Patericul atonit

CAPITOLUL VIII - Despre deznădejde

Capitolul precedent
Urmatorul capitol

O călugăriţă cuprinsă de deznădejde repeta mereu:
– Mă tem că n-am să mă mântuiesc.
Un părinte înţelept i-a răspuns:
– Cine ar putea să se mântuiască dacă monahii nu se mântuiesc? Pentru cine a creat Raiul? Vom fi mântuiţi. Trebuie să ne bucurăm. Trebuie să recunoaştem că suntem păcătoşi, dar de asemenea să preamărim pe . Încrederea în este ca o continuă. Nu gândi nimic rău. Gândurile de hulă sunt ca avioanele: zboară deasupra, ne tulbură liniştea şi apoi se duc. Eu trebuie să spun când sunt păcătos, nu atunci când vrea ca eu să gândesc aşa.

 

***

 

De asemenea, părintele a mai spus:
– Multă lume poate fi mângâiată lângă cineva care este paşnic.

 

***

 

Un pustnic a spus:
– Calea sigură către veşnicie este asigurată prin nevoinţă, purtarea corectă, simţământul de a fi nevrednic înaintea lui , nădejde (oxigenul duhovnicesc), mângâiere şi siguranţă. Nu supărarea şi ascultarea silită şi rugăciunea forţată; nu lacrimile şi tristeţea. Toate acestea vin de la diavol. Da, într-adevăr, trebuie să plâng pentru păcatele mele, dar în acelaşi timp să şi nădăjduiesc în dragostea lui . Dar nu pot rezista dacă plâng, pentru că vrea ca eu să deznădăjduiesc. De multe ori, zdrobeşte un om cu deznădejdea şi devine victorios. Dar aceasta nu se întâmplă când cineva este încrezător ca un copil ce se ţine de mâna tatălui său. Încrederea noastră în este o neîncetată, care aduce roade bune. Deznădejdea vine de la diavol. Nu spune: «O, ce s-a întâmplat cu mine?», ci încredinţează-te lui şi nădăjduieşte în El.
– Ascultarea noastră nu trebuie făcută cu tristeţe sau pentru că s-a întâmplat să fim monahi. Părinţii de care ascultăm nu sunt ca împăratul Diocleţian, care ne dau ordine. Din contră, ascultarea noastră faţă de ei ne apără şi de aceea trebuie să le fim recunoscători. Nu trebuie să ne împotrivim celor spuse de ei şi să nu-i ascultăm.

 

***

 

Un părinte a spus:
– Nu am avut de-a face cu multe lucruri. Sunt familiar cu unele învăţături patristice, dar cu toate acestea mă străduiesc în continuare. Un lucru am înţeles: amărăciunea nu este dată oamenilor. Când faci faţă duhovniceşte situaţiilor amare, în cele din urmă ele devin dulci.
– Ne întâlnim cu o persoană care a păcătuit, dar i-a părut rău şi s-a pocăit sincer; este trist, se spovedeşte şi primeşte mângâiere dumnezeiască. Cei care nu trec prin această stare ar trebui să înţeleagă că ceva este în neregulă în conştiinţa lor. Ar trebui să meargă din nou la spovedit, apoi mângâierea va veni. Aceasta este calea pe care trebuie să o urmăm. Un om împărtăşeşte amărăciunea aproapelui său, se roagă pentru el şi-L roagă pe să-l ajute.

Cuvinte cheie, , , , , ,

Trimite prin e-mail Trimite prin e-mail
Printeaza Printeaza

Adauga acest text in lista de recomandari:

Capitolul precedent
Urmatorul capitol

Confesiunile Sf. Augustin