Religio

Cartea:

Cărți

Ce e rugăciunea lui Iisus după forma şi conţinutul ei

Ce e rugăciunea lui Iisus după forma şi conţinutul ei, despre perioada ei de lucrare cea dintâi sau ostenitoare, despre condiţiile necesare unei cuvenite lucrări a rugăciunii şi despre roadele ei

Preotul: Cuvintele Dv. cele din urma parca descopar taina rugaciunii lui Iisus. Daca aceasta rugaciune, dupa cum spuneti, întipareste în inima o pomenire de rugaciuni a Domnului nostru Iisus Hristos si uneste cu El inima noastra si ajunge ca un paznic al inimii de toate miscarile necurate si pacatoase, iar, prin aceasta, orânduieste întreaga viata a crestinului, apoi acest lucru e cel mai de seama si cel mai trebuincios, în lucrarea de traire crestina. Cele mai vaste cunostinte teologice, cunoasterea literaturii patristice si a cartilor de ritual, daca toate acestea ramân numai un avut al mintii si memoriei si nu ajung pâna în adâncul inimii, nu cârmuiesc viata omului si toate faptele lui, apoi toate acestea ramân o comoara moarta si nefolosita. Si desigur, în acest caz, rugaciunea lui Iisus devine mai însemnata si mai trebuincioasa decât acele cunostinte teoretice. Acest fapt stârneste în mine un anumit interes fata de aceasta rugaciune. Si eu va rog sa ma iertati, daca, punându-va întrebarile mele, voi vorbi despre lucruri, parca limpezi si lesne de priceput, care nu cer nici o lamurire si sunt cunoscute tuturor; însa eu voi face acest lucru numai pentru ca, în aceasta problema atât de importanta si peste masura de interesanta, sa nu scap din vedere nici un amanunt, cu atât mai mult, ca eu v-am prevenit deja de necunoasterea mea totala în aceasta problema.
Deci, întrebarea mea cei dintâi ar fi urmatoarea: ce nevoie e de rugaciunea lui Iisus, când Biserica Ortodoxa are o multime nenumarata de rugaciuni pentru folosinta casnica si bisericeasca, întocmite din inspiratia Sf. Duh de scriitorii de cântari, sfinti dupa viata si eminenti dupa daruri – Ioan Damaschin, Cosma Maiumul, Roman Dulce cântatorul, Andrei Criteanul, Iosif scriitorul de cântari si altii, precum si de sfintii Parinti cei Mari – Vasilie cel Mare, Ioan Gura de Aur, Efrem Sirul si altii, si, afara de aceasta, date noua de însusi Domnul Iisus Hristos si de Preacurata Sa Maica. În toate rugaciunile acestea, tropare, canoane si stihiri, e un cuprins atât de adânc, miscator si felurit, încât în ele se poate oglindi orice sentiment religios omenesc, dispozitie, trebuinta, nevoie, orice necaz si orice bucurie, orice rugaminte si orice multumire; ele pot învata, întelepti, hrani, încalzi, mângâia, lumina, însufleti, îndrepta si îndruma orice suflet. Deci, de ce în loc sa ne folosim de aceasta felurita bogatie duhovniceasca a Bisericii, sa ne marginim la rugaciunea de pocainta a vamesului, ca si cum întreaga viata religioasa s-ar reduce numai la pocainta? Iertati-ma pentru întrebarea mea poate ca naiva, însa sa nu va dati în laturi de a ma lamuri.
Monahul: În ce priveste cuvintele Dv. despre reducerea tuturor rugaciunilor numai la rugaciunea de pocainta a vamesului, apoi chiar daca acest lucru ar fi asa, în aceasta n-ar fi nimic de sminteala si potrivnic Evangheliei. Caci pocainta e temelie întregii vieti crestine. Cine va învata pocainta, acela va învata viata crestina. Iisus Hristos si-a început propovaduirea Sa prin predicarea pocaintei. „De atunci a început Iisus sa propovaduiasca si sa zica: Pocaiti-va, ca s-a apropiat împaratia Cerurilor“ (Matei 4, 17). Fericirile, prin care a început Iisus Hristos predica Sa de pe munte, îi fericesc mai întâi pe cei amarâti si pe cei ce plâng. Însa acum nu e vorba despre aceasta. Întrebarea Dv. vine de la o neîntelegere vadita. Se vede, ca Dv. socotiti ca prin rugaciunea lui Iisus se propune sa înlocuim toate rugaciunile si cântarile, casnice si bisericesti, ce le avem astazi.
Cu desavârsire nu. Nimeni nu îndrazneste sa faca acest lucru. Tot ce avem în Biserica are o origine dumnezeiasca, e rânduit pentru mântuirea noastra si nu poate fi înlocuit nicidecum! Rugaciunea lui Iisus nu înlocuieste nimic si urmareste numai sa ajute aceeasi lucrare a mântuirii pentru care sunt toate în Biserica. „Sa nu socoti, scrie unul din lucratorii si povatuitorii rugaciunii lui Iisus, ca îndemnând a învata lucrarea mintii, Sf. Parinti aduc vreo stirbire Psalmilor si canoanelor. Sa nu faci aceasta! Caci toate acestea sunt date Bisericii de Duhul Sfânt. Si toate slujbele ei cuprind în sine întreaga taina a iconomiei Dumnezeu-Cuvântului pâna la a doua Lui venire si pâna la învierea noastra. Si în asezamintele bisericesti nu e nimic omenesc, ci totul e lucrarea Harului dumnezeiesc care nu sporeste în urma vredniciei noastre si nici nu se împutineaza de pacatele noastre.“ (Viata si scrierile staretului moldovenesc Paisie Velicicovschi, Ed. 1847, pag. 107).
„Biserica lui Hristos“, scrie un alt lucrator al rugaciunii lui Iisus, „zidita pe temelia Apostolilor si Proorocilor, fiind piatra cea din capul unghiului Însusi Iisus Hristos“, (Efes, 2, 20) va sta neclintita pâna la sfârsitul veacului, pe temelia sa cea vesnica, Care este Iisus Hristos. Totul din ea, ce este întemeiat de Duhul Sfânt, trebuie împlinit de noi fara de nici o împotrivire, ca o lucrare a lui Dumnezeu asezata pentru a noastra mântuire. Deci vorba este nu despre îndepartarea sau înlocuirea unor oarecare asezaminte bisericesti, ci despre un anumit ajutor prin lucrarea rugaciunii, care statornicind si întarind unirea launtrica, din inima, prin rugaciune; cu Domnul Iisus Hristos, nu numai ca nu pune piedica rugaciunii noastre casnice sau bisericesti, ba înca o ajuta ca sa fie mult mai adunata, adâncita si lucratoare. E drept, ca celor nestiutori de carte, Tipicul le propune sa înlocuiasca rugaciunile, pe care nu le pot spune, prin rugaciunea lui Iisus, însa acest lucru e cerut de o nevoie vadita, de neputinta lor de a se folosi de cartile de ritual.
Pustnicii si sihastrii, prin rugaciunile lui Iisus, înlocuiesc toate slujbele bisericesti, în parte tot din acest motiv, în parte din pricina caracterului anumit al nevointelor lor duhovnicesti.
Preotul: Va multumesc pentru aceasta lamurire. Sa fiti asa de bun sa-mi dati o definitie precisa ce numiti Dv. rugaciunea lui Iisus. Doar fiecare rugaciune, adresata Domnului Iisus Hristos poate fi numita rugaciunea lui Iisus, iar rugaciuni de acest fel sunt o multime. As vrea sa stiu cum se rosteste drept rugaciunea lui Iisus?
Monahul: Noi numim rugaciune a lui Iisus, nu altceva decât o chemare evlavioasa a numelui mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos – în orice timp, la orice îndeletnicire si în orice loc. De obicei, rugaciunea aceasta se spune prin urmatoarele cuvinte: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul (sau pacatoasa)“. Mai pe scurt se poate spune asa: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma“. În aceasta forma ea corespunde întocmai cuvintelor Sf. Ap. Pavel: „Vreau sa zic cinci cuvinte cu mintea mea, decât zece mii cu limba“ (I, Cor. 14, 19). Se poate spune si mai scurt: „Doamne, miluieste!“
Preotul: Cum se explica ca în rugaciunea de a ne milui, nu ne adresam Prea Sfintei Treimi, nu lui Dumnezeu-Tatal si nici Sfântului Duh, ci Fiului lui Dumnezeu?
Monahul: Stiti, desigur, ca noi ne adresam cu rugaciuni Prea Sfintei Treimi („Prea Sfânta Treime, miluieste-ne pre noi…“), si lui Dumnezeu-Tatal („Tatal nostru“) si Sfântului Duh („Împarate Ceresc“). Însa în cazul de fata noi ne adresam Fiului lui Dumnezeu. Pricina acestui lucru e limpede. Noi ne adresam Fiului lui Dumnezeu, desigur, nu pentru ca Fiul lui Dumnezeu ar avea o întâietate în uniunea treimica a Dumnezeirii, ci pentru ca El ne-a câstigat pe noi lui Dumnezeu si Tatal prin Cinstit Sângele sau si este Mântuitorul si Împaciuitorul nostru cu dragostea cea dumnezeiasca.
El a primit, în ipostaza Sa Dumnezeiasca, firea noastra, ne-a rascumparat de pacatele noastre, prin viata, moartea si învierea Sa, a suferit pentru noi osânda care era de neînlaturat asupra noastra, pentru pacatele noastre cele stramosesti si ale noastre personale. Si de aceea, pentru buna dreptate, trebuie sa ne rugam Lui, ca unui Mântuitor al nostru; numai prin El, rugaciunile noastre îsi capata puterea lor si avem apropiere de Tatal cel ceresc: „Daca veti cere ceva de la Tatal, întru numele Meu va da voua.“ (Ioan, 14–13).
Fara nici o îndoiala, ca si oricare alta rugaciune adresata Domnului Iisus Hristos, alcatuita de Sf. Parinti, e insuflata de Dumnezeu, e dumnezeiasca si plina de putere harica, pe masura comportarii noastre cuvenite, însa fiind mai mult sau mai putin complicata n-are acea îndemânare usoara, ca s-o poti spune mereu, în orice timp, la orice îndeletnicire si în orice loc. Totusi, fiind scurta si simpla, rugaciunea lui Iisus cuprinde totul ce apartine Fiului lui Dumnezeu, atât dupa iconomia mântuirii noastre cât si dupa starea Sa ipostatica Dumnezeiasca. Marturisindu-L pe El Domn si Fiu al lui Dumnezeu, noi îl recunoastem Dumnezeu adevarat, de o fiinta cu Tatal si cu Sfântul Duh; iar numindu-L Iisus Hristos si cerându-I „Miluieste-ne pre noi“, marturisim taina iconomiei, pe care El a binevoit sa o savârseasca „pentru noi oamenii si pentru a noastra mântuire“; noi îl recunoastem pe El drept Mântuitorul nostru si ca numai El ne poate mântui. Însa dupa câte stim în aceasta se si cuprinde miezul credintei noastre crestine, a Evangheliei si a întregii învataturi a lui Hristos. Sf. Ioan Teologul, încheindu-si Evanghelia sa, zice: „Iar acestea s-au scris, ca sa credeti, ca Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si crezând viata sa aveti întru numele Lui“ (Ioan, 20, 21). Într-un cuvânt rugaciunea lui Iisus ne uneste cu Fiul lui Dumnezeu în chipul cel mai strâns si în El ne face partasi ai vietii cele de veci. Dupa cuvântul aceluiasi Apostol: „În acela viata era“ (Ioan 1, 4).
Preotul: Cuvintele Dv. m-au lamurit deocamdata îndeajuns în ce priveste rugaciunea lui Iisus, si acum vom trece la întrebarea cea mai de seama: care este însemnatatea rugaciunii lui Iisus pentru viata duhovniceasca a crestinului si cum trebuie facuta aceasta rugaciune.
Monahul: Noi, în parte, n-am atins aceasta problema. Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom cerceta mai adânc si mai amanuntit. Rugaciunea noastra poate fi de trei feluri. Ne loveste vreo nenorocire, boala, necaz mare, sau încurcaturi grele de ale vietii, când noi nu vedem nici o iesire spre bine, si atunci, sufletul nostru, chiar la oamenii cei nepasatori fata de religie, de la sine se deschide pentru o rugaciune fierbinte catre Dumnezeu pentru ajutor. Sau ne vine o bucurie neasteptata, se petrece o cotitura prielnica în boala unei fiinte dragi, sau se gaseste o iesire dintr-o situatie, din care parea ca nu mai scapi, si inima noastra din nou se aprinde, de la sine, într-o rugaciune de multumire Domnului. Si într-un caz si în altul, rugaciunea se aprinde în sufletul nostru fara voia noastra si e sincera si fierbinte. Acesta este unul din felurile rugaciunii noastre. Însa trece momentul, care a stârnit aceasta izbucnire de rugaciune a inimii noastre, si noi, din nou, ne putem scufunda în nepasarea si raceala noastra obisnuita fata de rugaciune.
Este o alta rugaciune, care e facuta mereu dupa o anumita rânduiala. Dimineata si seara, noi ne facem o anumita pravila de rugaciune, citim rugaciunea înainte si dupa masa, în zilele de sarbatoare ne ducem la slujbele de la biserica.
Facem acest lucru sau pentru ca gasim în el o multumire sufleteasca, sau din simtul datoriei, sau din obisnuinta. Facându-ne rugaciunea, noi uneori retraim acele sentimente religioase si stari sufletesti despre care se vorbeste în rugaciunea citita sau ascultata, iar uneori ramânem cu totul nepasatori, fara nici o luare aminte, adânciti în gândurile noastre proprii. Desigur, stiti cât de putin e legata aceasta rugaciune casnica sau bisericeasca a noastra de felul nostru de viata, de gusturile noastre, ba chiar de felul nostru de a gândi.
Citind, însa nu totdeauna cu luare aminte, rugaciunile noastre cele de dimineata sau de seara, ducându-ne la privighere sau Liturghie, noi socotim ca ne-am facut datoria fata de Dumnezeu „am dat lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“ si de acum suntem cu o inima curatita, fara sa ne mai aducem aminte de Dumnezeu si ne dedam numai treburilor si nevoilor lumesti, vorbelor fara nici un rost, osândirii aproapelui, clevetirii si distractiilor, fara sa ne gândim ca ar trebui sa ne potrivim viata noastra cu voia lui Dumnezeu. Astfel, între rugaciune si viata nu e nici o legatura. Între ele e o deosebire oarecare. Rugaciunea nu numai ca înrâureste viata noastra, nu numai ca ne-o îndrumeaza, ba suntem gata sa socotim ca o astfel de înrâurire si o astfel de îndrumare nici nu trebuie sa fie, caci astfel viata ar deveni searbada daca ne-am gândi mereu la Dumnezeu. Însa o astfel de ruptura între rugaciune si viata nu corespunde deloc duhului crestinatatii. Crestinismul cere unitatea si integritatea credintei si a vietii. Iar în noi roiesc gânduri, ca ceea ce capatam (daca capatam numai) în rugaciunea noastra casnica sau de la biserica irosim prin felul nostru de viata si prin obisnuintele noastre. Si de aceea nu vedem în noi nici un rod duhovnicesc, nici o crestere duhovniceasca, nici o sporire si îmbunatatire în viata noastra duhovniceasca, ba chiar rugaciunea însasi se transforma într-o îndeletnicire formala, plictisitoare.
Preotul: Ceea ce spuneti Dv., e foarte drept si e un mare raspuns al vietii noastre din lume, si eu, ca un preot de mir, pot sa confirm adevarul celor spuse de Dv. Ba voi spune chiar mai mult noi însine, pastorii, adesea pacatuim prin a despica viata în doua jumatati: duhovniceasca si lumeasca, cu alte cuvinte slujim în acelasi timp si lui Dumnezeu si lui Mamona. Însa care e iesirea din aceasta stare de lucruri?
Monahul: Iesire este. Ea se cuprinde în urmatoarele: trebuie ca în inima noastra sa se alcatuiasca oarecare legatura duhovniceasca de nedespartit necurmata de rugaciune cu Dumnezeu, sa se statorniceasca o unire de nedespartit, prin rugaciune cu Domnul Iisus Hristos, si de acolo în inima ar iesi o putere care ar misca si ar îndrepta întreaga noastra viata launtrica si de dinafara potrivit cu duhul si poruncile Sf. Evanghelii.
Preotul: Însa cum putem închega în inima noastra o astfel de legatura, dupa cum spuneti, cu Domnul, sau o petrecere necurmata împreuna cu El prin rugaciune?
Monahul: La aceasta întrebare Biserica raspunde cu învatatura sa despre rugaciunea lui Iisus facuta cu mintea în inima. Greseala toata a noastra, a tuturor e ca noi nu ne folosim de rugaciune ca de o putere duhovniceasca de totdeauna, care îndrumeaza viata noastra duhovniceasca. Eu spun acest lucru nu numai despre rugaciunea lui Iisus, ci si despre oricare rugaciune a noastra. Noi privim rugaciunea numai ca un bir oarecare datorat lui Dumnezeu. Am platit acest bir, am citit sau am ascultat rugaciunile rânduite, înseamna ca am îndeplinit totul ce se cere de la mine. Acum pot trai si lucra, cum îmi place. Va veni postul, ma voi pocai, si o iau iarasi de la capat. Noi nu privim rugaciunea ca pe o însotitoare (tovarasa) si o sprijinitoare a bunului mers al vietii noastre crestine, celei dinlauntru si celei dinafara; nu o privim astfel, desigur, pentru ca n-avem nici o grija de a ne orândui viata noastra crestineasca. Iar ca viata noastra sa fie orânduita crestineste, apoi se cere ca mai întâi de toate inima noastra sa fie orânduita crestineste, caci din ea tâsnesc toate izvoarele vietii noastre celei duhovnicesti. Tocmai ca sa ajungi la aceasta dreapta asezare sau orânduire a inimii, ne ajuta rugaciunea lui Iisus, care prinzând radacini în inima începe sa cârmuiasca de acolo întreaga noastra viata. Aici anume se si descopera al treilea fel de rugaciune, ca o lucrare launtrica de rugaciune necurmata, care are ca scop, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa întipareasca în inima noastra pomenirea de necurmata rugaciune a Domnului Iisus Hristos, cu ajutorul caruia se înving toate miscarile necurate ale inimii si se statorniceste, în inima, o viata duhovniceasca crestina adevarata. Aceasta însemnatate a rugaciunii lui Iisus nu este ceva nou, ea totdeauna a fost cunoscuta în Biserica Ortodoxa.
Si desi toate rugaciunile noastre pot avea aceeasi însemnatate ca si rugaciunea lui Iisus, însa n-au aceeasi înlesnire. Rugaciunea lui Iisus, fiind scurta si putând fi folosita în orice îndeletnicire, în orice loc si în orice timp, precum si dupa însusi cuprinsul ei are în aceasta privinta o anumita întâietate, întrebuintarea ei e consfintita chiar de Evanghelie: aduceti-va aminte de femeia hananeianca, de orbii din Ierihon si alte cazuri. Si de aceea, ea, în acest scop, a fost întrebuintata în Biserica Ortodoxa, în toate timpurile si pretutindeni, si era recomandata de Sf. Parinti si de nevoitori. Se întrebuintau, e drept, în timpurile de mai înainte si alte rugaciuni scurte, care aratau una sau alta din starile de suflet crestin si care erau îndreptate spre aceeasi tinta. Rostindu-le des, tare, sau fara de glas în inima, credinciosii mentineau în sine amintirea necurmata de Dumnezeu si o comuniune evlavioasa de rugaciune cu El. Sf. Casian zice ca, în Egipt, pe timpurile lui, rugaciunea scurta, obisnuita era versetul 2 al Psalmului 69: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte; Doamne, ca sa-mi ajuti mie, grabeste“! Despre Sf. Ioanichie cel Mare se scrie, în viata lui, ca totdeauna spunea printre citirea psalmilor o astfel de rugaciune: „Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperitorul meu este Duhul Sfânt“. Altul oarecare îsi avea drept rugaciune necurmata aceste cuvinte: „Eu ca un om am gresit, iar Tu ca un Dumnezeu îndurat, miluieste-ma“! Altora le placeau alte rugaciuni scurte. Însa, dupa cum s-a spus, din timpurile cele mai vechi foarte multi alegeau rugaciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul“, care mai târziu a ajuns la o întrebuintare obsteasca si chiar si în Tipicul bisericesc. Despre ea ne vorbesc Sf. Efrem Sirul, Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Isaac Sirul, Sf. Isichie, Sfintii Varsanufie si Ioan, Sf. Ioan Scararul. Sf. Ioan Gura de Aur zice despre ea asa: „Va rog, fratilor, niciodata sa nu calcati si sa nu dispretuiti rânduiala acestei rugaciuni. Un monah e dator – fie de manânca, sau bea, ca sade sau slujeste, sau calatoreste, sau orice altceva ar face – sa strige neîncetat: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma! Pentru ca numele Domnului nostru Iisus Hristos, coborând înlauntrul inimii, sa-l smereasca pe balaurul care se afla acolo, iar pe suflet sa-l mântuiasca si sa-i dea viata. Prin urmare, tu sa petreci pururea cu numele Domnului Iisus, pentru ca inima ta sa-L înghita pe Domnul, iar Domnul pe inima ta si acesti doi una vor ajunge“, si în alt loc: „Nu va despartiti inima de Dumnezeu, dar petreceti cu El, si inima paziti-o cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos pâna când numele Domnului se va înradacina înlauntrul inimii si ea nu va mai cugeta la nimic altceva, pentru ca sa se slaveasca Hristos în voi“!
La fel scrie si Sf. Ioan Scararul: „Pomenirea lui Iisus sa se uneasca cu rasuflarea ta“.
În Pravila lui Pahomie cel Mare, data lui de catre un înger, alaturi de alte rugaciuni sunt aratate si o suta de rugaciuni de ale lui Iisus. Sf. Ignatie Teoforul, barbat apostolic, pe care în pruncia lui, Domnul Iisus Hristos l-a pus drept pilda de smerenie ucenicilor sai, a primit denumirea de „Teofor“ – purtator de Dumnezeu – pentru ca, dupa spusele lui chiar, el pururea purta în inima sa numele Domnului Iisus Hristos.
Si Dv. singuri bine stiti cât de multe minuni au savârsit cu numele sfânt al lui Iisus Hristos si cât de multi au suferit pentru acest nume Sfintii Apostoli si ucenicii lui Hristos.
Preotul: Dv. ati spus, parinte, citind cuvintele Sf. Ioan Gura de Aur ca el, cu îndemnul sau despre rugaciunea lui Iisus, se adresa monahilor. Poate ca aceasta lucrare duhovniceasca a rugaciunii lui Iisus e atât de înalta si de grea si cere o astfel de înstrainare de toate cele lumesti, ca mirenii (laicii) nici nu trebuie sa se îndeletniceasca cu ea, ci numai monahii?
Monahul: Deloc nu. Lucrarea rugaciunii lui Iisus e mântuitoare pentru toti. Ascultati ce spune despre acest lucru Episcopul rus ortodox Justin: „Orice crestin adevarat trebuie sa tina minte totdeauna si sa nu uite niciodata ca are nevoie sa se uneasca cu Domnul Iisus Hristos cu toata fiinta lui – trebuie sa-I faca loc Mântuitorului, ca sa se salasluiasca în mintea si în inima noastra, ca îi este de trebuinta sa înceapa sa traiasca viata Lui preasfânta. El a primit trupul nostru, iar noi trebuie sa primim si trupul si prea Sfântul Sau Duh; sa le primim si sa le pastram pentru totdeauna. Numai o astfel de unire cu Domnul nostru ne va aduce acea pace si acea bunavoire, acea lumina si acea viata pe care le-am pierdut în Adam cel dintâi si care ni se întorc prin persoana lui Adam celui de al doilea, prin Domnul nostru Iisus Hristos. Dar ca sa ajungi la o astfel de unire cu Domnul, dupa împartasirea cu Trupul si Sângele Lui, mijlocul cel mai bun si mai plin de nadejde este rugaciunea lui Iisus, care se face cu mintea si care se spune astfel; „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma“! Dar oare este obligatorie rugaciunea lui Iisus si pentru mireni, sau numai pentru calugari? Negresit ca este obligatorie pentru ca orice crestin, asa cum s-a spus la începutul acestui cuvânt de învatatura, are nevoie sa se uneasca cu Domnul în inima, iar pentru aceasta unire, drept cel mai bun mijloc slujeste rugaciunea lui Iisus“. (Sbornicul despre rugaciunea lui Iisus, Q 183).
Sf. Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, porunceste si-i îndeamna pe arhierei, preoti si toti monahii si mirenii, în orice vreme si clipa sa rosteasca aceasta sfânta rugaciune, având-o ca pe o rasuflare a vietii.
La Sf. Grigore Palama citim: „Nimeni sa nu creada, fratii mei crestini, ca numai fetele chipului sfintit si monahii ar avea în datoria lor sa se roage neîncetat, iar nu si mirenii. Nu, nu, noi crestinii avem toti datoria sa petrecem necurmat în rugaciune. Si Grigorie Teologul îi învata pe toti crestinii, spunându-le ca mai des li se cuvine sa pomeneasca, în rugaciune, numele lui Dumnezeu, decât sa sorbim aerul cu rasuflarea. Iar odata cu acestea, se cuvine sa avem în vedere si mijlocul prin care se face rugaciunea, cum este cu putinta sa ne rugam neîncetat si anume, cum sa ne rugam cu mintea. Fiindca atunci când lucram cu mâinile si când umblam si când mâncam si când bem, totdeauna putem sa ne rugam cu mintea. Cu trupul vom lucra, dar cu duhul ne vom ruga…“ (Sbornic, Q 52).
Prea sfintitul Episcop Ignatie, în volumul 11 al operelor sale, la pag. 257, zice: „Prin hotarârea Sfintei Biserici, e hotarât tuturor celor ce nu stiu carte si nici Sfintele Scripturi pe dinafara, sa înlocuim rugaciunea cu cântarea de psalmi prin rugaciunea lui Iisus“. Si în alt loc: „Toti crestinii pot si trebuie sa se îndeletniceasca cu rugaciunea lui Iisus pentru a se pocai si a chema pe Domnul într-ajutor, sa se îndeletniceasca cu frica de Dumnezeu si cu credinta, cu cea mai mare luare aminte la gândurile si cuvintele rugaciunii, cu zdrobirea duhului.
Acelasi lucru îi spune si Episcopul Teofan Zavorâtul si toti ceilalti povatuitori ai rugaciunii lui Iisus.
Bineînteles, monahii au înlesnirile lor, în lucrarea rugaciunii lui Iisus si viata lor însingurata, înstrainarea lor de grijile lumesti, mediul prielnic rugaciunii, îndrumare încercata. Însa si printre mireni, cu toata grija lor lumeasca, se pot vedea, desi rar, cazuri de sporire înalta în rugaciunea lui Iisus, lucru despre care puteti citi în scrisorile staretului de la Optina, Ieroschimonahului Ambrozie (Colectia de scrisori, vol. 11, Scrisoarea No. 399, pag. 119).
Despre pildele cum îsi faceau mirenii rugaciunea lui Iisus, pe timpul lui, vorbeste si Episcopul Ignatie Breanceaninov (Opere, vol. 1, pag. 207). Dar si noi am putea arata cazuri asemanatoare. Noi însa nu putem sa nu amintim, ca povatuitorii rugaciunii lui Iisus fac deosebire între începatori si mireni pe de o parte si cei ce au sporit mai mult pe de alta parte, si destul de aspru ne opresc de la nazuinta cea din capul nostru, trufasa si înainte de vreme spre treptele cele mai înalte ale rugaciunii. Nu însa am sarit putin înainte, însa deoarece am început, apoi o voi spune. Acelasi episcop Ignatie scrie: „Îndeletnicirea cu rugaciunea lui Iisus trece prin doua vârste principale sau doua perioade. În perioada cea dintâi, rugatorul este nevoit sa se roage numai prin propriile sale puteri; fara îndoiala ca harul lui Dumnezeu lucreaza împreuna cu cel ce se roaga, dar nu-si vadeste prezenta. În perioada cea de-a doua, darul lui Dumnezeu îsi arata prezenta si lucrarea Lui, într-un chip simtit, unind mintea cu inima, dându-i putinta sa se roage, neîmpartit, sau, ceea ce este totuna, fara risipire, cu aprindere si cu plâns în inima. Atât în prima stare cât si în cea de-a doua, sufletul si scopul rugaciunii trebuie sa fie pocainta. Iar la pocainta, pe care o aducem numai cu propriile noastre silinte, Dumnezeu ne adauga, în dar, la vreme potrivita, pocainta harica.“ (Sbornicul despre rugaciunea lui Iisus, QQ 191, 192, 193, 194).
Rugaciunea din perioada cea dintâi se numeste lucratoare sau ostenitoare si de pocainta; rugaciunea din a doua perioada – harica, de sine miscatoare, ramânând totodata si de pocainta, cum trebuie sa ramâna totdeauna. Spre îndeletnicirea cu rugaciunea de felul întâi si pentru a spori în ea, Sf. Parinti îi cheama pe toti crestinii. Însa ei opresc strict pe cei începatori sa se sileasca sa patrunda cu mintea, înainte de vreme, în sanctuarul inimii, pentru o rugaciune harica, pâna când aceasta înca nu ne este daruita de Dumnezeu. Când va veni vremea, Domnul Însusi îl va ridica acolo pe lucratorul rugaciunii. „Harul lui Dumnezeu“, scrie Ep. Ignatie, „singur de la sine, la un anumit timp, dupa bunavoirea sa, îl muta pe nevoitorul rugaciunii de la felul cel dintâi al rugaciunii la cel de-al doilea. Daca Dumnezeu va binevoi sa-l lase pe nevoitor la rugaciunea începatoare a pocaintei, apoi el sa ramâna în ea, sa nu caute alta stare mai înalta, sa n-o caute, fiind ferm încredintat ca ea nu se câstiga prin silinta omeneasca, ci se daruieste de Dumnezeu. Petrecerea în pocainta este o arvuna a mântuirii. Sa fim multumiti cu aceasta stare; nu vom cauta o stare mai înalta. O astfel de cautare este un semn sigur al trufiei si parerii de sine; o astfel de stare nu aduce la sporire, ci la poticniri si la pierzare. Pentru ca sa ne agonisim rugaciunea inimii, trebuie o pregatire însemnata“ (Opere, Ep. Ignatie, vol. 11, pag. 257).
Eu ma tem, ca am atins înainte de vreme problema treptelor rugaciunii lui Iisus si prin aceasta am calcat ordinea convorbirii noastre. Va rog sa ma iertati pentru aceasta. Însa pe de alta parte, aceasta prevenire va va usura priceperea mersului de mai departe a rugaciunii lui Iisus. În legatura cu cele spuse, trebuie sa mai adaug câteva cuvinte. Sa nu socotesti ca treptele rugaciunii lui Iisus e ceva ce s-a rânduit în chip mestesugit. Aceasta este o proprietate a oricarei cresteri organice firesti. Rugaciunea este o lucrare a vietii; ea e înabusita nu printr-o discutie abstracta, ci prin încercarea vietii si prin osteneala. Cunoscând o stare de rugaciune din încercare, cel care se roaga trece la urmatoarea, la cea mai înalta, numai daca pentru aceasta va fi voia lui Dumnezeu, iar nu dupa silinta proprie. În aceasta lucrare e cu neputinta sa sari peste o treapta intermediara, sau sa iei treptele de-a-ndaratul. E la fel ca într-o crestere fizica, omul trece, pe nesimtite, de la pruncie la copilarie, de la copilarie la adolescenta si asa mai departe. Ajungând la treapta cea mai înalta, el se simte deja altfel, nu pe treapta inferioara. Adolescentul nu mai e copil, si niciodata nu se va mai întoarce nici la copilarie, nici la pruncie. Însa si pentru copil nu e nimic suparator, pentru ca nu e adolescent; înca nu i-a venit vremea. La fel si în viata cea duhovniceasca sunt treptele sale duhovnicesti, care trebuie suite la vreme, si nu e nimic suparator de a sta pe felurite trepte. Si nimeni nu se poate plânge, ca el n-a ajuns acolo unde a ajuns altul. Fiecare trebuie sa-si primeasca vârsta sa, cu smerenie, fara vreo pretentie trufasa si înainte de vreme la o vârsta mai mare, care la urma urmei nici nu-i dupa puterile lui.
Preotul: Cuvintele Dv. despre vârstele din rugaciunea lui Iisus, pe mine, într-adevar, m-au interesat. Nu puteti sa-mi spuneti despre aceasta ceva mai amanuntit? Ce fel de vârste sunt acestea? Prin ce se deosebesc? Daca se poate afla numarul lor? Care e ordinea lor? Cum trebuie sa te sui pe ele?
Monahul: Aveti putina rabdare, parinte. Despre toate veti afla la vremea lor. Sa tineti minte numai ca despre vârstele din lucrarea rugaciunii trebuie sa stii nu numai pentru a-ti satisface curiozitatea mintii, caci asa nu va fi de nici un folos, ci ele trebuie cunoscute prin încercare proprie si prin osteneala rugaciunii, dupa cum îi da Dumnezeu fiecaruia. Însa sa revenim si sa continuam convorbirea noastra. Vom privi mai de aproape rânduiala rugaciunii lui Iisus, conditiile lucrarii celei binefacatoare din noi, si acele roade duhovnicesti pe care ea le poate aduce chiar de la începutul lucrarii sale drepte. Dupa cuvintele Ep. Teofan, rugaciunea lui Iisus este mai înainte de toate o rugaciune ca si toate celelalte rugaciuni. Tot asa ea nu poate fi facuta în afara de legatura cu trupul nostru. La fel e însotita de semnul crucii, de închinaciuni pâna la brâu si matanii. Buzele noastre si limba rostesc cuvintele rugaciunii, mintea noastra, care e adunata în cap, ia aminte la cuvintele rugaciunii, inima noastra simte aceste cuvinte si le da raspuns. Dintr-o unire dreapta (potrivita) a tuturor acestor elemente, se capata o rugaciune dreapta.
Episcopul Teofan arata de la început conditiile în care trebuie sa se lucreze orice rugaciune a noastra, nu numai cea a lui Iisus. El zice: „Trebuie sa ne rugam nu numai cu cuvântul, ci si cu mintea; si nu numai cu mintea, ci si cu inima, pentru ca astfel mintea sa vada limpede si sa înteleaga ceea ce se rosteste prin cuvânt, iar inima sa simta ce cugeta, în vremea aceasta, mintea. Toate acestea, îmbinate laolalta, întemeiaza rugaciunea cea adevarata, si daca, în rugaciunea ta, lipseste ceva din toate acestea, atunci sa stii ca nu este o rugaciune desavârsita, sau nu este deloc o rugaciune. Datorita nepocaintei noastre, se întâmpla uneori ca limba sa rosteasca cuvintele sfinte ale rugaciunii, iar mintea ratacita cine stie unde; iar alteori se întâmpla chiar ca mintea sa înteleaga cuvintele rugaciunii, dar inima sa nu le raspunda cu simtirea ei.
Rugaciunea deplina si adevarata se savârseste atunci, când, împreuna cu cuvântul rugaciunii, se aduna întreolalta si simtirea ei. Cum sa deprindem o astfel de rugaciune? Chiar înainte de a începe rugaciunea, aseaza-te în prezenta lui Dumnezeu, ca sa-L recunosti si sa-L simti cu o frica plina de evlavie, si aprindeti în inima o credinta vie, ca Dumnezeu te vede si te aude, ca El nu se întoarce de la cei ce se roaga, ci priveste binevoitor spre ei si spre tine în ceasul rugaciunii acesteia, si înaripeaza-te cu nadejdea, ca El e gata sa împlineasca si într-adevar va împlini cererea ta, daca ea e de folos pentru sufletul tau. Orânduindu-te astfel, rosteste-ti rugaciunile tale, adâncindu-le cu toata umilinta si îngrijindu-te, în fel si în chip, ca ele sa purceada din inima, ca si cum ar fi ale tale proprii. Nu îngadui luarii tale aminte sa se abata si gândurilor tale sa zboare în alta parte. Când îti vei da seama ca s-a petrecut acest lucru, întoarce-ti gândurile înlauntru si începe-ti iarasi rugaciunile de la locul unde ti s-a abatut luarea aminte. Nu-ti îngadui sa te grabesti la rostirea rugaciunilor, ci du-le pâna la capat; pe toate, cu evlavie si cu rabdare, ca pe un lucru sfânt.“ (Razboiul nevazut, pag. 1444).
Aceasta rânduiala pentru toate rugaciunile se aplica si la rugaciunea lui Iisus, care, ca si celelalte rugaciuni, poate fi facuta drept sau gresit. Gura poate rosti cuvintele lui Iisus, iar luarea aminte la rugaciune poate sa lipseasca, mintea poate sa rataceasca cine stie unde sau sa se întineze cu gânduri straine de rugaciune. Se mai poate ca mintea sa fie în locul ei si sa ia aminte la cuvintele rugaciunii, iar inima sa ramâna rece. Pentru ca rugaciunea lui Iisus sa fie dreapta, se cere ca în timpul când o rostim, mintea sa ia aminte la cuvintele rugaciunii, iar inima sa simta aceasta rugaciune. Aceste lucruri se cer ca rugaciunea lui Iisus sa fie lucrata drept.
Acum sa trecem la alte lucruri razlete, partiale, de care depinde lucrarea ei binefacatoare, în noi. Ce anume se cere de la noi, pentru ca rugaciunea lui Iisus sa aduca un rod bun în inimile noastre? Noi am amintit deja ca rugaciunea lui Iisus, pe orice treapta s-ar afla, neaparat trebuie sa fie venita cu simtamântul de pocainta. Acest lucru îl cere chiar continutul ei. Doar noi cerem în ea sa fim „miluiti“. Despre necesitatea simtamântului de pocainta în viata, toti povatuitorii rugaciunii lui Iisus spun: „Nu poti petrece în pace, cu Dumnezeu, fara o neîntrerupta pocainta.“ Apostolul Ioan pune urmatoarea conditie de pace cu Dumnezeu: „Daca inima noastra nu ne socoate vinovati“ (I, Ioan, 3, 21). Daca nu avem nimic pe constiinta putem avea îndrazneala si intrare la Dumnezeu, în simtamântul pacii, dar daca avem, atunci pacea se nimiceste. Se întâmpla sa avem uneori ceva pe constiinta, din cauza ca ne dam seama de un pacat oarecare. Dar, dupa acelasi Apostol, noi niciodata nu suntem fara de pacat si asta este atât de hotarât încât cel ce gândeste si simte altfel este mincinos (I Ioan, 1, 8). Urmeaza atunci ca nu este clipa în care cineva sa nu aiba ceva pe constiinta, cu voie sau fara voie, si de aceea nu este clipa în care sa nu se tulbure pacea lui Dumnezeu. De aici urmeaza ca e cu totul de trebuinta sa ne curatim pururea constiinta ca sa fim împacati cu Dumnezeu. Iar constiinta se curata prin pocainta; prin urmare trebuie sa ne caim neîncetat. Caci pocainta spala orice spurcaciune din suflet si-l face curat (I Ioan, l, 9). Aceasta pocainta nu sta numai în cuvintele: iarta-ma, Doamne! miluieste-ma, Doamne; ci odata cu ele sunt de neînlaturat toate actiunile, care conditioneaza lasarea pacatelor, adica sa recunosti ca-ti sunt hotarât necurate gândul, privirea, cuvântul, sminteala sau altceva, sa-ti recunosti vinovatia si savârsirea lor, si sa nu cauti sa raspunzi printr-o îndreptare, ci sa te rogi, sa ti se ierte greselile pentru Domnul, pâna când se va împaca duhul. Cât despre pacatele mari, acestea trebuie imediat marturisite parintelui duhovnicesc, care sa-ti dea dezlegare de ele, fiindca acestea nu pot împaca duhul printr-o simpla pocainta zilnica. În chipul acesta, datoria unei neîncetate pocainte este totuna cu datoria de a tine constiinta curata si fara urma de învinuire (Sbornic Q 156).
„Apropiindu-ne de rugaciune“, scrie un alt povatuitor al rugaciunii lui Iisus, „trebuie sa-L rugam pe Domnul ca sa ne dea sa ne vedem starea noastra pacatoasa, nenorocita si neputinta noastra absoluta în a lucra binele, ca sa ne dea sa avem o inima zdrobita si îndurerata si sa simtim nevoia de ajutorul Lui cel dumnezeiesc si atotputernic, pe care sa-l si cerem printr-o rugaciune necurmata.“ „Rugaciunea lui Iisus“, continua el, neaparat trebuie sa fie scufundata în simtaminte de pocainta; aceasta stare nu trebuie curmata o viata întreaga, dupa cum învata despre acest lucru toti Sfintii Parinti. Îndeletnicindu-ne cu rugaciunea trebuie sa ne curatim inima de pacate si de împatimirile pamântesti, si prin aceasta, sa ne pregatim ca sa-L primim pe Domnul Iisus, într-o rugaciune curata, cereasca, neraspândita, unde se si petrece împacarea noastra si împartasirea duhovniceasca cu El. Si numai aici si anume într-o inima curata, în cea mai adânca si mai sincera smerenie, unita cu dragostea fata de aproapele, se si pot întocmi si pot lucra masurile cele mai înalte ale adevaratei rugaciuni din inima, care ne uneste pe noi cu Dumnezeu, si ne da sa gustam în El, din viata cea vesnica.“
Acelasi lucru îl scrie despre necesitatea duhului de pocainta în timpul lucrarii rugaciunii lui Iisus si Ep. Ignatie Breanceaninov: „Lucrarea rugaciunii lui Iisus trebuie luata de la început, iar nu de la mijloc sau de la sfârsit. O încep de la mijloc acei care, fara nici o pregatire, se silesc sa se suie cu mintea în templul inimii si de acolo sa înalte rugaciunea. De la sfârsit încep cei care, de îndata, cauta sa afle în sine dulceata harica a rugaciunii si celelalte lucrari harice ale ei. Însa trebuie luata de la început, adica sa faci rugaciunea cu luare aminte si cu evlavie, cu scop de a te pocai, îngrijindu-te numai ca aceste trei lucruri sa fie de fata laolalta în rugaciune“ (Opere, vol. 1, pag. 223).
În alt loc, Ep. Ignatie scrie: „de la orice pas gresit, de la orice ratacire sau înselare si amagire, de la orice simtamânt fals si nesanatos, de la începutul lucrarii rugaciunii lui Iisus, ne scapa numai un singur lucru – pocainta sau plânsul.
Când ne îndeletnicim cu rugaciunea lui Iisus si în genere cu rugaciunea, apoi suntem paziti pe deplin si cu toata siguranta de acel fel de smerenie, care se numeste plâns. Plânsul este simtamântul pocaintii din inima, întristarii mântuitoare pentru pacatosenie si neputintele felurite si multe la numar ale omului. Plânsul este duhul umilit, inima înfrânta si smerita, pe care Dumnezeu nu o va urgisi, adica nu o va lasa în stapânirea si batjocura dracilor, dupa cum le este lasata o inima trufasa, plina de parerea de sine, de încrederea în sine si slava desarta. Plânsul este singura jertfa, pe care o primeste Dumnezeu de la Duhul omenesc cel cazut, pâna la înnoirea duhului omenesc de catre Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Deci sa ne fie rugaciunea noastra patrunsa de simtamântul pocaintii, sa fie ea însotita de plâns si înselarea niciodata nu va izbuti asupra noastra“ (Opere, vol. 1, pag. 226).
Înca cu mai multa insistenta cere de la ucenicii sai, simtamântul de pocainta si îndurerarea inimii, în timpul când se lucreaza rugaciunea, marele staret moldovean schiarhimandritul Paisie Velicicovschi. El insista ca ei sa-si petreaca osteneala de rugaciune cu o „inima înfrânta“. El le aminteste cuvintele Sf. Ioan Scararul, care zicea: „Daca noi vom duce o viata chiar înalta, dar nu ne vom agonisi o inima îndurerata, apoi toate acestea sunt o prefacatorie si o desertaciune.“ Si Sf. Grigorie Sinaitul zice: „Îndurerarea inimii si smerenia si osteneala ascultarii, dupa masurile fiecaruia, cu neprihanirea inimii savârsesc lucrarea adevarului.“ Si tot el din nou: „Orice lucrare trupeasca si duhovniceasca, careia îi lipseste osteneala inimii, nu aduce vreodata rod celui ce o savârseste, caci Împaratia lui Dumnezeu se ia cu sila si numai cei ce se silesc o ajung, dupa cum a spus Domnul. Deci, chiar de s-ar fi ostenit cineva multi ani fara durere, sau se osteneste, însa nu se îngrijeste de pocainta, acela e strain de curatie, si nu e partas Duhului Sfânt.“ Si înca: „Cine se osteneste cu nepasare si lenevie, desi s-ar parea ca lucreaza mult, nu capata nici un rod, ca cei ce pasesc pe o cale lipsita de dureri, cad din pricina trândaviei în griji nefolositoare si se întuneca“. Acelasi lucru îl spune si Sf. Simeon Noul Teolog: „Cine nu urmeaza patimilor lui Hristos prin pocainta, lacrimi, smerenie, ascultare si rabdare, dar mai ales prin saracie si necazuri, defaimare si batjocura, si nu ajunge partas la moartea Lui cea de batjocura, acela nu poate fi partas la Învierea Lui cea duhovniceasca de aici si nu poate primi harul Sf. Duh, caci dumnezeiescul Pavel zice: „daca patimim împreuna cu El, apoi ne vom si preaslavi împreuna cu El. Caci fara de pocainta si fara de lacrimi, dupa cum am spus, nimic din cele spuse nu poate fi cândva si nu va fi nici în noi nici în altii.“ Tot el, în alt loc, zice: „Nimeni nu poate dovedi din dumnezeiestile Scripturi, ca ar putea sa se curete de patimi, fara de lacrimi si fara o umilinta de totdeauna, si ca cineva ar fi putut ajunge la sfintenie, sau sa primeasca pe Duhul Sfânt, sau sa-L vada pe Dumnezeu, sau sa-L simta înlauntru, în inima sa, fara o pocainta si umilinta de mai înainte, caci numai pe masura lacrimilor întristarii si pocaintii, toate acestea pot aprinde focul cel dumnezeiesc al umilintii.“ Si din nou zice: „Paziti-va ca sa nu-L pierdeti pe Hristos, voi, si sa nu plecati din viata aceasta, cu mâinile goale si atunci veti plânge si va veti boci.“
Citind aceste cuvinte ale Sf. Parinti, staretul Paisie, cu lacrimi, îi îndeamna pe frati sa împlineasca poruncile lui Hristos si sa-si câstige o inima înfrânta si smerita.
Având o inima ce se pocaieste, cel ce se apropie spre lucrarea rugaciunii lui Iisus trebuie sa se îngrijeasca, ca si viata lui sa fie potrivita cu aceasta sfânta lucrare si sa nu-i vorbeasca nimic împotriva. Aceasta este o a doua conditie ca rugaciunea lui Iisus sa fie facuta drept. Sfântul Macarie cel Mare scrie: „Pe cât de mari si negraite sunt bunatatile fagaduite de Dumnezeu, pe atât de multe se si cer, osteneli si nevointe, lucrate din nadejde si cu dragoste. Si acest lucru e limpede din urmatoarele: „De voieste cineva sa-Mi urmeze, sa se lepede de sine si sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze.“ (Matei 16, 24). Si înca: „De nu va urî cineva pe tata si pe mama, si pe frate si pe nevasta, si pe copii, pâna si sufletul sau, nu poate fi ucenicul Meu“ (Luc.14, 26). Însa cea mai mare parte dintre oameni sunt atât de nepriceputi, ca doresc sa primeasca împaratia, sa mosteneasca viata cea de veci, sa împarateasca vesnic împreuna cu Hristos (lucru foarte mare si mai presus de orice pricepere), însa traiesc dupa poftele lor, le urmeaza lor, mai bine zis, urmeaza aceluia care seamana în el astfel de gânduri desarte si vadit vatamatoare: (Cuv. Macarie Egipt. Cuv. IV, Cap. 22). „Cine se sileste pe sine din rasputeri, numai si numai pentru rugaciune, însa nu se osteneste pentru a-si câstiga smerenie, dragoste, blândete si întreaga ceata a celorlalte virtuti, nu le adânceste în sine în chip silit“, scrie acelasi Sf. Macarie „acela poate sa ajunga numai pâna acolo, ca uneori, în urma cererii lor, se atrage de el harul lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu, din bunatatea Sa fireasca, daruieste cu iubire de oameni, celor ce cer, lucrul pe care îl vor ei. Însa, daca cel ce primeste nu se deprinde cu celelalte virtuti pomenite de noi si nu se obisnuieste cu ele, apoi, sau ne lipseste de harul primit, sau înaltându-se, cade în trufie, sau, ramânând pe o treapta mai de jos, nu mai sporeste si nu creste. Tron si odihna, asa sa zicem, pentru Sf. Duh, sunt: smerenie, dragoste, blândete si, treptat-treptat, toate poruncile lui Hristos.“ (Sf. Macarie cel Mare).
