Religio

Cartea:

Cărți

CAPITOLUL I – Despre rugăciunea minţii, care este lucrarea Sfinţilor Părinţi din vechime şi împotriva hulitorilor acestei rugăciuni sfinţite şi prea fără de prihană

Să fie ştiut că, această lucrare dumnezeiască a sfinţitei rugăciuni din minte, a fost un lucru neîncetat al purtătorilor de Dumnezeu, părinţi ai noştri celor din vechime şi în multe locuri pustii şi în mănăstirile cele de obşte, ea a strălucit ca un soare pentru monahi; în muntele Sinai, în Schitul din Egipt, în muntele Nitriei, în Ierusalim şi în mănăstirile care sunt în jurul Ierusalimului şi – simplu spus – în tot Orientul, în Ţarigrad, în muntele Athos şi pe insulele mărilor, iar în ultimul timp, prin harul lui Hristos şi în Rusia cea Mare. Prin această luare aminte a minţii din sfinţita rugăciune, mulţi dintre purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri, aprinzându-se de focul serafimic al dragostei către Dumnezeu şi după Dumnezeu către aproapele, au devenit cei mai riguroşi paznici ai poruncilor lui Dumnezeu şi curăţindu-şi sufletele lor şi inimile de toate păcatele omului celui vechi, s-au învrednicit să fie vase alese ale Sfântului Duh. Umplându-se de felurite daruri dumnezeieşti ale Lui, ei, după viaţa lor, au fost nişte luminători şi stâlpi de foc pentru lumea întreagă şi, făcând nenumărate minuni cu lucrul şi cu cuvântul, au adus la mântuire o mulţime nenumărată de suflete omeneşti. Dintre ei anume, mulţi fiind mânaţi de o insuflare tainică dumnezeiască au scris cărţile învăţăturilor lor despre această dumnezeiască rugăciune a minţii, după puterea dumnezeieştilor Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament, pline de înţelepciunea Sfântului Duh. Şi acest lucru s-a petrecut dintr-o anumită pronie a lui Dumnezeu, ca nu cumva în vremurile cele de pe urmă, această lucrare dumnezeiască să ajungă la uitare. Multe din aceste cărţi, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre au fost nimicite de Saracini, care au cucerit împărăţia Grecilor iar unele din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au păstrat până în timpurile noastre.
Împotriva pomenitei lucrări dumnezeieşti a minţii şi păzirii raiului din inimă, nimeni, niciodată, dintre cei drept credincioşi n-a îndrăznit să rostească hule; ci totdeauna, toţi s-au purtat cu ea cu cinste mare şi cu o evlavie peste măsură, ca şi cu un lucru plin de tot folosul cel duhovnicesc. Însă începătorul răutăţii şi potrivnicul oricărui lucru bun – diavolul –, văzând că mai mult prin această lucrare a rugăciunii din minte cinul monahal, alegându-şi partea cea bună, şade printr-o dragoste neîntreruptă la picioarele lui Iisus, propăşind întru desăvârşirea poruncilor lui Dumnezeu şi prin aceasta ajunge lumină şi luminarea pentru lume, a început să se topească de pizmă şi să întrebuinţeze toate uneltirile sale ca să prihănească şi să hulească această lucrare mântuitoare de suflete şi, dacă se poate, s-o nimicească cu desăvârşire de pe faţa pământului. Şi după cum s-a spus mai sus, prin Saracini asemănători lui întru totul, nimicea cărţile şi mai mult, în grâul cel curat şi ceresc al acestei lucrări semăna neghinele sale cele stricătoare de suflete, ca prin căi fără de judecată să aducă hula asupra acestui lucru mântuitor, prin faptul că cei cu rânduiala cea de sine, care se atrăgeau de această lucrare, din pricina înălţării lor, în loc de grâu secera spini şi în loc de mântuire îşi aflau pierzarea. Şi cu aceasta încă nu s-a mulţumit diavolul, ci a găsit în părţile Italiei, balaurul din Calabria, pe înaintemergătorul lui antichrist, prin mândrie întru totul asemănător diavolului, pe ereticul Varlaam şi sălăşluindu-se în el cu toată puterea sa, l-a îndemnat să hulească credinţa noastră drept slăvitoare, după cum se scrie amănunţit despre acest lucru în Triodul de post, în Sinaxarul Duminica a doua a Sfântului şi marelui post. Între altele el a îndrăznit, în chip felurit şi cu limba şi cu mâna, să hulească şi să respingă sfinţita rugăciune a minţii, după cum scrie despre acest lucru, în cartea sa cea Sfântă, în capitolul 31, cel dintre sfinţi, părintele nostru Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, ale cărui cuvinte autentice le şi înfăţişez aci, care zice astfel: „Acest ticălos de Varlaam, mult a hulit şi a scris împotriva sfinţitei rugăciuni şi asupra dumnezeiescului har şi strălucirii celor de pe Tabor (Matei 17, 5). Nepricepând şi chiar nefiind în stare să priceapă (şi cum poate să priceapă acest lucru, acela care a înnebunit cu mintea şi în nălucirea minţii e unit cu cel trufaş?), ce înseamnă cuvintele: neîncetat vă rugaţi (I Tesal. 5, 18), nici ceea ce înseamnă cuvintele: ruga-mă-voi cu Duhul, ruga-mă-voi şi cu mintea (1 Cor. 14, 15); de asemenea lăudând şi cântând în inimile noastre Domnului (Col. 3, 16); şi că a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său, adică harul în inimile voastre, strigând: Avva, Părinte (Gal. 4, 6); la fel: vreau să grăiesc cu mintea mea cinci cuvinte decât zece mii de cuvinte cu limba (1 Cor. 14, 19), el a respins şi rugăciunea minţii sau, mai bine zis chemarea Domnului, care este şi mărturisirea lui Petru, care a zis: „Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu“ (Matei 16, 16), precum şi cele predate de Domnul Însuşi, Care zice în Evanghelie; Dacă veţi cere ceva în numele Meu de la Tatăl, vă va da vouă (Ioan 15; 16); de asemenea: cu numele Meu, draci vor scoate (Marcu 16, 17), şi celelalte. Doar numele lui este viaţa cea de veci; „iar acestea zice, s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi crezând, viaţă să aveţi în numele Lui“ (Ioan 20, 31); şi Duhul Sfânt ne învaţă a chema pe Hristos: nimeni nu poate zice lui Iisus Domn, decât numai prin Duhul Sfânt (1 Cor. 12, 3): dar de acest lucru s-a spus de mii de ori.
Şi ce a reuşit prin întreprinderea sa şarpele cel începător al răutăţii, cu fiul pierzării de trei ori afurisitul eretic Varlaam, pe care, după cum am spus, l-a învăţat să hulească împotriva sfinţitei rugăciuni a minţii? A reuşit, prin hula lui, să întunece lumina acestei lucrări a minţii şi, după cum a nădăjduit el, s-o nimicească până la sfârşit? Nicidecum. Însă boala lui s-a întors pe capul lui. În acel timp, marele luptător şi apărător al bunei credinţe, prealuminatul între sfinţi, părintele nostru Grigorie, Arhiepiscopul Tesalonicului, Palama, care într-o desăvârşită ascultare şi într-o neîncetată îndeletnicire sfinţită cu rugăciunea minţii, ca un soare a strălucit în Sfântul Munte Athos, cu darurile Sfântului Duh, încă mai înainte de a se sui pe scaunul Arhieresc al acestei Biserici, întru domnia dumnezeiescului împărat Andronic Paleologul, în cetatea cea împărătească, în renumita mare Biserică a înţelepciunii lui Dumnezeu, la Sinodul ce s-a adunat împotriva ereticului Varlaam pomenit mai sus, umplându-se de Duhul lui Dumnezeu, îmbrăcându-se într-o putere de sus de nebiruit, a astupat gura aceluia deschisă împotriva lui Dumnezeu, şi l-a ruşinat până la sfârşit şi toate ereziile lui şi toate hulele lui, prin cuvintele şi scrierile pline de foc, le-a ars ca pe nişte vreascuri şi în cenuşă le-a prefăcut. Şi acest eretic Varlaam, împreună cu Achindin şi cu toţi cei de un gând cu ei, de Biserica lui Dumnezeu cea Sobornicească de trei ori a fost dat anatemii. Însă şi până azi de aceeaşi Biserică în săptămâna ortodoxiei, împreună cu ceilalţi eretici el se afuriseşte astfel: lui Varlaam şi lui Achindin şi urmaşilor şi succesorilor lor – anatema de trei ori.
Priviţi aici, prietenilor, care îndrăzniţi să huliţi rugăciunea minţii şi vedeţi, cine a fost hulitorul ei cel dintâi; oare nu ereticul Varlaam, dat de Biserică anatemii de trei ori şi care va fi afurisit în veac? Oare nu vă împărtăşiţi şi voi cu hula voastră cea rea, cu acest eretic şi cu cei de un gând cu el? Oare nu vă cutremuraţi cu sufletul vostru că veţi cădea sub afurisania Bisericii la fel ca el, şi veţi fi înstrăinaţi de Dumnezeu? Ridicându-vă împotriva celui mai sfinţit lucru şi amintind prin hula voastră cea rea, sufletele apropiaţilor voştri celor neîntăriţi între pricepere, oare nu vă înspăimântaţi de îngrozirea cea înfricoşată a lui Dumnezeu din Evanghelie? Oare nu vă temeţi, după cuvântul Apostolului: „Înfricoşat este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu“ (Evr. 10, 31), să cădeţi pentru aceasta, dacă nu vă veţi pocăi, sub osânda cea vremelnică şi cea veşnică? Ce fel de pricină cu bun chip aţi născocit voi, ca să huliţi acest lucru prea fără de prihană şi prea fericit? Sunt nedumerit cu desăvârşire. Oare socotiţi că chemarea numelui lui Iisus, nu vă este de folos? Însă nici a ne mântui nu avem putinţă în altceva oarecare decât numai în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Ori mintea omenească, prin care se lucrează rugăciunea, e prihănită? Însă acest lucru este cu neputinţă. Doar Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său şi după asemănare; iar chipul lui Dumnezeu şi asemănarea e sufletul omului, care după ce a fost zidit de Dumnezeu, e curat şi fără de prihană; deci şi mintea, care e simţirea cea mai de seamă a sufletului, ca şi vederea în trup e la fel fără de prihană. Dar nu cumva inima pe care mintea ca pe un altar, aduce lui Dumnezeu jertfa tainică a rugăciunii; e vrednică de hulă? Nicidecum. Fiind zidirea lui Dumnezeu ca şi întreg trupul omenesc, ea e bună. Iar dacă chemarea numelui lui Iisus e mântuitoare, iar mintea şi inima omului sunt lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, apoi ce păcat e pentru om să înalţe cu mintea rugăciunea din adâncul inimii, către preadulcele Iisus şi să ceară milă de la El? Oare nu pentru atât huliţi şi respingeţi rugăciunea minţii, că socotiţi că Dumnezeu nu aude rugăciunea tainică ce se săvârşeşte în inimă, ci o aude numai pe aceea care e rostită de gură? Însă aceasta e o hulă împotriva lui Dumnezeu; doar Dumnezeu e cunoscător de inimi şi cunoaşte în amănunţime, cele mai subţiri gânduri ale inimii şi chiar cele din viitor şi le ştie pe toate ca un Dumnezeu şi Atotştiutor. Dar şi El Însuşi cere ca o jertfă curată şi fără de prihană anume această rugăciune tainică, înălţată din adâncul inimii, poruncind: iar tu când te rogi, întră în camera ta şi închizând uşile tale, roagă-te Tatălui tău care e în taină; şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare (Matei, 6, 6) pe care cuvinte, gura lui Hristos, luminătorul cel a toată lumea Dascălul ecumenic, Sfântul Ioan Gură de Aur, în omilia a 19-a, la Evanghelia lui Matei, cu înţelepciunea Sfântului Duh dată de Dumnezeu le referă, nu acea rugăciune care se face numai cu gura şi cu limba, ci la cea mai tainică rugăciune, care se înalţă fără de glas, din adâncul inimii, pe care el ne învaţă s-o facem nu cu mişcări ale trupului şi nu cu strigăte ale glasului, ci cu o voinţă stăruitoare, cu toată liniştea, cu înfrângerea gândurilor şi cu lacrimi lăuntrice, cu o îndurerare a sufletului şi cu zăvorârea uşilor celor de gând. Şi aduce spre mărturie, despre această rugăciune din dumnezeiască Scriptură pe văzătorul de Dumnezeu Moise, pe Sfânta Ana şi pe dreptul Avel, zicând aşa: dacă te îndurerezi cu sufletul, nu poţi să nu şi strigi, pentru că a te ruga şi a cere aşa cum am spus eu, e potrivit numai pentru cel îndurerat. Şi Moise, îndurerat, s-a rugat aşa şi durerea lui era auzită, de aceea îi şi zice Dumnezeu: „De ce strigi către Mine?“ (Exod, 14, 5). Şi Ana iarăşi a împlinit tot ce a vrut, iar glasul ei nu se auzea pentru că striga inima ei. Iar Avel, nu tăcând ci chiar murind se ruga şi sângele lui slobozea glas mai tare decât glasul unei trâmbiţe. Suspină şi tu la fel cu Moise sfântul, nu te opresc. Sfâşie-ţi, după cum a spus Proorocul, inima ta dar nu hainele. „Din adânc strigă pe Dumnezeu, din adâncuri, zice, am strigat către Tine, Doamne; de jos, din inimă, scoate-ţi glasul; fă din rugăciunea ta o taină“. Şi mai jos: „Doar nu te rogi oamenilor, ci lui Dumnezeu, care este pretutindenea, care aude înainte de a fi glasul şi care cunoaşte gândurile cele nerostite; dacă te rogi astfel, vei căpăta o mare răsplată. Tatăl tău, zice cel ce vede într-ascuns, îţi va răsplăti la arătare“. Şi mai jos: „fiindcă El e nevăzut, apoi vrea ca şi rugăciunea ta să fie astfel“.
Vedeţi dar prietenilor, că după mărturia nebiruitului stâlp al Ortodoxiei, asta e o altă, afară de cea rostită cu gura rugăciune tainică, nevăzută, fără de glas înălţată din adâncul inimii către Dumnezeu, pe care Domnul o primeşte ca pe o jertfă curată, întru miros de bună mireasmă duhovnicească; se bucură de ea şi se veseleşte, văzând că mintea, pe care trebuie mai ales s-o închinăm lui Dumnezeu, se uneşte cu El prin rugăciune. De ce vă înarmaţi limba voastră cu hulă împotriva acestei rugăciuni, mărturisită cu gura lui Hristos de sfântul, zic, Ioan Gură de Aur, hulind, vorbind de rău, urând, batjocorind, respingând şi îndepărtându-se ca de un lucru oarecare, spurcat şi pe scurt zic, nesuferind să şi auziţi? Groază şi cutremur mă cuprinde din pricina acestui început al vostru necuvântător.
Însă încă, căutând pricina hulei voastre, vă întreb: oare nu pentru atât huliţi această rugăciune mântuitoare, că poate vi s-a întâmplat să vedeţi sau să auziţi că cineva dintre lucrătorii acestei rugăciuni şi-a ieşit din minţi, sau a primit vreo înşelare drept adevăr, sau a suferit vreo vătămare oarecare sufletească? Şi de aceea vi s-a părut vouă că rugăciunea minţii e pricină de o astfel de vătămare? Însă nu, nu! De fapt însă acest lucru, deloc nu-i aşa. Sfinţita rugăciune a minţii, după părerea scrierilor Purtătorilor de Dumnezeu părinţi, lucrată prin harul lui Dumnezeu, îl curăţă pe om de toate patimile, îl îndeamnă spre cea mai sârguincioasă păzire a poruncilor lui Dumnezeu şi de toate săgeţile vrăjmaşilor şi înşelările, îl păzeşte nevătămat. Iar dacă cineva îndrăzneşte să lucreze această rugăciune cu rânduială de sine, nu după puterea învăţăturii Sfinţilor Părinţi, fără întrebare şi fără sfatul celor încercaţi şi fiind îngâmfat, pătimaş şi neputincios, vieţuieşte fără de ascultare şi supunere şi pe lângă aceasta aleargă numai viaţă în pustie, a căreia nici numele nu e vrednic să le vadă, pentru rânduială de la sine: numai că unul ca acesta, într-adevăr, afirm şi eu, lesne cade în toate cursele şi înşelările diavoleşti. Deci ce? Oare rugăciunea aceasta e pricină de o astfel de înşelare? Nicidecum. Iar dacă voi pentru aceasta prihăniţi rugăciunea cea de gând, apoi pentru voi să fie prihănit şi cuţitul, dacă i s-ar fi întâmplat unui copil mic, jucându-se, din pricina nepriceperii, să se înjunghie. La fel după voi, ar fi trebuit şi ostaşii să fie opriţi de a purta sabie, pe care o ridică împotriva vrăjmaşilor, dacă i s-ar fi întâmplat unui ostaş fără de minte să se înjunghie cu sabia sa. Însă după cum cuţitul şi sabia nu sunt pricina nici unui păcat ci numai vădesc nebunia celor ce s-au înjunghiat cu ele, aşa şi sabia duhului, sfinţită zic, rugăciunea minţii, nu e vinovată de nici un păcat, ci rânduiala de sine şi mândria celor ce cu rânduială de sine sunt pricina înşelărilor drăceşti şi a oricărei vătămări sufleteşti.
Dar de ce mai întrebi de pricinile hulirii voastre rele asupra acestei sfinţite rugăciuni, de parcă aş nedumeri până acum? Ştiu, desigur, o prietenilor! Ştiu cea mai de seamă pricină a boalei de la limba voastră: întâia, citirea voastră a Sfintelor Scripturi nu e după porunca lui Dumnezeu, adică nu e cu cercetare; a doua, neîncrederea în învăţătura Sfinţilor Părinţilor noştri, care învaţă despre această dumnezeiască rugăciune a minţii cu înţelepciunea Duhului, cea dată lor de Dumnezeu, după puterea Sf. Scripturi; a treia, ignoranţa voastră cea peste măsură. Voi sau poate n-aţi văzut sau n-aţi auzit niciodată de scrierile purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri; sau, dacă nu-i aceasta, apoi deloc nu pricepeţi puterea cuvintelor de Dumnezeu înţelepţite, iată cea mai de seamă pricină a unei astfel de cugetări rele a voastre.
Iar dacă voi aţi fi citit, cu frica de Dumnezeu şi cu luare aminte tare şi cu o credinţă fără de îndoială, cu o cercetare iubitoare de osteneli şi de smerită cugetare cărţile părinţilor, care se potrivesc mai mult numai pentru citirea monahilor şi care cuprind în sine întreaga pricepere a vieţuirii după Evanghelie – cărţile părinţilor, zic, care sunt la fel neapărat de trebuincioase monahilor pentru folosul sufletesc şi îndreptare şi pentru agonisirea unei priceperi adevărate, sănătoase, neînşelătoare şi cu smerită cugetare, după cum pentru întocmirea vieţii trupeşti e necesară răsuflarea; dacă voi astfel aţi fi citit aceste cărţi, apoi Dumnezeu niciodată nu v-ar fi îngăduit să cădeţi într-o astfel de groapă a hulirii celei rele. Mai mult: prin această lucrare El v-ar fi aprins pe voi cu harul Său cel dumnezeiesc într-o dragoste a Sa negrăită, aşa că şi voi cu Apostolul aţi fi strigat: „cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos“ (Rom. 8, 35), pe care ne-am învrednicit s-o atingem prin lucrarea cea de gând a acestei rugăciuni? Şi voi nu numai că n-aţi fi hulit-o, ci v-aţi fi stăruit şi sufletul să vă puneţi pentru ea, simţind cu fapta şi cu încercarea, negrăitul folos, pentru sufletele voastre, de la această luare aminte din minte. Dar fiindcă, cărţile preacuvioşilor părinţilor noştri voi nu le citiţi cu credinţă fără de îndoială, sau şi citindu-le nu vă încredeţi în ele, după cum arată acest lucru roadele hulii voastre, sau nu vă îngrijiţi deloc ca să le citiţi, apoi aţi şi căzut voi într-o astfel de cugetare potrivnică lui Dumnezeu, căci ca şi cum niciodată n-aţi fi auzit scrierile creştine, voi huliţi şi respingeţi această sfinţită rugăciune, mărturisită după lămurirea cea de Dumnezeu înţelepţită a Sfinţilor Părinţi, de întreaga Sfânta Scriptură.
Iar ca să scăpaţi şi voi şi toţi cei ce se îndoiesc de ea, de o astfel de vătămare sufletească, nu găsesc o altă doctorie mai potrivită, afară de ceea ce mă voi stărui, în măsura în care Domnul se va grăbi cu harul şi mă va ajuta, să arăt că purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri, luminaţi de harul lui Dumnezeu, întemeiază clădirea învăţăturii sale celei folositoare de suflet pe piatra cea neclintită a Sfintei Scripturi. Iar voi, văzând singuri descoperit şi limpede, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, ce în taină s-a atins de sufletele voastre, adevărul învăţăturii Sf. Părinţi şi vindecându-vă de această neputinţă a voastră sufletească, aduceţi lui Dumnezeu cea mai sinceră pocăinţă pentru alunecarea voastră şi vă veţi învrednici de dumnezeiasca milă şi de iertarea desăvârşită a păcatului vostru.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul