei VI, 21).
6. Dintre12(În P. G. aci începe cap. 7.) gânduri unele taie, altele se taie. Şi anume taie cele rele pe cele bune, dar şi cele rele se taie de către cele bune. Sfântul Duh ia aminte la gândul cel dintâi ce l-am pus şi după acela ne osândeşte sau ne primeşte. Iată ce vreau să zic: Am gândul de a primi pe străini şi-l am într-adevăr pentru Domnul, dar venind ispititorul îl taie şi furişează în suflet gândul de-a primi pe străini pentru slavă. Sau am gând să primesc pe străini ca să fiu văzut de oameni; dar dacă vine peste el un gând bun îl taie pe cel rău, îndreptând către Domnul virtutea noastră şi silindu-ne să nu facem aceasta pentru laudă de la oameni.
Dacă13(Acest alineat se află numai în P. G. Din acest pasaj şi din altele, pe care P. G. le are în plus, s-ar putea conchide, dat fiind caracterul lor obscur şi de umplutură, că ele nu au făcut parte din textul original.) deci stăruim cu fapta la gândurile dintâi, cu toată ispita celor de-al doilea vom avea numai plata gândurilor ce ni le-am pus mai întâi, deoarece oameni fiind şi luptând cu dracii, nu putem ţine gândul drept nestricat, nici pe cel rău neispitit, odată ce avem în noi seminţele virtuţii. Dar dacă zăboveşte cineva pe lângă gândurile care taie (de-al doilea), se aşază în ţara ispititorului şi va lucra stârnit de ele.
7. După multă băgare de seamă am aflat că între gândurile îngereşti, omeneşti şi de la draci este această deosebire: întâi gândurile îngereşti cercetează cu de-amănuntul firea lucrurilor şi urmăresc înţelesurile şi rosturile lor duhovniceşti; de pildă: De ce a fost făcut aurul şi pentru ce e ca nisipul, şi a fost risipit în anumite părticele de sub pământ, şi de ce trebuie multă osteneală şi trudă până să fie aflat, apoi după ce e aflat, e spălat cu apă şi trecut prin foc, ca apoi să fie dat meşterilor care fac sfeşnicul cortului, căţuia, cădelniţa şi vasele de aur (Ieşire XXV, 29; Mac. I, 23; Ierem. LII, 18–19), din care, din darul Mântuitorului nostru, nu mai bea acum regele babilonean, ci de aceste taine se apropie Cleopa, cu inimă arzătoare (Luca XXIV, 18, 32). Dar gândul drăcesc nu le ştie şi nu le cunoaşte pe acestea, ci furişează numai plăcerea câştigării aurului fără ruşine şi zugrăveşte desfătarea şi slava ce vor veni de pe urma lui. Iar gândul omenesc nu se ocupă nici cu dobândirea aurului şi nu cercetează nici al cui simbol este sau cum se scoate din pământ, ci aduce numai în minte forma simplă a aurului, despărţită de patimă şi lăcomie. Acelaşi cuvânt se poate spune şi despre alte lucruri, după regula aceasta, deprinsă în chip tainic.
8. Este14(În P. G. cap. 8 începe tot aci.) un drac ce se numeşte rătăcitor, care se înfăţişează mai ales în zorii zilei înaintea fraţilor şi le poartă mintea din cetate în cetate, din sat în sat şi din casă în casă, prilejuind, zice-se, simple întâlniri, apoi convorbiri mai îndelungate cu cei cunoscuţi, care turbură starea celor amăgiţi şi, puţin câte puţin, îi depărtează de cunoştinţa de Dumnezeu şi-i face să-şi uite de virtute şi de făgăduinţă. Trebuie deci ca monahul să observe acest gând de unde vine şi unde sfârşeşte, că nu fără rost şi din întâmplare face cercul acesta lung, ci vrând să strice starea sufletească a monahului, ca, după ce şi-a aprins mintea cu acestea şi s-a ameţit de prea multe convorbiri, să fie fără de veste atacat de dracul curviei sau al mâniei, sau al întristării, care întinează şi mai tare strălucirea stării lui. Noi însă, dacă vrem să cunoaştem lămurit vicleşugul lui, să nu grăim îndată către el, nici să dăm pe faţă cele ce se petrec, cum înfiripă convorbiri în minte şi în ce chip, puţin câte puţin, vrea să o împingă la moarte; căci va fugi de la noi, fiindcă nu vrea să fie văzut făcându-le acestea, şi aşa nu vom cunoaşte nimic din cele ce ne-am străduit să aflăm. Ci să-i mai îngăduim o zi sau două să-şi isprăvească lucrarea, ca aflând cu de-amănuntul tot lucrul pe care l-a meşteşugit, să-l dăm pe faţă cu cuvântul şi să-l alungăm. Dar15(În P. G. aci începe cap. 9.) fiindcă se întâmplă că în vremea ispitirii mintea, fiind turburată, nu poate urmări cu de-amănuntul cele ce se petrec, să facă aceasta după alungarea dracului. După ce te-ai liniştit, adu-ţi aminte în tine însuţi de cele ce ţi s-au întâmplat, de unde ai început, pe unde ai umblat şi în ce loc ai fost cuprins de duhul curviei sau al mâniei, sau al întristării şi cum s-au petrecut acestea. Învaţă-le acestea şi ţine-le minte, ca să-l poţi da pe faţă când se va mai apropia de tine. Dă pe faţă şi locul unde stă ascuns, ca să nu-i mai urmezi. Iar dacă vrei să-l faci să se înfurie de-a binelea, vădeşte-l îndată ce se apropie şi dezvăluie cu cuvântul locul dintâi în care a intrat, şi al doilea, şi al treilea. Căci foarte tare se scârbeşte, nesuferind ruşinarea. Iar dovada că i-ai grăit tocmai la vreme o vei avea în faptul că a fugit gândul de la tine. Căci este cu neputinţă să stea, fiind scos la arătare. Iar după biruirea acestui drac urmează un somn adânc şi greu, o amorţire a pleoapelor, însoţită de căscări nenumărate şi de umeri îngreuiaţi; dar de toate acestea ne sloboade Duhul Sfânt prin rugăciune încordată.
9. Foarte16(În P. G. aci începe cap. 10.) mult ne foloseşte spre mântuire ura împotriva dracilor, care ne ajută şi la lucrarea virtuţii. Dar să o nutrim aceasta de la noi, ca pe un vlăstar bun, nu suntem în stare, pentru că duhurile iubitoare de plăceri o sting şi cheamă din nou sufletul la prietenie şi obişnuinţă cu ei. Această prietenie sau mai bine această rană anevoie de lecuit o tămăduieşte însă doctorul sufletelor, prin părăsirea noastră. Căci ne lasă să pătimim lucruri înfricoşate de la duhuri, noaptea şi ziua, până ce sufletul aleargă iarăşi la ura cea de la început, învăţându-se a zice către Domnul, asemenea lui David: „Cu ură desăvârşită i-am urât, că vrăjmaşi s-au făcut mie“ (Ps. CXXXVIII, 22). Iar cu ură desăvârşită urăşte pe vrăjmaşi acela care nu păcătuieşte nici cu fapta, nici cu gândul, lucru care este semnul celei mai mari şi celei dintâi nepătimiri.
10. Dar17(În P. G. aci începe cap. 11.) ce să zicem despre dracul care face sufletul nesimţit? Căci mă tem a şi scrie despre el. Când năvăleşte acela, iese sufletul din starea sa firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socoteşte păcat, fărădelegea n-o mai socoteşte fărădelege, şi la osânda şi la munca veşnică se gândeşte ca la nişte vorbe goale. De cutremurul purtător de foc el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl mărturiseşte, însă poruncile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în piept când se mişcă spre păcat, nu simte; de-i vorbeşti din Scripturi, e cu totul împietrit şi nu ascultă. Îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o ia în seamă. De oameni nu mai are ruşine, ca porcul care a închis ochii şi a spart gardul. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deşarte. „Şi dacă nu s-ar scurta zilele acelea, nimeni nu s-ar mai mântui“ (Matei XXIV, 22; Marcu XIII, 20). De fapt, dracul acesta este dintre cei ce atacă rar pe fraţi. Iar pricina este învederată. Căci nenorocirile altora, boalele celor dosădiţi, închisorile celor nefericiţi şi moartea năprasnică a unora pun pe fugă acest drac, întrucât sufletul e străpuns puţin câte puţin şi e trezit la milă, fiind dezlegat de împietrirea venită de la demon. Desigur, noi nu le avem pe acestea aproape de noi, dată fiind lipsa şi raritatea celor cuprinşi de neputinţe printre noi. De aceea18(În P. G. aci începe cap. 12.) Domnul, alungând acest drac, porunceşte în Evanghelii să mergem la cei bolnavi şi să cercetăm pe cei din închisori, zicând: „Bolnav am fost şi n-aţi venit la Mine“ (Matei XXV, 36). În orice caz, să se ştie: dacă cineva dintre monahi, fiind atacat de dracul acesta, n-a primit gând de curvie sau nu şi-a părăsit chilia din nepăsare, unul ca acesta a primit din cer răbdarea şi neprihănirea, şi fericit este pentru o nepătimire ca aceasta. Iar câţi s-au făgăduit să cinstească pe Dumnezeu locuind laolaltă cu lumea să se păzească de acest drac. Căci a zice sau a scrie mai multe despre el, mă ruşinez şi de oameni.

Despre dracul întristării19(Acest titlu nu se află în P. G.)

11. Toţi20(În P. G. aci începe cap. 13.) dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primeşte să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această vieţuire tăind şi uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se usucă (Prov. XVII, 22). Dacă acest drac războieşte pe un monah cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naşte gânduri care sfătuiesc pe monah să-şi ia viaţa sau îl silesc să fugă departe de locul unde se petrece. Acest lucru l-a gândit şi l-a pătimit dreptul Iov, fiind asuprit de acest drac. „De aş putea, zice, să mă omor sau pe altul să rog să-mi facă mie aceasta“ (Iov XXI, 4). Simbol al acestui drac este sălbăticiunea numită năpârcă, a cărei fire se arată prietenoasă, însă al cărei venin covârşeşte veninul celorlalte fiare, ba, dacă e primit fără măsură, omoară şi animalul însuşi. Acestui drac i-a predat Pavel pe cel ce a făcut nelegiuire în Corint. De aceea şi scrie cu râvnă corintenilor, zicând: „Arătaţi-i dragoste, ca nu cumva să fie înghiţit unul ca acesta de o întristare mai mare“ (2 Cor. II, 7). Dar duhul acesta care întristează pe oameni ştie să se facă şi pricinuitor de bună pocăinţă. De aceea şi Sfântul Ioan Botezătorul îi numea pe cei ce erau străpunşi de duhul acesta şi alergau la Dumnezeu „pui de năpârci“, zicând: „Cine v-a arătat vouă să fugiţi de mânia ce va să vie? Faceţi deci roade vrednice de pocăinţă; şi să nu vi se pară a grăi întru voi: Părinte avem, pe Avraam“ (Matei III, 7–9). Căci oricine a urmat lui Avraam şi a ieşit din pământul şi din neamul său s-a făcut mai tare decât dracul acesta.
12. Cine21(În P. G. aci începe cap. 14.) şi-a stăpânit mânia a supus pe draci; iar cine s-a robit de dânsa nu se mai ţine de viaţa monahală şi e străin de căile Mântuitorului, dacă se zice că însuşi Domnul învaţă pe cei blânzi căile Sale (Ps. XXIV, 9). De aceea, cu anevoie poate fi vânată mintea monahului care aleargă pe câmpia blândeţii. Căci mai de nici o virtute nu se tem dracii ca de blândeţe. Aceasta a dobândit-o acel mare Moise, care a fost numit „blând, mai mult decât toţi oamenii“ (Num. XII, 3). Iar proorocul David a arătat-o că este vrednică să fie pomenită de Dumnezeu, zicând: „Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toată blândeţea lui“ (Ps. CXXXI, 1). Însuşi Mântuitorul nostru ne-a poruncit să ne facem următori ai blândeţii Lui, zicând: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“ (Matei XI, 29). Iar dacă cineva s-ar înfrâna de la mâncări şi băuturi, dar prin gândurile rele ar întărâta mânia, acela se aseamănă cu o corabie ce călătoreşte pe mare având pe dracu cârmaci. De aceea, trebuie să fim cu luare-aminte din toată puterea la câinele nostru, învăţându-l să rupă numai lupii şi să nu mănânce oile, arătând toată blândeţea faţă de toţi oamenii.

Despre slava deşartă12(Acest titlu nu se află în P. G. )

13. Dintre23(În P. G. aci începe cap. 15.) gânduri, singur cel al slavei deşarte lucrează cu multe mijloace. El cuprinde aproape toată lumea şi deschide uşile tuturor dracilor, făcându-se ca un fel de trădător viclean al cetăţii. De aceea, el umileşte foarte tare mintea pustnicului, umplând-o cu multe vorbe şi lucruri şi întinându-i rugăciunile prin care acesta se străduieşte să-şi tămăduiască toate rănile sufletului său. Gândul acesta îl face să crească toţi dracii după ce au fost biruiţi, ca printr-însul să primească intrare din nou în suflet, şi să facă astfel cele din urmă mai rele ca cele dintâi (Matei XII, 45; Luca XI, 26). Din gândul acesta se naşte şi cel al mândriei, care a făcut să cadă cu sunet din ceruri la pământ pecetea asemănării şi cununa frumuseţii. Saltă-te din el şi nu zăbovi, ca să nu vindem altora viaţa noastră, nici petrecerea noastră, celor fără de milă. Pe acest drac îl alungă rugăciunea stăruitoare şi silinţa de a nu face sau zice cu voia nimic din cele ce ajută blestematei slave deşarte.
14. Când mintea pustnicilor a ajuns la puţină nepătimire, şi-a agonisit şi calul slavei deşarte, căruia îndată îi dă pinteni prin cetăţi, purtându-şi fără stăpânire lauda izvorâtă din slavă. Şi întâmpinând-o duhul curviei, printr-o rânduială nevăzută, o închide într-o cocină de porci, învăţând-o să nu se mai ridice altă dată din pat înainte de a se face sănătoasă deplin, nici să nu facă ceea ce fac bolnavii neascultători care, purtând încă urmele bolii într-înşii, se dau la drumuri şi merg la băi înainte de vreme, căzând din nou în boală. De aceea, şezând locului, să luăm şi mai bine aminte la noi înşine, ca înaintând în virtute să ne facem greu de mişcat spre păcat, iar îndoindu-ne întru cunoştinţă să dobândim mulţime de vederi felurite. Şi aşa înălţându-ne şi mai tare, vom vedea şi mai bine lumina Mântuitorului nostru.
15. A descrie24(În P. G. aci începe cap. 16.) toate lucrările cele rele ale dracilor mi-e cu neputinţă, iar a înşira cu de-amănuntul meşteşugirile lor mi-e ruşine, sfiindu-mă de cititorii mai simpli. Totuşi ascultă unele viclenii de-ale duhului curviei. Când cineva a dobândit nepătimirea părţii poftitoare şi gândurile de ruşine s-au răcit, atunci arată bărbaţi şi femei jucând împreună şi-l face pe pustnic să privească lucruri şi forme de ruşine. Ispita aceasta însă nu e printre cele ce ţin multă vreme, deoarece rugăciunea neîncetată şi mâncarea foarte împuţinată, privegherea şi îndeletnicirea cu contemplaţiile duhovniceşti o alungă ca pe un nor fără ploaie. Uneori se atinge însă şi de trupuri, stârnind într-însele fierbinţeala dobitocească. Şi alte nenumărate meşteşugiri unelteşte vicleanul acesta, pe care nu e nevoie să le mai răspândim şi să le mai încredinţăm scrisului. Faţă de astfel de gânduri foloseşte şi aprinderea mâniei, pornită împotriva dracului. De această mânie se teme el mai mult când se aprinde împotriva acestor gânduri şi îi strică planurile. Despre ea e vorba când se zice: „Mâniaţi-vă, şi nu păcătuiţi“ (Ps. IV, 5). Ea dă sufletului în ispite o folositoare doctorie. Dar uneori şi mânia aceasta e imitată de dracul mâniei. Acesta plăsmuieşte chipurile părinţilor sau ale unor prieteni şi rudenii, ocăriţi de oameni nevrednici, şi prin aceasta mişcă mânia pustnicului şi-l îndeamnă să zică sau să facă vreun rău celor ce i s-au arătat în minte. La acestea trebuie să fie monahul cu luare-aminte şi îndată să-şi smulgă mintea de la astfel de chipuri, ca nu cumva, zăbovind pe lângă ele, să se pomenească în vremea rugăciunii tăciune ce se mistuie de foc. În ispite de acestea cad mai ales cei iuţi la mânie şi cei ce uşor se prind la harţă, care sunt departe de rugăciunea cea curată şi de cunoştinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
16. Gândurile25(În P. G. aci începe cap. 17.) veacului acestuia le-a dat Domnul omului ca pe nişte oi, păstorului bun. Şi s-a scris: „A dat fiecărui om cuget întru inima sa“, sădind în el şi pofta, şi mânia întru ajutor, ca prin mânie să alunge gândurile lupilor, iar prin poftă să iubească oile, chiar când e biciuit de vânturi şi de ploi. I-a mai dat pe lângă acestea şi lege după care să păzească oile, loc de verdeaţă, apă de odihnă, psaltire, chitară şi toiag. Şi i-a rânduit să se hrănească şi să se îmbrace de la această turmă, iar la vreme să-i adune fân. Căci zice cuvântul: „Cine păstoreşte turmă şi din laptele ei nu mănâncă“? (1 Cor. IX, 7) Pustnicul trebuie să păzească deci zi şi noapte turma aceasta, ca nu cumva să fie răpit vreun miel de fiarele sălbatice sau să-l ia tâlharii, iar dacă s-ar întâmpla una ca aceasta în pădure, îndată să-l smulgă din gura ursului şi a lupului (1 Regi XVII, 37). Aşadar, dacă gândul despre fratele nostru se învârte în noi cu ură, să ştim că o fiară l-a luat pe el; asemenea şi gândul despre muiere, dacă se întoarce în noi amestecat cu poftă de ruşine; la fel gândul despre argint şi aur, dacă se cuibăreşte însoţit cu lăcomie; asemenea şi gândurile sfintelor daruri, dacă cu slavă deşartă pasc în minte! Şi tot asemenea se va întâmpla şi cu alte gânduri de vor fi furate de patimi. Şi26(În P. G. aci începe cap. 18.) nu numai ziua trebuie să fie monahul cu luare-aminte la ele, ci şi noaptea să le păzească priveghind. Căci se întâmplă să piardă ceea ce a agonisit, dacă se lasă în năluciri ruşinoase şi viclene. Aceasta este ceea ce zice patriarhul Iacov: „Nu am adus Ţie oaie răpită de fiară sălbatică; eu plăteam furtişagurile de zi şi de noapte; şi mă topeam de arşiţa zilei şi de gerul nopţii, încât s-a dus somnul de la ochii mei“ (Facere XXXI, 39–40). Iar dacă din osteneală ni s-ar întâmpla vreo nepurtare de grijă, să grăbim puţin în sus pe stânca cunoştinţei, să ne luăm psaltirea şi să lovim coardele ei prin virtuţile cunoştinţei, şi să paştem iarăşi oile sub muntele Sinai, ca Dumnezeul părinţilor noştri să ne cheme din rug şi pe noi, şi să ne dăruiască înţelesurile semnelor şi ale minunilor.
17. Firea27(În P. G. 79 ţine de cap. 18; în P. G. 40, 1244 se cuprinde în Capita practica, unde e cap. 69.) cea raţională, omorâtă de păcat, o ridică Hristos prin contemplarea tuturor veacurilor. Iar sufletul cel ce a murit cu moartea lui Hristos îl învie Tatăl, dacă îl cunoaşte pe El. Aceasta este ceea ce a zis Sfântul Pavel: „Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi învia împreună cu El“ (2 Tim. II, 11).
18. Când28(În P. G. 79 ţine de cap. 18; în P. G. 40, 1244 se cuprinde în Capita practica, unde e cap. 70.) mintea s-a dezbrăcat de omul cel vechi şi s-a îmbrăcat în omul harului, vede şi starea sa în vremea rugăciunii semănând cu safirul sau cu azurul cerului, stare pe care Scriptura o numeşte şi „loc al lui Dumnezeu“, văzut de bătrâni pe muntele Sinai (Ieşire XXIV, 10).
19. Dintre29(În P. G. acest cap. e dat ca al 21-lea.) necuraţii draci unii îl ispitesc pe om ca om, iar alţii îl turbură pe om ca pe un dobitoc necuvântător. Cei dintâi, apropiindu-se, ne furişează gânduri de slavă deşartă sau de mândrie, sau de pizmă, sau de învinuire, care nu se ating de nici unul din dobitoace. Cei de-al doilea însă aprind în trup mânie şi poftă în afară de fire. Acestea le avem îndeobşte cu dobitoacele, fiind ascunse însă sub firea cea cuvântătoare. De aceea zice Duhul Sfânt către cei ce cad în gândurile omeneşti: „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt, toţi; iar voi ca nişte oameni muriţi şi ca orişicare dintre căpetenii cădeţi“ (Ps. LXXXII, 6–7). Iar către cei stârniţi dobitoceşte zice: „Nu fiţi cum e calul sau mularul la care nu este înţelepciune, ci trebuie să strângi cu zăbală şi cu frâu fălcile lor, căci nu se apropie de tine“ (Ps. XXXII, 9). Dar sufletul care păcătuieşte va muri. Şi învederat este că oamenii, dacă mor ca oamenii, se îngroapă de oameni, iar cei ce sunt omorâţi ca dobitoacele sau cad jos vor fi mâncaţi de vulturi. Iar dintre puii acestora unii vor chema pe Domnul, alţii se tăvălesc în sânge. Cel ce are urechi de auzit să audă.
20. Când30(În P. G. 79 acest cap. e dat ca al 19-lea.) vreunul dintre vrăjmaşi te va răni în luptă şi vrei să-i întorci sabia lui, precum scrie (Ps. XXXVII, 14–15), asupra inimii lui, fă aşa precum te sfătuim: descoase în tine însuţi gândul aruncat de el ce fel este şi din câte lucruri este alcătuit, şi care lucru turbură mai mult mintea. Iar ceea ce zic aceasta este: Să zicem că e trimis de el gândul iubirii de argint. Desfă-l pe acesta în mintea care l-a primit, în sensul aurului, în aurul însuşi şi în patima iubirii de bani. Apoi întreabă: Ce este păcat dintre acestea? Oare mintea? Dar atunci cum este ea chipul lui Dumnezeu? Sensul aurului? Dar cine, având minte, va spune aceasta vreodată? Oare aurul însuşi e păcat? Dar atunci de ce s-a făcut? Urmează, aşadar, că al patrulea lucru este pricina păcatului. Iar acesta nu e nici lucrul ce stă de sine, nici ideea lucrului, ci o plăcere oarecare, vrăjmaşă omului, născută din voia cea liberă a sa şi care sileşte mintea să se folosească rău de făpturile lui Dumnezeu. Această plăcere avem să o tăiem după îndatorirea ce ne-a dat-o Legea lui Dumnezeu. Cercetând tu acestea, se va nimici gândul desfăcându-se într-o simplă contemplaţie a ta şi va fugi de la tine dracul, după ce prin cunoştinţa aceasta mintea ta s-a ridicat la înălţime. Iar31(În P. G. acest pasaj, de aci până la sfârşitul cap. 20, e dat ca al 20-lea cap.) dacă vrând să te foloseşti împotriva lui de sabia sa doreşti să-l dobori mai întâi cu praştia ta, scoate şi tu o piatră din traista de păstor a ta şi caută vederea lui spre a afla cum vin îngerii şi dracii în lumea noastră, iar noi nu mergem în lumile lor. De ce nu putem adică şi noi să unim pe îngeri şi mai mult cu Dumnezeu şi nu ne hotărâm să-i facem pe draci şi mai necuraţi? Şi cum se face că luceafărul care a răsărit dimineaţa a fost aruncat pe pământ (Isaia XIV, 12) şi a socotit marea ca pe o coajă de nucă, iar tartarul adâncului ca pe un rob? Şi de ce încălzeşte adâncul ca pe o topitoare, turburând pe toţi prin răutatea sa şi pe toţi vrând să-i stăpânească? Căci trebuie să ştim că înţelegerea acestor lucruri foarte mult îl vatămă pe dracul şi alungă toată tabăra lui. Dar acestea vin cu încetul în cei care s-au curăţit şi văd întrucâtva înţelesurile întâmplărilor. Cei necurăţiţi însă nu cunosc vederea acestora. Şi chiar dacă aflând-o de la alţii ar spune-o şi ei, nu vor fi auziţi, fiind mult colb şi zgomot de patimi în toiul războiului. Căci trebuie să fie cu totul liniştită tabăra celor de alt neam, pentru ca singur Goliat să se întâlnească cu David al nostru (1 Regi XVII, 48). În felul acesta ne vom folosi de desluşirea războiului şi de vederea lui şi în cazul celorlalte gânduri necurate.
21. Când32(În P. G. acest cap. e dat ca al 22-lea.) vor fugi degrabă de la noi vreunele din gândurile necurate, să căutăm pricina pentru care s-a întâmplat aceasta. Oare pentru raritatea lucrului, fiind greu de găsit materia, sau pentru nepătimirea noastră n-a putut vrăjmaşul nimic împotriva noastră? De pildă, dacă unui pustnic i-ar veni în minte gândul că i s-a încredinţat ocârmuirea duhovnicească a primei cetăţi, desigur că nu va zăbovi la închipuirea aceasta; şi pricina se cunoaşte uşor din cele spuse mai înainte. Dar dacă unuia i-ar veni acest gând în legătură cu oricare cetate s-ar nimeri şi ar cugeta la fel, acela fericit este că a ajuns nepătimirea. Asemenea şi în privinţa altor gânduri se va afla pricina cercetându-se în acelaşi chip. Acestea trebuie să le ştim pentru râvna şi puterea noastră, ca să vedem dacă am trecut Iordanul şi ne-am apropiat de verdeaţă sau încă petrecem în pustie, loviţi de cei de alte neamuri. De pildă, foarte multe feţe mi se pare că are dracul iubirii de argint şi e foarte dibaci în puterea de-a amăgi. Astfel, când e strâmtorat de desăvârşita lepădare de sine, îndată face pe purtătorul de grijă şi iubitorul de săraci. Primeşte bucuros pe străinii care nu-s încă de faţă, celor lipsiţi le trimite ajutor, cercetează închisorile oraşului şi răscumpără sclavii; arată alipire femeilor bogate, îi face îndatoraţi pe cei cărora le merge bine, sfătuieşte pe alţii să se lepede de punga lor largă. Şi astfel amăgind sufletul, pe încetul îl învăluie în gândurile iubirii de argint şi-l dă pe mâna dracului slavei deşarte. Iar acesta33(În P G. aci începe cap. 23.) aduce înainte mulţimea celor ce slăvesc pe Domnul pentru aceste purtări de grijă şi pune pe unii să vorbească întreolaltă câte puţin despre preoţie, prevestind moartea preotului de acum şi iscodind nenumărate chipuri ca să nu scape. Şi aşa biata minte, învăluită într-aceste gânduri, se luptă cu înverşunare cu aceia dintre oameni care nu l-au primit, iar celor ce l-au primit le face daruri şi-i primeşte cu recunoştinţă. Pe cei ce se împotrivesc îi dă pe mâna judecătorilor şi unelteşte ca să fie scoşi din hotarele cetăţii. Aflându-se apoi aceste gânduri înlăuntrul său şi învârtindu-se în minte, îndată se înfăţişează dracul mândriei nălucind străluciri necontenite şi draci înaripaţi în văzduhul chiliei, ca până la urmă să scoată pe om din minţi. Noi însă, dorind pierzarea astor fel de gânduri, să trăim cu mulţumire, în sărăcie. „Căci e vădit că nimic n-am adus în lume şi nimic nu putem duce din ea. Având hrană şi îmbrăcăminte, să ne îndestulăm cu ele“ (1 Tim. VI, 7–8), aducându-ne aminte de Sfântul Pavel, care zice că „rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint“ (1 Tim. VI, 10).
22. Toate34(În P. G. 79, 1225, acest cap. este continuare la cap. 23. În P. G. 40, 1227, se cuprinde în Capita practica, unde e cap. 64.) gândurile necurate stăruind în noi din pricina patimilor, duc mintea la stricăciune şi pieire. Căci precum icoana pâinii zăboveşte în cel flămând din pricina foamei sale şi icoana apei din pricina setei, tot aşa şi ideea avuţiei şi a banilor stăruieşte din pricina lăcomiei, iar înţelesurile gândurilor ruşinoase ce se nasc din bucate zăbovesc din pricina patimilor noastre. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul gândurilor slavei deşarte şi al altor gânduri. Iar minţii înecate în astfel de gânduri îi este cu neputinţă să stea înaintea lui Dumnezeu şi să primească cununa dreptăţii. Căci de aceste gânduri fiind trasă în jos, şi mintea aceea ticăloasă din Evanghelie s-a lepădat de bunul cel mai mare al cunoştinţei de Dumnezeu (Matei XXII, 2–14). Asemenea şi cel legat de mâini şi de picioare, şi aruncat întru întunericul cel mai dinafară, din aceste gânduri îşi avea ţesută haina sa, pentru care motiv Cel ce l-a chemat la nuntă l-a găsit nevrednic de o nuntă ca aceea. Haina de nuntă este nepătimirea sufletului raţional, care s-a lepădat de poftele lumeşti. Iar pricina pentru care gândurile lucrurilor sensibile, care zăbovesc în minte, strică cunoştinţa, am arătat-o în Capete despre rugăciune.
23. De trei feluri35(În P. G. 79, 1228 aci începe cap. 24.) sunt căpeteniile dracilor care se împotrivesc lucrării noastre. Lor le urmează toată tabăra celor de alt neam. Aceştia stau cei dintâi la război şi cheamă sufletele spre păcat prin gândurile cele necurate. Unii din ei aduc poftele lăcomiei pântecelui, alţii strecoară în suflet iubirea de argint şi, în sfârşit, alţii ne momesc cu slava de la oameni. Dacă râvneşti, aşadar, rugăciunea curată, păzeşte mânia; dacă iubeşti neprihănirea, stăpâneşte pântecele; nu-i da pâine să se sature şi necăjeşte-l cu apa. Priveghează în rugăciune şi alungă de la tine amintirea răului. Cuvintele Duhului Sfânt să nu te părăsească şi bate în porţile Scripturilor cu mâinile virtuţilor. Atunci îţi va răsări nepătimirea inimii şi vei vedea în rugăciune mintea în chipul stelei.
24. Dintre36(De aci se continuă numai în P. G. 79, 1228; Muyldermans (în Viller-Rahner, op. cit., p. 47) spune că adaosul acesta nu e al lui Evagrie. Dar cel puţin cap. 26 e al lui.) cele ce le cugetăm, unele îşi pun tiparul pe minte şi-i dau o formă, altele îi dau numai o cunoştinţă şi nu-şi pun tiparul pe ea, şi nici nu-i dau o formă. De pildă: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu“ lasă un înţeles în inimă, dar nu dau o formă minţii, nici nu-şi pun tiparul pe ea. Cuvintele „luând pâine“ dau o formă minţii, iar „a frânt-o“ iarăşi îşi pun tiparul pe ea. Versetul „Am văzut pe Domnul şezând pe un scaun înalt şi ridicat“ (Isaia VI, 1) îşi pune tiparul pe minte, afară de „am văzut pe Domnul“. Aceste cuvinte, după literă, par să-şi pună tiparul pe minte, dar înţelesul lor nu şi-l pune. Proorocul a văzut cu un ochi profetic firea raţională, înălţată prin fapte bune, primind în sine cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci se zice că Dumnezeu şade acolo unde se cunoaşte, fiindcă mintea curată se zice şi scaun al lui Dumnezeu. Dar se zice şi de femeie că e scaun al necinstei, înţelegându-se prin femeie sufletul care urăşte cele drepte; iar necinstea sufletului este păcatul şi neştiinţa. Aşadar, noţiunea de Dumnezeu nu este dintre cele ce-şi pun tiparul pe minte, ci dintre cele ce nu-şi pun tiparul pe minte. De aceea cel ce se roagă trebuie să se despartă cu totul de cele ce-şi pun tiparul pe minte. Aceasta te face să te întrebi dacă, precum este în privinţa trupurilor şi a sensurilor lor, aşa este şi în privinţa celor netrupeşti şi a raţiunilor lor; şi dacă altfel se modelează mintea privind o minte, altfel va fi starea ei cugetând înţelesul aceleia? Desigur, ştim că cunoştinţa duhovnicească depărtează mintea de sensurile care îşi pun tiparul pe ea şi o înfăţişează fără nici un tipar lui Dumnezeu, fiindcă noţiunea lui Dumnezeu nu este dintre cele ce-şi pun tiparul. Căci Dumnezeu nu este trup, ci mai degrabă din cele ce nu-şi pun tiparul. Şi iarăşi ştim că dintre vederile care nu-şi pun tiparul pe minte unele însemnează fiinţa celor netrupeşti, altele raţiunile lor. Dar nu se întâmplă la fel în cazul trupurilor şi al celor netrupeşti. Căci în cazul celor trupeşti unele îşi pun tiparul pe minte, altele nu, pe când dincolo nimic nu-şi pune tiparul pe minte.37(Înţelesul capitolului este acesta: lucrurile materiale privite îşi pun tiparul pe minte, dar raţiunile lor nu. Altfel este cu relaţiile spirituale. Dintre acelea nici ipostasurile (de pildă, un înger sau sufletul unui om), nici raţiunile lor nu-şi pun tiparul pe minte.)
25. Când dracul lăcomiei pântecelui, luptând mult şi adeseori, nu izbuteşte să strice înfrânarea întipărită, atunci împinge mintea la pofta nevoinţei celei mai de pe urmă, aducându-i înainte şi cele privitoare la Daniil, viaţa lui săracă şi seminţele, şi-i aminteşte şi de viaţa altor oarecare pustnici care au trăit totdeauna aşa, şi sileşte pe ascet să se facă următorul acelora. Astfel, urmărind înfrânarea fără măsură va pierde şi pe cea măsurată, de la o vreme trupul nemaiputând-o păstra din pricina slăbiciunii. Şi aşa va ajunge să binecuvânteze trupul şi să blesteme inima.
Socot deci că e drept să nu asculte aceştia de acela şi să nu se reţină de la pâine, de la untdelemn şi apă. Căci această rânduială au cercat-o fraţii, găsind-o foarte bună. Desigur, aceasta să nu o facă spre saturare şi să o facă numai o dată pe zi. M-aş mira dacă vreunul, săturându-se cu pâine şi cu apă, ar mai putea lua cununa nepătimirii. Iar nepătimire numesc nu simpla oprire a păcatului cu fapta, căci aceasta se zice înfrânare, ci aceea care taie din cugetare gândurile pătimaşe, pe care Sfântul Pavel a numit-o şi „tăiere duhovnicească împrejur a iudeului ascuns“ (Rom. II, 29). Iar dacă se descurajează cineva auzind acestea, să-şi aducă aminte de vasul alegerii, de Apostol, care a împlinit alergarea în foame şi sete. Dar imită şi vrăjmaşul adevărului, dracul descurajării, pe acest drac, punând în minte celui ce se înfrânează retragerea cea mai de pe urmă, îndemnându-l la râvna lui Ioan Botezătorul şi a începătorului pustnicilor, Antonie, ca neputând răbda acesta retragerea îndelungată şi neomenească să fugă cu ruşine, părăsind locul, iar dracul să se laude zicând: „L-am biruit!“
26. Gândurile38(În P. G. 40, 1241, se cuprinde în Capita practica, unde e cap. 68.) necurate primesc multe materii pentru creşterea lor şi se întind după multe lucruri. De fapt ele trec oceane cu închipuirea şi nu se dau îndărăt să umble drumuri lungi pentru marea căldură a patimei. Dar cele ce sunt cât de cât curăţite sunt mai înguste decât acelea, neputându-se întinde împreună cu lucrurile, pentru faptul că patima e slăbită. De aceea se mişcă mai degrabă împotriva firii şi, după înţeleptul Solomon, hoinărind câtăva vreme pe afară, aduc trestie la arderea nelegiuită a cărămizii ca să se izbăvească asemenea unor capre din lanţuri şi a unor păsări din curse. Căci e mai uşor a curăţi un suflet necurat, decât a readuce din nou la sănătate pe unul curăţit şi iarăşi rănit, dracul întristării neîngăduind, ci aducând pururea înaintea ochilor, în vremea rugăciunii, idolul păcatului.
27. Dracii nu cunosc inimile noastre, cum socot unii dintre oameni. Căci singurul cunoscător al inimii este Cel ce ştie mintea oamenilor şi a zidit inimile lor pe fiecare, deosebit (1 Regi XVI, 7; Ps. VII, 10; Înţel. 1, 6). Dar ei cunosc multe din mişcările inimii pe baza cuvântului rostit şi a mişcărilor văzute ale trupului. Vrând eu să le arăt acestea lămurit, m-a oprit Sfântul Preot, spunând că e nevrednic lucru să se răspândească acestea şi să le aduc la urechile celor întinaţi. Căci, zice, şi cel ce ajută pe uneltitor este vinovat după lege. Dar că din astfel de simboluri cunosc cele ascunse în inima noastră, şi din acestea iau prilejuri împotriva noastră am arătat-o adeseori, respingând pe unii care grăiau cele ce nu trebuie, nepurtându-ne cu dragoste faţă de ei. De aceea am şi căzut în puterea dracului ţinerii de minte a răului şi îndată am primit gânduri rele împotriva lor, pe care le cunoscusem mai înainte că au venit asupra noastră. Pentru aceea pe drept ne mustră Duhul Sfânt: „Şezând ai vorbit împotriva fratelui şi împotriva fiului maicii tale ai adus sminteală“ (Ps. XLIX, 21); şi ai deschis uşa gândurilor care ţin minte răul şi ţi-ai turburat mintea în vremea rugăciunii, nălucindu-ţi pururea faţa vrăjmaşului tău şi având-o pe ea drept Dumnezeu. Căci ceea ce vede mintea rugându-se, aceea e şi potrivit de a spune că îi este Dumnezeu. Deci să fugim, iubiţilor, de boala defăimării, neamintindu-ne de nimeni cu gând rău; şi să nu ne întunecăm privirea la amintirea aproapelui, căci toate înfăţişările pe care le luăm le iscodesc dracii şi nimic nu lasă necercetat din ale noastre: nici culcarea, nici şederea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc, toate le mişcă, toată ziua uneltesc vicleşuguri împotriva noastră ca să înşele în vremea rugăciunii mintea smerită şi să stingă lumina ei fericită. Vezi ce zice şi Sfântul Pavel către Tit: „Dovedeşte în învăţătură cuvânt sănătos, nestricat şi fără vină, pentru ca împotrivitorul să se ruşineze, neavând de zis nimic rău despre noi“ (Tit II, 7–8). Iar fericitul David se roagă zicând: „Mântuieşte-mă pe mine de clevetirea oamenilor“ (Ps. CXVIII, 134), numind şi pe draci „oameni“ pentru firea lor raţională. Dar şi Mântuitorul, în Evanghelii, a numit pe cel ce seamănă în noi neghina păcatului „vrăjmaş“ (Matei XIII, 25). Fie ca să ne izbăvim de el cu harul lui Hristos şi al Dumnezeului nostru, Căruia i se cuvine cinstea şi slava în vecii vecilor. Amin.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul