Religio

Cartea:

Cărți

CAPITOLUL VI – Despre aceea cum trebuie de la început să deprindem lucrarea acestei dumnezeieşti rugăciuni cu mintea în inimă

În vremurile din vechime această întrutot sfântă lucrare a rugăciunii minţii, strălucea în multe locuri unde aveau petrecere Sfinţii Părinţi. De aceea atunci şi învăţători pentru această lucrare duhovnicească erau mulţi. Din pricina aceasta şi Sfinţii Părinţi ai noştri, scriind despre ea, ne arată numai folosul cel negrăit duhovnicesc, care ne vine de la ea, neavând, după cum socot eu, nevoia să scrie despre încercarea însăşi a acestei lucrări, care s-ar potrivi celor începători. Iar dacă pe undeva au şi scris câte ceva despre acest lucru, apoi şi aceasta numai pentru cei ce cunosc încercarea acestei lucrări – aşa e foarte limpede; iar pentru cei ce n-o cunosc – nu e de înţeles deloc. Iar unii din ei, când au văzut că adevăraţii povăţuitori fără de înşelare ai acestei lucrări au început a se împuţina cu totul şi temându-se să nu se piardă adevărata învăţătură despre începutul acestei rugăciuni de gând, au scris şi începutul însuşi şi lucrarea, cum trebuie să se deprindă cei începători şi cum să intre cu inima în laturile inimii şi acolo cu adevăr şi fără de înşelare să lucreze rugăciunea cu mintea. Şi chiar însăşi dumnezeiasca învăţătură a acestor părinţi, despre acest subiect, trebuie adusă la ordinea de zi.
Sfântul Simeon Noul Teolog despre începutul acestei lucrări zice astfel: „Adevărata şi cea fără de înşelare luare aminte şi rugăciune, constă în faptul că în timpul rugăciunii mintea să păzească inima şi să petreacă mereu înlăuntrul ei, şi de acolo, adică din adâncul inimii, să înalţe rugăciuni către Dumnezeu. Şi când va gusta înlăuntrul inimii, că bun este Domnul şi se va îndulci, apoi nu va mai ieşi din locul inimii. Şi împreună cu Apostolul va zice şi el: „Bine ne este nouă să fim aici“. Şi privind neîncetat locurile inimii, el află un mijloc oarecare de a izgoni toate cugetele vrăjmaşe, semănate acolo.“ Şi mai jos încă mai limpede vorbeşte despre acest lucru aşa: „De îndată ce mintea va afla locul inimii într-o clipă vede totul ce n-a fost văzut niciodată; ea vede înlăuntrul inimii, un aer şi pe sine pe de-a întregul, luminată şi plină de socotinţă. Şi de atunci oriunde s-ar arăta în cuget, mai înainte de a intra el şi de a se întipări, pe dată îl izgoneşte şi nimiceşte, prin chemarea lui Iisus Hristos. De aici mintea, căpătând o ţinere de minte faţă de draci, pune în mişcare împotriva lor mânia cea firească, izgoneşte şi-i doboară pe aceşti potrivnici de gând. Şi celelalte le înveţi cu ajutorul lui Dumnezeu, prin paza minţii, ţinând în minte pe Iisus. (Cuvântul despre cele trei chipuri ale rugăciunii).“
Cuviosul Nichifor Pustnicul învăţându-ne şi mai clar despre intrarea cu mintea în inimă, zice: Mai înainte de toate, vieţuirea ta să fie liniştită, fără de griji şi în pace cu toţii. Apoi, intrând în cămara ta, închide-te şi şezând într-un ungher oarecare, fă ce-ţi voi spune: Ştii că respiraţia cu care răsufli, este aerul acesta; îl respiră nu cu altceva, decât cu inima. Ea (respiraţia) e pricina vieţii şi a căldurii trupului. Iar inima atrage aerul, ca prin respiraţie să-şi sloboadă afară căldura sa şi să capete răcoreală. Pricina acestei lucrări, sau mai bine zis, slujitorul este pământul, care fiind creat de Ziditor, poros ca o pompă oarecare, uşor introduce şi scoate cele înconjurătoare, adică aerul. Astfel; inima strângând prin aer răcoreala şi diminuând căldura, îndeplineşte neîncetat funcţiunea pentru care a fost întocmită spre a alcătui viaţa. Iar tu, şezând şi adunându-ţi mintea ta, sileşte-o să intre în inimă odată cu respiraţia. Iar când ea va intra acolo, apoi cele ce vor urma după aceasta, nu vor fi fără de veselie şi fără de bucurie. Şi mai jos: De aceea; frate, deprinde-ţi mintea să nu iasă degrabă de acolo; căci de la început ea se plictiseşte de zăvorârea lăuntrică şi de strâmtoare. Iar când se va obişnui; apoi nu mai suferă să vagabondeze pe dinafară, pentru că împărăţia lui Dumnezeu se află înlăuntrul nostru; când o privim acolo, anume pe ea şi o căutăm cu o rugăciune curată, apoi toate cele de dinafară ne par scârboase şi urâte. Dacă de îndată, după cum s-a spus, vei intra cu mintea în locul inimii, pe care ţi l-am arătat, apoi dă mulţumită lui Dumnezeu şi proslăveşte şi saltă şi ţine-te de această lucrare mereu şi ea te va învăţa lucrurile, pe care încă nu le şti. Însă trebuie să şti şi aceea, că mintea petrecând acolo, să nu stea tăcând sau trândăvind, ci să aibă drept lucru neîncetat şi învăţătură aceste cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!“ şi niciodată să nu ne părăsească. Aceasta ţine mintea fără de înălţare, o păzeşte neprinsă şi neapropiată de momelile vrăjmaşului şi o ridică în fiecare zi spre dragostea şi dorirea cea dumnezeiască. Iar dacă ostenindu-te puţin frate, nu vei putea să pătrunzi în laturile inimii, după cum ţi-am poruncit, apoi fă ce-ţi voi spune şi cu ajutorul lui Dumnezeu vei afla cele căutate. Ştii că partea cuvântătoare a fiecărui om se află în piept, aici în piept chiar tăcând gura, noi vorbim şi discutăm şi rostim rugăciuni şi psalmi şi celelalte. Luând de la această parte cuvântătoare, orice cuget (acest lucru îl poţi, dacă vei vrea), las-o să zică: „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă“, – şi sileşte-te să strigi acest lucru mereu înlăuntru, în locul oricărui alt gând. Iar când vei ţine acest lucru un timp oarecare, apoi prin aceasta ţi se va deschide ţie şi intrarea inimii, după cum ţi-am scris, fără nici o îndoială, după cum şi noi singuri am cunoscut acest lucru din încercare. Şi va veni la tine, cu o luare aminte mult dorită şi dulce şi întreaga ceată a virtuţilor: dragostea, bucuria, pacea şi celelalte.
Dumnezeiescul Grigorie Sinaitul, învăţând de asemenea cum trebuie să lucrăm cu mintea în inimă, chemarea cea preamântuitoare a Domnului, zice: „Şezând de dimineaţa pe un scaun de o şchioapă, coboară mintea de la cele stăpânitoare în inimă şi ţine-o acolo. Şi plecându-te cu osteneală şi simţind o puternică durere în piept şi în spate, neîncetat strigă cu mintea sau cu sufletul: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!“. Pe urmă, dacă poate, pentru strâmtorare şi îndurerare şi prin chemarea deasă, ea îţi va deveni fără dulceaţă (lucru care se petrece nu din pricina aceluiaşi fel de mâncare al Celui cu trei numiri, des mâncat, căci cei ce mă vor mânca, a spus, vor mai flămânzi încă – Sirah, 24, 23); apoi, mutând mintea la cealaltă jumătate, zi: „Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“ şi zicând de multe ori această jumătate, nu trebuie să le schimbi des din lenevie, căci pomii care se răsădesc des nu prind rădăcină. Opreşte-ţi şi respiraţia plămânului, ca să nu răsufli cu îndrăzneală, căci mişcarea aerului care vine din inimă, risipeşte gândul şi întunecă mintea, şi întorcând-o de acolo sau o dă roabă uitării sau o sileşte în loc de una să înveţe alta şi ea (mintea) se află pe nesimţite, în cele ce nu trebuie. Iar dacă vei vedea necurăţiile duhurilor celor viclene, adică cugetele, care se ivesc sau se închipuiesc în mintea ta, apoi nu te înspăimânta; dar dacă li se arată şi înţelesuri bune pentru unele lucruri, apoi nu lua aminte la ele, ci oprindu-ţi cât e cu putinţă răsuflarea şi închizându-ţi mintea în inimă şi lucrând mereu şi des chemarea lui Iisus, tu în curând le vei sfărâma şi nimici, rănindu-le nevăzut cu dumnezeiescul nume, după cum zice şi Scărarul: „Cu numele lui Iisus loveşte pe oşteni, căci nu e armă mai puternică nici în aer, nici pe pământ“.
Şi iarăşi, acelaşi sfânt, învăţând despre liniştire şi rugăciune, cum trebuie să şezi, în timpul ei zice: uneori trebuie de şezut pe scăunel pentru osteneală; iar uneori şi în aşternut câte puţin, până la o vreme, pentru mângâiere. Iar şederea ta trebuie să fie întru răbdare, pentru cel care a zis că în rugăciune trebuie să răbdăm (Luca 18, 1) şi să nu te ridici degrabă, slăbind din pricina greutăţii durerii şi strigării cu mintea şi prea dese a minţii. Astfel vesteşte şi proorocul: M-au cuprins dureri ca de naştere (Ier. 8, 21), deci plecându-te în jos şi adunându-ţi mintea în inimă, dacă ţi s-a deschis inima, cheamă într-ajutor pe Domnul Iisus. Simţind durere în spate, adesea având durere de cap, rabdă cu tărie şi cu râvnă, căutând în inimă pe Domnul: căci „a silitorilor este împărăţia cerurilor şi numai cei ce se silesc o răpesc pe ea“ (Mat. 11, 12) şi celelalte. Şi încă cum trebuie rostită rugăciunea zice: Părinţii au spus aşa: unul zice: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!“ şi acest lucru e mai uşor, din pricina neputinţii încă a minţii şi a prunciei. Însă nimeni nu poate singur de la sine, fără de Duh, să numească în taină pe Iisus Domn, curat şi desăvârşit, decât numai prin Duhul Sfint (1 Cor. 12, 3); însă ca un prunc mut, s-o facă articulat nu poate. Iarăşi el nu trebuie din lenevie să schimbe des chemarea numelor însă rar, pentru a le reţine. Iarăşi: unii învaţă s-o rostim cu gura, iar alţii cu mintea, iar eu îngăduiesc şi una şi alta. Uneori mintea slăbeşte, plictisindu-se de vorbă, iar alteori gura. De aceea, trebuie să ne rugăm cu amândouă şi cu gura şi cu mintea; însă trebuie de strigat liniştit şi netulburat, ca glasul tulburând simţirea şi atenţia minţii, să nu ne împiedice a ne ruga tare şi în tot felul, până când mintea obişnuindu-se ca lucrare, va spori şi va primi putere de la Duh. Atunci glasul nu mai are nevoie să vorbească cu gura şi chiar nici nu poate, fiind în stare să facă această lucrare în chip desăvârşit numai cu mintea.
Deci iată, părinţii pomeniţi mai sus, după cum s-a arătat, ne înfăţişează o învăţătură foarte limpede şi o încercare de a deprinde lucrarea minţii pentru cei începători. Iar din învăţătura aceasta, se poate pricepe şi învăţătura celorlalţi sfinţi, despre această lucrare expusă mult mai acoperit.
Monahul. Iată cum aţi făcut cunoştinţă cu scrierile despre rugăciunea minţii, ale acestor stareţi nevoitori, care prin lucrările lor, prin traducerile din literatura patristică şi cu influenţa lor personală, au ajutat la recunoaşterea largă şi adâncă în Biserica Ortodoxă, în a doua jumătate a secolului XVIII şi în sec. al XIX-lea, a luării aminte spre viaţa cea duhovnicească, spre studierea literaturii patristice ascetico-duhovniceşti, spre lucrarea minţii şi spre stăreţie, ca o îndrumare vie, încercată şi nemijlocită în nevoinţa lucrării din minte şi a rugăciunii minţii.
Acum, vă rog să spuneţi întrebările sau nedumeririle, care s-au ivit la Dv. în timpul citirii acestor scrieri şi la care aţi dori să căpătaţi de la mine un răspuns sau o lămurire. Pe cât voi putea, mă voi strădui să vă dau lămuririle necesare.
Preotul. Mai înainte de toate vreau să vă spun, că scrierile stareţilor Vasile şi Paisie sunt scrise foarte simplu, pe înţeles şi viu s-au revărsat într-adevăr, din încercarea lor personală trăită, şi dintr-o convingere sinceră, adâncă şi fierbinte a inimii, astfel că în multe locuri, ele absorb adânc şi turbură inima aceluia care le ia aminte şi sunt citite sau ascultate cu un interes mare şi fără de slăbire. Aceasta e impresia mea generală despre scrierile acestor mari stareţi. Fără îndoială ei şi-au scris operele lor deja la o vârstă înaintată, pe când din ele adie o prospeţime tinerească şi o fierbinţeală şi în unele locuri nu sunt lipsite chiar de cuvinte tăioase foarte nimerite, deşi moderate.
Însă chiar cuprinsul acestor scrieri e atât de însemnat; înălţător, serios, important şi adânc, că nu totul din el, poate fi exprimat prin limbajul nostru pământesc, de om, că în unele locuri (acolo unde se vorbeşte de pildă, despre vedenii, sau despre trăirile duhovniceşti înalte şi contemplările Prea Sfintei Fecioare) nu e deajuns poate şi limba îngerească; şi de la aceasta şi vin, mai cu seamă acele greutăţi şi nedumeriri, care se ivesc la citirea, sau la ascultarea, unora sau altora din locuri, mai cu seamă a celor adânci şi mai înalte, din scrierile stareţilor. Dar şi în afară de aceste locuri excepţional de grele la cititorul cel neiscusit, se ivesc întrebări şi nedumeriri, care cer răspunsuri şi lămuriri. De pildă, eu ca preot de mir aş fi vrut să aud de la Dv. lămurirea oare toţi creştinii dreptmăritori după învăţătura stareţilor Vasile şi Paisie pot să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus, sau numai aceia care şi-au curăţit deja inima lor de patimi?
Monahul. La această întrebare, stareţii au un răspuns cu desăvârşire limpede şi hotărât, pe care n-aţi putut să nu-l observaţi, dacă aţi făcut o cunoştinţă mai atentă cu scrierile lor. După învăţătura stareţilor, întemeiată pe tradiţia Sfinţilor Părinţi, anume rugăciunea lui Iisus ne ajută să curăţim inima de patimi şi de aceea e necesară nu numai celor nepătimaşi, ci şi acelora care încă n-au scăpat de patimi. Predoslovia stareţului Vasile la cartea Sf. Grigorie Sinaitul, exact cu aceste cuvinte se şi începe: „Mulţi, scrie el, necunoscând din încercare lucrarea minţii, greşesc împotriva minţii sănătoase, socotind că această lucrare a minţii e potrivită numai bărbaţilor celor nepătimaşi şi sfinţi…“. Şi în alt loc, citind cuvintele Apostolului – „vreau să spun cinci cuvinte cu mintea mea, decât zece mii cu limba“, stareţul continuă: trebuie de la început cu aceste cuvinte cinci la număr să ne curăţim mintea şi inima, zicând neîncetat în adâncul inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă şi astfel să te sui spre cântarea cea cu înţeles (adică spre cântarea şi citirea psalmilor şi canoanelor cea conştientă). Pentru că fiecare începător şi pătimaş poate lucra această rugăciune (adică a lui Iisus) cu pricepere, în paza inimii, iar cântarea nicidecum, până ce nu se va curăţi mai întâi prin rugăciunea minţii“.
„De aceea, scrie mai departe stareţul, Sfântul Grigorie Sinaitul încercând până în amănunţime şi judecând vieţile şi scrierile şi iscusinţa cea duhovnicească a tuturor sfinţilor cu Duhul Sfânt ce are în el, mai mult decât toţi, hotărăşte să avem toată stăruinţa pentru rugăciune (adică pentru rugăciunea lăuntrică). La fel şi Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, având acelaşi dar şi Duh, porunceşte şi sfătuieşte pe arhierei, preoţi, monahi şi pe toţi mirenii, în orice vreme şi în orice ceas, să rostească şi să respire această sfântă rugăciune, căci nu este, zice el împreună cu Apostolul, armă mai puternică nici în cer, nici pe pământ, mai mare decât numele lui Iisus.“
În predoslovia la cartea Sf. Filotei Sinaitul, stareţul Vasile din nou zice, că „rugăciunea lucrătoare a minţii e potrivită celor pătimaşi“.
În predoslovia la cartea fericitului Isichie, chiar pe prima pagină, stareţul Vasile, explicând practica felurită a Sf. Părinţi cu „cei ce vin în călugărie“, adică cu cei începători, scrie că unii din Părinţi, ţinând seama de neputinţa celor ce vin „le hotărăsc lor, împreună cu lucrarea poruncilor lui Hristos, o îndelungată cântare de psalmi, canoane şi tropare…“. Iar alţii, deprinzând cea mai subţire încercare a înţelegerii celei duhovniceşti, nu vor ca cei începători să se mulţumească numai cu deprinderea de pe dinafară, ci poruncindu-le lor împreună cu împlinirea poruncilor lui Hristos şi o cântare cumpătată, adică, miezonoptica, utrenia, ceasurile, vecernia şi pavecerniţa, aşează în locul unei îndelungate cântări de psalmi, lucrarea rugăciunii minţii, adăugând la aceasta, că dacă-i va cerceta Sf. Duh cu lucrarea rugăciunii din inimă, apoi fără de îndoială atunci să părăsească pravila de dinafară cea arătată, căci o înlocuiesc cu rugăciunea lui lăuntrică. Pe părinţii care fac astfel, Sfântul Grigorie Sinaitul îi socoate că „ei predau lucrarea minţii nu pe deplin, ci numai în parte“. Însă mai sunt şi al treilea fel de părinţi, care îndrumaţi de multă încercare şi cercetare a vieţilor şi scrierilor tuturor sfinţilor şi mai ales cu lucrarea şi înţelepciunea sfântului şi de viaţă făcătorului Duh, rânduiesc pentru cei începători, o deprindere sau o lucrare totală, iar nu în parte, a rugăciunii minţii, numind-o domolirea patimilor întru lucrarea poruncilor lui Hristos.
După cuvintele stareţului, e posibilă o sporire, urmând şi acea rânduială a Sfinţilor Părinţi, despre care s-a spus la început, însă foarte încet şi cu osteneală; iar celor de al doilea le este mult mai bine şi mai uşor; iar celor de al treilea le vine mai degrabă, întrucât e însoţită de mângâiere şi de cercetarea deasă mai ales când e o stăruinţă sârguincioasă şi o voie bună. În inscripţia la cartea fericitului Nil Sorschy, stareţul Vasile aduce cuvintele Sf. Isichie, despre faptul că rugăciunea lui Iisus curăţeşte mintea şi inima de păcatele cele de gând; „După cum e cu neputinţă să trăieşti viaţa cea de acum fără de hrană şi băutură, astfel e cu neputinţă fără de paza minţii să ajungă sufletul la ceva duhovnicesc şi plăcut lui Dumnezeu, sau să se izbăvească de păcatul cel de gând, deşi cineva chiar cu frică s-ar sili să nu mai păcătuiască; şi încă: „cugetele care împotriva voinţii noastre au pătruns, s-au întărit şi stau în inimă, le poate izgoni numai rugăciunea lui Iisus cea din adâncul inimii“. Învăţând că, cu rugăciunea lui Iisus se pot îndeletnici şi cei începători cu scopul de a-şi curăţi inima de patimi, stareţul Vasile îi osândeşte aspru pe toţi care opresc lucrarea minţii pentru cei începători. Ei, „nu numai că nu primesc cele ce spun sau ce scriu despre luarea aminte lăuntrică, în care se şi cuprinde meşteşugul rugăciunii împotriva gândurilor celor rele, ci se şi împotrivesc şi arătându-se învăţători, zic că Sf. Părinţi n-au poruncit celor începători lucrarea minţii, afară numai de cântarea de psalmi, tropare şi canoane, lucrate cu limba şi cu gura. Şi cu toate că ei învaţă şi vorbesc greşit despre acest lucru, toţi îi ascultă, pentru că pentru o astfel de rugă a lor nu se cere o desprindere sau o lepădare de poftele lumeşti, ci fiecare dacă va vrea numai, poate să se roage astfel, de va fi el monah sau mirean. Iar sfinţita lucrare a minţii, care este arta slăvită şi plăcută lui Dumnezeu dintre arte şi în care nu poţi avea nici un spor fără a te lepăda de lume cu poftele ei şi fără o povăţuire şi învăţătură îndelungată, din această pricină s-a împuţinat foarte mult printre monahi, şi un război necontenit se petrece la cei care nu cunosc puterea Sf. Scripturi, dar mai ales la cei neiscusiţi în atenţia minţii, faţă de omul cel dinlăuntru“.
Răspunzând acelora care zic că „parcă de la început ar trebui curăţite simţurile trupului, adică văzul, mirosul, gustul, cuvântul, pipăitul, ca omul să nu păcătuiască cu ele şi numai atunci, curăţindu-se bine, să înceapă rugăciunea minţii“, stareţul Vasile scrie: „Prietenilor, nimeni nu e împotriva curăţirii simţurilor trupului, încă vorbim despre faptul că dacă s-ar despărţi curăţirea simţurilor de lucrarea minţii, apoi va ieşi o mare nepotrivire. Tu statorniceşti distanţă şi timp, despărţind paza simţurilor de dinafară de deprinderea cu rugăciunea minţii şi prin aceasta mărturiseşti, că nu cunoşti rânduiala lucrării din inimă.
Cei care cunosc lucrarea rugăciunii din minte nu despart, prin timp una de alta, ci rânduiesc o deprindere a lor împreună şi în acelaşi timp scufundând mintea în ceasul rugăciunii, înlăuntrul inimii; ei domolesc învăluirea simţurilor, neîngăduindu-i minţii să se îndrepte spre ele iar din faptul că mintea nu se îndreaptă spre simţurile trupului, ei petrec fără să fie ocupaţi cu cele de dinafară, şi aceasta aduc o mare liniştire minţii şi inimii şi odată cu aceasta şi ei singuri, prin paza minţii şi inimii, încetul cu încetul se învaţă să nu alunece spre poftele trupului. Deci să fie cunoscut că nu e lipsă nici de timp nici de subiect, pentru cei cărora le place cearta. Mai rămân pentru ei cele scrise de (Simeon) Noul Teolog, că cei care doresc să deprindă lucrarea minţii trebuie de la început, să-şi păzească conştiinţa lor, faţă de Dumnezeu, oameni şi lucruri. Iar eu cred că într-un ceas, sau într-o clipă, omul îşi poate împăca conştiinţa sa cu Dumnezeu; cu oamenii şi cu lucrurile, după cum şi învaţă marele dascăl (Noul Teolog); căci ghimpele, adică glasul conştiinţei, lucrarea minţii nu-l nimiceşte şi nu e un folos nimănui să se depărteze de acest bun mustrător. Îl văd însă şi pe acel mare păcătos care mergea la sfânta biserică înconjurat de draci, dar a ieşit din biserică împreună cu Sfinţii Îngeri, care se bucurau de întoarcerea lui. Iar tu, dintr-o mustrare peste măsură a conştiinţei, rânduieşti distanţa şi timpul împăcării şi cu Dumnezeu şi prin aceasta arăţi că atingerea nepătimirii se petrece înainte de a te deprinde cu lucrarea minţii, sau e mai presus decât ea. Şi de aici, la tine iese, că tu nu numai că nu vei începe cândva trezirea minţii, ci te vei feri chiar şi de Sfintele Taine. Căci nimeni nu se apropie de Sfintele Taine până ce nu se împacă mai întâi cu Dumnezeu. Nu-ţi vorbesc eu acestea de la mine omule, ci îţi pun în faţă mărturisirea Sf. Părinţi. Căci ei, cu cât mai mult se apropiau de Dumnezeu, pe atât se vedea că sunt cei mai mari păcătoşi şi oare nu vor fi după părerea ta, şi sfinţii înşişi neîmpăcaţi cu conştiinţa, cu Dumnezeu? Iacă, tu vei zice că din pricina smereniei, sfinţii vorbeau astfel şi despre sine. Curmă vorba cea împletită cu vicleşug şi supune-te măcar glasului sfintelor canoane: Dacă cineva zice, că sfinţii din smerenie şi luându-şi chip de păcătoşi, ziceau: „iartă nouă greşalele noastre“ – anatema să fie“.
Preotul. Dv., foarte bine, simplu şi convingător, răspundeţi la întrebarea mea, însă cum totuşi, unii povăţuitori ai rugăciunii lui Iisus, cu străşnicie opresc pe cei ce încă nu s-au curăţit de patimi, să se atingă de inimă şi să caute locul inimii?
Monahul. Dacă aceşti povăţuitori vorbesc despre necesitatea unei curăţiri de patimi, premergătoare lucrării rugăciunii lui Iisus, apoi e evident, ei au în vedere nu rugăciunea lucrătoare, ostenitoare a celor începători, ci rugăciunea cea văzătoare, contemplativă a celor desăvârşiţi, care după părerea generală a Părinţilor, într-adevăr e cu neputinţă fără de o curăţire de patimi premergătoare, după cum mărturiseşte despre acest lucru şi marele stareţ Paisie Velicicovschi, zicând: „Când cineva, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin nevoinţa spusă mai sus (a rugăciunii celei lucrătoare), dar mai mult decât orice, prin smerenia cea mai adâncă, îşi va curăţi sufletul său şi inima de orice întinăciune a patimilor sufleteşti şi trupeşti: atunci harul lui Dumnezeu, maica obştească a tuturor, luând mintea curăţită de ea, ca pe un copil mic de mână îl suie ca pe nişte trepte la vederile cele duhovniceşti spuse mai sus (despre care va fi vorba mai departe), descoperindu-i ei pe măsura curăţirii, Tainele cele dumnezeieşti, negrăite şi nepătrunse pentru minte. Şi acest lucru, într-adevăr, se numeşte adevărată vedere duhovnicească, care şi este rugăciunea cea văzătoare, sau, după Sfântul Isaac, cea curată de la care vine spaima şi vederea. Însă a pătrunde în aceste vederi (vedenii) nimeni nu poate cu puterea de la sine, cu nevoinţa sa cea voită, dacă nu-l va cerceta pe careva Dumnezeu şi cu harul Său îl va introduce în ele“.
Iar dacă celor cuprinşi de patimi li se şi opreşte să se atingă de lucrarea minţii, apoi numai în acel caz, dacă ei vor să rămână în întocmirea lor pătimaşă şi nu vor să se lupte cu patima lor. Despre unii ca aceştia stareţul Vasile citează cuvintele Sfântului Dorotei: „Închipuie-ţi cinci stări ale celor ce lucrează după patimă: a) căzând în mânie şi supărare să rămână ţinând răutate asupra celui ce l-a supărat; b) fiind întristat să ţină minte răul timp de mai multe zile; c) să ţină mânie o săptămână; d) ţine minte răul numai o zi, şi; e) vrăjmăşind, supărând, tulburând şi tulburându-se, în acelaşi ceas să se schimbe. Iată câte întocmiri felurite, însă ele toate se află sub osânda iadului, atât timp cât lucrează patima şi unii ca aceştia nu trebuie să se atingă de lucrarea minţii, căci ei sunt asemenea unui om, care fiind rănit cu săgeata vrăjmaşului său, ia săgeata cu mâinile sale proprii şi o înfige în inima sa; despre ei a zis Teologul: „Cel ce lucrează păcatul este de la dânsul“ (I Ioan 3, 8). Despre unii ca aceştia şi Episcopul Teofan scrie: că, „chiar nebunia de la rugăciunea lui Iisus poate veni atunci când lucrând această rugăciune nu se leapădă de oarecare păcate şi obişnuinţe, pe care le osândeşte conştiinţa. În acest timp, înlăuntru se petrece o osebire adâncă, care alungă toată pacea din inimă; de aici se poate tulbura capul, şi ideile pot veni în încurcătură şi tulburare“. (Sbornicul, Q 372).
Omul, care se află cu conştiinţa şi cu inima de partea celor pătimaşe, este pătimaş pe de-a întregul şi e urât de Dumnezeu. Omul, care se află de partea celor nepătimaşe, deşi în el încă sunt şi îl luptă patimile, nu e urât de Dumnezeu, pentru că nu iubeşte patimile şi nu doreşte să lucreze după ele, ci după voia lui Dumnezeu (Sbornicul Q 249).
Iar acei care se împotrivesc patimii, se luptă cu ea, nu voiesc să lucreze după ea, se întristează şi se nevoiesc, aceia pot în tot cazul şi trebuie să deprindă lucrarea minţii şi prin pocăinţa cea de fiecare clipă; şi despre ei a zis văzătorul de Taine: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm; şi dacă mărturisim păcatele noastre, credincios este şi drept ca să ne ierte şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea“ (I, Ioan, 1, 3–9).
Preotul. Îmi daţi voie să vă mai pun încă următoarea întrebare: dacă, după cum zice stareţul Vasile şi lucrătorii cei începători ai rugăciunii lui Iisus trebuie să-şi lucreze rugăciunea în adâncul inimii, luptându-se acolo cu patimile lor şi cu cugetele, cum fac acest lucru şi cei ce au sporit în rugăciune; atunci şi la unii şi la alţii, rugăciunea lor va fi la fel – înlăuntrul inimii. Dar atunci cum trebuie înţeleasă împărţirea rugăciunii lui Iisus în: grăită, din minte şi din inimă? Doar ea a ajuns la toţi la fel înlăuntrul inimii.
Monahul. Trebuie să deosebim o rugăciune a inimii de mai multe feluri. Amintiţi-vă cuvintele Episcopului Teofan din una din convorbirile noastre anterioare despre însuşirile unei rugăciuni adevărate. El zice, că în fiecare din rugăciunile noastre adevărate trebuie să ia parte şi trupul şi mintea şi inima. Numai o astfel de rugăciune este o adevărată, deplină rugăciune. Aşa zisa rugăciune grăită cu glas, sau fără de glas, trebuie neapărat să fie lucrată cu participarea minţii şi a inimii. Mintea trebuie să ia aminte la cuvintele rugăciunii, iar inima să-i răspundă cu simţirea sa. Dacă rugăciunea grăită se lucrează fără participarea minţii şi a inimii, apoi, după cuvintele Episcopului Teofan, ea chiar nici nu e rugăciune. La oamenii care încă nu s-au întărit în rugăciune, se întâmplă că buzele rostesc cuvintele rugăciunii, iar mintea rătăceşte cine ştie pe unde, luarea aminte e răspândită, inima rămâne rece faţă de cuvintele rugăciunii. În aceasta se şi cuprinde nevoinţa rugăciunii, ca să ne deprindem mintea ca să ia aminte la cuvintele rugăciunii fără ieşire, iar inima s-o obişnuim să răspundă la cuvintele rugăciunii cu simţire. Astfel, rugăciunea cea de la început în care predomină partea cea grăită, treptat devine rugăciune din minte şi din inimă făcută cu mintea. Şi numai atunci ea devine o adevărată rugăciune. Deosebirea denumirilor – grăită, din minte, din inimă, nu se determină prin faptul că fiecare fel de rugăciune poate exista separat; o astfel de rugăciune nici nu există; însă deosebirea se determină prin gradul de participare a minţii şi a inimii, în rugăciune. Când participarea lor e mică, rugăciunea e mai cu seamă grăită, dar ea totuşi se lucrează şi în inimă; când atenţia minţii rămâne reieşită din cuvintele rugăciunii, atunci rugăciunea pe bună dreptate se numeşte a minţii, iar când şi inima se uneşte cu simţirea sa cu cuvintele rugăciunii, atunci rugăciunea devine a inimii. Şi toate acestea se petrec în limitele rugăciunii lucrătoare, adică a aceleia care se desăvârşeşte cu silinţele celui care se roagă. Despre rugăciunea cea mai înaltă, văzătoare, noi acum nu vorbim. Din cele spuse, puteţi vedea că denumirile rugăciunii – grăită, din minte şi inimă – îşi au temeiul lor, deşi rugăciunea (adevărata rugăciune) trebuie totdeauna să se facă în inimă.
Preotul. Acest lucru e limpede. La convorbirile noastre de mai înainte a venit deja vorba despre mijloacele cele de dinafară, de a coborî mintea în inimă în timpul lucrării rugăciunii celei din minte. Dar fiindcă la stareţul Paisie, în capetele despre rugăciune, din nou se vorbeşte despre folosirea acestor mijloace, apoi eu aş fi vrut, având în vedere mai cu seamă pe mireni, încă o dată să aud de la Dv. o lămurire: în ce măsură aceste mijloace se referă la miezul însuşi al lucrării de rugăciune şi în ce măsură ele sunt obligatorii pentru cei ce lucrează rugăciunea cea grăită?
Monahul. Eu pot numai pe scurt să vă repet cele spuse mai înainte, sprijinindu-mă pe cuvintele Episcopului Teofan şi ale Sfinţilor Calist şi Ignatie. Mijloacele acestea nu privesc miezul (fondul) lucrării de rugăciune; ele au o însemnătate auxiliară: au fost recomandate la timpul său monahilor care se linişteau, mai ales acelora, cărora le venea greu să afle locul inimii şi înclinau să confunde latura inimii cu cea a pântecelui. Episcopul Teofan, recunoscând folosul unuia sau altui mediu de dinafară şi a mijloacelor de dinafară pentru o spornică lucrare a rugăciunii, nu socoate obligatorii pentru toţi mijloacele arătate athoniţilor şi-l lasă pe fiecare lucrător al rugăciunii să se folosească în această lucrare, de mijloacele cele mai potrivite pentru el. Mai amănunţit am vorbit despre acest lucru la locul său şi nu e nevoie să repetăm din nou cele spuse.
Preotul. Acum aş fi vrut, ca să mă lămuriţi mai amănunţit despre rugăciunea cea lucrătoare şi cea contemplativă şi mai ales despre vedenii (vederi), despre care pomeneşte stareţul Paisie, citind pe sfântul Grigorie Sinaitul.
Monahul. Despre rugăciunea cea lucrătoare şi cea contemplativă, stareţul Paisie scrie următoarele: „Vă fac cunoscut, pe măsura slăbiciunii minţii mele celei neputincioase, în ce putere trebuie înţeleasă lucrarea şi vederea. Lasă să fie cunoscută (vorbesc către cei prea proşti asemenea mie), că întreaga nevoinţă monahală prin care cu ajutorul lui Dumnezeu, ar fi îndemnat cineva spre dragostea către aproapele şi Dumnezeu, spre blândeţe, smerenie şi răbdare şi spre toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu şi ale Sfinţilor Părinţi, spre o desăvârşită supunere lui Dumnezeu, cu sufletul şi cu trupul, spre post, privighere, lacrimi, metanii şi celelalte oboseli ale trupului, spre împlinirea cea cu toată stăruinţa a pravilei din biserică şi din chilie, spre îndeletnicirea tainică cu rugăciunea cea din minte, spre plâns şi cugetare despre moarte, toată această nevoinţă, până când mintea e condusă de stăpânirea de sine a omului şi de voinţă, cu certitudine, se numeşte lucrare, însă nicidecum vedere. Dar dacă o astfel de nevoinţă a rugăciunii din minte se numeşte undeva, în scrierile Sfinţilor Părinţi, vedere, apoi lucrul e din pricina vorbirii obişnuite, pentru că mintea ca un ochi al sufletului, se numeşte vedere. Când însă, cineva, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu nevoinţa, arătată mai sus, iar mai mult decât orice prin cea mai adâncă smerenie, îşi va curăţi sufletul său şi inima de toată întinăciunea patimilor celor sufleteşti şi trupeşti, atunci harul lui Dumnezeu, maica obştească a tuturor, luând mintea curăţită de el, ca pe un copil de mână îl suie ca pe nişte trepte, spre vederile cele duhovniceşti, spuse mai sus, descoperindu-i pe măsura curăţirii ei (minţii) tainicele cele dumnezeieşti, cele negrăite şi nepătrunse de minte. Şi acest lucru, într-adevăr, se numeşte adevărata vedere duhovnicească, care şi este rugăciunea cea văzătoare, sau după Sfântul Isaac, cea curată, aceea de la care vine spaima şi vederea. Însă a pătrunde în aceste vederi, nu poate nimeni prin puterea de la sine şi prin nevoinţa sa voită, dacă nu-l va cerceta pe acela Dumnezeu şi cu harul Său îl va introduce în ele. Iar dacă cineva, fără de lumina harului, va îndrăzni să se suie spre astfel de vederi, acela după Sfântul Grigorie Sinaitul, să ştie că el îşi închipuieşte nişte năluciri, iar nu vedenii, nălucind şi nălucindu-se de duhul cel nălucitor (Grigorie Sinaitul, Cuvântul 130). Aceasta e desluşirea despre rugăciunea cea lucrătoare şi cea văzătoare“.
Dv. vedeţi că, Stareţul Paisie întregul ansamblu de rugăciuni îl împarte în două părţi: – una este rugăciunea celor începători care aparţine lucrării, – alta este rugăciunea celor desăvârşiţi care aparţine vederii. Lucrarea este suire spre vedere. Stareţii, amănunţit enumără toate acele lucrări (acţiuni) care intră în cuprinsul lucrării şi care sunt în dependenţă de stăpânirea de sine şi de voinţa omului. Aici intră şi rugăciunea minţii, adică rugăciunea cea lucrătoare a lui Iisus. Despre participarea voinţii omului la rugăciunea contemplativă, stareţul Paisie nu vorbeşte, căci această rugăciune se desăvârşeşte dincolo de hotarele voinţei omeneşti.
Astfel, întreaga osteneală a unui începător al rugăciunii trebuie să fie îndreptată spre o sârguincioasă petrecere a nevoinţii celei lucrătoare şi acestei osteneli el trebuie să-şi închine întreaga sa grijă. Spre rugăciunea cea contemplativă nimeni nu trebuie să tindă din voia sa. „Cel îndrăzneţ şi încrezut,“ scrie stareţul Vasile, „în trufie tinde să ajungă înainte de vreme în rugăciunea cea văzătoare. Pe unul ca acesta, satana foarte lesne îl înfăşoară cu mrejele sale, ca pe un sclav al său. Şi de ce să tindem noi la o sporire înaltă în această sfinţită rugăciune a minţii, de care, după cuvântul Sfântului Isaac, abia dacă se învredniceşte unul din zece mii? Ajunge, ajunge, pentru noi pătimaşii şi neputincioşii, să cunoaştem măcar urma liniştirii din minte, adică rugăciunea minţii cea lucrătoare, cu ajutorul căreia, momelile vrăjmaşului şi cugetele cele rele sunt izgonite de la inimă şi care este adevărata lucrare a monahilor celor începători şi pătimaşi, prin care ei se apropie, dacă ne vrea Dumnezeu, spre rugăciunea cea văzătoare şi duhovnicească. Şi nu trebuie să ne întristăm despre faptul că puţini se învrednicesc de rugăciunea cea văzătoare, căci la Dumnezeu nu este nedreptate. Numai să nu ne lenevim să mergem pe calea care duce spre această sfinţită rugăciune, adică prin rugăciunea cea lucrătoare să ne împotrivim momelilor, patimilor şi cugetelor celor rele. Şi astfel, când ne vom sfârşi pe calea sfinţilor, ne vom învrednici şi de soarta lor, deşi aici n-am fi ajuns la desăvârşire, zice Sfântul Isaac şi mulţi sfinţi“.
În altă predoslovie a sa, stareţul Vasile, la cele spuse mai adaugă următoarele: „Noi deloc nu vom fi osândiţi pentru rugăciunea cea văzătoare, dacă nu ne vom învrednici de ea pentru neputinţa noastră; iar despre paza minţii şi a inimii, cu care se poate sta împotriva diavolului şi gândurilor celor rele, învingându-le nu cu puterea ci cu numele cel înfricoşat al lui Hristos, vom fi datori să dăm răspuns lui Dumnezeu, căci purtând pe Hristos înlăuntrul nostru, după darul Sfântului Botez, nu putem, sau mai bine zis nu vrem, să ne învăţăm cum să-L chemăm pe El într-ajutor, în ceasul de luptă. Mulţi din cei din vechime, iar nu numai dintre cei de azi, au murit fără să se învrednicească din timpul vieţii, de rugăciunea cea văzătoare, însă acest lucru nu trebuie să ne stârnească îndoială; căci la Dumnezeu n-are loc nedreptatea; şi El, în orice caz, pentru ostenelile lor cu care ei s-au ostenit, mergând pe calea cea adevărată a Părinţilor, de rugăciune lucrătoare, le dă lor în ceasul morţii sau după moarte, lucrarea rugăciunii celei văzătoare, cu care ei trec prin vămile văzduhului, ca o flacără de foc, după cuvintele Sfântului Isichie. Şi ei îşi capătă soarta lor cu acei dintre sfinţi care după Apostol, neprimind aici făgăduinţele, s-au ostenit aici întreaga lor viaţă întru nădejde.
Deci, rugăciunea contemplativă nu depinde de voinţa omului, sau, mai drept, ar fi fost de zis aşa: ea depinde de voinţa omului într-atât încât omul reuşeşte prin strădania sa, în rugăciunea cea lucrătoare, să-şi curăţească inima sa de patimi. Dar şi cu această condiţie dăruirea rugăciunii contemplative depinde în întregime, de voia lui Dumnezeu. Dând o indicaţie oarecare în privinţa faptului, ce este rugăciunea cea contemplativă, stareţul Paisie scrie: „Când cineva, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin nevoinţa spusă mai sus, iar mai mult decât prin orice, prin cea mai adâncă smerenie, îşi va curăţi sufletul său şi inima de orice întinăciune a patimilor sufleteşti şi trupeşti, atunci harul lui Dumnezeu, luând mintea curăţită de el, ca pe un copil mic de mână, o suie ca pe nişte trepte spre vederile duhovniceşti cele arătate mai sus, descoperindu-i ei, pe măsura curăţirii ei, tainele cele dumnezeieşti, cele negrăite şi nepătrunse de minte“.
Despre care vederi duhovniceşti vorbeşte stareţul? Stareţul Paisie vorbeşte despre ele, cu cuvintele Sf. Grigorie Sinaitul, următoarele: „Trebuie de ştiut, că după Sfântul Grigorie Sinaitul, vederi (vedenii) primare: cea dintâi – vederea lui Dumnezeu cel fără de chip, fără de început şi nezidit, pricina tuturor, unei Treimi şi dumnezeirii celei mai presus de fire. A doua – a cinului (a cetei) şi întocmirii puterilor celor înţelegătoare. A treia – a întocmirii făpturilor celor simţite. A patra – a coborârii celei din iconomie (purtare de grijă) a Cuvântului. A cincea – a învierii celei de obşte. A şasea – a venirii a doua şi înfricoşate a lui Hristos. A şaptea – a chinurilor celor veşnice. A opta – a împărăţiei cerurilor care n-are sfârşit“. Ar fi fost o îndrăzneală plină de nebunie, din partea noastră, având o minte necurăţită de patimi, să luăm asupra noastră lămurirea sau tâlcuirea vedeniilor, adică cu voia de la sine şi cu nevrednicie, să intri în latura rugăciunii celei văzătoare, unde poate să introducă numai Dumnezeu Însuşi pe aceia, care au ajuns la curăţia inimii. Însă noi putem face altceva, accesibil pentru noi şi anume, să cercetăm mijloacele de cunoaştere a lucrurilor, dăruite de Dumnezeu şi să lămurim prin care anume mijloc de cunoaştere omul ştie când acest lucru îi este dat de Dumnezeu, lucrurile lumii nevăzute, ascunse, cereşti. Acest lucru şi este acel hotar până la care putem ajunge cu necurăţia minţii noastre şi peste care nu putem trece din voia noastră, neavând haină de nuntă.
Deci, cea dintâi cale de a cunoaşte lucrurile care ne înconjoară pe noi – este mărturia simţurilor noastre de dinafară – a văzului, auzului, pipăitului ş.a.m.d. Pe această cale, noi cunoaştem formele de dinafară a lucrurilor ce ne înconjoară. A doua cale de cunoaştere sunt considerentele logice şi concluziile minţii noastre. Mintea noastră, folosindu-se de acel material, care îl înfăţişează simţurile, construieşte pe ele (simţuri) clădirea cunoştinţelor sale despre lume. Astfel sunt cele două mijloace de cunoaştere, de care noi ne folosim în viaţa noastră cea de toate zilele şi în deducţiile noastre ştiinţifice.
Însă este şi a treia cale de cunoaştere, calea vederii lăuntrice care se descopere în noi prin harul lui Dumnezeu şi care aparţine numai oamenilor care au ajuns la curăţia inimii, după cuvântul Domnului – „cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu“. Totuşi, după o anumită purtare de grijă (iconomie) a lui Dumnezeu, în scopuri proniatoare, această vedere lăuntrică se poate descoperi şi de la oameni care încă n-au ajuns la curăţia inimii. Acea latură a vederilor sau a contemplărilor, despre care vorbeşte Sfântul Grigorie Sinaitul, se cunoaşte anume pe această a treia cale a vederii lăuntrice. Ţinând seama că noi nu trebuie să înţelegem vederile pomenite drept oarecare arătări de dinafară şi vizibile, percepute de simţurile noastre cele de dinafară – văzul, auzul, pipăitul ş.a.m.d. nu trebuie de asemenea, să le înţelegem nici ca nişte concluzii logice şi considerente ale minţii noastre despre dogmele cele fundamentale ale credinţii noastre creştine; noi trebuie să le înţelegem ca pe nişte contemplări ale văzului nostru lăuntric, care nu pot fi transmise cu limbajul simţurilor noastre de dinafară şi al formulelor noastre logice.
Aceste contemplări sunt de felul acelora pe care le-ar privit Sfântul Apostol Pavel şi despre care el scria corintenilor: „Ştiu pe un om întru Hristos, care patrusprezece ani în urmă (în trup, nu ştiu, sau în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie) a fost răpit până la al treilea cer. Şi ştiu despre acest om (numai nu ştiu, în trup, sau în afară de trup, Dumnezeu ştie) că el a fost răpit în rai şi a auzit cuvintele negrăite, care nu este cu putinţă omului a le vorbi“. (2 Cor.12, 2–4).
Dacă veţi ţine seama de cele spuse de mine, apoi nu veţi face greşeală la înţelegerea caracterului acelor vederi (vedenii), despre care vorbeşte Sfântul Grigorie Sinaitul, nu le veţi socoti nici drept tablouri ale imaginaţiei noastre, nici drept deducţii ale judecăţii minţii şi vă veţi opri exact la acea limită şi trebuie să se oprească omul cel păcătos, în faţa adâncului cel de necercetat al vieţii celei ascunse din ceruri, intrarea înlăuntrul catapetesmei vieţii care se deschide numai de harul lui Dumnezeu. Însă ca să vă lămuresc şi mai mult această problemă, vă voi aduce câteva pilde lămuritoare, care privesc rugăciunea cea contemplativă. Mai întâi, aduceţi-vă aminte de cele ce povestea Cuviosul Maxim Cavsocalivitul, Sfântului Grigorie Sinaitul, despre stările cele mai înalte ale rugăciunii, lucru care nu-i nevoie să-l repetăm. Iar pe urmă să ascultaţi povestirea despre un tânăr oarecare, redată de Cuviosul Simeon Noul Teolog în cuvântul lui despre credinţă.
„Era în Constantinopol un tânăr de vreo douăzeci de ani, cu bun chip la trup, dar însă şi mai mult la suflet şi la inimă. El a făcut cunoştinţă cu un oarecare bărbat sfânt, monah din una dintre mănăstirile din Constantinopol şi descoperindu-i lui toate tainele inimii sale, a zis că, cu osârdie vrea să se mântuiască şi că are mare dorinţă să părăsească lumea şi să ajungă monah. Prea cinstitul stareţ i-a încuviinţat acest gând, i-a dat poveţele cuvenite şi i-a dat să citească cartea Sf. Marcu Ascetul. Tânărul a primit această carte ca din mâna lui Dumnezeu, cu încredinţarea deplină că va căpăta de la ea un mare folos pentru sine şi venind acasă, îndată a început s-o citească cu o luare aminte plină de evlavie; a citit-o toată de trei ori şi de patru ori şi după aceasta, încă tot n-a lăsat-o din mână. El s-a hrănit din ea cu o hrană duhovnicească şi încă tot dorea să se mai hrănească. Însă din toate ce se cuprindeau în carte aceasta, el şi-a ales spre îndrumare numai trei capitole, pe care s-a şi hotărât să le împlinească cu toată luarea aminte, fără nici o abatere. Cel dintâi: dacă doreşti sufletului tău vindecare, apoi păzeşte-ţi conştiinţa ta curată, cu toată paza, ca să nu te mustre de nimic – şi orice fapte te-ar îndemna să le faci, să le faci fără să te îngreuiezi şi vei căpăta folos. Al doilea: cel ce caută şi aşteaptă să primească lucrarea Sfântului Duh, mai înainte de a împlini poruncile lui Dumnezeu, este asemenea unui rob cumpărat, care îşi cere slobozirea de la stăpânul său, chiar în acea clipă când acela abia plăteşte banii de cumpărare pentru el. Al treilea: cine se roagă numai cu gura şi încă nu şi-a agonisit pricepere duhovnicească şi nu se poate ruga cu mintea, acela e asemenea orbului, care strigă: Fiul lui David, miluieşte-mă! Iar cel care şi-a agonisit pricepere duhovnicească şi se roagă cu mintea, este asemenea aceluiaşi orb, însă deja vindecat de orbire, când el primind luminarea ochilor săi, L-a văzut pe Domnul şi nu-L mai numea Fiul lui David, ci l-a mărturisit Fiu al Lui Dumnezeu şi I s-a închinat Lui cum se cuvenea. Aceste trei capitole erau pe placul tânărului nostru şi el a primit înştiinţare în inima sa, că pe nesimţite, va primi un mare folos, dacă va lua aminte la conştiinţa sa, încât se va îndulci din darurile Sfântului Duh şi va primi de la El putere dacă va păzi poruncile şi că, după darul Sfântului Duh, se va învrednici şi de faptul că i se vor deschide ochii lui şi el va vedea pe Dumnezeu. Nădejdea de a vedea frumuseţea cea negrăită a Domnului, i-a rănit inima lui cu o dragoste faţă de ea (frumuseţe); şi el a fost cuprins de o mare dorinţă de a o vedea. Şi totuşi el nu făcea nimic deosebit, ci numai în fiecare seară, mergând spre somn, nu se culca în pat, până ce nu-şi făcea rugăciunea şi mătăniile, pe care i le-a poruncit lui stareţul acela. Aşa a trecut câtva timp. Într-o seară când îşi îndeplinea pravila sa de rugăciune rânduită de stareţ, conştiinţa i-a zis lui: mai fă încă o astfel de rugăciune şi mătănii, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!“, de mai multe ori, cât poţi. El cu plăcere a ascultat de conştiinţă şi cu stăruinţă a împlinit ceea ce i-a spus ea lui, crezând că Dumnezeu însuşi îi vorbea lui prin conştiinţă. De atunci el niciodată nu se culca în patul său, până ce nu împlinea totul ce-i spunea conştiinţa că el poate îndeplini. Numai acest lucru îl putea face, căci asupra lui era cârmuirea casei unui boier şi ziua el n-avea timp liber pentru rugăciune; numai seara, el totdeauna se ruga atât, cât îl îndemna conştiinţa lui. Încetul cu încetul a început să se încălzească inima tânărului şi ochii lui au început a slobozi lacrimi de umilinţă; făcea adesea şi îngenuncheri, înălţa rugăciuni către Maica lui Dumnezeu, cu suspinuri şi cu îndurarea inimii. Socotind că stă în faţa lui Dumnezeu, el cu gândul cădea la preacuratele Lui picioare şi cu lacrimi de umilinţă Îl ruga să se milostivească asupra lui, ca asupra unui orb şi să-i dăruiască lumina ochilor minţii lui. Zi de zi creştea şi se lumina rugăciunea lui şi adâncindu-se, ţinea uneori până la miez de noapte. Nemişcat stătea el atunci, ca un stâlp oarecare şi nu-şi întorcea ochii încolo sau încoace, ca să vadă ceva, ci stătea cu mare frică şi cutremur, fără să dormiteze, fără să se îngreuieze, sau să se întristeze. Într-o seară, când se ruga el după obicei şi în mintea sa zicea cu gândul: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul!“ – îndată, pe neaşteptate, l-a umbrit o lumină dumnezeiască a minţii. Fiind orbit de o astfel de vedere, tânărul a uitat de sine şi nu înţelegea dacă el e pe pământ sau în aer; toată lumea a dispărut dinaintea lui şi el însuşi s-a schimbat cu totul, fiind străbătut de acea lucrare dumnezeiască şi plin de lacrimi şi de bucurie negrăită, care nu pleca de la el chiar nici atunci. Când el şi-a venit în fire. Toată această noapte el n-a dormit; somnul nu se lipea de el şi nici în minte nu-şi venea din pricina dulceţii duhovniceşti care-i umplea inima. După aceasta, dulceaţa umilinţii nu mai pleca de la inima lui şi izgonea de la el tot cugetul lumesc şi trupesc; el a devenit fără de simţire faţă de toate lucrurile până într-atât, încât somnul şi mâncarea nici nu-i veneau în minte şi el petrecea în post şi priveghere multe zile. E de mirare şi vrednic de laudă, că un tânăr de douăzeci de ani, îngrijorat de treburile vieţii şi lumeşti şi care, afară de ele, nu se gândea la nimic mai înalt, ci numai ascultând ceva puţin de la stare şi însuşindu-şi acele trei cuvinte din cartea cea de suflet mântuitoare, prin acea mică nevoinţă, pe care o ducea cu credinţă sinceră şi nădejde, în scurt timp a ajuns la o astfel de desăvârşire duhovnicească, că a fost răpit într-o vedere a minţii, s-a învrednicit de luminare dumnezeiască şi a gustat din dulceaţa cea duhovnicească, care i-a uşurat lui întreaga cale următoare a vieţii! Astfel, că nici tinereţea nu vatămă când este plină de frica şi dorirea dumnezeiască şi viaţa în mijlocul lumii, în cel mai zgomotos oraş, nu ne împiedică să lucrăm poruncile lui Dumnezeu şi să sporim în viaţa cea duhovnicească, dacă avem numai stăruinţă“.
Această istorioară despre tânăr, povestită de cuviosul Simeon, e însemnată nu numai pentru că tânărului i-a fost descoperită vederea lucrurilor cereşti, ci şi prin faptul că i-a fost descoperită lui, la o vârstă atât de tânără şi fără o nevoinţă atât de îndelungată, adică i-a fost descoperită într-un chip providenţial pentru uşurarea, cum s-a spus, a căii următoare din viaţă.
Astfel de cazuri providenţiale sunt posibile şi cu alţii. Unui lucrător al rugăciunii i-a fost dat la un moment oarecare, pentru întărirea lui duhovnicească, cu o îndulcire neobişnuită să trăiască simţirea prezenţei vii a lui Dumnezeu în lume, în orice loc. Această simţire umplea sufletul lui cu o astfel de dragoste faţă de tot ce există, că el parcă era gata să sărute chiar şi pământul.
Preotul. Iertaţi-mă, părinte, aş vrea să spun că şi în operele scriitorilor noştri laici, uneori se arată la fel o simţire minunată de „atingere de alte lumi“ (contact cu alte lumi), o înţelegere a limbajului naturii, o simţire dulce a dragostei faţă de tot ce există şi o dorinţă de a cădea la pământ şi a-l săruta şi a-l spăla cu lacrimi de umilinţă şi mulţumire faţă de Dumnezeu. Îmi amintesc chiar trăirile mele, când eu fiind încă tânăr iubeam să călătoresc pe jos, pe la locurile sfinte. Mergeai, se întâmpla în arşiţa unei amiezi liniştite, singur, pe o câmpie; cât ai căuta cu ochii, acoperită de o secară ce da în pârg şi în această linişte adâncă şi însingurare, îndată simţeai tot adâncul tainic al unei lumi fără de hotar. Un simţ de cutremurare îţi străbătea, de îndată, sufletul şi îţi veneau în minte cuvintele patriarhului Iacov: „Înfricoşat este locul acesta: nu este altceva aceasta, ci casa lui Dumnezeu şi aceasta e poarta cerului“.
Monahul. La fiecare om, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, există o simţire firească şi o atracţie către Dumnezeu. Însă această gravitaţie firească trebuie osebită de pătrunderea harică în tainele vieţii celei din ceruri. Eu, îndată vă voi aduce o pildă, cum se poate, petrecând fără de ieşire în chilia ta, să priveşti cu ochii dinlăuntru măreţia lui Dumnezeu. Iată despre acest lucru, cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog: „O minune!“ strigă el, „Ce fel de cuvânt ne va grăi acestea şi şezând în chilie, văd înlăuntrul meu pe Făcătorul lumii şi vorbesc cu El, şi-L iubesc pe El, şi mă hrănesc numai cu vederea lui Dumnezeu, şi unindu-mă cu El, depăşesc cerurile; deci, unde-i atunci trupul? Eu ştiu, căci Domnul mă iubeşte şi mă primeşte în Sine însuşi şi mă ascunde în braţele Sale şi fiind în ceruri, în acelaşi timp şi în inima mea, şi aici şi acolo e văzut de mine. Stăpânul mă arată a fi nu numai asemenea cu Îngerii, ci şi mai cu seamă decât ei, căci cel nevăzut de ei şi neapropiat cu fiinţa, e văzut de mine şi se uneşte cu fiinţa mea. Aceasta este aceea, despre care vorbeşte Apostolul: „că ochiul n-a văzut şi urechea n-au auzit şi în inima cea de carne nu s-a suit“ (1 Cor. 2, 9) şi petrecând în aceasta, nu numai că nu vrea să iasă din chilie, ci ar vrea să se ascundă în adâncurile pământului, ca şi acolo în afară de lumea întreagă, să privească pe Stăpânul şi Ziditorul cel fără de moarte“ (Ep. Justin, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Nil, nevoitorul de la Sora, pag. 39).
La fel cu Noul Teolog şi Sfântul Isaac zice: „că atunci când i se va lua omului vălul patimilor de pe ochii minţii lui şi va vedea el această negrăită slavă, mintea lui pe neaşteptate se ridică până la spaimă şi dacă Dumnezeu n-ar pune hotar în această viaţă unei astfel de stări – cât trebuie de petrecut în ea – apoi chiar de i-ar fi îngăduită să dăinuiască aceasta în toată viaţa omului, niciodată n-ar fi vrut el să iasă din această minunată vedere. Însă după mila Sa, Dumnezeu astfel a organizat lucrurile, ca pe un timp să se împuţineze harul Lui întru sfinţi, ca ei să poată purta de grijă şi de fraţii lor, prin slujirea cuvântului, care îi învaţă buna credinţă. Cei ce au gustat odată în acest trup muritor hrana nemuritoare şi în această lume de scurtă durată s-au învrednicit în parte de acea bucurie, care se pregăteşte de mai înainte întru patria cea cerească, de acum nu se mai pot lipi de frumuseţile lumii aceştia, sau să se teamă de ceva trist sau cumplit, ci împreună cu Apostolul, îndrăznesc să strige: „nimic nu ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu“. (Rom. 8, 9). (Ibidem, pag. 40).
Şi la Sfântul Macarie Egipteanul, în Omilia a 8-a despre rugăciunea desăvârşită a celor desăvârşiţi sunt asemenea cuvinte: „Uneori, ocupat cu ceva toată ziua, omul numai un ceas îşi închină rugăciunii şi omul lui cel dinlăuntru cu mare îndulcire este răpit în starea de rugăciune în adâncul cel fără de sfârşit al veacului acestuia, astfel că mintea lui cea risipită şi răpită în întregime se aruncă acolo. Însă în acest timp, în minte se petrece o uitare despre cugetarea cea pământească, pentru că cugetele sunt săturate şi robite de cele dumnezeieşti, cereşti, fără de margini, de nepătruns şi de ceva minunat, pe care gura cea omenească nu le poate vorbi. în acel ceas, omul se roagă şi zice: „O, dacă mi-ar ieşi sufletul meu odată cu rugăciunea!“ Omul trebuie aşa să zicem, să treacă douăsprezece trepte şi apoi să ajungă la desăvârşire. În alt timp, într-adevăr atinge această măsură şi ajunge la desăvârşire. Şi iată, harul din nou începe să lucreze mai slab şi omul coboară cu o treaptă şi se află deja pe a unsprezecea. Iar altul bogat în har, zi şi noapte stă la înălţimea desăvârşirii, fiind slobod şi curat, totdeauna răpit şi înaripat. Şi un astfel de om, căruia îi sunt arătate aceste minuni şi care le-a cunoscut prin încercare, dacă totdeauna s-ar petrece cu el astfel, n-ar mai fi putut primi asupra sa iconomia Cuvântului, sau altă oarecare povară, nu s-ar fi unit nici să audă, nici să se îngrijească, după obicei, de sine şi de ziua de mâine, ci ar fi şezut numai într-un ungher, în răpire şi parcă într-o beţie. De aceea, măsura cea desăvârşită nu-i este dată lui, ca el să se poată îndeletnici cu îngrijirea fraţilor şi cu slujirea Cuvântului.“ (Omilia 8, Cap. 4).
Cele spuse de mine despre rugăciunea cea contemplativă, Dv. trebuie să le înţelegeţi numai ca o noţiune oarecare premergătoare despre această rugăciune, care nu arată deloc însuşi miezul lucrării, care poate fi cunoscut numai în urma unei lucrări a harului dumnezeiesc. Aceasta este, aşa să zicem, numai privirea de dinafară a acelui templu de rugăciune contemplativă, lăuntrul căruia e accesibil numai celor aleşi ai lui Dumnezeu. Cu tărie şi cu smerenie să păstraţi acest lucru în urma Dv.
Preotul. Vă mulţumesc, părinte! Următoarea întrebare pentru care vreau să vă cer lămurire este problema căldurii, de care este însoţită rugăciunea. Dv. aţi vorbit deja de acest lucru în a doua convorbire, însă eu vreau încă odată să aud lămurirea atât de importantă şi pentru mine şi pentru alţii, a deosebirii între căldura firească, căldura harică şi căldura stârnită de diavol.
Monahul. Căldura simţirii trebuie să însoţească totdeauna rugăciunea cea sinceră şi adevărată din inimă şi astfel se şi petrece la oamenii care se roagă cu o credinţă sinceră şi în simplitatea inimii, însă nevoitorii, într-adevăr deosebesc felurite chipuri de rugăciune şi printre ele chiar şi una care vine de la diavol. Acest lucru trebuie să-l ştie un lucrător al rugăciunii.
Deosebirea între o căldură, cea firească şi harică, v-o puteţi lămuri din poveţele Episcopilor Teofan şi Ignatie, precum şi din cuvintele stareţului schimonah Vasile, din care veţi afla şi despre căldura drăcească. Episcopul Teofan zice despre căldură aşa: „Căldura cea adevărată e un dar al lui Dumnezeu. Însă este şi o căldură naturală, rodul silinţelor proprii şi stărilor proprii. Ele sunt departe una de alta ca cerul de pământ. Ce fel de căldură aveţi, aceasta nu se vede. Se va descoperi pe urmă. „Gândurile au obosit – nu-ţi dau voie să te statorniceşti cu luare aminte înaintea lui Dumnezeu“. Aceasta e un semn că, căldura Dv. nu e a lui Dumnezeu, ci a Dv. Cel dintâi rod al căldurii lui Dumnezeu este adunarea gândurilor laolaltă şi năzuinţa lor spre Dumnezeu, fără de ieşire. Aici se petrece ca şi cu femeia la care îi curgea sângele (despre care povesteşte Evanghelia). La aceea „s-a oprit curgerea sângelui ei“, iar aici se opreşte curgerea gândurilor. Deci, „ce trebuie?“ „Ţinând căldura ta firească să nu o socoţi drept nimic, ci să o socoţi drept o pregătire oarecare spre căldura lui Dumnezeu; după aceea să te îndurerezi din pricina puţinătăţii lucrării lui Dumnezeu în inimă şi în durere să-L rogi pe Domnul neîncetat“. (Ep. Teofan).
Explicând naşterea rugăciunii harice din inimă, Episcopul Teofan continuă: „Rugăciunea lui Iisus sau altă oarecare rugăciune scurtă e un lucru bun, dacă se va lega de limbă. îngrijiţi-vă numai să fiţi cu luarea aminte, nu în cap, ci în inimă şi rămâneţi astfel nu numai în timpul când staţi la rugăciune, ci şi în orice timp. Osteniţi-vă să căpătaţi în inimă, parcă, o rană oarecare. Osteneala neîncetată în curând va face acest lucru. Aici nu e nimic deosebit. Acest lucru e natural (acela că se va arăta rana). Însă din această pricină, concentrarea va fi mai mare. Dar cel mai de seamă lucru e, că Domnul văzând osteneala, dăruieşte pe urmă şi rugăciunea sa harică. Atunci, în inimă vor începe rânduielile sale“. (Ep. Teofan).
„Pentru ca mintea să se ţină numai de întrebuinţarea rugăciunii scurte, trebuie coborâtă cu luare aminte în inimă; căci rămânând în cap, unde se petrece o învălmăşeală de gânduri, ea nu se va putea concentra asupra unui lucru. Iar când luarea aminte se va coborî în inimă apoi va atrage acolo; într-un singur punct toate puterile trupului şi ale sufletului. Această concentrare a întregii vieţi omeneşti într-un singur loc, îndată se resimte acolo, printr-o anumită senzaţie; această senzaţie este începutul căldurii viitoare. Senzaţia de la început uşoară, tot se măreşte, se întăreşte, se adânceşte şi din rece cum era la început, trece într-o simţire caldă şi opreşte asupra sa luarea aminte. Şi se petrece astfel, că de la început, luarea aminte se ţine în inimă, printr-o încordare a voinţei, iar prin puterea sa, luarea aminte naşte căldura în inimă; iar căldura aceasta, pe urmă ţine luarea aminte fără anumită încordare din partea ei (luării aminte). Pe urmă, ele se sprijină una pe alta şi trebuie să petreacă nedespărţite, căci risipirea luării aminte răceşte căldura, iar împuţinarea căldurii slăbeşte luarea aminte.
De aici legea vieţii celei duhovniceşti: ţine inima în simţire către Dumnezeu şi totdeauna vei fi în aducerea aminte de Dumnezeu. Acest lucru l-a spus undeva, Ioan Scărarul. Acum e întrebarea: – această căldură e duhovnicească? Nu, nu este duhovnicească, ci obişnuită, a sângelui. Dar fiindcă ţine luarea aminte în inimă şi prin aceasta ajută la dezvoltarea, acolo, a mişcărilor duhovniceşti arătate mai înainte, apoi ea se numeşte duhovnicească, însă numai în cazul dacă nu e însoţită de vreo dulceaţă a poftei, chiar şi uşoară, ci ţine sufletul şi trupul într-o stare de trezvie. De aici urmează: de îndată ce căldura care însoţeşte rugăciunea lui Iisus, nu e însoţită de simţiri duhovniceşti, apoi ea nu trebuie numită duhovnicească, ci simplu, căldură de sânge; şi ea fiind astfel nu e rea, dacă nu e în legătură cu plăcerea poftei, deşi uşoară; iar dacă este (în legătură), apoi e rea şi trebuie izgonită. Această greşeală se petrece atunci când căldura umblă mai jos de inimă. A doua greşeală este aceea când, iubind această căldură, reduci totul la ea, fără să te îngrijeşti de simţirile cele duhovniceşti, chiar de aducerea aminte de Dumnezeu, ci numai ca să rămână această căldură: această greşeală este cu putinţă, deşi nu la toţi şi nu totdeauna, ci numai în unele timpuri. Acest lucru trebuie observat şi îndreptat, căci în acest caz, va rămânea numai căldura sângelui, cea animalică. Însă această căldură nu trebuie socotită duhovnicească sau harică. Duhovnicească, această căldură, poate fi numită numai atunci când e însoţită de mişcări duhovniceşti de rugăciune. Cine o numeşte duhovnicească fără ele, acela îngăduie o greşeală. Cine o numeşte harică e şi mai mult nedrept. Căldura harică este deosebită, propriu zis ea este duhovnicească. Ea e dezlegată de trup şi în trup nu produce nici un fel de schimbări văzute şi e mărturisită de o simţire dulce subţire. După aceste simţiri, fiecare poate să afle şi să deosebească căldura. Acest lucru trebuie să-l facă fiecare: cel străin n-are aici nici loc, nici de lucru“. (Sbornicul Q 11).
Unele mişcări anumite din trup şi duh sunt de la rugăciune, însă ele nu sunt la fel la toţi cei ce se roagă, ci la unii astfel, la alţii altfel; prin urmare n-avem de ce să ne oprim asupra lor.
„La unii deloc nu se petrece nimic deosebit, şi rugăciunea merge liniştit chiar în toată puterea. Şi aceasta e partea cea mai bună şi mai fără de primejdie! Iar dacă uneori se petrec mişcări ale trupului, sau oarecare senzaţii în timpul rugăciunii şi căldurii, apoi nu trebuie ţinut seama de ele; ele nu privesc miezul lucrării şi la diferite persoane sunt felurite. Totuşi, fiţi atenţi la lucrările şi simţirile duhovniceşti; ele vor trece prin suflet şi trup ca o răcoare plăcută de dimineaţă“. (Ep. Teofan).
În ce priveşte mijloacele de dinafară, întrebuinţate la deprinderea cu rugăciunea lui Iisus şi legate de căldura ce se arată în acest timp, Episcopul Teofan face următoarea observaţie: în timpul deprinderii rugăciunii către Domnul, făcută cu mintea în inimă, odată cu adunarea atenţiei în inimă, ne sfătuiesc să ne strâmtorăm puţin răsuflarea şi toată încordarea muşchilor s-o aducem spre piept, socotind acest lucru nu drept o necesitate esenţială, ci drept o adaptare a trupului la lucrarea minţii. Şi singură de la sine, din legătura trupului cu sufletul, încordarea minţii trebuie să influenţeze asupra inimii, dar cu atât mai mult în timpul adaptării spuse. Ea în curând se arată în sânge, iar de la sânge trece la nervi. Iritaţia care vine în acest timp, e plăcută şi cei neîncercaţi, cum sunt aproape toţi începătorii, poate fi şi e socotită drept urmare care vine neapărat după lucrarea harului în inimă. Această părere e de ajuns nu numai ca să nu abată, ci să îndoiască (dubleze) iritarea spusă. Aici, până când nu e nimic rău şi primejdios, afară de părerea greşită că „acest lucru este o lucrare a harului“. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag. 161).
“A pune un şervet ud pe piept? Cineva din cei ce se nevoiesc astăzi face. Şi mi-a scris mie. Acest lucru nu priveşte lucrarea rugăciunii, ci numai cazurile când se înfierbântă sângele inimii în timpul lucrării meşteşugite a rugăciunii, pentru ca să se micşoreze fierbinţeala sângelui. Această fierbinţeală nu e un fenomen duhovnicesc, ci al sângelui şi vine de la întrebuinţarea necumpătată a mijloacelor meşteşugite din timpul rugăciunii lui Iisus. Le ascunde aici şi faptul că ei socot lucrarea meşteşugită a rugăciunii lui Iisus drept lucrul de căpetenie şi căldura sângelui din inimă o socot atunci drept o adevărată rugăciune duhovnicească a lui Iisus. Cine gândeşte astfel, acela se află în înşelare“. (Ep. Teofan Răspunsuri unui monah, pag. 40).
Pentru o mai mare lămurire a noţiunii despre căldura din inimă: firească şi harică, vom aduce încă o lămurire a Episcopului Ignatie (Breanceaninov), care zice aproape acelaşi lucru ca şi Episcopul Teofan: „Căldura, care vine de la o nevoinţă intensă, materială, e la fel materială. Aceasta e o căldură trupească, a sângelui, în domeniul firii căzute. Un nevoitor neîncercat simţind această căldură, neîncetat îşi va închipui ceva despre ea, va găsi în ea plăcere, îndulcire, în care e începutul înşelării de sine. Nu numai că nu trebuie să gândeşti ceva deosebit despre această căldură, ci dimpotrivă trebuie luate anumite măsuri în venirea ei. Paza e neapărat de trebuinţă, din pricină că această căldură ca cea a sângelui, nu numai că se mută în felurite locuri ale pieptului, ci după cuvintele Episcopului Ignatie, „foarte uşor se poate răspândi şi mai departe şi provoca stări nesănătoase ale simţurilor“. Unii ajungând la această stare şi nepricepând cele ce se petrec cu ei, au căzut în tulburare, în întristare, în deznădejde, după cum se ştie acest lucru din încercare. Şi cu toate acestea, această straşnică înşelare nu este altceva decât afluxul sângelui, provenit de la o întrebuinţare intensă şi grosolană a mijloacelor auxiliare materiale. Acest aflux se poate uşor vindeca în două trei zile, prin aplicarea unei bucăţi de pânză îmbibată cu apă, la părţile înflăcărate (iritate). Dar e încă mai bine în cazul de faţă, când faci rugăciunea să stai cu atenţia minţii în gâtlej şi neorânduiala pomenită va înceta. „Cu un povăţuitor iscusit, întrebuinţarea ajutoarelor materiale e puţin primejdioasă; însă când eşti îndrumat numai de cărţi, apoi e foarte primejdioasă, pentru că e uşor să cazi din neştiinţă şi din nepricepere, în înşelare şi în alte feluri de dezechilibru sufletesc şi trupesc, după cum unii, văzând urmările vătămătoare ale unei nevoinţe fără de socotinţă şi având despre rugăciunea lui Iisus şi circumstanţele ce o însoţesc numai o noţiune superficială şi încurcată au atribuit aceste urmări, nu ignoranţei şi nesocotinţei, ci însăşi întru tot sfintei rugăciuni a lui Iisus. Oare poate fi ceva mai trist şi mai nenorocit decât această hulă, această înşelare? (Ep. Ignatie, Opere, vol. 2, pag. 295, 297).
Să vedem acum ce scrie despre căldura din timpul rugăciunii schimonahul Vasile. În predoslovia la capetele fericitului Filotei Sinaitul, stareţul zice: „E neapărat de trebuinţă să cunoaştem cu simţirea inimii şi căldura din rugăciune, care se revarsă în inimă de la Dumnezeu, ca un mir binemirositor prin Sfântul Botez şi care ne-a venit de la căderea în păcat a strămoşilor şi care e stârnită de diavol. Cea dintâi căldură numai în inimă începe, chiar odată cu rugăciunea şi tot în inimă se sfârşeşte odată cu rugăciunea, dând sufletului încredinţare şi roduri duhovniceşti. Iar a doua îşi are începutul şi sfârşitul în rinichi, aducând sufletului o înăsprire, răceală şi tulburare. A treia, ivindu-se de la amestecarea cu mişcarea poftei, aprinde inima şi mădularele cu o dorinţă de curvie, târând mintea în cugetele cele întinate, lucru pe care fiecare lucrător sârguincios îl poate vedea şi cunoaşte în curând. Şi deşi vrăjmaşul, zice Grigorie Sinaitul, înlăuntrul coapselor încearcă, după dorinţa sa, să închipuie cele duhovniceşti în aparenţă, în loc de căldură duhovnicească aducând aprinderea sa, în locul veseliei stârnind o bucurie fără de înţeles şi o plăcere băloasă (cu scurgeri) şi înseamnă să pricinuim înşelarea ca pe un adevărat har, însă vremea, încercarea şi simţirea ne învaţă să o deosebim“.
În alt loc al aceleiaşi predoslovii, aceeaşi lămurire o face stareţul prin alte cuvinte: „Mai înainte de toate, după cuvintele sfântului Patriarh Calist, vine căldura de la rinichi, parcă încingându-i şi ea pare înşelare, însă nu este înşelare ci o lucrare firească, născută prin osebirea nevoinţei. Iar dacă cineva socoate, că această căldură e de la har, apoi acest lucru e într-adevăr înşelare. Însă oricum ar fi ea, cel ce se nevoieşte nu trebuie să o primească, ci să o alunge. Vine şi altă căldură de la inimă şi dacă mintea se coboară în gânduri de curvie, apoi aceasta e o înşelare fără îndoială. Iar dacă tot trupul se încălzeşte de la inimă, iar mintea e curată şi nepătimaşă şi parcă s-a lipit de dânsul cel mai lăuntric al inimii, apoi aceasta este într-adevăr lucrarea harului şi nu a înşelării“.
Acelaşi lucru îl scrie Stareţul Vasile şi în predoslovia la cartea Sfântului Grigorie Sinaitul: „E de folos, socot să ştie lucrătorul, că aprinderea sau căldura vine din pântece spre inimă uneori singur de la sine, fireşte, în afară de gândurile cele de curvie. Şi aceasta nu e de la înşelare, ci de la fire, zice sfântul Calist Patriarhul. Iar dacă cineva primeşte şi aceasta drept o lucrare a harului, iar nu a firii, apoi aceea fără de îndoială este înşelare. Iar cum sunt toate acestea, cel care se nevoieşte nu trebuie să ia aminte, ci să le respingă. Iar uneori, diavolul amestecând aprinderea sa cu pofta noastră, târăşte mintea în cugetele cele de curvie. Şi aceasta este o înşelare fără de îndoială. Iar dacă trupul se încălzeşte, iar mintea rămâne curată şi nepătimaşă şi parcă lipită, se acopere în adâncul inimii, începând şi sfârşind rugăciunea în inimă: aceasta este fără de îndoială de la har, iar nu de la înşelare“. Şi în predoslovia la cartea Sf. Isichie, stareţul din nou scrie: „E de folos să ştie lucrătorii şi despre aceea că dacă, cândva căldura ridicându-se de la pântece, singur de la sine, fără de cugete de curvie şi va ajunge până la inimă, nu trebuie să ne speriem de acest lucru, nici să ne temem ci numai să ne întoarcem cu voinţa şi cu mintea de la ea şi să o alungăm înapoi ca pe o netrebnică. Iar dacă cineva o va primi sau o va socoti drept harică, apoi se va înşela“.
Toate cele expuse mai sus, nădăjduiesc că vă vor ajuta să osebiţi clar căldura din timpul rugăciunii, cea harică, cea firească şi cea care vine de la diavol.
Preotul. Acum îmi mai rămâne o întrebare, la care aş vrea să capăt de la Dv. o lămurire mai amănunţită şi atotcuprinzătoare şi anume problema înşelării, care vine când ne îndeletnicim greşit cu lucrarea minţii şi rugăciunii lui Iisus.
Această problemă mă preocupă mai ales, pentru că nu cunosc mulţi oameni, care necunoscând deloc nici lucrarea minţii, nici rugăciunea lui Iisus, încearcă o frică de neînţeles şi fără să-şi dea seama numai în faţa acestor cuvinte, fiind încredinţaţi că îndeletnicirea cu lucrarea minţii şi rugăciunii lui Iisus, cuprinde în sine cea mai mare primejdie şi, în mod inevitabil duce la cele mai triste urmări; oamenii, care se îndeletnicesc cu această lucrare, pierd parcă întocmirea cea religioasă, dreaptă şi sănătoasă, se încurcă în senzaţii şi trăiri religioase false, nesănătoase, cu care la urma urmelor, îşi vatămă cu desăvârşire raţiunea. Ca să lămurim celor ce gândesc astfel rătăcirea lor şi să risipim temerile lor false şi neîntemeiate, eu singur trebuie să am despre acest lucru, adică despre înşelarea ce are loc în timpul lucrării minţii, o noţiune clară, să-mi dau seama limpede ce este înşelarea, de unde vine ea, în ce măsură să ne temem de ea şi cum să ne ferim de ea.
Monahul. Temerile arătate de Dv., ideea preconcepută împotriva rugăciunii lui Iisus pe care o au oamenii care, după cum aţi arătat, nu cunosc deloc această lucrare, sunt tot atât de întemeiate ca şi ideea preconcepută ce o au unii împotriva citirii Sf. Biblii. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Deci ce primejdie poate cuprinde în sine citirea Cuvântului lui Dumnezeu, despre care Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Cercetaţi Scripturile… ele mărturisesc despre Mine?“ (Ioan 5, 39). Şi Apostolul Pavel: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre înţelepţirea cea întru dreptate.“ (2 Tim. 3, 16). Şi oare nu însăşi Evanghelia mărturiseşte despre puterea şi lucrarea rugăciunii lui Iisus? (Mt. 15, 22; 20, 30–31), rugăciunea femeii cananeence şi a orbilor din Ierihon.
Duşmănia împotriva rugăciunii lui Iisus din partea acelora care nu înţeleg miezul şi sensul ei a existat din vechime. Sf. Grigorie Sinaitul, care învaţă despre lucrarea minţii, a fost întâmpinat cu duşmănie de monahii athoniţi; stareţul Paisie Velicicovschi a fost nevoit de trei ori să scrie împotriva hulitorilor rugăciunii lui Iisus, odată în Athos şi de două ori în Moldova. În capitolele lui „despre rugăciunea minţii“ citate de noi, el îşi expune amănunţit dovezile sale în sprijinul lucrării minţii şi deci nu mai e nevoie să le repetăm. Noi trebuie să ne oprim atenţia asupra celor ce spun povăţuitorii încercaţi ai rugăciunii lui Iisus despre înşelare, prin ce explică ei ivirea înşelării şi cum putem să ne păzim de ea fără de primejdie, însă ce înseamnă a cădea în înşelare? A cădea în înşelare înseamnă să devi victima înşelării de sine, fiind încredinţat cu tărie că te afli în adevăr, pe când alţii se înşeală. A cădea în înşelare înseamnă să ajungi victima înşelării de sine şi fiind orbit de trufie, să-ţi pierzi chiar puterea de a-ţi mai da seama de rătăcirea ta. Aici se cuprinde grozăvia deosebită a înşelării. În zadar socot unii că, căderea în înşelare se petrece numai cu oamenii care se îndeletnicesc cu lucrarea minţii. Noi vom vedea din cele de mai departe, că ea poate avea loc şi la cei care nu se îndeletnicesc cu lucrarea minţii, ci se mărginesc numai la cântarea de psalmi, canoane şi tropare. Înşelarea e cu putinţă chiar şi în afară de domeniul religios, însă această latură a problemei nu ne priveşte. Deci, ce ne spun despre înşelare povăţuitorii lucrării minţii? Să începem de la stareţul schimonah Vasilie. În predoslovia la cartea fericitului Isichie, el scrie: Binevestirea evanghelică ne vorbeşte: „Doamne, au n-ai semănat sămânţă bună? Dar de unde au răsărit neghinele?“ Deci, după cum este cu putinţă să nu se furişeze răul spre bine, aşa şi de această sfinţită lucrare a minţii să nu se încolăcească înşelarea, asemenea hameiului (amilax) de copac. Iar începutul ei şi-l are în părerea şi rânduiala de sine, împotriva cărora doctorie este smerenia, cercetarea Sfintelor Scripturi şi sfatul duhovnicesc, iar nu abaterea şi depărtarea de la deprinderea cu lucrarea minţii. Căci Sf. Grigorie Sinaitul zice, că nu trebuie să ne temem sau să ne îndoim, chemând pe Dumnezeu, iar dacă unii s-au şi rătăcit, vătămându-se cu mintea, apoi să ştii că au suferit acest lucru de la rânduiala de sine şi de la îngâmfare. Iar însuşi chipul şi lucrarea rugăciunii se cuprind în participarea vrăjmaşului la poftele pântecelui celui lăuntric şi pe urmă în nălucirea din visările (iluziile) minţii. Ferindu-ne de cea dintâi el zice: deşi vrăjmaşul încearcă înlăuntrul pântecelui, după dorinţa sa, să ne arate chipul celor duhovniceşti în locul căldurii celei duhovniceşti, aducându-ne aprinderea sa şi ne îndeamnă să-i recunoaştem înşelarea sa drept har lucrător, însă timpul şi încercarea îl descoperă pe el. Iar arătându-ne primejdia celui de al doilea fel (de înşelare), ne învaţă zicând: „Iar tu când te linişteşti nu primi niciodată, dacă vei vedea ceva cu simţurile, sau cu mintea, în afară sau înlăuntru, chiar de ar fi acela chipul lui Hristos, sau al unui înger, sau chipul unui sfânt, sau lumină, sau foc şi celelalte.“ Socotesc unii, că înşelarea nu se amestecă la cântarea cea de dinafară; însă, fără de îndoială, că în toate, ori în cântare, ori în rugăciune înşelarea la fel are loc, din pricina neiscusinţei lucrătorilor, după cum a zis Sfântul Ioan Scărarul: „Să cercetăm şi să vedem şi să măsurăm: ce fel de dulceaţă vine la noi când cântăm psalmii de la dracul curviei şi ce fel de la cuvintele duhovniceşti şi de la harul şi puterea ce se cuprind în ele“. Şi încă: „cântând şi rugându-te supraveghează dulceaţa ce-ţi vine, ca să nu fie amestecată cu otravă“. Deci vezi nu se atinge înşelarea la fel şi de cei ce cântă, ca şi de cei ce deprind rugăciunea; dar fiindcă cei care nu cunosc lucrarea minţii au numai o singură grijă, ca să termine pravila cea de cântări, iar despre cugetele cele rele şi despre clocotirea poftei nu se îngrijesc, apoi din această pricină ei nici nu-şi dau seama când pofta clocoteşte singură de la sine şi când e stârnită de participarea vrăjmaşului şi nu ştiu cum să scape de ea.
Însă, după cum zice Scriptura, glasurile vrăjmaşilor le aud şi primesc lovituri de la ei, însă cine sunt vrăjmaşii şi de ce năvălesc ei, acest lucru nu-l cunosc. Pricepând din acestea, că nu lucrarea minţii e pricină de înşelare, ci numai rânduiala noastră de sine şi îngâmfarea, nu trebuie să ne ferim de ea (lucrarea minţii), căci ea nu aduce înşelare, ci dimpotrivă ne deschide ochii minţii spre a deosebi şi cunoaşte înşelarea, pe care nimeni n-o poate pricepe în veac, dacă nu se deprinde cu această lucrare a minţii, chiar de ar fi el cel mai mare postitor şi liniştit (isihast). Însă, citim noi în alt loc, „auzind despre marea îndurare a lui Dumnezeu faţă de noi cei păcătoşi, noi nu trebuie să tindem spre această sfinţită lucrare a minţii, încrezuţi în sine şi fără frică, fără de nici o smerenie şi împlinire după putere a poruncilor lui Dumnezeu; însă, pricepând că îndrăzneala şi deznădejdea sunt de la vrăjmaş, trebuie cu hotărâre să ne ferim şi de una şi de alta; astfel, studiind cu stăruinţă Sf. Scriptură şi sfătuindu-ne cu cei încercaţi, cu smerenie să deprindem această lucrare a minţii“.
În predoslovia de la cartea Sf. Grigorie Sinaitul, stareţul Vasilie scrie: „Cine caută pe Dumnezeu în ascultare, cu întrebare şi cu smerită cugetare, acela niciodată nu va suferi vătămare prin harul lui Hristos. Căci cine trăieşte cu dreptate şi vieţuieşte fără de prihană şi se fereşte de a-şi face pe placul său şi de îngâmfare, aceluia, întreaga ceată drăcească nu-l poate vătăma, chiar de ar ridica împotriva lui nenumărate ispite, după cum spun Părinţii. Iar cei care umblă cu încredere în sine şi din voia lor, aceştia cad în înşelare. Nu spre împiedicarea lucrării minţii, ci ferindu-ne de înşelare, Sfinţii Părinţi ne arată nouă pricinile pentru care vine înşelarea. Sf. Grigorie Sinaitul poruncind să nu se teamă şi să nu se îndoiască cei ce deprind rugăciunea, aduce două pricini ale înşelării: rânduiala de sine şi îngâmfarea. Şi Sf. Părinţi dorind să ne ferească nevătămaţi de ele, ne poruncesc să cercetăm Sfânta Scriptură, învăţându-ne din ea, având fratele pe frate drept sfătuitor bun, după cum zice Petru Damaschinul: Iar dacă nu se poate găsi un stareţ iscusit la faptă şi la cuvânt după pilda Sf. Părinţi, cunoscând bine scrierile Părinţilor, apoi, petrecând în singurătate, în liniştire, din răsputeri să ne stăruim să avem o povaţă duhovnicească din învăţăturile şi povăţuirile Sf. Părinţi, întrebând despre orice lucru şi virtute. O astfel de măsură şi rânduială trebuie să o păzim şi noi, citind Scripturile, iar nu să ne îndepărtăm de la învăţătura şi povăţuirea lor.“
„Iar dacă te înfricoşezi de această lucrare şi deprindere numai din evlavie şi din simplitatea inimii tale, apoi eu încă mai mult mă înfricoşez, împreună cu tine, nu pe temeiul unor basme după care, dacă ne temem de lup, apoi n-ar mai trebui să mergem în pădure. Şi de Dumnezeu trebuie să ne temem, însă să nu fugim şi să nu ne lepădăm de El din pricina acestei frici. Într-adevăr, această lucrare cere frică şi cutremur, înfrângere şi smerenie şi cercetare multă a Sfintelor Scripturi şi sfatul fraţilor celor de un gând, iar nu fugă şi lepădare şi cu atât mai mult nu îndrăzneală şi rânduială de sine. Căci cel îndrăzneţ, s-a spus, şi încrezut tinde spre cele ce sunt mai presus de vrednicie şi întocmirea lui în trufia sa, tinde să ajungă înainte de vreme la rugăciunea cea văzătoare. Şi încă: dacă cineva visează prin părere, să ajungă la cele înalte, fiind cuprins de o dorinţă satanică dar nu adevărată, pe unul ca acesta satana repede îl încurcă în mrejele sale ca pe un rob al său“.
Arătând pricinile cele de temelie ale înşelării ce are loc în timpul lucrării minţii şi care sunt rânduiala de sine şi îngâmfarea, precum şi mijloacele luptei cu ele, smerita cercetare a Sfintelor Scripturi, întrebarea celor mai iscusiţi, sfătuirea cu fraţii, stareţul Vasile arată şi oarecare pricini parţiale care decurg din cele fundamentale. Între altele, una dintre acestea este statornicirea greşită a luării aminte în timpul rugăciunii, din care pricină vin şi anumite stări greşite în trup. În predoslovia la cartea fericitului Filotei, stareţul scrie: „Trebuie de la început să deprindem mintea, în ceasul rugăciunii, să stea în partea de sus a inimii şi să privească în adâncul ei, iar să nu fie la jumătatea dintr-o coastă sau la capătul de jos. Iar pricina pentru care trebuie să facem aşa, e aceasta: când mintea stă în partea de sus a inimii şi lucrează rugăciunea înlăuntrul ei, atunci ca un împărat ce şade pe o înălţime, priveşte cu totul liber la toate cugetele cele rele ce se târăsc jos şi le sparge pe ele de piatra numelui lui Iisus, ca pe alţi prunci din Babilon. Pe lângă aceasta, fiind atât de depărtată de pântece, poate în orice caz scăpa de aprinderea poftei care este în firea noastră, prin căderea în păcat a lui Adam. Iar dacă cineva va începe să lucreze luarea aminte la jumătatea inimii din piept, sau din împuţinarea căldurii inimii ce se întâmplă, sau din neputinţa minţii, sau din slăbirea văzului, din pricina lucrării prea dese a rugăciunii, sau din pricina războiului ridicat de vrăjmaş, mintea, singură de la sine, cade spre pântece şi se amestecă (se uneşte) cu căldura poftei, deşi fără să vrea, din pricina apropierii de ea, în timpul săvârşirii rugăciunii la jumătate de inimă. Iar unii dintr-o nesocotinţă naivă sau mai bine zis, necunoscând ce este susul (partea de sus) sau lăuntrul inimii, sau ce este jumătatea sau capătul ei, încep să facă rugăciunea jos, la capătul inimii, lângă pântece şi astfel, atingându-se cu mintea parte de inimă, parte de pântece, din vina proprie provoacă înşelarea ca şi îmblânzitorii de şerpi, căci este cu neputinţă să scape de părtăşie cu vrăjmaşul, aceia care îşi ţin astfel luarea aminte. Iar alţii, suferind de o nepricepere definitivă şi de o grosolănie, nu cunosc chiar nici măcar locul inimii care se află sub sânul şi coasta stângă, ci socotindu-l în mijlocul pântecelui, îndrăznesc – vai de înşelările lor! –, să lucreze acolo rugăciunea eu mintea. Învăţându-ne din aceste exemple, după cum s-a spus, să lucrăm luarea aminte cu mintea şi rugăciunea înlăuntrul inimii, deasupra sânului, dar nu la jumătatea pieptului şi cu atât mai mult nu mai jos, din pântece“.
La fel scrie stareţul Vasile şi în predoslovia la cartea Sfântului Grigorie Sinaitul: „Şi încă iarăşi e vrednic de mirare şi de spaimă şi aceea, cum unii care cunosc Scriptura n-o cercetează, iar alţii şi necunoscând şi neîntrebând, îndrăznesc cu priceperea lor la această atenţie a minţii, şi încă mai zic că trebuie a sta şi a lucra rugăciunea în partea cea a dorinţelor (poftelor): „căci aceasta zic ei, este lăuntrul pântecelui şi al inimii“. Aceasta este înşelarea cea dintâi şi voită de sine. Nu numai rugăciunea şi luarea aminte nu trebuie lucrate în această parte, ci însăşi căldura care vine din partea cea a poftelor asupra inimii în ceasul de rugăciune, nici într-un caz nu trebuie primită. Iar lăuntrul pântecelui, după Sf. Teofilact, se numeşte inima însăşi şi ea nu e lângă buric, nici la mijlocul pieptului, ci sub sânul stâng îşi are locul său“.
Iar în predoslovia la cartea fericitului Isichie, stareţul Vasile, cu o asprime deosebită de acei lucrători ai rugăciunii care, vina lor proprie pentru lucrarea lor nepricepută, nu o aruncă asupra lor, ci asupra acestei sfinte lucrări. Repetând poveţele cele spuse mai sus despre locul atenţiei, stareţul Vasile continuă: „Iar dacă cineva îndrăzneşte să lucreze atenţia în partea de jos de inimă, mintea unui astfel de om, culcându-se în pântece şi privind de acolo în adâncul inimii şi săvârşind rugăciunea, preamăreşte cu inima sa, aprinzând mădularele sale cu patima plăcerilor şi de bună voie dă drumul vrăjmaşului înlăuntrul său, fapt care e o înşelare vădită, de care mulţi, în timpul de azi, împărtăşindu-se din neştiinţă şi suferind de pe urma ei, s-au lepădat de a se deprinde cu lucrarea minţii, zicând: şi astfel au ajuns poticnire pentru sine şi pentru toţi cei ce doresc să înceapă această lucrare a minţii. Mai bine ar fi fost pentru ei să se înece, legându-şi o piatră de gât, decât să se smintească şi pe sine şi pe alţi mulţi lucrători. Fiindcă ei nu şi-au recunoscut nepriceperea lor şi îndrăzneala cea cu rânduială de la sine, ci încă s-au făcut şi învăţători, zicând că toţi cei ce doresc să deprindă lucrarea minţii la fel vor pătimi: să nu fie una ca aceasta! De aceea, fiecare trebuie de sus să-şi umbrească inima cu mintea şi privind totdeauna în adâncimea ei să lucreze rugăciunea, căci acolo este; după Scriptură lăuntrul inimii, iar nu într-o coastă a pieptului şi odihnindu-se deasupra lui (lăuntrul inimii) ca un împărat pe înălţimea tronului; prin minte, totdeauna se poate depărta de la pântece şi poate izgoni îndărăt căldura poftei, dar mai ales de pe înălţimea ei (lăuntricul inimii) poate osebi toate târâtoarele de jos din faţa sa şi de unele să se depărteze, pe altele să le izgonească, iar pe al treilea, ca pe nişte prunci din Babilon, să-i ucidă de piatră care este Hristos“.
Iar pricina îngâmfării care trage după sine înşelarea, stareţul Vasile socoate şi nevoinţele unui post peste măsură şi a unei înstrăinări din lume înainte de vreme, luate de nevoitori asupra lor. În predoslovia la cartea Sfântul Isichie, el scrie despre acest lucru aşa: „Pricina îngâmfării se cuprinde în postul fără de socotinţă şi peste măsură, când cel care posteşte crede că lucrează o virtute, iar nu posteşte pentru întreaga înţelepciune (curăţie), cum a spus Sfântul Dorotei; ne mai dă prilej pentru acest lucru şi o viaţă însingurată şi respingând pricina cea dintâi, acest sfânt zice: „de aceea, cel care se linişteşte, trebuie totdeauna să meargă pe calea cea împărătească, pentru că celui care depăşeşte măsura în toate, uşor i se lipeşte părerea, după care urmează înşelarea. Iar tăind a doua pricină, zice: numai celor puternici şi desăvârşiţi li se cuvine să se lupte singuri cu dracii şi să descopere asupra lor sabia, adică cuvântul lui Dumnezeu“. „Cel care doreşte să deprindă lucrarea minţii“ zice stareţul Vasile în alt loc, „mai înainte de toate să priceapă şi să împlinească cele spuse de Sfântul Maxim: dă trupului după puterea lui şi toată osteneala ta îndreapt-o spre minte. Şi încă: virtuţile trupeşti sunt plăcute, dacă cineva le lucrează cu smerenie; iar fără aceasta osteneala este zadarnică. Şi încă: să n-ai toată silinţa pentru trup, ci pune ca hotar împotriva puterii lui înfrânarea şi întreaga ta minte îndreapt-o spre cele dinlăuntru: căci deprinderea trupească e puţin folositoare, iar luarea aminte cea din lăuntru totdeauna este de folos.“ Iar Sfântul Isichie a zis despre aceasta: cine nu are idee despre mersul pe calea duhovnicească, acela nu se îngrijeşte de cugetele cele pătimaşe, nici de îndreptarea lor, ci toată silinţa şi grija o are numai pentru trup. Unul ca acesta sau se îmbuibă şi face neorânduială, se întristează şi se mânie, îşi aduce aminte de obide şi astfel îşi întunecă mintea sau, dedându-se la o înfrânare peste măsură, tulbură mintea. Şi încă Sfântul Diadoh a zis: după cum trupul împovărat cu o mulţime de mâncări face mintea, oarecum timidă şi să încline spre rău, astfel mintea care slăbeşte de multă înfrânare, face posomorâtă şi neiubită partea cea văzătoare. De aceea trebuie să potrivim hrana cu starea puterilor trupeşti; când trupul e sănătos, să-l strâmtorăm cât trebuie, iar când e slăbănog, să-l hrănim câte puţin. Căci cel ce se nevoieşte, nu trebuie să slăbească cu trupul, ci pe măsură ce e nevoie, să fie în stare să se nevoiască. Şi iarăşi Scărarul: „Văzut-am, zice, pe acest vrăjmaş odihnit şi dând minţii trezvie“ şi celelalte. Căci noi trebuie să avem un trup sănătos iar nu slăbit, fiindcă lucrarea minţii cere şi o tărie trupească. De aceea, neapărat trebuie, din răsputeri să ne ferim şi de postul peste măsură şi de neînfrânare. Aceasta e desluşirea celor înţelepţi! Aşa e lămurirea stareţului Vasile, întemeiată pe învăţătura Sfinţilor Părinţi despre înşelare, pricinile ei, despre aceea cum trebuie să ne păzim de ea. Pentru o mai deplină şi o mai largă lămurire a problemei, vom aduce încă cuvintele Episcopului Teofan şi ale Episcopului Ignatie, despre acelaşi lucru.
Episcopul Teofan scrie: „Întrebaţi de ce vine înşelarea în timpul lucrării rugăciunii lui Iisus? Ea vine nu de la rugăciune, ci de la felul ei de lucrare, anume de la acela descris în Filocalie. Acel chip (de rugăciune) trebuie lucrat cu un povăţuitor, care cunoaşte bine lucrarea şi în ochii lui. Iar cine se apucă de acest lucru numai după descrierea lui, acela nu va scăpa de înşelare. Acolo e descris chipul de dinafară (forma) al lucrării, iar cele ce se adaugă de stareţ, pentru completarea întocmirii celei dinlăuntru, acelea nu se văd. Cel ce face această lucrare fără un îndrumător de aproape, fireşte că şi rămâne numai cu lucrarea de dinafară; împlineşte riguros tot ce este poruncit în ce priveşte poziţia trupului, respiraţia şi privirea în inimă. Fiindcă astfel de mijloace, fireşte pot duce la un grad oarecare de concentrare a atenţiei şi căldurii, apoi el neavând lângă sine un povăţuitor credincios, care i-ar fi spus lui care e vrednicia schimbării ce se petrece în el, vine la gândul că aceasta şi este ceea ce caută el, adică, că l-a umbrit pe el harul, pe când aceasta nici nu este aci şi începe să i se pară că are har, fără să-l aibă. Aceasta este înşelarea care pe urmă va schimonosi (strâmba) tot cursul de mai departe al vieţii lăuntrice. Iată de ce acum, la stareţi noi vedem că ei ne sfătuiesc să nu ne apucăm deloc de astfel de mijloace, din pricina primejdiei ce vine de la ele. Singur de la sine ele nu pot să ne dea nimic haric, căci harul nu se leagă prin nimic de cele de dinafară, ci se coboară numai peste întocmirea lăuntrică. Întocmirea lăuntrică cuvenită şi fără de ele, va atrage lucrarea harului. Această întocmire este, ca pe lângă rugăciunea lui Iisus, să umbli în prezenţa lui Dumnezeu, să încălzeşti simţurile de evlavie şi de frica lui Dumnezeu, să nu-ţi îngădui nimic, totdeauna şi în toate să asculţi de conştiinţă şi s-o păzeşti nepătată şi în pace şi toată viaţa ta – şi cea dinlăuntru şi cea dinafară – să o dai în mâinile lui Dumnezeu. Din aceste stihii duhovniceşti, harul lui Dumnezeu venind la vremea sa, unindu-se laolaltă, aprinde focul cel duhovnicesc din inimă, care e martor al prezenţei harului în inimă. Pe această cale e greu să cazi în părere. Dar şi aici cu povăţuitor e mai bine cu cel de faţă, care ţi-ar vedea faţa şi ţi-ar auzi glasul. Căci aceste două descopăr ce este înlăuntru“ (Sbornicul, Q 378).
Şi încă: „A face rugăciunea lui Iisus, după cum se obişnuieşte s-o facem noi, e lucru bun. În mănăstiri, acest lucru e socotit o datorie. Oare l-ar mâhni acest lucru dacă ar fi primejdios? E primejdios meşteşugul pe care l-au născocit şi l-au adoptat la această rugăciune. El îl aruncă pe unul într-o înşelare nălucitoare, pe altul – e de mirare să spui – într-o stare de poftă permanentă. De aceea el (meşteşugul) nu trebuie sfătuit, ci chiar oprit. Iar preadulcele nume al Domnului trebuie de îndemnat pe toţi să-L cheme întru simplitatea inimii şi a-i pregăti pe toţi pentru acest lucru“ (Sbornicul, Q 365).
Şi încă: „Nu trebuie să te temi de înşelare. Ea se petrece cu cei ce s-au mândrit, care încep să gândească că de cum a intrat căldura în inimă, apoi acest lucru este şi culmea desăvârşirii. Pe când aici e numai începutul şi încă poate destul de şubred. Căci şi căldura şi împăcarea inimii sunt fireşti – rodul unei atenţii încordate (concentrate). Însă trebuie să ne ostenim şi să aşteptăm, până când cele fireşti vor fi înlocuite cu cele harice. În tot cazul, mai bine decât orice, să nu te socoţi că ai ajuns la ceva, ci totdeauna să te socoţi pe tine sărac gol, orb şi de nici o treabă“ (Sbornicul, Q 364).
Episcopul Ignatie, cu o mare asprime îi mustră pe cei ce opresc a săvârşi rugăciunea lui Iisus din teama de înşelare. El scrie: unii spun că din îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus totdeauna, sau aproape totdeauna, urmează înşelarea şi opresc cu străşnicie să se îndeletnicească cu această rugăciune. În apropierea de sine a unui astfel de gând şi într-o astfel de oprire se cuprinde o hulă straşnică împotriva lui Dumnezeu, o înşelare vrednică de compătimire. Domnul nostru Iisus Hristos este unicul izvor al mântuirii noastre; unicul mijloc al mântuirii noastre; numele Său omenesc a împrumutat de la dumnezeirea Lui o putere nemărginită întru tot sfântă, de a ne mântui pe noi; deci cum această putere care lucrează spre mântuire, se poate transforma şi lucra spre pierzare? Acest lucru e un non-sens! Acesta e un absurd plin de amărăciune, hulitor de Dumnezeu, pierzător de suflet. Cercetează întreaga Sfântă Scriptură; vei vedea că în ea, pretutindeni e mărit şi preaslăvit numele Domnului, preaînălţată puterea Lui cea mântuitoare pentru om. Cercetează scrierile Părinţilor: vei vedea că ei toţi fără excepţie, ne sfătuiesc şi ne poruncesc să ne îndeletnicim cu rugăciunea lui Iisus, pe care o numesc armă mai tare decât nu e alta nici în cer nici pe pământ, o numesc dată de Dumnezeu, moştenire de neluat, una din cele mai definitive şi mai înalte testamente (dicţii) ale Dumnezeu-Omului, o mângâiere îmbelşugată de dragoste şi preadulce, o arvună sigură. În sfârşit, adresează-te la legiuirea Bisericii Ortodoxe răsăritene: vei vedea că ea, pentru toţi fiii săi neştiutori de carte – şi monahi şi mireni – a hotărât să înlocuiască cântarea de psalmi şi rugăciunea de la pravila cea de chilie, cu rugăciunea lui Iisus. Deci, ce înseamnă faţă de mărturia unanimă a Sfintei Scripturi şi a tuturor Sfinţilor Părinţi faţă de legiuirea Bisericii Ecumenice (din toată lumea) în ce priveşte rugăciunea lui Iisus, învăţătura cea grăitoare împotriva unor ochi proslăviţi şi care se şi mai proslăvesc încă de orbii asemenea lor“. (Sbornicul, Q371).
După cuvintele Episcopului Ignatie „pentru sporirea în rugăciune şi pentru a scăpa de înşelare, neapărat trebuie lepădarea de sine, care te învaţă să cauţi în rugăciune numai luarea aminte. Atunci nevoinţa rugăciunii se simplifică şi se uşurează; se uşurează şi ispitele care, totdeauna însoţesc nevoinţa. Iar dacă cineva, înainte de vreme tinde să descopere în sine lucrări de ale rugăciunii din inimă – „aceluia, zice cuviosul Nil Sorschy împreună cu ceilalţi Sfinţi Părinţi „îi sunt îngăduite ispitiri de draci grele şi mai presus de putere. Temelia pentru o năzuinţă de acest fel sunt înălţările neînţelese şi îngâmfarea care pare o stăruinţă“ (Sbornicul, Q 370).
După cuvintele aceluiaşi Episcop Ignatie, înşelarea înţeleasă pentru toţi în urmările ei limpezi trebuie studiată, pătrunsă chiar la începutul ei: în gândul fals care serveşte drept temelie tuturor rătăcirilor şi stărilor sufleteşti nenorocite. La gândul fals al minţii există deja întreaga clădire a înşelării; după cum în bobul de sămânţă există acea plantă care va trebui să răsară din el, după ce va fi sădit în pământ“. (Sbornicul, Q 374).
Revenind iarăşi la Episcopul Teofan, vom însemna cuvintele lui, în care el numeşte plânsul cel cu zdrobire, cea mai bună pază împotriva înşelării: „Mare armă are împotriva vrăjmaşilor acela care, în rugăciune are un plâns zdrobit, ca să nu cadă în părere de sine de bucuria ce ne-o dă rugăciunea. Cel ce păzeşte această bucurie – întristare, va scăpa de orice vătămare. Adevărata rugăciune, cea fără de înşelare, este aceea în care căldura, cu rugăciunea lui Iisus, sădeşte focul în pământul inimii noastre şi arde patimile ca pe nişte spini. Ea umbreşte sufletul cu veselie şi cu pace şi nu vine nici din dreapta, nici din stânga, nici de sus chiar, ci răsare în inimă ca un izvor de apă de la duhul cel făcător de viaţă. Iubeşte-o numai pe aceasta şi râvneşte să ţi-o agoniseşti pe ea în inima ta, păzeşte mintea pururea fără iluzii. Cu ea nu te teme de nimic, căci Acel care a zis: îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi! – El singur e cu noi! Cine se va întocmi astfel, trăieşte drept şi fără de prihană, e străin de plăcerile pentru oameni şi de îngâmfare, acela va sta împotrivă şi nu va suferi nici o vătămare, chiar dacă întreaga ceată de draci s-ar fi ridicat împotriva lui şi ar fi adus împotriva lui ispite nenumărate“ (Sbornicul, Q 375).
La fel cu Episcopul Teofan şi Episcopul Ignatie nu socoate neapărat trebuincioasă folosirea de mijloacele de dinafară pentru a deprinde rugăciunea lui Iisus. El scrie: „cititorul va găsi în Filocalie, în cuvântul Sf. Simeon Noul Teolog, despre cele trei chipuri de rugăciune, în cuvântul lui Nichifor însinguratul şi în operele Xantopulilor povăţuirea despre o introducere meşteşugită a minţii în inimă, cu ajutorul respiraţiei fireşti, altfel, mecanismul care ne ajută să atingem rugăciunea minţii. Această învăţătură a Părinţilor i-a încurcat şi-i încurcă pe mulţi cititori. Sfătuim pe fraţii prea iubiţi să nu caute să descopere în sine acest mecanism, dacă el nu se va descoperi singur, de la sine. Mulţi care au vrut să-l cunoască prin încercare şi-au vătămat plămânii şi n-au ajuns la nimic. Miezul lucrării se cuprinde în faptul că mintea să se unească cu inima în rugăciune, iar acest lucru îl face harul lui Dumnezeu la vremea sa, hotărâtă de Dumnezeu.
Mecanismul amintit e pe deplin înlocuit cu o rostire fără de grăbire a rugăciunii, cu o mică pauză după grăire, închizând mintea în cuvintele rugăciunii. Cu ajutorul acestor mijloace, noi lesne putem să ajungem la luarea aminte într-un anumit grad. Atenţiei minţii din timpul rugăciunii în curând începe să-i consimtă şi inima. Consimţirea inimii cu mintea, încetul cu încetul începe să se transforme în unirea minţii cu inima şi mecanismul propus de Părinţi va veni de la sine. Toate mijloacele mecanice care au un caracter material sunt propuse de Părinţi numai ca nişte mijloace spre o atingere mai uşoară şi mai grabnică a atenţiei din timpul rugăciunii, iar nu ca ceva esenţial.
Partea cea mai esenţială, mai trebuincioasă a rugăciunii, este luarea aminte. Fără atenţie nu e rugăciune: mijloacele rămân numai mijloace.“ (Sbornicul, Q 379).
Aduc încă o observaţie a Episcopului Ignatie împotriva hulitorilor rugăciunii lui Iisus: „pentru cei care au primit şi au acceptat această idee preconcepută împotriva rugăciunii lui Iisus, care n-o cunosc deloc dintr-o îndeletnicire dreaptă şi îndelungată cu ea, ar fi fost mai cuminte, mai fără de primejdie, să se abţină de a judeca despre ea, să-şi recunoască necunoaşterea lor hotărâtă în ce priveşte această sfinţită lucrare, decât să-şi ia asupră-le îndatorirea unei propovăduiri împotriva îndeletnicirii cu rugăciunea lui Iisus: de a trâmbiţa că această întru tot sfântă rugăciune e pricină de înşelare drăcească de pierzare a sufletului. Spre a-i preveni, socot necesar să spun că hulirea rugăciunii cu numele lui Iisus, atribuirea unei lucrări vătămătoare acestui nume sunt la fel de grele ca hula pe care o rosteau fariseii împotriva minunilor săvârşite de Domnul. O cugetare ignorantă, hulitoare de Dumnezeu, împotriva rugăciunii lui Iisus are caracterul întreg al unei cugetări eretice“. (Sbornicul, Q 382). Cei care doresc să cunoască mai amănunţit învăţătura Episcopului Ignatie despre rugăciunea lui Iisus şi înşelare, pot s-o găsească în colecţia deplină a operelor lui – vol. I şi vol. II. Deşi Episcopul Teofan şi Episcopul Ignatie nu socot necesare acele mijloace de dinafară de a deprinde rugăciunea lui Iisus, despre care vorbeşte în predosloviile sale la cărţile Sfinţilor Părinţi stareţul schimonah Vasile, însă ei amândoi vorbesc cu multă laudă şi aprobare despre scrierile lui şi despre scrierile stareţului schiarhimandritul Paisie Veliciocovshi, recomandând să ne călăuzim de poveţele lor la deprinderea rugăciunii lui Iisus. Episcopul Teofan zice: „Dvs. citiţi Filocalia: bine. În articolele lui Ignatie şi Calist, Grigorie Sinaitul şi Nichifor, să nu vă încurcaţi. Căutaţi, n-are cineva viaţa stareţului Paisie de la Neamţul? Acolo găsiţi predosloviile la unele articole din Filocalie, alcătuite de stareţul Vasile. Aceste articole lămuresc mult însemnătatea mecanismului în lucrarea rugăciunii lui Iisus. Ele vă vor ajuta să pricepeţi totul cum trebuie (Sbornicul, Q 383).
Episcopul Ignatie, din partea sa scrie următoarele: Toate scrierile Părinţilor greci sunt vrednice de o mare stimă, din pricina harului şi priceperii duhovniceşti ce din belşug petrec în ele şi respiră din ele. Însă operele Părinţilor ruşi, din pricina limpezimii şi a simplităţii din expunere, din pricina unei apropieri de noi mai mari, în ce priveşte timpul, sunt mai accesibile pentru noi decât scrierile luminătorilor greci. În special scrierile stareţului Vasile pot şi trebuie socotite cea dintâi carte la care trebuie să se adreseze în timpurile noastre, cel ce doreşte să se îndeletnicească cu spor în rugăciunea lui Iisus. Aceasta este şi destinaţia ei. Stareţul a numit scrierile sale un fel de pregătiri pentru cale (prodromuri), predoslovii, sau o astfel de citire care pregăteşte pentru citirea Părinţilor greci“ (Sbornicul, Q 384).
Prin aceste avizuri a unor doi cunoscuţi episcopi – nevoitori şi povăţuitori ai rugăciunii lui Iisus – vom încheia şi noi convorbirea noastră despre scrierile stareţilor schimonahul de la Poiana Mărului şi schiarhimandritul Paisie de la Neamţul (Velicicovschi).

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul