CAPITOLUL I - Despre rugăciunea minţii, care este lucrarea Sfinţilor Părinţi din vechime şi împotriva hulitorilor acestei rugăciuni sfinţite şi prea fără de prihană

Capitolul precedent
Urmatorul capitol

Să fie ştiut că, această lucrare dumnezeiască a sfinţitei rugăciuni din minte, a fost un lucru neîncetat al purtătorilor de , părinţi ai noştri celor din vechime şi în multe locuri pustii şi în mănăstirile cele de obşte, ea a strălucit ca un soare pentru monahi; în muntele , în Schitul din , în , în şi în mănăstirile care sunt în jurul Ierusalimului şi – simplu spus – în tot Orientul, în Ţarigrad, în muntele şi pe insulele mărilor, iar în ultimul timp, prin harul lui şi în cea Mare. Prin această luare aminte a minţii din sfinţita , mulţi dintre purtătorii de Părinţii noştri, aprinzându-se de focul serafimic al dragostei către şi după către aproapele, au devenit cei mai riguroşi paznici ai poruncilor lui şi curăţindu-şi sufletele lor şi inimile de toate păcatele omului celui vechi, s-au învrednicit să fie vase alese ale Sfântului Duh. Umplându-se de felurite daruri dumnezeieşti ale Lui, ei, după viaţa lor, au fost nişte luminători şi stâlpi de foc pentru lumea întreagă şi, făcând nenumărate cu lucrul şi cu cuvântul, au adus la mântuire o mulţime nenumărată de suflete omeneşti. Dintre ei anume, mulţi fiind mânaţi de o insuflare tainică dumnezeiască au scris cărţile învăţăturilor lor despre această dumnezeiască a minţii, după puterea dumnezeieştilor Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament, pline de înţelepciunea Sfântului Duh. Şi acest lucru s-a petrecut dintr-o anumită pronie a lui , ca nu cumva în vremurile cele de pe urmă, această lucrare dumnezeiască să ajungă la uitare. Multe din aceste cărţi, prin îngăduinţa lui , pentru păcatele noastre au fost nimicite de Saracini, care au cucerit împărăţia Grecilor iar unele din purtarea de grijă a lui , s-au păstrat până în timpurile noastre.
Împotriva pomenitei lucrări dumnezeieşti a minţii şi păzirii raiului din inimă, nimeni, niciodată, dintre cei drept credincioşi n-a îndrăznit să rostească hule; ci totdeauna, toţi s-au purtat cu ea cu cinste mare şi cu o evlavie peste măsură, ca şi cu un lucru plin de tot folosul cel duhovnicesc. Însă începătorul răutăţii şi potrivnicul oricărui lucru bun – –, văzând că mai mult prin această lucrare a rugăciunii din minte cinul monahal, alegându-şi partea cea bună, şade printr-o dragoste neîntreruptă la picioarele lui , propăşind întru desăvârşirea poruncilor lui şi prin aceasta ajunge lumină şi luminarea pentru lume, a început să se topească de pizmă şi să întrebuinţeze toate uneltirile sale ca să prihănească şi să hulească această lucrare mântuitoare de suflete şi, dacă se poate, s-o nimicească cu desăvârşire de pe faţa pământului. Şi după cum s-a spus mai sus, prin Saracini asemănători lui întru totul, nimicea cărţile şi mai mult, în grâul cel curat şi ceresc al acestei lucrări semăna neghinele sale cele stricătoare de suflete, ca prin căi fără de judecată să aducă hula asupra acestui lucru mântuitor, prin faptul că cei cu rânduiala cea de sine, care se atrăgeau de această lucrare, din pricina înălţării lor, în loc de grâu secera spini şi în loc de mântuire îşi aflau pierzarea. Şi cu aceasta încă nu s-a mulţumit , ci a găsit în părţile Italiei, balaurul din Calabria, pe înaintemergătorul lui antichrist, prin mândrie întru totul asemănător diavolului, pe ereticul şi sălăşluindu-se în el cu toată puterea sa, l-a îndemnat să hulească credinţa noastră drept slăvitoare, după cum se scrie amănunţit despre acest lucru în Triodul de post, în Sinaxarul Duminica a doua a Sfântului şi marelui post. Între altele el a îndrăznit, în chip felurit şi cu limba şi cu mâna, să hulească şi să respingă sfinţita a minţii, după cum scrie despre acest lucru, în cartea sa cea Sfântă, în capitolul 31, cel dintre sfinţi, părintele nostru Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, ale cărui cuvinte autentice le şi înfăţişez aci, care zice astfel: „Acest ticălos de , mult a hulit şi a scris împotriva sfinţitei rugăciuni şi asupra dumnezeiescului har şi strălucirii celor de pe Tabor ( 17, 5). Nepricepând şi chiar nefiind în stare să priceapă (şi cum poate să priceapă acest lucru, acela care a înnebunit cu mintea şi în nălucirea minţii e unit cu cel trufaş?), ce înseamnă cuvintele: neîncetat vă rugaţi (I Tesal. 5, 18), nici ceea ce înseamnă cuvintele: ruga-mă-voi cu Duhul, ruga-mă-voi şi cu mintea (1 Cor. 14, 15); de asemenea lăudând şi cântând în inimile noastre Domnului (Col. 3, 16); şi că a trimis pe Duhul Fiului Său, adică harul în inimile voastre, strigând: Avva, Părinte (Gal. 4, 6); la fel: vreau să grăiesc cu mintea mea cinci cuvinte decât zece mii de cuvinte cu limba (1 Cor. 14, 19), el a respins şi rugăciunea minţii sau, mai bine zis chemarea Domnului, care este şi mărturisirea lui , care a zis: „Tu eşti Fiul lui celui viu“ ( 16, 16), precum şi cele predate de Domnul Însuşi, Care zice în ; Dacă veţi cere ceva în numele Meu de la Tatăl, vă va da vouă ( 15; 16); de asemenea: cu numele Meu, draci vor scoate ( 16, 17), şi celelalte. Doar numele lui este viaţa cea de veci; „iar acestea zice, s-au scris ca să credeţi că este , Fiul lui şi crezând, viaţă să aveţi în numele Lui“ ( 20, 31); şi ne învaţă a chema pe : nimeni nu poate zice lui Domn, decât numai prin (1 Cor. 12, 3): dar de acest lucru s-a spus de mii de ori.
Şi ce a reuşit prin întreprinderea sa şarpele cel începător al răutăţii, cu fiul pierzării de trei ori afurisitul eretic , pe care, după cum am spus, l-a învăţat să hulească împotriva sfinţitei rugăciuni a minţii? A reuşit, prin hula lui, să întunece lumina acestei lucrări a minţii şi, după cum a nădăjduit el, s-o nimicească până la sfârşit? Nicidecum. Însă boala lui s-a întors pe capul lui. În acel timp, marele luptător şi apărător al bunei credinţe, prealuminatul între sfinţi, părintele nostru , Arhiepiscopul Tesalonicului, Palama, care într-o desăvârşită ascultare şi într-o neîncetată îndeletnicire sfinţită cu rugăciunea minţii, ca un soare a strălucit în , cu darurile Sfântului Duh, încă mai înainte de a se sui pe scaunul Arhieresc al acestei Biserici, întru domnia dumnezeiescului împărat , în cetatea cea împărătească, în renumita mare Biserică a înţelepciunii lui , la Sinodul ce s-a adunat împotriva ereticului pomenit mai sus, umplându-se de Duhul lui , îmbrăcându-se într-o putere de sus de nebiruit, a astupat gura aceluia deschisă împotriva lui , şi l-a ruşinat până la sfârşit şi toate ereziile lui şi toate hulele lui, prin cuvintele şi scrierile pline de foc, le-a ars ca pe nişte vreascuri şi în cenuşă le-a prefăcut. Şi acest eretic , împreună cu Achindin şi cu toţi cei de un gând cu ei, de Biserica lui cea Sobornicească de trei ori a fost dat anatemii. Însă şi până azi de aceeaşi Biserică în săptămâna ortodoxiei, împreună cu ceilalţi eretici el se afuriseşte astfel: lui şi lui Achindin şi urmaşilor şi succesorilor lor – anatema de trei ori.
Priviţi aici, prietenilor, care îndrăzniţi să huliţi rugăciunea minţii şi vedeţi, cine a fost hulitorul ei cel dintâi; oare nu ereticul , dat de Biserică anatemii de trei ori şi care va fi afurisit în veac? Oare nu vă împărtăşiţi şi voi cu hula voastră cea rea, cu acest eretic şi cu cei de un gând cu el? Oare nu vă cutremuraţi cu sufletul vostru că veţi cădea sub afurisania Bisericii la fel ca el, şi veţi fi înstrăinaţi de ? Ridicându-vă împotriva celui mai sfinţit lucru şi amintind prin hula voastră cea rea, sufletele apropiaţilor voştri celor neîntăriţi între pricepere, oare nu vă înspăimântaţi de îngrozirea cea înfricoşată a lui din ? Oare nu vă temeţi, după cuvântul Apostolului: „Înfricoşat este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu“ (Evr. 10, 31), să cădeţi pentru aceasta, dacă nu vă veţi pocăi, sub osânda cea vremelnică şi cea veşnică? Ce fel de pricină cu bun chip aţi născocit voi, ca să huliţi acest lucru prea fără de prihană şi prea fericit? Sunt nedumerit cu desăvârşire. Oare socotiţi că chemarea numelui lui , nu vă este de folos? Însă nici a ne mântui nu avem putinţă în altceva oarecare decât numai în numele Domnului nostru . Ori mintea omenească, prin care se lucrează rugăciunea, e prihănită? Însă acest lucru este cu neputinţă. Doar l-a făcut pe om după chipul Său şi după asemănare; iar chipul lui şi asemănarea e sufletul omului, care după ce a fost zidit de , e curat şi fără de prihană; deci şi mintea, care e simţirea cea mai de seamă a sufletului, ca şi vederea în trup e la fel fără de prihană. Dar nu cumva inima pe care mintea ca pe un , aduce lui jertfa tainică a rugăciunii; e vrednică de hulă? Nicidecum. Fiind zidirea lui ca şi întreg trupul omenesc, ea e bună. Iar dacă chemarea numelui lui e mântuitoare, iar mintea şi inima omului sunt lucrarea mâinilor lui , apoi ce păcat e pentru om să înalţe cu mintea rugăciunea din adâncul inimii, către preadulcele şi să ceară milă de la El? Oare nu pentru atât huliţi şi respingeţi rugăciunea minţii, că socotiţi că nu aude rugăciunea tainică ce se săvârşeşte în inimă, ci o aude numai pe aceea care e rostită de gură? Însă aceasta e o hulă împotriva lui ; doar e cunoscător de inimi şi cunoaşte în amănunţime, cele mai subţiri gânduri ale inimii şi chiar cele din viitor şi le ştie pe toate ca un şi Atotştiutor. Dar şi El Însuşi cere ca o jertfă curată şi fără de prihană anume această tainică, înălţată din adâncul inimii, poruncind: iar tu când te rogi, întră în camera ta şi închizând uşile tale, roagă-te Tatălui tău care e în taină; şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare (, 6, 6) pe care cuvinte, gura lui , luminătorul cel a toată lumea Dascălul ecumenic, Sfântul Gură de Aur, în omilia a 19-a, la lui , cu înţelepciunea Sfântului Duh dată de le referă, nu acea care se face numai cu gura şi cu limba, ci la cea mai tainică , care se înalţă fără de glas, din adâncul inimii, pe care el ne învaţă s-o facem nu cu mişcări ale trupului şi nu cu strigăte ale glasului, ci cu o voinţă stăruitoare, cu toată liniştea, cu înfrângerea gândurilor şi cu lacrimi lăuntrice, cu o îndurerare a sufletului şi cu zăvorârea uşilor celor de gând. Şi aduce spre mărturie, despre această din dumnezeiască Scriptură pe văzătorul de , pe Sfânta Ana şi pe , zicând aşa: dacă te îndurerezi cu sufletul, nu poţi să nu şi strigi, pentru că a te ruga şi a cere aşa cum am spus eu, e potrivit numai pentru cel îndurerat. Şi , îndurerat, s-a rugat aşa şi durerea lui era auzită, de aceea îi şi zice : „De ce strigi către Mine?“ (Exod, 14, 5). Şi Ana iarăşi a împlinit tot ce a vrut, iar glasul ei nu se auzea pentru că striga inima ei. Iar Avel, nu tăcând ci chiar murind se ruga şi sângele lui slobozea glas mai tare decât glasul unei trâmbiţe. Suspină şi tu la fel cu sfântul, nu te opresc. Sfâşie-ţi, după cum a spus Proorocul, inima ta dar nu hainele. „Din adânc strigă pe , din adâncuri, zice, am strigat către Tine, Doamne; de jos, din inimă, scoate-ţi glasul; fă din rugăciunea ta o taină“. Şi mai jos: „Doar nu te rogi oamenilor, ci lui , care este pretutindenea, care aude înainte de a fi glasul şi care cunoaşte gândurile cele nerostite; dacă te rogi astfel, vei căpăta o mare răsplată. Tatăl tău, zice cel ce vede într-ascuns, îţi va răsplăti la arătare“. Şi mai jos: „fiindcă El e nevăzut, apoi vrea ca şi rugăciunea ta să fie astfel“.
Vedeţi dar prietenilor, că după mărturia nebiruitului stâlp al Ortodoxiei, asta e o altă, afară de cea rostită cu gura tainică, nevăzută, fără de glas înălţată din adâncul inimii către , pe care Domnul o primeşte ca pe o jertfă curată, întru miros de bună mireasmă duhovnicească; se bucură de ea şi se veseleşte, văzând că mintea, pe care trebuie mai ales s-o închinăm lui , se uneşte cu El prin . De ce vă înarmaţi limba voastră cu hulă împotriva acestei rugăciuni, mărturisită cu gura lui de sfântul, zic, Gură de Aur, hulind, vorbind de rău, urând, batjocorind, respingând şi îndepărtându-se ca de un lucru oarecare, spurcat şi pe scurt zic, nesuferind să şi auziţi? Groază şi cutremur mă cuprinde din pricina acestui început al vostru necuvântător.
Însă încă, căutând pricina hulei voastre, vă întreb: oare nu pentru atât huliţi această mântuitoare, că poate vi s-a întâmplat să vedeţi sau să auziţi că cineva dintre lucrătorii acestei rugăciuni şi-a ieşit din minţi, sau a primit vreo înşelare drept adevăr, sau a suferit vreo vătămare oarecare sufletească? Şi de aceea vi s-a părut vouă că rugăciunea minţii e pricină de o astfel de vătămare? Însă nu, nu! De fapt însă acest lucru, deloc nu-i aşa. Sfinţita a minţii, după părerea scrierilor Purtătorilor de părinţi, lucrată prin harul lui , îl curăţă pe om de toate patimile, îl îndeamnă spre cea mai sârguincioasă păzire a poruncilor lui şi de toate săgeţile vrăjmaşilor şi înşelările, îl păzeşte nevătămat. Iar dacă cineva îndrăzneşte să lucreze această cu rânduială de sine, nu după puterea învăţăturii Sfinţilor Părinţi, fără întrebare şi fără sfatul celor încercaţi şi fiind îngâmfat, pătimaş şi neputincios, vieţuieşte fără de ascultare şi supunere şi pe lângă aceasta aleargă numai viaţă în pustie, a căreia nici numele nu e vrednic să le vadă, pentru rânduială de la sine: numai că unul ca acesta, într-adevăr, afirm şi eu, lesne cade în toate cursele şi înşelările diavoleşti. Deci ce? Oare rugăciunea aceasta e pricină de o astfel de înşelare? Nicidecum. Iar dacă voi pentru aceasta prihăniţi rugăciunea cea de gând, apoi pentru voi să fie prihănit şi cuţitul, dacă i s-ar fi întâmplat unui copil mic, jucându-se, din pricina nepriceperii, să se înjunghie. La fel după voi, ar fi trebuit şi ostaşii să fie opriţi de a purta sabie, pe care o ridică împotriva vrăjmaşilor, dacă i s-ar fi întâmplat unui ostaş fără de minte să se înjunghie cu sabia sa. Însă după cum cuţitul şi sabia nu sunt pricina nici unui păcat ci numai vădesc nebunia celor ce s-au înjunghiat cu ele, aşa şi sabia duhului, sfinţită zic, rugăciunea minţii, nu e vinovată de nici un păcat, ci rânduiala de sine şi mândria celor ce cu rânduială de sine sunt pricina înşelărilor drăceşti şi a oricărei vătămări sufleteşti.
Dar de ce mai întrebi de pricinile hulirii voastre rele asupra acestei sfinţite rugăciuni, de parcă aş nedumeri până acum? Ştiu, desigur, o prietenilor! Ştiu cea mai de seamă pricină a boalei de la limba voastră: întâia, citirea voastră a Sfintelor Scripturi nu e după porunca lui , adică nu e cu cercetare; a doua, neîncrederea în învăţătura Sfinţilor Părinţilor noştri, care învaţă despre această dumnezeiască a minţii cu înţelepciunea Duhului, cea dată lor de , după puterea Sf. Scripturi; a treia, ignoranţa voastră cea peste măsură. Voi sau poate n-aţi văzut sau n-aţi auzit niciodată de scrierile purtătorilor de părinţilor noştri; sau, dacă nu-i aceasta, apoi deloc nu pricepeţi puterea cuvintelor de înţelepţite, iată cea mai de seamă pricină a unei astfel de cugetări rele a voastre.
Iar dacă voi aţi fi citit, cu frica de şi cu luare aminte tare şi cu o credinţă fără de îndoială, cu o cercetare iubitoare de osteneli şi de smerită cugetare cărţile părinţilor, care se potrivesc mai mult numai pentru citirea monahilor şi care cuprind în sine întreaga pricepere a vieţuirii după – cărţile părinţilor, zic, care sunt la fel neapărat de trebuincioase monahilor pentru folosul sufletesc şi îndreptare şi pentru agonisirea unei priceperi adevărate, sănătoase, neînşelătoare şi cu smerită cugetare, după cum pentru întocmirea vieţii trupeşti e necesară răsuflarea; dacă voi astfel aţi fi citit aceste cărţi, apoi niciodată nu v-ar fi îngăduit să cădeţi într-o astfel de groapă a hulirii celei rele. Mai mult: prin această lucrare El v-ar fi aprins pe voi cu harul Său cel dumnezeiesc într-o dragoste a Sa negrăită, aşa că şi voi cu Apostolul aţi fi strigat: „cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui “ (Rom. 8, 35), pe care ne-am învrednicit s-o atingem prin lucrarea cea de gând a acestei rugăciuni? Şi voi nu numai că n-aţi fi hulit-o, ci v-aţi fi stăruit şi sufletul să vă puneţi pentru ea, simţind cu fapta şi cu încercarea, negrăitul folos, pentru sufletele voastre, de la această luare aminte din minte. Dar fiindcă, cărţile preacuvioşilor părinţilor noştri voi nu le citiţi cu credinţă fără de îndoială, sau şi citindu-le nu vă încredeţi în ele, după cum arată acest lucru roadele hulii voastre, sau nu vă îngrijiţi deloc ca să le citiţi, apoi aţi şi căzut voi într-o astfel de cugetare potrivnică lui , căci ca şi cum niciodată n-aţi fi auzit scrierile creştine, voi huliţi şi respingeţi această sfinţită , mărturisită după lămurirea cea de înţelepţită a Sfinţilor Părinţi, de întreaga Sfânta Scriptură.
Iar ca să scăpaţi şi voi şi toţi cei ce se îndoiesc de ea, de o astfel de vătămare sufletească, nu găsesc o altă doctorie mai potrivită, afară de ceea ce mă voi stărui, în măsura în care Domnul se va grăbi cu harul şi mă va ajuta, să arăt că purtătorii de Părinţii noştri, luminaţi de harul lui , întemeiază clădirea învăţăturii sale celei folositoare de suflet pe piatra cea neclintită a Sfintei Scripturi. Iar voi, văzând singuri descoperit şi limpede, cu ajutorul harului lui , ce în taină s-a atins de sufletele voastre, adevărul învăţăturii Sf. Părinţi şi vindecându-vă de această neputinţă a voastră sufletească, aduceţi lui cea mai sinceră pocăinţă pentru alunecarea voastră şi vă veţi învrednici de dumnezeiasca milă şi de iertarea desăvârşită a păcatului vostru.

Cuvinte cheie, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Trimite prin e-mail Trimite prin e-mail
Printeaza Printeaza

Adauga acest text in lista de recomandari:

Capitolul precedent
Urmatorul capitol

Lectura recomandata
(Ne)lamuriri din Vechiul Testament Erotikon bizantin - ortodoxie, literatura, societate Teologia bizantina - tendinte istorice si teme doctrinare

Lectura recomandata


(Ne)lamuriri din Vechiul Testament