Acelasi Sf. Macarie scrie: „Daca ne vom împodobi cu smerita cugetare, cu simplitatea sufletului si cu bunatate, apoi numai forma rugaciunii nu ne va aduce nici un folos.“ Si nu numai despre lucrurile cele bune de dinafara trebuie sa se îngrijeasca un lucrator al rugaciunii lui Iisus, ci si pentru ca sa ajunga la curatia dinlauntrul inimii. „Cum poate sa zica cineva despre sine: fiindca postesc, petrec în pustiu, îmi împart avutul, apoi sunt sfânt? Însa oare poate fi sfânt acela care nu si-a curatit pe omul sau cel dinlauntru? Si nu numai prin oprirea de la rau se ajunge la curatie, ci curatia cea adevarata se stinge numai prin nimicirea raului din constiinta sa. Deci intra, oricine ai fi tu, la sufletul tau, care e un captiv de razboi si un rob al pacatului, si cerceteaza-ti pâna în strafund, gândurile tale si adâncimea cugetelor tale o urmareste. Si vei vedea pe balaurul ce se târaste si se cuibareste în sânurile sufletului tau, care te-a omorât pe tine, prin otravirea unor parti din sufletul tau. Caci inima este o bezna nemasurata: daca tu îl vei omorî pe acest balaur, apoi atunci sa te lauzi, înaintea lui Dumnezeu, cu curatia ta. Iar de nu, apoi smereste-te ca un neputincios si pacatos, rugându-te lui Dumnezeu pentru cele ascunse ale tale.“ (Cuv. Macarie cel Mare, Cuv.1 Cap. l).
„Mai înainte de celelalte virtuti, simplitatea atât de inima cât si în vorbe, dragostea unuia fata de altul, si bucuria si smerenia, sa fie, neaparat, pusa drept o temelie în Fratime, ca sa nu zadarnicim osteneala noastra înaltându-ne unul în fata altuia si cârtind unul asupra altuia.“ (Cuv. Macarie cel Mare).
Cel ce doreste sa se apropie de Domnul si sa se învredniceasca de viata cea de veci, si sa ajunga casa lui Dumnezeu si vrednic de Duhul Sfânt, ca sa faca, fara de prihana si curat, rodurile dupa poruncile Domnului, trebuie sa înceapa astfel. Întâi, sa creada, cu tarie, în Domnul, si sa se lase în seama cuvintelor din poruncile Lui, si în toate sa se lepede de lume, ca mintea sa nu se lege de vreunul din lucrurile cele vazute, si pururea sa petreaca, fara de sovaiala, în rugaciuni si sa nu deznadajduiasca în asteptare, ca Domnul va cauta spre el si îi va ajuta oricând. Pe urma, mereu sa se îndemne pe sine spre orice lucru bun si spre toate poruncile Domnului, desi pacatul, ce petrece în inima, n-ar dori acest lucru. Adica sa te silesti spre smerenie, în fata tuturor oamenilor, sa te socoti mai rau si mai mic decât toti, fara a-ti cauta cinste sau lauda, sau slava, dupa cum cere, acest lucru Evanghelia, ci pururea sa ai înaintea ochilor numai pe Domnul si poruncile Lui si sa te silesti sa-I placi numai Lui. La fel sa te silesti spre blândete; desi inima s-ar împotrivi acestui lucru. De asemenea sa fii milostiv, binevoitor, compatimitor, bun, silindu-te spre acestea pe cât e cu putinta. Si sa ai mereu înaintea ochilor tai si smerenia si viata si purtarea Domnului, tinându-le pururea minte, fara uitare, ca pe o icoana si o pilda pentru tine. Si din rasputeri sa te silesti sa petreci necurmat în rugaciune, mereu crezând si cerând ca Domnul sa vina si sa faca locas în el si sa-l povatuiasca si sa-l întareasca întru toate poruncile Sale, si cu sufletul lui sa ajunga casa pentru Iisus Hristos. Si astfel lucrând acum toate din sila si împotriva voii inimii, el se va obisnui pe urma cu orice lucru bun, cu pomenirea de totdeauna a Domnului, cu asteptarea de totdeauna a marelui sau Har si a dragostei. Si atunci Dumnezeu, vazând o astfel de osteneala a lui si o silire spre bine, îi va da lui adevarata rugaciune a lui Hristos, îi va da un adânc de îndurerare, o adevarata iubire de oameni, si ca sa zicem mai simplu, îi va da lui toate roadele duhovnicesti. (Cuv. Macarie cel Mare, Cuv. 1, Cap. 13).
Noi am aratat calitatile pe care trebuie sa le întareasca în sine un lucrator al rugaciunii lui Iisus, însa trebuie sa mai aratam si lucrurile cu care el trebuie sa se lupte înlauntrul sau; acestea sunt: raspândirea luarii aminte, greutatea cu care se aduna în cuvintele rugaciunii, ratacirea gândurilor, precum si cugetele straine ce patrund mereu în cap. Toate acestea la cei începatori se înving nu prin puterile proprii, ci prin smerita scapare sub acoperamântul lui Dumnezeu, prin lucrarea rugaciunii lui Iisus. Pe masura ce aceasta rugaciune se întareste tot mai mult si mai mult în inima, si cu cât simtamântul de „stare“ înaintea lui Dumnezeu devine tot mai viu si mai adânc, cu atât rugaciunea ajunge mai curata si mai sloboda de raspândire si cugete.
La Ep. Ignatie Branceaninov gasim urmatoarea lamurire despre împartirea cugetelor dupa originea lor: „Cel ce a pasit cu mintea la nevointa rugaciunii, trebuie sa se lepede mereu si mereu se va lepada atât de toate cugetele si simtirile firii cazute, precum si de toate cugetele si simtirile aduse de duhurile cele cazute, oricât de frumoase la chip ar fi si unele si altele din cugete si simtiri; el trebuie sa mearga mereu pe acea cale strâmta a rugaciunii, ce se face cu cea mai mare luare aminte, fara sa se abata la stânga sau la dreapta. Abaterea spre stânga eu o numesc parasirea rugaciunii de catre minte, ca sa stea de vorba cu cugetele cele desarte si pacatoase; iar abaterea spre dreapta, eu numesc parasirea rugaciunii de catre minte ca sa stea de vorba cu cugetele care par bune. Patru feluri de cugete si simtiri lucreaza asupra celui ce se roaga; unele rasar din harul lui Dumnezeu, sadit în fiecare crestin ortodox, prin Sf. Botez, altele ne sunt propuse de Îngerul-Pazitor, altele se ivesc din firea cea cazuta, în sfârsit, altele sunt aduse de duhurile cele cazute. Cugetele celor doua feluri dintâi; mai drept, amintirile si simtirile sporesc rugaciunea, o învioreaza, întaresc luarea aminte si simtamântul de pocainta, aduc umilinta, plânsul din inima, lacrimile, dezvaluiesc înaintea privirilor celui ce se roaga, cât e de mare pacatosenia lui si adâncimea caderii omului, îi aduc aminte de moarte, de care nu poate scapa nimeni, ca ceasul ei, care nu ne este cunoscut, de nefatarnica si înfricosata judecata a lui Dumnezeu, de munca cea vesnica, care e asa de cumplita încât întrece orice pricepere omeneasca. În cugetele si simtirile firii cazute, binele e amestecat cu raul, iar în cele dracesti raul adesea e acoperit prin bine, lucrând uneori si ca rau descoperit. Cugetele si simtirile celor doua feluri de pe urma lucreaza împreuna din pricina legaturii si partasiei duhurilor cazute cu firea omeneasca cea cazuta, si cel dintâi rod al lucrarii lor e îngâmfarea, iar în rugaciune, raspândirea. Dracii, aducând întelesuri care par duhovnicesti si înalte, ne abat, prin ele, de la rugaciune, stârnesc o bucurie plina de slava desarta, o îndulcire, o multumire de sine, pentru ca a-i fi descoperit cea mai tainica învatatura crestina. Dupa teologia si filozofia draceasca patrund în suflet cugete si naluciri desarte si înfricosate, care rapesc, nimicesc rugaciunea, destrama buna asezare a sufletului. Dupa roade se cunosc si simtirile care par numai bune.“ (Opere, vol. l, pag. 211).
Ma veti întreba daca se observa în aceasta perioada de la început vreun fel de roade ale acestei lucrari? Fara îndoiala ca se observa, daca cineva îndeplineste cu staruinta conditiile de mai sus, adica daca se roaga cu luare aminte, cu evlavie si cu un simtamânt de pocainta.
Ep. Teofan socoteste drept cel mai însemnat rod al lucrarii de rugaciune nu dulceata, ci frica de Dumnezeu si zdrobirea (Sbornicul despre rugaciunea lui Iisus, 226).
Episcopul Ignatie astfel vorbeste despre roadele rugaciunii: „Cele dintâi roade ale rugaciunii le capatam aflând noi luarea aminte si smerenia. Aceste roade se arata înaintea celorlalte, în orice rugaciune savârsita asa cum se cuvine, dar mai ales din rugaciunea lui Iisus, a carui lucrare sta mai presus decât cântarea de psalmi si decât celelalte rugaciuni graite. Din luare aminte se naste umilinta; iar din umilinta se adânceste luarea aminte. Ele se împuternicesc nascându-se una pe alta; ele aduc rugaciunii o adâncime, dând, cu încetul, viata inimii, ele îi aduc curatenie, înlaturând raspândirea si visarea. Ca si adevarata rugaciune, luarea aminte si umilinta sunt daruri ale lui Dumnezeu“ (Sbornicul despre rugaciunea Iui Iisus, Q 74).
Acelasi lucru îl spune si Episcopul Teofan: „Roadele rugaciunii sunt concentrarea atentiei în inima si caldura. Aceasta este o lucrare fireasca. Oricine poate ajunge aici. Si oricine poate face aceasta rugaciune, nu numai monahul ci si mireanul.“ (Sbornicul despre rugaciunea lui Iisus, Q 77).
La Ep. Ignatie citim, mai departe, urmatoarele cuvinte despre roadele rugaciunii, atunci când ramânem statornici în ea: „Sa ne rugam neîncetat, cu rabdare, insistent. Dumnezeu, la vremea sa, va da rugaciunea harica curata acelui care se roaga fara lenevire si neîncetat cu rugaciunea sa pacatoasa, care nu paraseste, din pricina putinatatii de duh, nevointa rugaciunii, atunci când rugaciunea nu i se daruieste un timp mai îndelungat. O pilda de reusita rugaciunii insistente a lui Iisus o vedem în Evanghelie. Când Domnul, urmat de ucenici si de o multime de popor, iesea din Ierihon, atunci orbul Bartimeu, care sedea lânga cale si cersea milostenie, aflând ca Domnul trece alaturi, a început sa strige: Iisuse, Fiul lui David, milueste-ma! Îl opreau sa strige, însa el mai vârtos striga. Urmarea acestui strigat neîncetat a fost vindecarea orbului de catre Domnul. Asa sa strigam si noi cu toate cugetele si simtirile pacatoase ce se ridica din firea noastra cea cazuta si sunt aduse si de diavol, ca sa ne împiedice strigatul nostru de rugaciune si fara de îndoiala vom capata mila.“
„Din rugaciunea cea neîncetata, nevoitorul ajunge la saracia cea duhovniceasca: învatând sa ceara necontenit ajutorul lui Dumnezeu, pe nesimtite îsi nimiceste încrederea în sine; încât, daca face ceva bun, nu vrednicia lui va vedea el, în aceasta fapta, ci mila lui Dumnezeu, pe care neîncetat i-o cere Celui Prea Înalt. Rugaciunea cea necurmata duce pe om la dobândirea credintei, pentru ca el necontenit se roaga, începe sa simta neîncetat prezenta lui Dumnezeu. Simtirea aceasta poate creste încet-încet si în asa masura se poate întari, încât ochiul mintii sa poata vedea mai limpede pe Dumnezeu, în Pronia Lui, decât cum vede ochiul simtit lucrurile materiale ale lumii; iar inima poate ajunge sa simta prezenta lui Dumnezeu. Cel ce Îl vede în chipul acesta pe Dumnezeu si Îi simte prezenta, nu poate sa nu creada în El, cu o credinta vie, care se adevereste prin fapte. Rugaciunea neîncetata nimiceste viclenia prin nadejdea în Dumnezeu, calauzeste duhul catre sfânta simplitate dezobisnuind mintea de gândurile cele cu multe si felurite chipuri, de încoltirea acelor începuturi de gând, cu privinta la noi însine si la aproapele, pastrându-ne pururea mintea la saracie si smerenia întelesurilor ce alcatuiesc dumnezeiasca învatatura. Cel ce se roaga neîncetat, se dezvata treptat de deprinderea de a visa si de a se împrastia cu mintea; el se leapada de grija de cele multe si desarte, cu atât mai mult cu cât învatatura cea sfânta si smerita i se va adânci în suflet si se va înradacina într-însul. În sfârsit, el poate ajunge catre starea de pruncie, cea poruncita de cuvântul Evangheliei, sau sa se faca nebun întru Hristos, adica sa arunce întelepciunea lumii, cea cu nume mincinos, primind de la Dumnezeu o întelepciune duhovniceasca mai presus de fire. Prin rugaciunea neîncetata, se spulbera duhul iscodirii, al fricii, al neîncrederii. Toti oamenii încep sa para mai buni; iar dintr-un asemenea zalog, pe care ti l-ai pus în inima, fata de oameni, se naste dragostea pentru ei. Cel ce se roaga neîncetat întru Domnul, îl cunoaste pe Domnul ca pe Domnul, dobândeste frica Lui Dumnezeu, cu frica si curatenie intra întru curata dragoste dumnezeiasca. Iubirea lui Dumnezeu îsi umple astfel biserica cu darurile Duhului.“ (Sbornicul despre rugaciunea lui Iisus, Q 38).
„Rodul rugaciunii e o privire din ce în ce mai larga la greselile sale si la pacatosenia sa, din care pricina sporeste umilinta si se preface în plâns. Plâns e numita o umilinta prea îmbelsugata, însotita de îndurerarea unei inimi zdrobite si smerite, care izvoraste din adâncul inimii si cuprinde sufletul. Pe urma vin simtirile prezentei lui Dumnezeu, amintirea vie a mortii, frica de judecata si de osânda. Toate aceste roade ale rugaciunii sunt însotite de plâns si, la vremea sa, sunt umbrite de o simtire sfânta, duhovniceasca a fricii de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu e o simtire cu totul noua. Din îndemnurile acestei lucrari minunate încep sa se topeasca patimile, mintea si inima încep sa fie atrase catre o îndeletnicire neîncetata cu rugaciunea. Dupa o sporire oarecare, vine simtirea linistii, smereniei si dragostei fata de Dumnezeu si aproapele, fara osebirea celor buni de cei rai, rabdarea necazurilor, ca unor îngaduiri si lecuiri din partea lui Dumnezeu, de care are neaparat nevoie pacatosenia noastra. Dragostea de Dumnezeu si aproapele, care vine treptat din frica de Dumnezeu, e pe deplin duhovniceasca, nelamurit de sfânta, subtire, smerita, se osebeste cu o osebire nesfârsita de dragostea omeneasca cea din starea ei obisnuita; nu poate fi asemanata cu nici un fel de dragoste, care se misca în firea cea cazuta, oricât de dreapta si sfânta ar fi aceasta dragoste fireasca. E îngaduita legea firii, care lucreaza în timp; însa legea cea vesnica, legea cea duhovniceasca e cu atât mai presus de ea, cu cât Sfântul Duh e mai presus de duhul omului. Despre roadele de mai departe si despre urmarile rugaciunii celei cu numele cel Prea Sfânt al Domnului Iisus, ma opresc de a mai vorbi, încheie Ep. Ignatie cuvintele sale: „fericita încercare sa ma învete si pe mine si pe altii aceste lucruri.“ (Opere, pag. 290–291).“
Astfel sunt roadele rugaciunii lui Iisus, ce se daruiesc de Dumnezeu si se câstiga treptat de lucratorii ei staruitori, dupa marturisirea încercatilor ei povatuitori.
Cu acestea vom încheia convorbirea noastra cea dintâi despre rugaciunea lui Iisus, si data viitoare vom continua convorbirea noastra atât despre rugaciunea lucratoare, ostenitoare, cât si despre rugaciunea lui Iisus, de sine miscatoare si despre acele greutati si greseli care se întâmpla în timpul acestei lucrari cu mintea (sau a mintii).

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul