Religio

Cartea:

Cărți

Bătrânul Naum

Originea. Starea de orfan. Sosirea în insula Solovăţ. Intrarea în mănăstire. Ascultarea. Îmbrăcarea în rasă. Transferul la schitul Anzersk. Exilul. Revenirea. Slujba la Sfintele Moaşte. Al doilea exil. Sosirea în Kemi. Întoarcerea la mănăstirea Solovăţ. Arhiereii la el în ospeţie. Învăţătura. Clarviziunea. Tămăduirea. O întâmplare minunată. Boala.

Bătrânul Naum, de origine corei, s-a născut în judeţul Kemsk, regiunea Arhanghelsk, aproape de lacul Kamenâi, în satul cu acelaşi nume, la 300 de verste de mănăstirea Solovăţ. Părinţii lui, Pahomie şi Mavra erau săteni simpli şi săraci. Ei au murit lăsându-l pe Naum singur din fragedă copilărie. Starea de orfan i-a fost cel mai bun învăţător, pentru că în felul acesta a fost ferit de patimile proprii adolescenţilor, deprinzându-l cu răbdarea şi munca, întărindu-l în legile moralei creştine şi semănând în sufletul lui curat dragostea de Dumnezeu. Chemarea la viaţa monahală a avut-o de multe ori în viziunile sale din timpul somnului. „De foarte multe ori îmi apăreau în vis – povestea el – nişte bătrâni blânzi, în haine de călugări, care mă chemau undeva la ei. Nu văzusem până atunci călugări, dar mergând pe la mănăstiri, am aflat cinul de care ţineau vizitatorii tainici, care îmi apăreau şi unde mă chemau ei“.
Dumnezeeasca pronie l-a călăuzit pe orfanul Naum către calea care i se gătise. Un corei bogat pe nume Nemcikin, ţinea în arendă în insula Solovăţ un teren de vânat animale, lângă cheiul Rebolodsk, la 15 verste de mănăstire. În fiecare vară el se îndeletnicea cu vânatul animalelor marine, iar la începutul iernii se întorcea acasă. Din milă pentru consăteanul său rămas orfan, acesta l-a luat pe Naum să-l crească. În vara anului 1791 l-a luat cu el pe insula Solovăţ. El a muncit din toată inima în cursul verii, pentru binefăcătorul său şi, când a venit iarna, n-a mai voit să se întoarcă cu el la locul lor de baştină, fiind copleşit de frumuseţea şi liniştea care domnea în mănăstire, aprinzându-se în el dorinţa de a rămâne pentru totdeauna printre călugări.
Naum a fost primit în calitate de închinător şi se ostenea cu o dăruire neobişnuită în ascultările care i se încredinţau. Totuşi, în vara următoare, el a lucrat din nou pentru binefăcătorul lui, Nemcikin, plătind pentru el impozit către stat, iar iarna a revenit la mănăstire. Astfel de treceri de la ascultarea din mănăstire la vânatul particular a trebuit să le facă şi în următorii ani, până ce conducerea mănăstirii s-a convins de înclinaţiile lui spre viaţa monahală şi a luat asupra sa plata pentru el a impozitelor către stat. Din acest moment, viaţa ţăranului smerit a decurs în pace şi fără tulburare în incinta mănăstirii.
Pe timp de vară, ca unui vânător iscusit, îi încredinţau lui Naum vânarea animalelor marine în golful Sosnov, la nord de mănăstire. Se spunea despre el că dacă avea un vânat bogat, îmbinând grija pentru folosul mănăstirii cu pornirile sale miloase, el slobozea câteva din animalele prinse. În timpul iernii, el muncea la tăbăcăria mănăstirii, iar în timpul liber învăţa carte, ceea ce nu făcuse în copilărie.
Mulţi ani s-a nevoit el în aceste ascultări grele, neobservat de nimeni, fără nici o răsplată sau stimul, neavând măcar o chilie aparte pentru liniştire şi rugăciune. În anul 1801, şi-a petrecut vara pe muntele Sekirno, urmărind venirea corăbiilor engleze, din cauza ruperii relaţiilor diplomatice cu Anglia. Dar niciodată n-a ieşit din gura lui un cuvânt de nemulţumire sau de cârtire, fiindcă el nu socotea că ar avea vreo vrednicie spre a fi luată în seamă. Calităţile principale ale caracterului său erau pacea sufletului, blândeţea şi nerăutatea.
Pentru călugării iscusiţi, el trecea acum drept un om cu trăire înaltă. Astfel, bătrânul Teofan, care locuise în pustie 25 de ani, la întoarcerea sa în mănăstire a întrebat: „cine-i la noi Naum? Arătaţi-mi-l pe el; acesta îşi zideşte un măreţ palat“. Cei doi călugări s-au întâlnit, dar discuţia dintre ei a rămas o taină pentru toţi ceilalţi.
În anul 1819, la 28 de ani de la intrarea în mănăstire, lui Naum i s-a îngăduit de către arhimandritul Pavel să poarte rasă. Se bucurau cei lucrători de această numărare a lui în cinul monahal. În vremea aceea, el se afla la prescurărie. Când s-a întărit citirea Psaltirii la schitul Anzersk, în timpul arhimandritului Macarie, lui Naum i s-a atribuit această ascultare; în plus a fost numit în funcţia de paracliser şi i s-au încredinţat unele ascultări în conducerea schitului. Aici a primit şi el un colţişor unde putea, noapte de noapte, să-şi facă rugăciunea în faţa icoanei Maicii Domnului şi să îngenuncheze nestingherit. Avea cu sine numai două cărţi: Psaltirea, din care îşi făcea rugăciunile, şi Scara Preacuviosului Ioan Scărarul, din care învăţa călugăria.
Viaţa lui Naum decurgea în pace şi linişte în mijlocul micii sale turme din insula pustie. Dar, în curând, avea să-l încerce o ispită care, negreşit, i-a slujit spre slava lui. Pe vremea noului egumen, s-a făcut cunoscut că Naum locuieşte în mănăstire fără bilet de voie din partea obştii săteşti şi, astfel, s-a hotărât trimiterea lui la locul de origine. Nădăjduind în Pronia Divină, fără nici o cârtire, Naum s-a supus sorţii lui; l-au îmbarcat pe o corabie, trimiţându-l spre locurile natale, împreună cu alţi călători. Vântul din sens opus i-a silit pe navigatori să se oprească în insula Zaiaţ. Trecu o zi, două, o săptămână, vântul nu-şi schimba deloc direcţia. Încă o săptămână – vântul acelaşi. Tulburaţi, corăbierii au înţeles că Naum este cauza nereuşitei lor şi au hotărât să-l ducă înapoi la mănăstire. În felul acesta el a revenit în insula Solovăţ, iar corăbierii s-au întors acasă. Această întâmplare i-a mirat pe toţi şi a slujit ca un semn vădit de protecţie a celui exilat, din partea lui Dumnezeu, fiind din nou primit la schitul său.
Iarăşi în pace şi în linişte a decurs viaţa călugărului în pustia Anzersk. Împărţind cu ceilalţi toate greutăţile, el adăuga, în acelaşi timp, bunele făptuiri izvorâte din jertfa monahală. Ca şi mai înainte, îi plăcea să se retragă, pentru o cugetare nestingherită la Dumnezeu, iar în timpul nopţilor, se ruga cu lacrimi, străduindu-se cât mai mult să scurteze durata odihnei trupeşti. Niciodată n-a făcut baie; n-a băut nici vin, nici bere de la mănăstire, nici măcar ceai, n-a purtat nici haine călduroase, nu avea nici lenjerie de corp, mulţumindu-se cu o dulamă ruptă şi o rasă veche pe care, desigur, nu le-ar fi luat nici un sărac, dacă le-ar fi găsit aruncate în drum.
El obişnuia nu numai vara să se scalde în apa mării, dar foarte adesea şi iarna, se dezbrăca şi se tăvălea în zăpadă, sau se strecura într-o copcă sub gheaţă, netemându-se că va răci.
Rugăciunile sale fierbinţi i-au înmuiat într-atât inima, că el vărsa lacrimi de umilinţă şi în Biserică, în timpul sfătuirilor. „Tu plângi, părinte Naum, de ce nu pot plânge şi eu?“ – îl întreabă unul dintre călugării tineri. „Va sosi şi vremea aceea, va sosi!“ îi răspundea Naum, de-abia reţinându-şi lacrimile.
Totuşi, Naum nu se bucura încă în acest timp de o atenţie deosebită din partea celorlalţi fraţi. El însuşi evita orice prilej de cinstire din partea oamenilor, educând întru sine simţul smereniei înţelepte. Odată, într-o seară, pescarii au adus două luntrii cu peşte şi pentru curăţatul şi săratul lui au ieşit toţi. Naum a venit ultimul, fiind mustrat pentru această încetineală de supraveghetorul care l-a învinuit de lenevie şi l-a ameninţat cu alungarea din mănăstire. „Tu mai înainte mea vei pleca“ – i-a răspuns Naum şi, apucându-se de treabă, a curăţat mai mult peşte decât ceilalţi. Peste un an, omul acela a părăsit mănăstirea Solovăţ pentru totdeauna.
În anul 1826 a fost numit egumen al mănăstirii Solovăţ arhimandritul Dosoftei, de la mănăstirea Kirilovsk din Novgorod. El era cu metania în Solovăţ şi în timpul noviciatului său, el se ostenea împreună cu Naum să prindă peşte, învăţându-l pe acesta gramatica rusească. Noul egumen venind la schit, de-abia a recunoscut în bătrânul slab şi prost îmbrăcat, într-o rasă ponosită, pe fostul său coleg, care vreme de 36 de ani, fără să cârtească s-a ostenit în folosul mănăstirii. Chemându-l în mănăstire, arhimandritul Dosoftei l-a eliberat de muncile obligatorii, încredinţându-i citirea sinodicului în biserica preacuvioşilor Zosima şi Savatie şi aprinderea candelor în paraclisul preacuvioşilor Gherman şi Irinarh. Timp de 27 de ani, ca o făclie nestinsă, s-a ostenit Naum în ascultarea care i-a fost încredinţată la mormintele făcătorilor de minuni din Solovăţ, necăutând la anii săi înaintaţi, şi neschimbându-şi nici aici modul de vieţuire. Biserica Preacuvioşilor niciodată nu se încălzea pe timpul iernii, dar Naum, chiar şi pe gerurile cele mai mari, nu purta haine călduroase, ci se îmbracă numai cu o dulamă şi o rasă. Câteodată, în semn de compătimire i se spunea: „părinte, aţi îngheţat“, iar el, zâmbind, răspundea: „nu-i nimic, aşa nu dormitez“.
Fiind scutit de ascultările la obşte, Naum nu-şi îngăduia să petreacă timpul liber în trândăvie. Iarna spărgea lemne şi făcea pentru mrejele de prins peşte, plute din lemn. Adeseori chilia îi era atât de plină de aceste plute, că abia mai rămânea loc de trecere. Vara avea în grijă cinci loturi mici de grădină, situate în zone diferite, pe care singur le lucra. Cel mai apropiat era sub fereastra chiliei sale, iar cel mai îndepărtat la o verstă de mănăstire. Aici se ostenea în fiecare zi ca o furnică. Semăna orz şi ovăz, sădea diferite legume şi numai rareori gusta din roadele muncii sale, împărţind din ce avea fraţilor şi carelilor care veneau la mănăstire. Convieţuitorii lui permanenţi erau cocoşul şi motanul; dintre aceştia, primul înlocuia ceasul şi desigur, slujea ca un simbol al deşteptării şi trezviei duhovniceşti. Somnul lui Naum era de scurtă durată; ziua nu dormea niciodată, iar noaptea la numai un ceas de la cântările utreniei, îi deştepta pe vecinii săi, sunând dintr-un clopoţel care era atârnat pe hol. De aşternut îi servea o scândură nu prea lată, iar în loc de căpătâi, avea un mănunchi de pelin. Aflându-se în osteneli permanente, Naum nu ţinea posturi îndelungate, dar înfrânarea lui o puteai numi post permanent. Nepăstrând nimic la chilie de mâncare, el mergea în fiecare zi la trapeză la masa de prânz şi cină, dar mânca foarte puţin. Când la masă se servea pâine albă, el lua doar o muşcătură din bucata sa, restul împărţind-o vecinilor săi, gest prin care îşi exprima dragostea faţă de fraţi.
Aşa se ostenea Naum, apropriindu-se de sfârşitul vieţii sale. Pronia Divină, care trimite binecredincioşilor creştini, pentru întărirea în virtuţi, diferite ispite, l-a încercat şi pe robul lui Dumnezeu cu o a doua exilare. În anul 1834 s-a efectuat recesământul pentru stabilirea impozitelor şi guvernul a cerut verificarea permiselor de voie ale tuturor celor care locuiau în mănăstire. Cu toate că acest permis exista, la verificare nu s-a găsit printre celelalte acte ale mănăstirii. Conducerea mănăstirii n-a dorit să facă intervenţie la guvern pentru bătrânul care de 40 de ani se ostenea în mănăstire. Aşa se face că, în săptămâna patimilor, Naum era condus pe o corabie spre a se îndrepta spre oraşul Kemi, de care aparţinea prin naşterea sa.
Ajungând la Kemi, el nici nu se gândea să rezolve problema pentru care venise aici, ci, ieşind la mal, s-a îndreptat spre o Biserică pentru rugăciune şi, înnoptând la o casă, la dangătul clopotului, s-a grăbit la rugăciunea din Biserică, tot aşa procedând în toate celelalte zile. După ce a trecut Pastele, şi-a căutat de lucru ca să se poată întreţine. Cu toate că prietenii din mănăstire au pus mână de la mână şi au adunat pentru el suma de 20 de ruble, pe care i-au trimis-o prin cineva, Naum n-a dorit să se folosească de avutul nimănui. Nu se străduia măcar să-şi obţină permisul de învoire pentru care fusese adus aici. Cunoscând evlavia lui, unii negustori bogaţi din Kemi au umblat pentru el obţinând acel act formal care atesta permisiunea lui spre a intra în monahism în mănăstirea Solovăt. După două săptămâni însuşi primarul satului l-a condus la mănăstire.
La 9 mai, când fraţii nu se mai aşteptau, l-au văzut din nou pe Naum în mănăstire, iar bucuria şi îmbrăţişările nu mai conteneau. Astfel, Naum s-a întors la chilia sa îndrăgită, reluându-şi îndeletnicirile de altă dată. El era nelipsit de la Biserică la toate slujbele şi nimeni nu-şi amintea ca să fi lipsit măcar o singură dată de la ele. Se mai întâmpla uneori ca el să întârzie la începutul utreniei, şi atunci se numea pe sine leneş şi nepăsător, adresându-şi cuvinte de dojana: „Ai adormit şi n-ai auzit buna vestire“, cu toate că el era acela care, cu un ceas mai înainte de utrenie, îi deştepta pe alţii din somn. Se întâmpla alteori ca, zăbovind la grădinile îndepărtate, să ajungă târziu la slujbele de seară. Dacă cineva în asemenea cazuri, glumind, îi atrăgea atenţia, el îi răspundea zâmbind: „ei, şi crezi că tu vei primi o plată mai mare decât mine? Nicidecum, deoarece Stăpânul şi pe cei din urmă îi va răsplăti la fel ca şi pe cei dintâi“. Cu toate strădaniile bătrânului să se ascundă de lume şi să rămână necunoscut, pe el îl vizitau mai marii lumii acesteia. Doi arhierei – Ignatie Oloneţki şi Varlaam al Arhanghelskului, cu metania în mănăstirea Solovăţ, i-au făcut o vizită la chilie. Prea Sfinţitul Ignatie, privind la mănunchiurile de pelin şi plutele pentru mreje, i-a spus bătrânului: „iată tu, părinte, lucrezi fără încetare, iar eu îmi petrec viaţa în lenevie şi nelucrare“; la care Naum a răspuns: „Nu-i aşa, Prea Sfinţite Stăpâne! Lucrul pe care-l împlineşti tu e cu mult mai mare şi mai plăcut lui Dumnezeu; şi pe mine mă bucură, îndeosebi, că tu ai început să-i înveţi pe preoţii noştri limba carelă, ca ei, la rândul lor, să-i poată învăţa pe conaţionalii mei în acesta limbă, căci numai puţin dintre ei cunosc limba rusă. Aceasta e foarte bine, căci până la tine nimeni nu a procedat aşa“.
În timpul unei asemenea convorbiri, a cântat cocoşul de după lemne şi Preasfinţitul Ignatie l-a întrebat: „La ce-ţi foloseşte cocoşul?“ „E de mare folos pentru suflet, stăpâne, să trăieşti cu el; atunci când cântă noaptea, îţi aduce aminte de Apostolul Petru care şi-a revenit la cântatul cocoşului şi a plâns pentru păcatul lui“. Prea Sfinţitul l-a iubit foarte mult pe bătrân şi a mai venit şi cu alt prilej, ca să-şi ia rămas bun. Preasfinţitul Varlaam nutrea o simpatie deosebită faţă de bătrân şi îi trimitea prescuri şi scrisori, rugându-l să-i ajute cu rugăciunile sale să păstorească turma care i se încredinţase.
Naum mai avea şi darul vorbirii, dar poveţele lui erau scurte şi simple, luate din viaţa de zi cu zi; pline de putere şi de duh, ele aveau o mare influenţă asupra aceluia care căuta sincer un sfat de la el; „chilia este tot o pustie“, le spunea Naum celor care tânjeau după o viaţă pustnicească. Cu toate că trăia într-o obşte numeroasă, el, în afară de chilia lui, nu ştia alta, căci nu se ducea la ceilalţi fraţi, iubindu-i pe toţi laolaltă, fără să nutrească vreo simpatie deosebită pentru unul din fraţi; fiind permanent preocupat de mântuirea să, părea a fi indiferent faţă de rest. Cu o asemenea dispoziţie, desigur, şi între oameni, te poţi simţi ca în pustie.
„Citeşte Psaltirea, numai Psaltirea“, îi sfătuia el atât pe cei învăţaţi, cât şi pe cei neînvăţaţi şi nu-i lăuda pe cei ce citiseră multe cărţi. Se vedea că el era cu totul pătruns de învăţătura Sfinţilor Părinţi despre Psaltire care era expusă în introducere la ediţia Cărţii Psalmilor.
Celor care se găseau în ascultare şi nu puteau participa la slujbele bisericeşti, Naum le spunea: „Dacă cugetaţi la Dumnezeu atunci împlinirea cu sârguinţă a oricărui lucru echivalează cu o rugăciune în biserică; şi una şi alta la fel sunt de plăcute înaintea lui Dumnezeu, iar nouă de mare folos“. Pe oamenii angajaţi, care locuiau lângă mănăstire şi lucrau de dimineaţă şi până-n noapte, el îi învăţa ca, atunci când se scoală de dimineaţă din somn, să facă o rugăciune către Dumnezeu şi un număr oarecare de metanii. Probabil că la fel a procedat şi bătrânul în primii trei ani de vieţuire în mănăstire. Tuturor călugărilor şi mirenilor care îl întrebau cum să se mântuiască, de obicei, el le spunea: „Întreabă-ţi conştiinţă, ascultă de ea şi ea te va îndrepta pe calea mântuirii“.
Felicitându-i cu dragoste pe cei tunşi în călugărie, el îi îndruma ca, o dată cu tunderea părului, să se lase de toate dorinţele şi poftele trupeşti şi sufleteşti, – „ochii să-i întoarceţi de la vorbăria deşartă şi bârfe, pântecele de la neînfrânare; mâinile de la lucruri rele, iar picioarele să ştie doar două drumuri: la Biserică şi la ascultare; dar mai ales să vă păziţi mintea şi inima de la cugete păcătoase, căci numai astfel îl vom preamări pe Dumnezeu cu sufletele şi trupurile noastre“.
Naum socotea viaţa de călugăr superioară celei de mir; pe cea dintâi o considera împărătească, iar pe cea de a doua viaţă de rob. „Călugării au două împărăţii: ei împărătesc aici şi, după moarte, nădăjduiesc să împărătească şi dincolo“, spunea Naum, când îi vedea pe călugări desprinşi de grijile lumeşti şi departe de momelile şi prilejurile de a păcătui, aflându-se în locuri liniştite, slujind lui Dumnezeu în rugăciuni smerite.
Îndurând în viaţa sa multe neajunsuri şi strâmtorări, Naum avea o înclinaţie deosebită de a-i mângâia pe cei istoviţi de povara necazurilor şi ispitelor. „Nu te mâhni, frate, prin nevoi şi ispite ajungem în împărăţia Cerurilor“. Mâhnirile el le asemuia furtunilor care, pentru puţin timp, vuiesc, dar în curând se preschimbă în linişte şi tihnă.
Pline de învăţătură erau poveţile lui pentru cei munciţi de pofte trupeşti. Pentru a-i zidi, Naum a povestit cu ce preţ a câştigat el nepătimirea. „Odată au adus la mine o femeie care dorea să îmi vorbească. Nu mult a durat dialogul meu cu vizitatoarea şi un cuget pătimaş a pus stăpânire pe mine şi nu-mi dădea răgaz nici ziua, nici noaptea şi nu pentru o zi-două, ci aproape trei luni m-a chinuit această patimă cumplită. Dar ce nu făceam? Nu-mi ajuta nici scăldatul în zăpadă. Odată, după slujba de seară, am ieşit în curtea mănăstirii ca să stau lungit în zăpadă. Spre nefericirea mea, au închis porţile. Ce era de făcut? Am alergat în jurul mănăstirii către cea de-a doua, a treia poartă; peste tot era închis. Am alergat la tăbăcărie, dar nici acolo un locuia nimeni. Eram numai în dulamă, iar gerul mă pătrundea până la oase. Cu greu am rezistat până dimineaţa şi de-abia am ajuns viu la chilia mea, dar patima nu se potolea. Când a început postul, am mers la duhovnic şi cu lacrimi în ochi i-am povestit nevoia mea, primind pentru aceasta canon. Numai atunci, din mila lui Dumnezeu, am dobândit mult dorita pace.
Curăţându-şi sufletul prin post şi rugăciune, Naum s-a învrednicit de vedenii şi a câştigat darul clarviziunii. Odată, înainte de utrenie, se îndrepta spre paraclisul Preacuviosului Gherman cu un felinar în mână, pentru a aprinde candela, învrednicindu-se să-l vadă pe însuşi Preacuviosul mergând în mantie şi cu potcap, de la catedrală către paraclisul său. Îndată după el a intrat şi Naum, dar n-a mai văzut pe nimeni; înţelegând pe cine a văzut cu proprii săi ochi, îi îndemna pe toţi să vină în fiecare zi la raclele Sfinţilor Părinţi şi să le sărute. Din multele viziuni avute de Naum, prezentăm cititorului numai unele dintre ele.
În anul 1847, primăvara era destul de friguroasă, iar în iunie, din cauza vânturilor nordice, marea în jurul insulelor Solovăţ mai era încă acoperită de gheaţă, astfel că pelerinii, care veneau la mănăstire încă de la începutul lunii mai, nu apăruseră. Odată, era pe 9 iunie, arhimandritul Dimitrie, în timpul canonului către Preacuvioşi, aflându-se la raclele lor, se ruga plângând pentru credincioşi. Observând lacrimi la egumen, acesta încet l-a întrebat: „pentru ce plângi, frate?“ „Cum să nu plâng“, a răspuns arhimandritul, se vede că pentru păcatele mele Dumnezeu nu trimite căldură, iar credincioşii suferă pe mare, se istovesc şi, poate chiar se întorc acasă, fără să ajungă la Preacuvioşii Părinţi. „E de-ajuns, frate, nu te mai tângui, i-a spus Naum, arătându-i cuvintele cântării a 3-a din Canonul Preacuvioşilor, „mângâiaţi-ne în necazuri, nevoi şi tulburări“; apoi a continuat: „vezi, lor le este dată puterea să-i ajute şi să-i mântuiască pe cei care suferă în nevoi, ei poartă de grijă închinătorilor lor, care, cu credinţă şi cu dragoste, doresc să ajungă la moaştele lor; iată, vei vedea că mâine vor fi aici toţi credincioşii“. Pe urmă a adăugat: „cum e în Anzersk? E cam strâmt; arhondaricul nu-i aşa de mare şi chilii sunt puţine; probabil că nici pâinea nu ajunge; trebuie să se trimită iarna mai multă pâine“. Arhimandritul asculta cu uimire cuvintele bătrânului care s-au adeverit întocmai. Nu mai puţin de două mii de credincioşi s-au pornit cu corăbiile din Arhanghelsk, călătorind cu greu printre gheţari până au ajuns la insula Anzersk. Acolo arhondaricurile şi chiliile din cele două schituri erau îndesate de oaspeţi. S-a mai ivit şi o altă împrejurare neplăcută; pelerinii rămăseseră fără pâine; rezervele sărace ale schitenilor s-au terminat în două zile, iar ca să trimită la mănăstire după pâine, nu aveau posibilităţi. Arunci s-a găsit unul mai curajos care, cu o cange în mâini, sărind de pe un gheţar pe altul, a ajuns în insula Solovăţ, aducând în mănăstire vestea despre situaţia grea în care se află închinătorii. Vestea a fost primită în seara zilei când a avut loc dialogul dintre Naum şi egumen. Dându-li-se din mănăstire ajutorul cuvenit, credincioşii au ajuns cu bine.
Potrivit unui obicei de atunci, viţeii care se sacrificau pentru mănăstire de locuitorii de pe litoral erau lăsaţi liberi pe insulă în tot cursul verii, ca să se hrănească. Într-o vară, Naum s-a dus la egumen şi cu insistenţă l-a rugat să se îngrijească de tăuraşii care păşteau pe insulă. „Dacă ne îngrijim de liniştea noastră sufletească, trebuie să ne îngrijim şi de vite; vitele pasc fără nici o supraveghere şi lăsate astfel pot nimeri undeva unde să moară“, spunea el. Rugămintea bătrânului a rămas neîmplinită. După o săptămână, iconomul, întâlnindu-se cu Naum, l-a întrebat: „ce-i de făcut, cum numărăm taurii?“. Clătinând din cap, bătrânul a răspuns: „Acum este târziu!“ Ce se întâmplase? În una din căsuţele de pe mal, la 15 verste depărtare de mănăstire, unde lucrătorii mănăstirii aveau un adăpost, în timpul cositului fâneţelor au pătruns înăuntru şapte tăuraşi din cei mai graşi. Închizându-se uşa după ei, aceştia au pierit acolo de foame şi sete.
În anul 1848, conducerea mănăstirii a dispus să se pună rezervele de un an de orz cumpărat, nu în hambarele care se găseau lângă mănăstire, ci în unul din turnurile de piatră din vecinătatea morii. Lui Naum nu i-a plăcut o asemenea dispoziţie. Când aceasta a fost executată, el a propus ca podeaua din lemn să fie schimbată cu una de piatră. „Dumnezeu ştie, – spunea el – uneori printre scânduri se poate infiltra apă, iar orzul umed nu mai poate fi bun pentru făină, ci numai pentru malţ“. Se gândeau că bătrânul are în vedere protejarea orzului de ploaie, dar acoperişul şi podeaua turnului se aflau în stare bună, aşa că din acest punct de vedere nu se întrevedea nici un pericol pentru magazia de pâine. În acelaşi an, în una din nopţile de iarnă, în afara mănăstirii, în apropiere de turnul acela, a luat foc fabrica de cherestea, apoi şi cortul de deasupra turnului şi podeau de deasupra secarei. Şi iată că la stingerea incendiului au curs şiroaie de apă peste orz, o bună parte din grăunţe fiind transformate în malţ.
O negustoreasă evlavioasă din Arhanghelsk, rămânând văduvă la o vârstă înaintată, având un băiat şi o fată, a venit la Naum pentru binecuvântare şi îndrumare. Negustoreasă i s-a închinat lui până l-a pământ. „Lui Dumnezeu trebuie să I te închini, iar nu mie, carelului“, i-a spus ei bătrânul şi, luând trei spice de secară dintr-un snop ce atârna deasupra uşii, i le-a dat spunându-i: „iată ţie binecuvântare, ai grijă ca ceea ce-ţi dau să păstrezi, iar când va veni vremea semană-le şi din rodul acesta să-ţi hrăneşti fiicele tale“. Nu i-a fost deloc plăcut să primească o astfel de îndrumare, fiind o văduvă evlavioasă şi neavând de gând să se recăsătorească; totuşi, cuvântul bătrânului s-a împlinit. Peste 20 de ani, această văduvă a intrat în mănăstire, devenind stareţa mănăstirii Sencursk, iar din cultivarea pământului îşi hrănea fiicele duhovniceşti.
Naum n-a apucat ziua bombardării mănăstirii de către englezi, căci se mutase la Domnul cu doi ani înainte de a se petrece această, dar el prevăzuse de mult primejdia şi necazul care ameninţa mănăstirea, prezicându-le în pilde ascunse. Încă în anii 1820, când se construiau lângă mănăstire arhondarice din lemn pe nişte dealuri, Naum a atras atenţia încă de atunci că este mai bine dacă acestea se vor ridica sub munte, ca să fie ferite de fulgere şi furtuni. Unul dintre aceste arhondarice a avut mult de suferit în timpul bombardamentului, fiind ciuruit de ghiulele ca o sită.
În anul 1848, când Rusia, ajutând Austria, a intrat în luptă cu Ungaria, Naum nu înceta să vorbească despre războiul cu englezii. Probabil că nici cei mai buni dintre politicienii timpului nu prevedeau un război în apus.
Cu un an înainte de moarte, s-a accentuat şi mai mult grija lui pentru apărarea mănăstirii şi ferirea ei de un mare pericol. Ieşea de multe ori pe zidurile mănăstirii, chiar şi în timpul nopţii, şi celor pe care-i întâlnea, le spunea: „ce bine era dacă toate ferestrele acestea se astupau cu un zid de cărămidă, iar pe ziduri, în loc de acoperiş de lemn, o boltă din piatră şi apoi acoperită cu gazon. Dumnezeu ştie ce se poate întâmpla“, vorbea el, lămurind îngrijorarea sa: „dintr-o dată pot să se agite stihiile, să bubuie tunetele, să cadă grindină, să zboare fulgerele. Ce va fi atunci la necaz?“
Mereu vorbea despre păstrarea pâinii: „E bine ca pâinea să fie îngropată în pădure; să se sape acolo o groapă mare în care să se aşeze pâinea, acoperită cu scânduri şi deasupra iarbă verde“. După bombardament, în aşteptarea unui nou atac din partea inamicului, potrivit sfaturilor bătrânului, pâinea a fost ascunsă într-o groapă din pădure şi numai o parte în hambare.
Pentru păstrare vitelor cornute, care se întreţineau dincolo de strâmtoarea mănăstirii, pe insula Muskalim, la 9 verste de mănăstire, el îi învăţa: „Mai bine să treceţi vacile pe insula aceasta, făcând în acest scop o plută mare din bârne, iar pentru instalarea lor, să faceţi o îngrăditură mare din scânduri“. „Pentru ce?“ – i se împotriveau lui cei care îl ascultau. „Acolo este mai multă libertate şi linişte pentru vaci“. „Aşa este precum vă spun, iar după aceea le veţi duce din nou acolo“ – răspunse bătrânul. Întocmai după spusele bătrânului, în timpul primejdiei, vitele au fost trecute din insula Muskalim pe o plută pe insula Solovăţ şi aici închise într-un ţarc.
„Aceşti englezi privesc cu pizmă la taurii noştri“, – îi zicea el unui călugăr. Ei interpretau aceste cuvinte ca referindu-se la faptul că, englezii, plutind pe lângă insulă cu diverse probleme de negoţ, pot să râvnească la vitele ce păşteau pe mal. Dar evenimentele ce au urmat au arătat că spusele bătrânului au avut un sens de prezicere. Într-adevăr, în timpul războiului, englezii au vrut să se folosească de taurii mănăstirii şi au trimis la mănăstire un parlamentar ca să ceară vitele. Fiind refuzat, el a încercat să-l forţeze pe iconom prin ameninţare.
Cu trei luni înainte de moarte, venind de la vecernie, Naum s-a oprit în pridvorul catedralei Schimbarea la faţă şi întorcându-se spre apus, a privit mult timp în sus, ca şi cum fusese străfulgerat de un cuget înfiorător şi a spus cu lacrimi: „Foarte cald va fi pe aicea“.
Prezicerile sale despre primejdiile viitoare, Naum le încheia, de obicei, cu încrederea nemărginită în voia lui Dumnezeu, precum şi cu nădejdea în milostivirea Lui. „Dumnezeu este milostiv, iar slujitorii lui Dumnezeu vor feri mănăstirea de necazuri şi prăpăd“.
S-au păstrat în memoria urmaşilor câteva cazuri care dovedeau că Naum cunoştea cele ascunse ale oamenilor şi de multe ori îi mustra pe cei ce greşeau, dorind în felul acesta să-i îndrepta pe calea pocăinţei şi a mântuirii. Odată, la doi dintre fraţi se afla câte cineva, cu care aceştia discutau. Printre altele, în vorbăria lor deşartă, aceştia erau înclinaţi să-l osândească pe egumen, socotind că el conducea prost treburile mănăstirii şi multe altele. A doua zi, Naum se apropie de unul dintre călugări şi-l întreabă: „despre ce discutai ieri seară? Că arhimandritul la noi e slab? Că nu se pricepe să conducă? Tu vei conduce mai bine mănăstirea? Dar ştii tu, oare, că nu-i putere care să nu fie de la Dumnezeu?“ – şi altele. Fiind uimit de acesta dezvăluire, fratele şi-a cerut iertare. „Dumnezeu să te ierte“ – i-a răspuns Naum – şi s-a apropiat de celălalt călugăr vinovat, făcându-i aceeaşi mustrare. Dar acest călugăr, fiind o fire aprinsă, s-a simţit jignit de atitudinea bătrânului şi cu destulă iritare a început să demonstreze justeţea părerilor sale despre egumen, pe care le formulase cu o seară în urmă. “Atunci vom vedea – i-a spus Naum – cum viitorul egumen va frânge coarnele tale“. Nu a ajuns acest călugăr să vieţuiască nici un an în timpul noului egumen, că a fost alungat din mănăstire.
Unul dintre călugări povestea despre sine următorul fapt: „Pe când eram frate de mănăstire am furat de la un credincios puţin ceai; deşi am rămas în afara oricărei bănuieli, s-a dovedit că în afară de Dumnezeu mai sunt oameni care ştiu de fapta mea. Curând după aceea m-am întâlnit cu Naum, care mi s-a adresat cu chip vesel şi cu blândeţe şi mi-a spus următoarele: „Aşa frate, bea ceai că ai din belşug, dar pace ai în suflet?“ Spunându-mi acestea, bătrânul a plecat de la mine“.
Doi dintre fraţii tineri care făceau ascultare în biserica Preacuvioşilor, în timpul slujirii canonului, s-au ascuns în altar după iconostas şi vorbeau deşertăciuni. Deodată, Naum alergă şi găsindu-i acolo, le-a zis: „cu ce vă îndeletniciţi? I-a priviţi ce fum înăbuşitor iese de aici; veţi afuma toată catapeteasma“.
Multe erau modurile de ajutorare şi povăţuire prin care Naum se îngrijea de cei cu beteşuguri sufleteşti, dar nu de puţine ori el ajuta şi acelora care se aflau în neputinţe trupeşti. Călugărul I., fiind cizmar de meserie, suferea de o boală de ochi, aşa încât nu era în stare să lucreze. Naum i-a uns ochiul care îl durea cu untdelemn din candelă, ochiul s-a vindecat şi acest călugăr până la moarte nu a încetat să-şi îndeplinească ascultarea.
Fratele M. (mai târziu ieromonah), în timpul noviciatului său, împlinea ascultarea la gospodăria schitului şi a fost grav lovit de o vacă. Fiind ridicat de acolo în stare de comă, cu capul spart, cu răni pe faţă şi cu fracturi pe corp, a fost trimis la mănăstire pentru tratament. În timp ce se petrecea necazul cu fratele respectiv, Naum spunea: „cât de atent trebuie să te porţi cu vitele, ele, fiind necuvântătoare, pot schilodi şi pe cei ce le îngrijesc şi le adapă“. Fratele M. Îl respecta pe Naum şi, la sosirea sa în mănăstire, înainte de începerea tratamentului s-a dus la el. Dar numai ce a păşit pe holul unde se găsea chilia bătrânului, că acesta i-a ieşit întru întâmpinare cu chip luminos şi l-a primit în chilie. Nelăsându-l pe frate să-i povestească întâmplarea, Naum l-a întrebat: „Crezi, frate, că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, că El poate să-ţi tămăduiască şi ţie beteşugurile?“ La răspunsul afirmativ al acestuia, din nou l-a întrebat: „tare şi din toată inima crezi că la Dumnezeu nu-i nimic cu neputinţă?“ După cel de-al doilea răspuns afirmativ, Naum i-a turnat apă dintr-un ulcior de lemn, asupra căruia făcuse semnul crucii şi i-a spus: „Bea în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh“. Fratele a băut şi a doua oară dar a refuzat hotărât să bea şi a treia oară, zicând: „Nu pot mai mult să beau“. Atunci bătrânul a turnat apa în capul lui, grăind: „În numele Prea Sfintei Treimi fii sănătos“. Apa de pe cap i s-a scurs pe ceafă şi pe tot corpul, după care cel suferind s-a simţit sănătos, iar după câteva zile s-a întors la ascultarea sa.
În încheierea relatărilor despre harul dumnezeesc ce lucra prin Naum, redăm şi întâmplarea următoare din care se vede puterea rugăciunilor sale pentru cei care îi cereau ajutorul.
Ieromonahul G., din Solovăţ, care fusese în pelerinaj pe la alte mănăstiri, se întorcea în mănăstire, împreună cu nişte oameni, pe o corabie închiriată din Arhanghelsk, dar vântul care sufla împotrivă a împiedicat navigaţia, astfel că multe zile corăbierii au stat, fără să se mişte, în Delta Dvinei. Trebuie să spunem că în mănăstire se apropia sărbătorirea preacuviosului Savatie (27 septembrie) şi ieromonahul G. era foarte mâhnit în sufletul său că nu poate ajunge la mănăstire în ziua pomenirii Sfântului Părinte. Seara, cu o zi înainte de sărbătoare, stând pe munte şi întorcându-se cu faţa spre mănăstire, el, a început să se roage, zicând: „Sfinţilor făcători de minuni, Zosima şi Savatie, priviţi către mine, robul vostru, grăbiţi-va de mă ajutaţi, ca să ajung cu bine la mănăstire de ziua prăznuirii voastre“. Spunând acestea, el şi-a amintit de Naum şi adresându-i-se în minte, a zis cu lacrimi: „tu în fiecare zi te găseşti în Biserica Sfinţilor şi citeşti canonul lângă moaştele lor, roagă-i pe aceştia să asculte şi dorinţa mea şi să mă învrednicească să sărbătoresc cu voi ziua minunată a prăznuirii lor“.
Noaptea a trecut şi dimineaţa cârmaciul a dat poruncă să se ridice pânzele. Ajutaţi de un vânt puternic, ei au parcurs 300 de verste şi în seara aceleaşi zile, ieromonahul G. a coborât din corabie pe mal la 15 verste de mănăstire. Nestând mult pe gânduri, el a pornit pe jos şi a ajuns aici când tocmai începea Sfânta Liturghie. „Iată, frate – îi zise Naum lui pe când se salutau în biserică, înainte de liturghie – ai ajuns la timp acasă, la praznic dar şi la Liturghie“. „Da – i-a răspuns G. – cu rugăciunile Preacuvioşilor Părinţi“. „Aceasta-i adevărat, – a zis bătrânul – dar pe mine de ce mă pomeneai? Adu-ţi aminte delta din Arhanghelsk, cum te rugai acolo? Eu sunt praf şi cenuşă, ce rugăciune pot avea? Dar tu despre aceasta să nu spui nimic, până ce voi muri, iar acum pleacă de te închină lui Dumnezeu şi Cuvioşilor Lui“.
Ca o făclie ce se stinge, împlinit de zile, Naum se apropia de sfârşitul pribegiei sale pământeşti. Cu doi ani înainte de moartea sa, el s-a îmbolnăvit grav şi câteva zile n-a ieşit din chilie. „Va da Dumnezeu, spunea el, şi din nou mă voi face bine“. Într-adevăr el s-a făcut sănătos şi de data aceasta şi, ca de obicei, s-a apucat iar de lucru. Ca şi cum îşi prezicea sfârşitul, el i-a zis arhimandritului Dimitrie: „tu vei muri înaintea mea“, cu toate că acesta era cu zece ani mai mic decât Naum. În anul 1852, în luna august, când arhimandritul a pornit spre Arhanghelsk, petrecându-l, Naum a mers cu el până la chei, spre uimirea întregii obşti. Sărutându-se pentru ultima oară cu egumenul său, într-o stare sufletească tulbure, el i-a spus: „iartă-mă, ai de făcut o cale lungă“. Privind la corabia ce se depărta a rostit cu voce tare şi pentru cei din jur: „trebuia să-şi ia pe drum şi nişte scânduri, se poate întâmpla să aibă nevoie de ele“, dând astfel de înţeles, după cum s-a dovedit mai târziu, cava fi nevoie de scriu. După două săptămâni, arhimandritul Dimitrie a murit în Arhanghelsk şi trupul lui a fost adus pentru înmormântare la mănăstire. În locul lui a fost numit arhimandritul Vartolomeu din pustia Iugosk, dar o dată cu iarna, comunicaţia s-a întrerupt, iar Vartolomeu a rămas necunoscut pentru călugări, el s-a dezis de egumenie. Vrând din curiozitate să afle unde este Vartolomeu – în pustia Iugosk sau în Arhanghelsk, fraţii îl rugau pe Naum să le spună. Dar bătrânul le răspundea: „demult locuieşte în Arhanghelsk unul de o statură înaltă“ Această prezicere s-a împlinit la numirea arhimandritului Alexandru ca egumen al mănăstirii Solovăţ, din pricina refuzului lui Vartolomeu. În acest timp el slujea ca protoiereu în catedrala din Solombalisk.
Anul 1853 a fost ultimul din viaţa lui Naum, dar cu toate acestea, el a mers la biserică până în ultimul moment şi nu a renunţat la preocupările sale şi, judecând după voiciunea lui, nu se putea prevede apropierea sfârşitului său. Cu două zile înainte de moarte, fraţii au observat o stare de istovire din cauza bolii, dar cu toate că abia se mişca, nu înceta să meargă la Biserică. Deci, cu două zile înainte de moartea sa, venind cu mare greutate la Biserică, a aprins o lumânare la icoana Maicii Domnului spunându-i călugărului ce i-a venit în ajutor: „pentru ultima oară o aprind singur“. După aceea el n-a mai venit la Biserică.
Cu toate că au fost desemnaţi doi ucenici să-l ajute, el singur încerca să-şi facă cele ce avea nevoie. Cu o zi înainte de sfârşitul său, pe la amiază, el a ieşit şi s-a dus la lac, a coborât în apă până la piept, zăbovind să iasă la mal, căci nu îl mai ţineau puterile, până ce l-a ajutat un călugăr ce trecea pe acolo şi l-a dus la chilia sa. În seara aceleiaşi zile i s-a făcut Sfântul Maslu, iar în dimineaţa zilei următoare, după Liturghie, a fost împărtăşit cu SfinteleTaine.
În ultimele clipe de viaţă, el murmura rugăciuni, abia mişcând din buze şi cu mâna tremurândă îşi făcea semnul crucii. Mulţi dintre călugări veneau la el să-şi ceară iertare şi fără să spună ceva i se închinau lui, netulburându-i ultima rugăciune.
La ora două din zi, clopotul mare a anunţat fraţilor moartea preacuviosului, care, timp de 62 de ani, neslăbind în râvnă, s-a ostenit pentru mântuirea sa. Bătrânul Naum a murit în anul 1853, luna iunie, în ziua a 10-a. Toată obştea s-a adunat la Biserică să se roage pentru odihna sufletului său. De asemenea au venit şi foarte mulţi credincioşi din afară.
La 12 iunie, din cauză că egumenul lipsea, liturghia pentru veşnica odihnă a celui răposat şi prohodirea au fost slujite de iconom şi obştea mănăstirii. Înainte de slujba propriu-zisă a fost rostit ultimul cuvânt, în timpul căruia vorbitorul şi fraţii nu se puteau stăpâni din plâns. Din dorinţă fraţilor, mormântul a fost săpat înlăuntrul mănăstirii, în spatele altarului catedralei Schimbarea la faţă, aproape de cavoul preacuviosului Zosima, cinste de care se învredniceau numai egumenii. Pe mormântul lui a fost pusă o lespede din piatră, pe care au fost gravate cuvintele: „Fericit cel ce moare în Domnul!“…
Nu se ştie dacă Naum a fost tuns în monahism. Întâlnindu-se odată cu el, arhimandritul Dosoftei l-a întrebat: „doreşti să te tunzi în rasă? Mă gândesc să mă adresez Sfântului Sinod, ca să îngăduie tunderea ta în monahism“. „Dar oare eu nu sunt călugăr? Dar aceasta de pe mine ce-i?“ – i-a reproşat Naum arătând la rasă şi potcap. După aceea, atât Dosoftei, cât şi ceilalţi egumeni, nu s-au mai gândit să-l tundă în călugărie. Astfel, toţi considerau că a fost tuns de cineva la chilie, iar când a murit, l-au aşezat în sicriu, îmbrăcat în rasă.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul