Patericul de la Optina

C. Învăţăturile

A trăi înseamnă să nu fii mâhnit, să nu judeci pe nimeni, să nu superi pe nimeni şi cu toţi să fii respectuos.
Pentru mireni, rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări – iubirea de sine. Tristeţea vine din îngâmfare şi de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste puterile noastre. Omul e ca un gândac: când e cald ziua şi e soare el zboară, se mândreşte şi bâzâie: „Toate pădurile şi luncile sunt ale mele! Toate luncile sunt ale mele, toate pădurile sunt ale mele!“. Iar când soarele dispare, când vine frigul şi bate vântul, gândacul îşi pierde îndrăzneala, se lipeşte de o frunzuliţă şi zice: „Nu mă împinge jos!“.
Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului.
Dacă cineva este neputincios cu trupul, dar a făcut multe păcate, acela să pornească pe drumul smereniei.
Înţelepciunea duhovnicească se câştigă prin smerenie, frică de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri.
Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia. Când în casă nu se găseşte hrană, atunci sufletul iese afară, adică din răbdare. Pe vechii creştini, vrăjmaşul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi – prin boli şi gânduri.
Fiţi dar înţelepţi ca şerpii (Matei 10,16). Şarpele, când trebuie să-şi schimbe vechea piele cu cea nouă, caută un loc îngust şi ferit de ochii lumii, care i se pare potrivit şi astfel îşi lasă pielea dinainte. Aşa şi omul, care doreşte să-şi scoată şubrezeala (omul vechi) trebuie să meargă pe calea îngustă a împlinirii poruncilor evangheliei.
Domnul, în Grădina Ghetsimani, a plâns pentru că ştia că nu mulţi se vor folosi de suferinţele Lui de pe cruce, ci mulţi prin rea voinţă se abat de la mântuire. Dacă cineva nădăjduieşte să ajungă acolo unde e Sfânta Treime, acela să se străduiască să nu piardă din vedere pe Hristos întrupat. Cei care ating despătimirea vor fi acolo unde e Sf. Treime, iar cei care obţin iertarea păcatelor se învrednicesc să locuiască înlăuntrul grădinii raiului şi contemplă chipul lui Hristos.

Din scrisorile cuviosului Ambrozie

„În general ştii, cum ai citit şi tu însuţi în cărţile sfinţilor părinţi, că vrăjmaşul la nimic nu stă împotrivă, aşa cum stă împotriva rugăciunii lui Iisus. De aceea, dacă ai început să faci rugăciunea lui Iisus, nu o lăsa, ci continuă, nădăjduind la mila şi ajutorul lui Dumnezeu.
Dumnezeu şi Împărăteasa Cerului au putere să ne ferească de relele şi necazurile pe care le aduc vrăjmaşii sufletului“.
„Făcând rugăciunea cu buzele, nimeni nu intră în necaz, dar făcând rugăciunea minţii şi a inimii fără îndrumare devine primejdios. O astfel de rugăciune are nevoie de îndrumări, de linişte, tăcere şi de încurajare smerită în fiecare întâmplare neplăcută. De aceea sunt lipsiţi de primejdie toţi cei care fac rugăciunea cu gura pentru că suntem săraci în răbdare, smerenie şi blândeţe“.
„Nu au existat exemple în rândul celor care au zis cu gura rugăciunea ca vreunul să fi căzut în cursa vrăjmaşului. Dar cei care au făcut rugăciunea minţii şi a inimii incorect au căzut destul de des în cursa vrăjmaşului.
De aceea, mai înainte de toate, trebuie să se facă cu tărie rugăciunea verbală, apoi cea mintală, cu smerenie şi pe urmă cel căruia i se cuvine şi îi dă Dumnezeu binecuvântare, poate trece la rugăciunea inimii, după sfatul Sfinţilor Părinţi şi urmărind experienţa înaintaşilor“.
„Te plângi că bârfele te împiedică să exersezi rugăciunea lui Iisus. Ce să faci? Ducând viaţă de obşte, nu se poate să scapi pe deplin de vorbe şi griji. De asemenea, mai scrii că rugăciunea verbală nu poţi să o faci întotdeauna cu putere, însă de rugăciunea minţii te temi să te apuci, ca să nu cazi în cursă. Sf. Grigorie Sinaitul în „Iubirea binelui“, în al 7-lea şi ultimul capitol despre cursa vrăjmaşului, scrie aşa: „Noi nu trebuie să ne temem; sau să oftăm, ci să-L chemăm pe Dumnezeu. Dacă unii s-au abătut, scrântindu-se la cap, atunci să ştii că au suferit de îngâmfare şi mândrie. Căci în ascultare, prin rugăminţi şi smerită înţelepciune, cel care îl caută pe Dumnezeu, niciodată nu e lăsat în voia răului de harul lui Hristos, care vrea să-l mântuiască pe tot omul. Dacă totuşi se întâmplă să vină ispita şi aceasta este spre încercare şi încununare şi este însoţită de ajutorul grabnic al lui Dumnezeu, care a îngăduit-o, el ştie cu ce scop. Căci cine trăieşte drept şi se poartă respectuos cu toţi, lepădându-se de plăcerile lumeşti şi de îngâmfare, acela, chiar dacă s-ar ridica împotriva lui ispite nenumărate sau un întreg regiment de diavoli nu poate fi vătămat după cum spun şi Sfinţii Părinţi.
Cei care acţionează având încredere prea mare în sine şi nefăcând ascultare, sunt supuşi relelor“.
„Îmi scrii că faci rugăciunea lui Iisus cu gura şi cu mintea, însă despre rugăciunea inimii nici măcar nu ai idee. Rugăciunii inimii îi trebuie nu povăţuitor. Totuşi cine face de la început corect rugăciunea verbală îşi închide mintea în cuvintele rugăciunii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (sau păcătoasa)“. Dar apoi începe să facă corect şi rugăciunea minţii cu smerenie, având mintea atentă. În acele momente, şi fără îndrumător, la unii, rugăciunea minţii se transformă singură în rugăciunea inimii“.
„Trei virtuţi se cuvine să le avem negreşit: înfrânarea, tăcerea şi mustrarea de sine, adică smerenia“.

Despre Taina Maslului

„În neputinţele mele, printre picături, ca de obicei, nădăjduiesc să vă răspund la scrisoarea dumneavoastră. Mă rugaţi să fac rugăciuni pentru mama dumneavoastră suferindă şi pentru fiul ei bolnav, care este principalul sprijin al familiei şi împreună cu aceasta să îi alin în necazul lor. Deşi sunt nevrednic şi păcătos, totuşi nu pot să refuz să fac acestea pentru că porunca apostolului spune: vă rugaţi unul pentru altul ca să vă vindecaţi“ (Iacov 5, 16). Spre mângâierea lor propun sfatul Sfântului Apostol Iacov, care ne vorbeşte: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui (Iacov 5, 14–15). Nu se ştie de ce în Rusia s-a înrădăcinat concepţia că la Taina Maslului trebuie să alergăm numai atunci când omul nu are speranţe că va mai trăi. Dimpotrivă, în Grecia şi oamenii sănătoşi primesc taina ungerii, după obiceiul de acolo, făcând aceasta deşi nu li se apropie moartea. Cuvintele apostolului zise mai sus ne arată contrariul concepţiei false înrădăcinate în Rusia, deoarece în ele se spune destul de clar: „rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica; şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui“. Puterea Tainei Maslului constă în faptul că prin ea se iartă în special păcatele uitate datorită neputinţelor omeneşti, iar prin iertarea păcatelor se dăruieşte sănătate trupului şi voia lui Dumnezeu va fi peste acesta. Să ne rugăm lui Dumnezeu ca El să vindece mai înainte sufletele noastre şi împreună cu aceasta să ne dăruiască şi sănătatea necesară trupului, după cum va rândui voia Lui cea sfântă“.

Smerenia

„Din scrisorile tale se vede că te-ai dăruit neîncrederii într-atât, încât spui că nimeni nu poate să te convingă. Aceasta nu e bine. Spui că nu trebuie ca cineva să te facă să-ţi schimbi convingerea. Aceasta înseamnă că eşti foarte încrezătoare în neputinţa de a greşi şi convingerilor tale şi a concluziilor pe care le tragi. Dar aceasta este o trăsătură rea, este simptomul mândriei.
Întotdeauna ai cerut ca Dumnezeu să-ţi dăruiască smerenie. Însă nu Dumnezeu dă acest dar. Dumnezeu este gata să-l ajute pe om să dobândească smerenia şi binele în toate, însă trebuie ca şi omul să se îngrijească de acest lucru. Sfinţii Părinţi spun: „Dai sânge şi primeşti duh“. Aceasta înseamnă: osteneşte-te până la vărsarea sângelui – şi vei dobândi darul duhovnicesc. Tu cauţi şi ceri daruri duhovniceşti, însă îţi pare rău de vărsarea sângelui; ţie îţi place ca nimeni să nu te sâcâie sau să te neliniştească. Dar printr-o viaţă liniştită cum se poate să obţii smerenie? Smerenia constă în faptul că omul se vede pe sine cel mai rău dintre toţi – nu numai dintre oameni, ci şi dintre animalele necuvântătoare şi chiar dintre duhurile rele. Când oamenii se tulbură, iar tu vezi că nu rabzi şi te mânii pe ei, atunci să te consideri, cu siguranţă, cea mai rea. Sau, de exemplu, când îi judeci şi îi bănuieşti pe ceilalţi, din nou să te consideri, vrând-nevrând, cea mai rea. Dacă vei plânge pentru răutatea ta şi te vei mustra pentru nedreptate şi dacă te vei căi sincer înaintea lui Dumnezeu şi a părintelui duhovnicesc, atunci vei fi deja pe calea smereniei. Acum ni se pare că e rău ceea ce e dureros, tulburător şi neplăcut. Este adevărat, însă este folositor pentru suflet. Îţi spun, de asemenea, ni se pare că sunt nefolositoare pentru suflet. Dar toate acestea ţi se întâmplă pentru că nu înţelegi viaţa duhovnicească.
Totuşi Dumnezeu a numit drumul spre Împărăţia Cerească o cale îngustă. Dar dacă nu te-ar tulbura nimeni şi ai rămâne în starea de linişte, atunci cum ai putea să-ţi cunoşti răutatea? Cum ai putea să-ţi vezi lipsurile? Nu ai putea nicicum să te vezi rea, ci imediat ai începe să te consideri îndreptăţită şi s-ar putea să ajungi să-ţi pierzi minţile. Au fost multe exemple asemănătoare chiar în ochii noştri. Te întristezi pentru că, după cum ai observat, toţi caută să te umilească. Dacă vor cu tot dinadinsul să te înjosească înseamnă, că vor să te smerească, dar şi tu însăţi să-i ceri lui Dumnezeu smerenie. De ce să te mai superi pe oameni după aceea? Tu te plângi de nedreptatea oamenilor, care te înconjoară cu privire la atitudinea lor faţă de tine. Dacă vrei să reuşeşti să împărăteşti cu Domnul Hristos, atunci uită-te la El şi vezi cum a procedat faţă de duşmanii care L-au înconjurat: Iuda, Ana, Caiafa, cărturarii şi fariseii, toţi cei care I-au pregătit moartea. Se pare că El nu S-a plâns de nimeni, nici de faptul că vrăjmaşii s-au purtat cu nedreptate faţă de El. Însă în toate chinurile cumplite la care a fost supus de duşmanii Lui, El a văzut Voinţa Unică a Tatălui Său Ceresc pe care s-a hotărât să o îndeplinească şi a împlinit-o până la ultima Lui suflare, neţinând cont de faptul că instrumentele cu care a fost împlinită voia Tatălui Său au fost oamenii cei mai nelegiuiţi. El a văzut că acţionează în grabă şi în neştiinţă şi de aceea nu i-a urât, ci S-a rugat pentru ei: „Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac“.
Nu analiza faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: „De ce e aşa, pentru ce e aceasta?“. Mai bine spune în sinea ta: „Dar ce treabă am eu cu ei? Nu eu trebuie să răspund pentru ei la Înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu“. Îndepărtează-ţi fiecare gând de la judecarea faptelor oamenilor şi roagă-te cu sârguinţă lui Dumnezeu, ca El singur să te ajute în acest lucru. Deoarece fără ajutorul lui Dumnezeu, noi nu putem să facem nimic bun, după cum Însuşi Domnul spune: „Fără Mine nu puteţi să faceţi nimic“. Păzeşte-te de neîncredere ca de foc, pentru că vrăjmaşul aşa îi prinde pe oameni în plasa lui şi se străduieşte să prezinte totul în chip denaturat: ce e alb în negru şi ce e negru în alb, aşa cum a procedat cu protopărinţii Adam şi Eva în Rai“.

Căutarea drumului liniştit în viaţă

Marea greşeală din partea noastră este că nu vrem să ne supunem voii Atotbunului Dumnezeu care ne arată după împrejurări drumul folositor pentru suflet. Toţi căutăm un drum liniştit, care există numai în visele noastre, iar nu în realitate pe pământ. Nu tuturor, ci doar câtorva le e dat să se liniştească atunci când se cântă: „Cu sfinţii odihneşte“. Vieţuirea omului pe pământ înseamnă mâhnire, muncă, boli, nevoinţe, tristeţe, nedumerire, strâmtorare, pierderea cuiva sau a altuia, necazuri, tulburări, revolta patimilor, lupta cu ele, epuizare sau biruinţă, deznădejde şi altele asemănătoare cu acestea. Nu degeaba a spus proorocul David: „Nu există pace în oasele mele de la faţa păcatelor mele“. Iar dreptul Iov cerea ajutor: „Să nu fie ispită omului viaţa aceasta“. Noi toţi gândim aşa; nu se poate oare să se aranjeze totul în linişte şi pe linişte. Şi deseori gândim: dacă n-ar exista asemenea neajunsuri şi dacă n-ar fi asemenea împrejurări şi dacă n-ar fi omul potrivnic, atunci poate că ar fi şi pentru mine mai comod şi mai liniştit traiul. Însă uităm că aceste neajunsuri deseori provin dinlăuntrul nostru, ca şi gândurile rele. De unde locuiesc patimile, (de acolo) provin toate neajunsurile noastre, neînţelegerile, neplăcerile şi haosul. Însă dacă toate acestea îi mântuiesc pe cei păcătoşi la Parousie atunci să ne ridicăm să ne pocăim, să ne smerim şi să fim supuşi.

Cum să-L imităm pe Dumnezeu

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Efeseni, scrie: „Fiţi, dar, următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi (Efes. 5, 10).
Adevăraţii creştini pot să-L imite pe Dumnezeu prin împlinirea în special a următoarelor trei porunci evanghelice:
1. Domnul vorbeşte în Evanghelie: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel Ceresc milostiv este (Luca 6, 36), că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei 5, 45).
Această poruncă, în primul rând, arată că omul trebuie să fie milos faţă de aproapele şi să facă milostenie fără să îi deosebească pe cei vrednici de cei nevrednici. În al doilea rând trebuie ca noi să fim îngăduitori cu aproapele şi să îi iertăm toate defectele, insultele şi supărările.
2. Sf. Apostol Petru scrie: „Ca fii ascultători, nu vă potriviţi poftelor de mai înainte, din vremea neştiinţei voastre, ci după Sfântul care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii, că scris este: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt“ (1 Petru 1, 14–16). Această poruncă arată că omul trebuie să-şi păstreze nevinovăţia şi curăţenia trupească şi sufletească nu numai în ceea ce priveşte patima desfrâului, ci şi cu privire la alte patimi deoarece şi invidia şi ura şi pomenirea răului provoacă necurăţia sufletului.
3. Se spune în Evanghelia după Matei: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este (Matei 5, 48).
Desăvârşirea creştină, după cuvintele Sf. Isaac Sirul, constă în adâncimea smereniei: fariseul, cum a şi mărturisit singur despre el, nu era supus nici unui viciu, ca acela care, ridicându-se, se mustra şi se umilea chinuindu-se. În comparaţie cu vameşul nu numai că a pierdut totul, dar a fost şi pedepsit de Dumnezeu.
Pentru acest motiv, Domnul spune: „Aşa şi voi când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem“ (Luca 17, 10).
Dacă cineva dintre creştini nu ar fi tare şi ferm în împlinirea obligaţiilor lui de creştin, această împlinire şi faptele sufleteşti, după cuvântul Sfinţilor Părinţi, se aseamănă numai cu mica cristelniţă sau cu focul cel mai mic, iar poruncile lui Dumnezeu se aseamănă cu marea cea mare, după cum spune Sf. Prooroc David: „porunca Ta este fără de sfârşit“ (Ps. 118, 96).
Faţă de această vastitate, vrând nevrând s-au smerit şi cei mai mari sfinţi, numindu-se pământ şi cenuşă şi s-au considerat mai răi decât orice făptură. Sau, aşa cum s-a exprimat cel mai înţelept dintre apostoli, Sfântul Pavel: „Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Iisus Hristos. Aşadar, câţi suntem desăvârşiţi aceasta să gândim“ (Filip. 3, 14–15).

Necazurile nu ne ucid, ci ne mântuiesc dacă le îndurăm cu răbdare şi cu nădejde în Dumnezeu

Am primit scrisoarea ta despre necazuri. Îmi scrii că eşti gata să arunci totul şi să fugi undeva. Ai răbdare, înainte să aştepţi să vină sfârşitul, căci s-ar putea să nu fie aşa cum ai plănuit. În zadar gândeşti că oamenii se prăpădesc din cauza nenorocirilor. Dimpotrivă, vedem în Sfânta Scriptură că necazurile îi apropie pe oameni de mântuire dacă aceştia nu sunt nehotărâţi şi nu deznădăjduiesc, ci se înarmează cu răbdare, smerenie şi credinţă în voia lui Dumnezeu. Tu aşteaptă încă să vezi cum se va sfârşi lucrul. Roagă-te cu sârguinţă Împărătesei Cerului, Sfântului Nicolae, Sfântului Ioan Războinicul şi Sfântului Mucenic Foca. Rugăciunile lor puternice te apără de atacurile agresive.
Rabdă cât trebuie şi ţine minte cuvântul apostolului: „Necazul aduce răbdarea, răbdarea – iscusinţă, iscusinţa – nădejdea, iar nădejdea nu te va face de ruşine“.

Învăţătură prin proverbe

„Aud că ţi-ai dori să primeşti de la mine ceva în stil omenesc, iar textele Sfintei Scripturi le ştii.
Dacă Fiul lui Dumnezeu nu a vorbit nimic de la Sine, ci a împlinit doar poruncile Tatălui, ce poate să-ţi spună de la el un om păcătos şi bolnav cu trupul şi sufletul?
Ai răbdare şi ascultă (pentru dorinţa ta). Isidor de Carp a trăit în Columna, dar cine nu păcătuieşte în necazuri.
Dacă ar fi în stare de beţie şi nu ar simţi gerul, atunci înseamnă că este un stejar matur.
Laptele searbăd, ca omul nătâng, e puţin folositor. Altfel sunt crema de lapte şi smântâna şi în special untul bun făcut din ele, curat şi bine păstrat.
Ce nu bagi în seamă, plăteşti cu buzunarul.
Cine se resemnează, după aceea are satisfacţii.
Fuga lui Adam a fost la început de lumină. Adam a făcut o greşeală şi după aceea a trebuit să rabde mult; aşa se întâmplă cu toţi cei care fac greşeli.
Cuvântul nu e ca vrabia – zboară, dar nu îl prinzi. Foarte des, din cauza cuvintelor nesocotite, se întâmplă mai multe necazuri decât din cauza faptelor. De aceea este numit omul cuvântător, ca să pronunţe cuvintele gândite şi chibzuite. Iată că ţi-am spus o grămadă de cuvinte omeneşti. Nu ştiu dacă vei alege din ele ceva inteligent pentru tine şi util pentru fapte“.

Ispita este folositoare

Ispita e un lucru bun şi foarte folositor. Pe cei care se află în ispită, apostolul îi laudă zicând: Fiind în ispită, cel ce rătăceşte se pierde, iar cel ce suferă se întăreşte. În concluzie, adaugă: de ei nu e vrednică toată lumea.
Dacă ei nu au fugit de ispite în necazuri, pentru folosul lor sufletesc, atunci noi, neputincioşii, nicidecum nu trebuie să renunţăm şi să fugim de ispitele folositoare pentru suflet.
Îmi mai scrii că, uneori, din cauza luptei cu gândurile defăimătoare, nu poţi să te uiţi la icoană. Ca gândurile să te chinuie mai puţin, poţi să te uiţi din când în când numai la icoană, însă trebuie să ştii că icoanele sunt doar pentru ochii exteriori şi de aceea stând la rugăciune, trebuie să ne amintim că stăm înaintea lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne închipuim icoana în minte în nici un caz.