Religio

Cartea:

Cărți

Ce este rugăciunea şi care este legătura rugăciunii lui Iisus cu rugăciunea de obşte

11. A savârsi rugaciunea înseamna sa stai în fata lui Dumnezeu, cu mintea întru inima, unde se aduc proslaviri, multumiri, cereri si pocainta deplina, înfrânare. Aici totul este lucru duhovnicesc. Radacina tuturor este frica lui Dumnezeu cea plina de evlavie, din care rasare credinta în Dumnezeu, închinarea vietii la picioarele Domnului, nadejdea, lipirea de Dumnezeu cu simtamântul dragostei care uita toate cele ce stau în legatura cu faptura. Când rugaciunea se face cu putere, atunci toate aceste simtiri si miscari duhovnicesti se arata în inima cu aceeasi putere cu care si rugaciunea se face.
Dar în ce fel de legaturi sta rugaciunea lui Iisus cu tot acest întreg de stari duhovnicesti?
E acelasi fel de legatura pe care-l are si caldura care se revarsa sporind înlauntrul inimii si împrejurul ei din lucrarea acestei rugaciuni.
Deprinderea în ale rugaciunii nu se statorniceste deodata, ci cere o munca îndelungata si o osteneala, care pâna la sfârsit, trebuie sa biruie firea noastra.
Si iata ca tocmai în aceasta truda de întemeiere a deprinderii noastre pentru nevointa rugaciunii, ne ajuta mai bine decât orice mijloc – rugaciunea lui Iisus si caldura care o însoteste.
Baga de seama însa, ca acestea sunt mijloace, iar nu însusi lucrul. E cu putinta sa ai rugaciunea lui Iisus sa ai si caldura, si totusi sa n-ai adevarata rugaciune.
Asa este, oricât ar fi de ciudat!
Când ne rugam trebuie sa stam cu mintea înaintea lui Dumnezeu si numai la El sa ne gândim. Cu toate acestea în capul nostru se ciocnesc diferite gânduri ce abat mintea de la Dumnezeu. Astfel pentru ca sa învatam mintea sa stea într-un singur loc, Sfintii Parinti învata folosirea unor rugaciuni scurte, pe care ei se deprindeau sa le rosteasca neîncetat. Aceasta neîncetata repetare a unor rugaciuni scurte pastreaza, pe de o parte mintea în gândirea de Dumnezeu si, pe de alta parte, împrastie toate gândurile laturalnice. Aceste rugaciuni mici si scurte erau felurite. La noi s-a statornicit în chip deosebit si a devenit o predanie de obste rugaciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse, Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul“!
Iata, prin urmare, ce este rugaciunea lui Iisus. Ea este una din rugaciunile mici si scurte ce se rostesc prin cuvinte ca si toate celelalte rugaciuni mici si scurte. Parintii însa ne învata ca, în savârsirea ei, sa ne pastram mintea doar într-Unul Dumnezeu.
Daca ne deprindem cu aceasta rugaciune si daca o lucram cum trebuie, mintea se afla într-adevar cu gândul neîncetat numai la Dumnezeu.
Cum însa, pomenirea lui Dumnezeu într-o inima sincera si credincioasa este în chip firesc însotita de simtiri bogate în evlavie, în nadejde, în multumire, în credinciosie si daruire de la sine la voia lui Dumnezeu si alte simtiri duhovnicesti, atunci noi numim rugaciunea lui Iisus – care naste si pastreaza amintirea lui Dumnezeu – rugaciune duhovniceasca. Si asta pe buna dreptate când ea este însotita de aceste simtaminte duhovnicesti. Dar când nu se însoteste de astfel de lucrari, atunci ea ramâne o vorbarie pe din afara, ca orice alta rugaciune asemanatoare. Asa trebuie sa le întelegem cele despre rugaciunea lui Iisus.
Si acum ce însemneaza caldura de care este însotita îndeletnicirea cu aceasta rugaciune?
Pentru ca mintea sa se statorniceasca într-un singur loc prin folosirea unei rugaciuni scurte, trebuie s-o coborâm cu mare purtare de grija în inima; fiindca daca ramâne în cap, unde se perinda atâtea gânduri potrivnice, mintea nu va izbuti sa se adune la un loc.
Când însa luarea aminte se va coborî în inima, atunci ea va atrage acolo, într-un singur punct, toate puterile sufletului si ale trupului. Aceasta concentrare a întregii vieti omenesti într-un singur loc trezeste acolo o simtire deosebita, si aceasta simtire este chiar începutul viitoarei calduri. Simtirea aceasta, care la început este usoara, abia ca o adiere, sporeste mereu, se împuterniceste, patrunde în adânc si din rece cum era la început, trece într-o simtire calda, prinzându-ne întreaga luare aminte într-însa. Si de aceea, la început, se întâmpla ca luarea aminte nu poate fi tinuta în inima decât prin încordarea vointei, dar mai târziu aceasta putere a atentiei naste în suflet o caldura care ne tine apoi luarea aminte, fara o deosebita încordare a vointei. Dupa aceasta, ele se sprijina una de alta si trebuie sa se petreaca nedespartite, fiindca împrastierea mintii raceste caldura, iar micsorarea caldurii slabeste luarea aminte.
De aici legea vietii duhovnicesti: pastreaza-ti inima întru simtirea de Dumnezeu si vei avea totdeauna cu tine aducerea aminte de Dumnezeu. Aceasta a spus-o undeva Sf. Ioan Scararul.
Acum se naste întrebarea: caldura aceasta este oare duhovniceasca? Nu, nu este duhovniceasca, ci e fireasca, e legata de sângele nostru. Dar întrucât ea ne pastreaza mintea în inima, si, prin aceasta, mijloceste acolo sporirea miscarii aratate mai sus, se numeste duhovniceasca – dar numai atunci când nu se însoteste cu o dulceata a simtirilor, oricât ar fi ea de usoara, ci tine sufletul si trupul într-o stare de trezvie.
De aici urmeaza: atâta timp cât caldura, care însoteste rugaciunea lui Iisus, nu este împreunata si cu simtamintele duhovnicesti, nu trebuie s-o numim duhovniceasca, ci s-o socotim doar drept caldura ce vine din firea sângelui. Asa fiind, ea nu este totusi rea, daca nu are legatura cu acea dulceata a simtirilor, oricât de usoara ar fi ea; dar daca are, atunci ea este rea, si trebuie sa fie alungata.
O astfel de lucrare nepotrivita se întâmpla numai atunci când caldura coboara mai jos de inima. Iar o a doua lucrare nepotrivita se face când cineva, îndragind caldura, aceasta îsi opreste dintre toate numai pe ea, fara sa se mai îngrijeasca de simtirile duhovnicesti si chiar de aducerea aminte de Dumnezeu, ci numai sa-i fie lui aceasta caldura; ispita aceasta este cu putinta, desi nu li se întâmpla tuturor si nici întotdeauna, ci doar la anumite rastimpuri. Trebuie sa observam aceasta si s-o îndepartam caci altfel nu va ramâne decât o caldura venita din sânge, întru totul animalica. În nici un chip nu trebuie sa socotim ca aceasta caldura este duhovniceasca sau harica. Duhovniceasca nu poate fi numita caldura aceasta decât atunci când este însotita de miscari duhovnicesti, înrudite cu rugaciunea. Cine o numeste duhovniceasca, fara sa aiba aceste simtaminte, acela îngaduie nedreptatea. Iar cine o numeste harica este si mai nedrept.
Caldura darului este cu totul altceva si este cu adevarat duhovniceasca. Ea e dezlegata de trup si nu pricinuieste în trup schimbari, ce pot fi aflate prin simturile trupesti, ci se învedereaza printr-o simtire dulce, duhovniceasca.
Dupa asemenea simtire, oricine poate usor hotarî, deslusi caldura… Asta trebuie s-o faca fiecare; tot ce este în afara de caldura cu adevarat duhovniceasca nu-si are locul si întrebuintarea aici.

12. Avem însa o rugaciune pe care omul o face de la sine si avem o rugaciune pe care omul o aduce în dar Celui ce se roaga (I Regi, 2, 9). Cine n-o cunoaste pe cea dintâi? Trebuie sa fie cunoscuta cea din urma, macar întru începuturile ei. Când cineva începe sa se apropie de Domnul, cea dintâi lucrare – pe care o face – este rugaciunea. El începe sa se duca la biserica, iar acasa se roaga dupa carticica lui de rugaciuni, sau fara ea; dar gândurile îi fug mereu. Nu le poate stapâni deloc. Dar pe masura ce îsi da osteneala în rugaciune, gândurile mai mult i se linistesc si rugaciunea ajunge mai curata. Totusi, vazduhurile sufletului nu se curata pâna nu se încinge în suflet focul cel duhovnicesc. Acest foc, mic de tot la început, este lucrarea darului dumnezeiesc, dar nu a unui dar deosebit, ci a unuia de obste, pentru toti: el se descopera ca o urmare a unei anumite curatiri ce se împlineste în toata asezarea normala a omului ce râvneste la el. Când se va încinge acest mic foc, adica se va statornici o caldura neîntrerupta în inima, atunci viforul gândurilor se va curma. Si se întâmpla atunci cu sufletul ceea ce s-a întâmplat cu femeia ce avea pierdere de sânge: „pierderea sângelui ei a stat“ (Luca 8, 44).
Aceasta treapta a rugaciunii este întrucâtva mai apropiata de rugaciunea neîncetata. Iar drept lucrare mijlocitoare îi slujeste rugaciunea lui Iisus. Si aici ajungem hotarul pâna la care poate ajunge rugaciunea facuta din propriile puteri ale omului. Cred ca toate acestea va sunt foarte lamurite.
Dincolo de treapta aceasta, avem rugaciunea cea care se afla în ea, iar nu cea care se va face de catre omul singur: Pe om îl afla duhul rugaciunii si îl trage înlauntrul inimii. E ca si cum cineva ar lua pe altul si l-ar trage cu putere dintr-o încapere în alta. Aici sufletul este legat de o putere din afara si se tine cu placere înlauntru atâta timp cât asupra lui sta duhul care l-a aflat. Cunosc doua trepte ale acestei aflari. La întâia sufletul vede tot, îsi da seama de sine însusi, cât si de starea lui din afara si poate sa judece toate si sa calauzeasca liber si poate chiar sa curme aceasta stare, când vrea. Si asta trebuie sa fie de înteles.
La Sfintii Parinti însa, si mai ales la Sfântul Isaac Sirul, mai este înca o a doua treapta a rugaciunii, care ni se da sau se afla în noi. Mai presus de treapta ce am aratat, la el se gaseste si rugaciunea pe care dânsul o numeste extazul sau rapirea. Si aici de asemenea duhul rugaciunii îl afla pe om, dar sufletul, care este tras, intra în astfel de vederi ale descoperitorilor, încât îsi uita starea lui din afara, nu mai cugeta, ci numai contempleaza si nu mai are putinta sa se calauzeasca liber sau sa-si curme aceasta stare. Iata, aceasta este rugaciunea, din vremea rapirii sau contemplarii. La unii ea este însotita de luminarea fetii, de o lumina ce îi cuprinde de jur împrejur, iar la altii de înaltarea trupului în aer. În aceasta stare Sf. Apostol Pavel a fost rapit în rai. Si Sf. Prooroci se aflau în aceasta stare, când îi ridica Duhul.
Uimirea va va cuprinde când veti vedea cât de mare e mila lui Dumnezeu pentru noi, pacatosii. Pentru putina noastra osteneala, iata cu ce alese daruri suntem învredniciti! Oricarui ostenitor îi putem spune cu îndrazneala: osteneste-te ca ai pentru ce!

13. Cea mai usoara cale de înaltare spre rugaciunea neîntrerupta este deprinderea rugaciunii lui Iisus si înradacinarea ei în adâncul fiintei noastre. Barbatii cei mai încercati în viata duhovniceasca, înteleptiti de Dumnezeu, au aflat aceasta cale unica si simpla – care este totodata a toate lucratoare – spre întarirea duhului în toate faptele duhovnicesti, precum si în toata viata de nevointa duhovniceasca. Iar în îndrumarile lor, ei ne-au lasat rânduieli amanuntite asupra-i.

Cuvinte cheie: , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul