Religio

Cartea:

Cărți

Continuarea convorbirii despre rugăciunea lui Iisus cea lucrătoare

Continuarea convorbirii despre rugăciunea lui Iisus cea lucrătoare; despre mijoacele prin care se învaţă această rugăciune, despre greutăţile, nedumeririle şi greşelile ce se ivesc în timpul acestei rugăciuni şi despre rugăciunea harică, de sine mişcătoare
Monahul. Cu binecuvântare, să continuăm convorbirea noastră.
Preotul. Iertaţi-mă, părinte, dar eu vreau să amintesc făgăduinţa Dv. de a-mi lămuri deosebirea între treptele rugăciunii lui Iisus, potrivit cu vârsta cea duhovnicească şi cu sporirea celor ce lucrează această rugăciune.
Monahul. Dv. vă interesaţi de această latură a problemei numai dintr-o dorinţă de a şti teoretic acest lucru sau pentru că, prin încercare, aţi cunoscut cei dintâi paşi ai acestei lucrări de rugăciune şi căutaţi îndrumări pentru mai departe? Dacă chestiunea aceasta vă interesează numai din punct de vedere teoretic, apoi răspunsul la această întrebare, fiind doar un câştig al minţii şi memoriei Dv. nu vă va aduce cine ştie ce folos.
Eu îmi amintesc un caz, când un ucenic se plângea stareţului său, că, după ce a citit cartea Sf. Ioan Scărarul, în mintea lui n-a rămas nimic. Stareţul i-a răspuns: „Această carte o poţi ţine în minte numai lucrând-o. Îmi vine în minte şi alt caz petrecut cu cuviosul Pavel cel Preaprost, care l-a rugat pe Sf. Antonie să-l înveţe Psaltirea. Şi când Antonie a rostit cele dintâi cuvinte: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor“, apoi cuviosul Pavel l-a oprit şi a zis: „Aşteaptă, celelalte mi le vei spune când voi învăţa să le împlinesc pe cele spuse de tine.“
Din aceste pilde, Dv. vedeţi că ştiinţa vieţii celei duhovniceşti se învaţă nu printr-o însuşire teoretică cu mintea, ci prin încercarea practică a vieţii.
Preotul. Vă mulţumesc, părinte, pentru această lămurire, însă eu totuşi aş dori să ştiu cât mai multe despre rugăciunea lui Iisus, chiar înainte de a începe s-o lucrez practic, ca să-mi pot vedea cât mai limpede vârsta mea cea duhovnicească şi locul unde stau duhovniceşte, precum şi întreaga cale a rugăciunii ce-mi stă înainte, şi astfel să păşesc pe această cale mai conştient, mai liniştit şi mai sigur.
Monahul. Ei bine, fie cum ziceţi Dv. Vă amintiţi că data trecută am vorbit despre ceea ce se numeşte rugăciunea lui Iisus, ce însemnătate are în viaţa noastră duhovnicească îndeletnicirea cu această rugăciune, ce condiţii sunt trebuincioase pentru lucrarea ei binefăcătoare, şi ce fel de roadă aduce ea în sufletul nostru. Convorbirea de acum va completa, în parte, cele ce n-au fost spuse data trecută, iar, în parte, vom continua să adăugăm şi alte lucruri noi; anume vom vorbi, cum trebuie să ne deprindem cu rugăciunea lui Iisus şi ce fel de greutăţi, nedumeriri şi greşeli ni se pot întâmpla, şi numai după aceea vom vorbi despre rugăciunea harică.
După cum s-a spus deja data trecută, în lucrarea rugăciunii lui Iisus, e foarte important să se ţină seama de păstrarea unei ordini şi continuităţi. Orice grăbire, nerăbdare, sărituri înainte, dorinţe de a ajunge la rezultatele cele de pe urmă ale rugăciunii, fără a trece cale premergătoare înceată şi dureroasă, nu numai că nu se împacă cu simţământul de evlavie, în ce priveşte rugăciunea, ci încă îl sortesc pe lucrător la o deplină nereuşită şi nerodire a ostenelilor lui, ba încă şi mai mult, ajung o pricină de înşelare de sine şi amăgire, care duc şi până la vătămarea minţii. Să ferească Domnul pe lucrătorul rugăciunii lui Iisus de această cale falsă şi pierzătoare! De aceea, povăţuitorii acestei lucrări şi cer de la ucenicii lor să nu se smucească de capul lor înainte, ci cu luare aminte, ce-i cu putinţă, cu evlavie, cu un simţământ de pocăinţă şi cu osteneală necurmată, să îndeplinească lucrarea de la început a rugăciunii, aşteptând cu răbdare până când însuşi Domnul, când va găsi că e nevoie, să-i ridice pe ei pe treapta următoare. Aceasta este singura rânduială dreaptă a unei sporiri în rugăciune. E cu putinţă să te apropii de această lucrare mult mai simplu şi mai sincer, fără a te încorda şi fără a te sili să storci din tine cutare sau cutare simţăminte, lăsând toate acestea în voia lui Dumnezeu. Să nu te gândeşti deloc că începi un lucru oarecare mare, deosebit, prin care să te deosebeşti de ceilalţi oameni. Numai un singur lucru trebuie, să te socoteşti în faţa lui Dumnezeu un păcătos, care caută mântuirea şi orânduirea sufletului şi vieţii sale, prin lucrarea sfintei rugăciuni a lui Iisus. Trebuie să ai în inima ta o credinţă sinceră, mică măcar cât un grăunte de muştar, că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi adevăratul Dumnezeu – este într-adevăr Mântuitorul nostru, Izbăvitorul nostru, al lumii, Cel făgăduit, care sigur poate să facă viu şi sufletul meu şi să aprindă în el o viaţă adevărată, curată şi sfântă. Fără o astfel de credinţă, chiar rugăciunea e cu neputinţă. Ea ajunge o vorbă goală, deşartă şi fără de rod. Pe măsură ce lucrăm rugăciunea lui Iisus, credinţa noastră cea slabă se va întări şi se va înflăcăra şi, în sfârşit, va ocupa în inima noastră cel dintâi şi cel mai de seamă loc. Mai departe trebuie să ne silim să împlinim tot ce ne-a poruncit Domnul Iisus Hristos în sfânta Sa Evanghelie, ca să facem, prin fapte să ne dovedim credinţa, să avem dragoste nefăţarnică către aproapele, să ne socotim mai răi decât toată făptura şi printr-o inimă îndurerată şi zdrobită să ne simţim păcatele noastre. De la lucrarea rugăciunii lui Iisus, luarea aminte se va aduna, gândurile nu se vor mai împrăştia, gândurile cele deşarte şi necurate îşi vor pierde din obrăznicia lor.
În ordinea continuităţii, vom începe această convorbire prin a expune acele sfaturi practice, pe care le dă Ep. Teofan, tuturor celor ce doresc să deprindă o rugăciune dreaptă. De la început, el vorbeşte despre rugăciune în general, iar pe urmă despre rugăciunea lui Iisus, aparte. Sfaturile lui sunt cuprinse în următoarele, pentru rugăciune în general:
1. Alege-ţi pravila de rugăciune cea de dimineaţa, cea de zi şi cea de seara.
2. Pravila să fie mică de la început, ca să nu-l îndepărteze pe omul ce nu-i obişnuit cu această lucrare şi cu osteneala duhului.
3. Trebuie făcută totdeauna cu frică (cu evlavie), cu siguranţă (stăruinţă) şi cu luare aminte.
4. Se cere să stai în picioare, să faci mătănii, să îngenunchiezi, să faci semnul crucii, iar uneori să cânţi.
5. Cu cât mai des te aşezi la această rugăciune cu atât e mai bine… nu mult, ci cât mai des.
6. Ce fel de rugăciuni să citeşti, e arătat în cartea de rugăciuni. Dar e bine să o deprinzi pe una, ca începând-o pe ea, de îndată să se aprindă duhul.
7. Pravila de rugăciune e simplă: stând la rugăciune, rosteşte-o cu frică şi cu cutremur (cu evlavie) ca la urechile lui Dumnezeu, însoţind-o de semnul crucii, închinăciuni, cădere cu faţa la pământ, potrivit cu mişcările duhului.
8. Pravila luată trebuie îndeplinită nepărat totdeauna, însă acest lucru nu te împiedică ca să mai adaugi, dacă te îndeamnă inima.
9. Citirea şi cântarea în auz sau pe şoptite, sau în tăcere, e la fel, căci Domnul este aproape. Însă, uneori e mai bine să faci toată rugăciunea într-un fel, iar alteori altfel.
10. Cu tărie să ţii minte ţinta rugăciunii (scopul), celei de pe urmă. Acea rugăciune e bună care se termină cu căderea plină de simţire înaintea lui Dumnezeu: „cu judecăţile pe care le ştii, mântuieşte-mă“.
11. Sunt trepte ale rugăciunii: cea dintâi treaptă e rugăciunea trupească, cu mai mult citit, cu stare în picioare, cu mătănii. Luarea aminte fuge, inima nu simte, plăcere nu e; aici e răbdare şi osteneală. Cu toate acestea însă hotărăşte-te şi la rugăciune. Aceasta e rugăciunea lucrătoare. A doua treaptă e rugăciunea cu luarea aminte; mintea se adună la ora de rugăciune şi poate s-o rostească toată în mod conştient fără risipire. Luarea aminte se uneşte cu cuvântul cel scris şi-l rosteşte ca pe al său. A treia treaptă e rugăciunea simţită; de la luare aminte se încălzeşte inima şi ce e acolo în gând aici ajunge simţire. Acolo cuvântul e zdrobitor, iar aici e zdrobirea. Cine a ajuns la simţire, acela se roagă fără cuvinte, căci Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. De aceea acest lucru este şi culmea creşterii în rugăciune, aşezându-te la rugăciune să treci de la simţire la simţire.
12. Dar oricât de desăvârşit s-ar socoti pe sine, în rugăciune, pravila de rugăciune nu trebuie părăsită niciodată, ci trebuie făcută, după cum s-a arătat mai sus, şi totdeauna trebuie început de la rugăciunea lucrătoare. Cu aceasta trebuie unită şi cea a minţii, iar după ele va veni şi cea a inimii. Fără cea dintâi (lucrătoare) pierde şi aceasta de pe urmă, şi omul va socoti că se roagă, iar de fapt acest lucru nu se va petrece.
13. Când simţământul de rugăciune va ajunge să fie necurmat, atunci începe rugăciunea cea din duh, care e un dar al Duhului lui Dumnezeu, Care se roagă pentru noi – ultima treaptă de rugăciune ce poate fi atinsă. Însă este, se zice, o rugăciune ce nu poate fi atinsă cu mintea, sau care depăşeşte hotarele conştiinţei (aşa la Sf. Isaac Sirul), (Ep. Teofan, Calea către mântuire, pag. 240–241).
Aceasta este ordinea lucrării de rugăciune în general. Multe din îndrumările date de Ep. Teofan pentru rugăciunea cea de obşte, de dimineaţa ori seara, se potrivesc şi pentru rugăciunea lui Iisus, după cum lesne poate vedea fiecare. Însă cele spuse aici, Ep. Teofan le completează şi cu alte sfaturi, care sunt potrivite numai pentru rugăciunea lui Iisus.
„Deprinderea rugăciunii lui Iisus, scrie el, pe dinafară e ca să ajungi ca ea, de la sine, să se mişte neîncetat pe buze, iar, pe dinlăuntru, să se adune mintea în inimă şi să stai neîncetat în faţa Domnului, unind cu aceasta o căldură a inimii, care poate fi de diferite trepte, şi părăsind toate celelalte cugete, dar mai ales să cazi cu zdrobire şi smerenie înaintea Domnului Mântuitor. Începutul acestei deprinderi se pune printr-o rostire, cât e cu putinţă mai deasă, a acestei rugăciuni în inimă. Rostirea deasă adună mintea la un loc, ca să stea înaintea Domnului. Statornicirea acestei rânduieli înlăuntru e însoţită de încălzirea inimii şi de alungarea cugetelor, chiar celor mai simple, nu numai celor pătimaşe. Când în inimă va începe să licărească focul alipirii noastre de Dumnezeu, atunci odată cu el se va statornici înlăuntru o aşezare paşnică a inimii, cu o cădere zdrobită şi smerită a minţii înaintea Domnului. Până aici ajunge osteneala noastră proprie, cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Iar cele ce se vor petrece în rugăciune, mai presus de acestea, acelea vor fi numai un dar al harului. La Sf. Părinţi se pomenesc acestea numai pentru ca cineva, ajungând la limita arătată, să nu socoată, că mai mult n-are ce dori şi să nu-şi închipuie că e la culmea desăvârşirii celei de rugăciune, sau celei duhovniceşti. Deci, iată lucrul tău cel dintâi – să rosteşti des, cât se poate mai des, rugăciunea lui Iisus, până când te vei deprinde s-o spui neîncetat. Fă acest lucru astfel:
1. Hotărăşte-ţi, în pravila ta de rugăciune, o parte şi pentru rugăciunea lui Iisus. Fă această rugăciune de câteva ori la începutul pravilei de rugăciune, şi de câteva ori la sfârşitul ei. Dacă ai râvnă şi după fiecare rugăciune din pravila ta, fă la fel.
2. Numărul, de câte ori se rosteşte rugăciunea aceasta, de fiecare dată, hotărăşte-ţi-l singur, sau în urma sfatului părintelui tău duhovnicesc. Numai să nu-ţi rânduieşti multe de la început; pe urmă însă, după ce te obişnuieşti cu această rugăciune, mai adaugă câte puţin.
Dacă vreodată îţi vine dorinţa să mai rosteşti odată numărul hotărât, apoi nu te lepăda fără însă a-ţi face pravilă din aceasta, ci numai pentru data aceasta. Şi ori de câte ori ţi-ar cere inima acest lucru, nu te lepăda.
3. Nu te grăbi să rosteşti o rugăciune după alta, ci rosteşte-le cu aceeaşi măsură de durată, însă să nu te îngrijeşti numai de cuvinte, ci mai ales ca mintea să fie în inimă şi să stea în faţa Domnului, ca şi cum ar fi de faţă, cu o conştiinţă deplină a măreţiei, harului şi dreptăţii Lui.
4. Dacă eşti slobod, apoi între o rugăciune şi alta, rânduieşte-ţi să te opreşti ca şi cum, de obicei, te aşezi la rugăciune şi înalţă către Domnul această rugăciune de câteva ori. Iar de nu eşti slobod, apoi intercalează această rugăciune printre faptele şi chiar vorbele tale.
5. Făcând această rugăciune în timpul pravilei, sau în afară de ea, aşază-te când o faci în poziţie de rugăciune; când o rosteşti, de fiecare dată, fă o închinăciune – de zece ori până la brâu, iar după aceasta, odată o metanie până la pământ – şi aşa până vei isprăvi. Desigur, că tu ai auzit sau ai citit, că Părinţii, în pravilele lor de rugăciune, rânduiesc multe metanii. Unul din ei a zis: nu e împlinită rugăciunea, dacă cineva nu-şi va osteni trupul său prin mătănii. Dacă tu vei hotărî să urmezi, după puterea ta, acest lucru, apoi, în curând, vei vedea rodul ostenelilor tale de a deprinde rugăciunea lui Iisus.
6. Despre îndrumările, învăţăturile şi prevenirile de mai departe, în ce priveşte rugăciunea lui Iisus, citeşte în Filocalie – pe Simeon Noul Teolog, Grigorie Sinaitul, Nichifor monahul, Ignatie şi Calist precum şi învăţăturile tuturor celorlalţi Părinţi despre rugăciunea lăuntrică ce se potrivesc şi pentru rugăciunea lui Iisus. Bagă de seamă: în învăţăturile Sf. Părinţi de mai sus, tu vei găsi poveţe, cum să şezi, cum să ţii capul şi cum să lucrezi cu răsuflarea. Aceste mijloace, după cum au spus Calist şi Ignatie, nu sunt neapărat trebuincioase, ci sunt numai nişte acomodări de dinafară, care însă nu sunt potrivite pentru toţi. Pentru tine e de-ajuns să fi cu luare aminte în inimă, în faţa Domnului, şi să-ţi înalţi această scurtă rugăciune cu evlavie şi smerenie, cu mătănii când îţi faci pravila, şi cu închinăciuni de gând, când faci acest lucru printre îndeletniciri.
7. Bagă de seamă însă: să fii cu luare aminte în inimă, sau în piept, cum zic unii părinţi – anume ceva mai sus de sânul stâng – şi acolo să rosteşti rugăciunea lui Iisus. Când începe să te doară inima de încordare, atunci fă cum ne sfătuieşte Nichifor Monahul: aşează-te cu luare aminte şi cuvântul de rugăciune acolo unde de obicei vorbim cu noi înşine, sub gâtlej, în susul pieptului. După aceea, iarăşi te vei coborî deasupra sânului stâng. Nu nesocoti această observaţie, oricât de simplă şi de puţin duhovnicească ţi s-ar părea.
8. La Sf. Părinţi vei găsi multe avertizări. La toate le-au dat prilejuri încercările unei lucrări greşite. Ca să scapi de aceste greşeli, să ai drept sfătuitor pe părintele tău cel duhovnicesc, sau să stai de vorbă cu un frate de acelaşi gând cu tine şi încredinţează-le lor toate cele ce ţi se întâmplă în timpul ostenelii tale. Iar tu, totdeauna lucrează cu cea mai mare simplitate, cu cea mai mare smerenie şi sporul să nu ţi-l atribui ţie. Să ştii că sporul adevărat se petrece înlăuntru, pe nesimţite, fără să iasă la iveală, cum se petrece şi cu creşterea trupului. De aceea, când vei auzi înlăuntrul tău, A, iat-o! Să şti că acesta este glasul vrăjmaşului care îşi închipuie ceva aparent în locul celor adevărate. Aici e începutul înşelării de sine. Înăbuşă de îndată acest glas; altfel, el ca o trâmbiţă va răsuna întru tine, hrănind părerea ta de sine.
9. Nu-ţi hotărî un timp care ţi-ar trebui pentru a spori în rugăciune. Hotărăşte-te numai să te osteneşti şi să te osteneşti. Vor trece luni şi ani până când se vor arăta slabele roade ale reuşitei. Unul dintre Părinţii din Athos spunea despre sine, că au trebuit doi ani până când i s-a încălzit inima, iar la altul oarecare, acest lucru a venit peste opt luni. La fiecare, acest lucru se petrece pe măsura puterilor şi râvnei lui faţă de acest lucru.“ (Ep. Teofan, Războiul nevăzut, pag. 207–212).
Astfel sunt mijloacele cele de dinfară a deprinderii rugăciunii lui Iisus. Odată cu aceasta, Ep. Teofan arată şi rânduiala cea dinlăuntru a rugăciunii. El zice: rugăciunea este o lucrare lăuntrică. Cel mai de seamă lucru, de care trebuie să te îndeletniceşti, este pomenirea lui Dumnezeu sau umblarea în prezenţa lui Dumnezeu. Stăruiţi-vă să vă câştigaţi deprinderea de a vă da seama şi de a simţi că sunteţi mereu sub privirea ochiului lui Dumnezeu, care pătrunde întregul adânc al inimii voastre şi care vede toate mişcările voastre cele dinlăuntru.“ „Rădăcina unei bune aşezări lăuntrice este frica de Dumnezeu. Ea trebuie să nu ne părăsească niciodată. Ea va ţine totul încordat şi nu va lăsa nici mădularele, nici gândurile să slăbească, zidind o inimă veghetoare şi un gând treaz. Însă trebuie de ţinut minte şi de simţit totdeauna că propăşirea din viaţa cea duhovnicească şi din toate manifestările ei este un rod al harului lui Dumnezeu. Viaţa cea duhovnicească toată e de la Duhul cel Prea Sfânt al lui Dumnezeu“. „Căutaţi şi veţi afla,“ a făgăduit Domnul. Ce trebuie să căutăm? O comuniune vie şi simţită (pipăibilă) cu Domnul. Acest lucru îl dă harul lui Dumnezeu, însă trebuie şi noi să ne ostenim pentru acest lucru. Încotro ne îndreptăm ostenelile? Într-acolo ca să pomenim pururea pe Domnul, ca şi cum ar fi aproape, ba chiar în inima noastră. Aşează-te deci cu luare aminte în inimă în faţa Domnului şi zi: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă, pe mine păcătosul. Întreaga lucrare în aceasta se cuprinde şi în fond mai mult nu se cere nimic“. (Din scrisorile Ep. Teofan către un monah).
Când facem rugăciunea lui Iisus, o însemnătate deosebită are întrebarea unde trebuie să fie adunate, în timpul rugăciunii mintea şi luarea aminte a celui ce se roagă. După cuvintele tuturor povăţuitorilor rugăciunii lui Iisus, luarea aminte a minţii trebuie să fie adunată nu în cap, ci în inimă. Ep. Teofan scrie: până când nu se va aşeza sufletul cu mintea sa în inimă, până atunci nu se vede şi de nimic nu-şi dă seama cum trebuie (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus Q 140).
Trebuie să ne coborâm din cap în inimă. Acum gândirea dumitale despre Dumnezeu este în cap. Iar însuşi Dumnezeu parcă s-ar afla pe dinafară, şi reiese că aceasta este o lucrare dinafară. Atâta vreme cât vor rămânea în cap gândurile nu se vor aşeza în linişte, ci se vor frământa mereu, ca fulgii de zăpadă iarna, sau ca roiurile de gâze vara (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 168).
„Mi-ai scris că din pricina atenţiei te doare chiar capul. Da, dacă lucrezi numai cu capul, aşa se întâmplă, dar când te vei coborî în inimă, nu va mai fi nici o osteneală; capul se va deşerta şi gândurile se vor sfârşi. Ele toate sunt în cap, aleargă unele după altele şi este cu neputinţă să le stăpâneşti. Dar dacă vei afla inima şi vei şti să stai în ea, atunci, de fiecare dată, când vor începe să te tulbure gândurile, e de-ajuns numai să cobori în inimă, şi gândurile se vor împrăştia în toate părţile. Acesta va fi un mic ungher plin de tihnă, un liman fără de primejdii. Nu lenevi să cobori. În inimă se află viaţa; acolo, prin urmare, trebuie să vieţuim. Să nu socoteşti că lucrul acesta este al celor desăvârşiţi. Nu. Acesta este un lucru al tuturor celor ce încep să-L caute pe Dumnezeu“ (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 169).
Cum trebuie înţeleasă expresia „să-ţi concentrezi mintea în inimă?“ Mintea este acolo unde este atenţia. Ca s-o concentrezi în inimă, înseamnă să-ţi statorniceşti atenţia în inimă şi să-L vezi, în chip gândit, pe nevăzutul Dumnezeu, care este de faţă înaintea ta, adresându-te Lui cu evlavie, cu mulţumire şi cu cerere, băgând de seamă, totodată ca nimic din cele străine să nu intre în inimă. Aici e toată taina vieţii duhovniceşti“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 170).
Şi Episcopul Teofan şi Episcopul Ignatie socot inima drept centrul vieţii celei superioare duhovniceşti a omului. Ep. Teofan, aşa zice despre inimă: „Inima este omul lăuntric, sau duhul unde ne dăm seama de noi înşine, unde se află conştiinţa, ideea despre Dumnezeu cu simţământul atârnării noastre de El, precum şi toată viaţa duhovnicească cu preţul ei veşnic“ (Sbornicul, Q 149).
La fel scria, ba chiar mai lămurit, şi Ep. Ignatie: „Citind la Părinţi despre locul inimii, pe care îl dobândeşte mintea, prin rugăciune, trebuie să înţelegem puterea cuvântătoare a inimii, pusă de Creator în partea de sus a inimii, puterea prin care inima omului se deosebeşte de inima dobitoacelor şi care au şi ele puterea voinţii sau dorinţii şi puterea râvnei sau a mâniei; în aceeaşi măsură ca şi oamenii. Puterea de cuvântare se exprimă în conştiinţa sau în conştiinţa duhului nostru, fără ca să fie părtaşă şi judecata noastră, în frica lui Dumnezeu, în iubirea duhovnicească de Dumnezeu şi aproapele, în simţirea pocăinţii, smereniei, blândeţii, în zdrobirea duhului sau într-o adâncă întristare de păcate, şi în alte simţiri duhovniceşti, care sunt străine dobitoacelor. Puterea sufletului este mintea, care deşi e duhovnicească, totuşi îşi are locul său de petrecere în creierul capului; tot astfel, puterea cuvântului, sau duhul omului, cu toate că e duhovnicească, totuşi îşi are locul său de petrecere în partea de sus a inimii, care se găseşte sub sânul stâng al pieptului, lângă sân şi puţin mai sus de el. Unirea minţii cu inima este unirea gândurilor duhovniceşti ale minţii cu simţirile duhovniceşti ale inimii“ (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 148).
După învăţătura Ep. Ignatie, în omul cel dintâi zidit, mintea, inima şi trupul erau în unire deplină şi armonie. După căderea în păcat, ele se află dezbinate, despărţite, luptându-se una împotriva alteia. Ele se unesc din nou, prin harul lui Dumnezeu. „Din atingerea mâinilor Lui de întreaga mea fiinţă, mintea, inima şi trupul s-au unit întru ele, au alcătuit ceva unitar şi întreg; apoi s-au cufundat în Dumnezeu, unde petrec atât timp cât îi ţine acolo mâna nevăzută, neînţeleasă, atotputernică…“ (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 201).
În vremea rugăciunii este nevoie ca duhul să se unească cu mintea şi să rostească rugăciunea împreună cu ea, în care timp, mintea lucrează prin cuvinte, rostite numai în gând sau prin participarea glasului, iar duhul lucrează prin simţământul umilinţei sau al plânsului. Unirea se dăruieşte la timpul potrivit, de darul lui Dumnezeu, iar pentru un nou începător, este suficient, dacă duhul va simţi şi va lucra împreună cu mintea. Atât timp, cât luarea aminte va fi păzită de minte, duhul va simţi negreşit umilinţa. Duhul de obicei se numeşte inimă, aşa cum în locul cuvântului minte, se întrebuinţează cuvântul cap. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 220).
După cuvintele Ep. Ignatie: „Nu numai orice simţire de păcat şi orice gând de păcat, ci chiar toate gândurile şi simţămintele fireşti, oricât de subţiri ar fi şi oricât de mascate ar fi, printr-o aparentă neprihănire, distrug unirea minţii cu inima, le pun într-o lucrare potrivnică una cu alta. În timpul unei abateri de la calea duhovnicească, pe care ne-o vădeşte Evanghelia, sunt de prisos toate ajutoarele şi mecanismele: mintea şi inima nu se vor uni între ele“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 205). De aceea: „Dacă tu ai simţit că mintea ţi s-a unit cu sufletul şi cu trupul, că nu mai eşti fărâmiţat de păcat în mai multe părţi, că alcătuieşti ceva unitar şi întreg, că sfânta pace a lui Hristos adie peste tine, atunci păstrează darul lui Dumnezeu cu cea mai mare grijă“ (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 199).
Unirea laolaltă a minţii şi a inimii, în lucrarea rugăciunii lui Iisus, pentru cei neiscusiţi e una din cele mai mari greutăţi ale acestei lucrări, care atrage după sine, când nu te pricepi să lucrezi, mari greşeli în această lucrare, despre care povăţuitorul lucrării minţii vorbesc amănunţit. De aceea, ni se cere privegherea necurmată şi sfatul unui îndrumător încercat. Însă să păşim mai departe, pentru a cerceta rânduiala lucrării lăuntrice a rugăciunii lui Iisus, după învăţătura Ep. Teofan. „Că mintea, după câteva rugăciuni, fuge din inimă şi se leapădă de pomenirea lui Dumnezeu, acest lucru e din slăbiciunea luării aminte şi din nepăsare faţă de rugăciune. Sufletul nu preţuieşte rugăciunea, şi se grăbeşte cât mai degrabă să scape de ea, mormăind-o oarecum. Caută frica de Dumnezeu şi cu ea apropie-te de rugăciune, şi te roagă, ţinând luarea aminte la înţelesul cuvintelor din rugăciune. Rugăciunile scurte şi rugăciunile lui Iisus, tocmai de aceea se şi întrebuinţează, ca să pironească atenţia, altoind inimii o simţire de Dumnezeu. Iar dacă vom fi nepăsători faţă de rugăciune, apoi niciodată nu vom spori în ea. Ţine minte de asemenea, că rugăciunea nu ajunge singură la desăvârşire, ci împreună cu toate virtuţile. Pe măsura desăvârşirii virtuţilor se desăvârşeşte şi rugăciunea (după cum a fost vorba în prima noastră convorbire). Virtuţile cele mai de seamă sunt: frica de Dumnezeu, întreaga înţelepciune, smerenia, zdrobirea, mortificarea cărnii, răbdarea, dragostea. Când vor fi acestea, apoi vor veni şi toate celelalte, iar împreună cu ele şi rugăciunea“. Lucrarea rugăciunii lui Iisus cere chiar de la început o mare luare aminte, răbdare şi statornicie. Cu ea nu te poţi îndeletnici, oricum bătând din buze. Luarea aminte fuge – trebuie adunată; cugetele cu obrăznicie pătrund în conştiinţă, aţâţă închipuirea – trebuie înlăturate, se stârnesc patimile – se tulbură inima – trebuie domolite; lipsa de roade, aparentă a lucrării însă ne şi aduce trândăvie, stârneşte plictiseală – trebuie să rabzi şi să te rogi. Din greşeală, din neştiinţă, din rânduiala de sine, din înşelarea de sine, se fac paşi greşiţi, trebuie să ne căim şi să ne îndreptăm. Şi pe lângă toate acestea, trebuie să ne smerim, să nu cârtim, să nu curmăm (oprim) lucrarea rugăciunii şi toată nădejdea s-o pui în ajutorul lui Dumnezeu. O astfel de stare poate dura nu luni, ci ani, până când nu se va aprinde în inimă focul mic necurmat al rugăciunii harice, de sine mişcătoare.
În convorbirea trecută, noi am arătat deja această luptă neîncetată de neînlăturat, cu feluritele greutăţi de la lucrarea rugăciunii lui Iisus. Însă, eu socot că e nevoie încă şi încă să amintim despre aceasta, de a preveni despre aceste greutăţi şi de a îndemna, ca atunci când vom încerca această luptă, să nu cădem cu duhul, să nu ne înşelăm pe noi înşine, să nu socotim că această lucrare de rugăciune se face aşa de lesne şi de simplu, cum se prepară, la farmacie, doctoria după reţeta unui doctor.
Noi am amintit, mai sus, că chiar unirea minţii cu inima, poate încurca şi stârni nedumeriri. Nu demult am primit o scrisoare de la un monah, un lucrător evlavios al rugăciunii lui Iisus, care a fost tulburat de cuvintele Ep. Ignatie, care opreşte pe cei începători, sub ameninţarea căderii în înşelare, să pătrundă cu rugăciunea în latura inimii şi a văzut în aceasta o oprire, o contrazicere a cuvintelor stareţului moldovenesc Vasile şi Ep. Teofan, care spun că la rugăciunea lui Iisus neapărat trebuie să stăm cu luarea aminte în inimă. Însă cercetând mai de aproape cuvintele Ep. Ignatie, nu aflăm nici o nepotrivire între Ep. Ignatie şi alţi povăţuitori ai rugăciunii lui Iisus. Pricina nedumeririi e în deosebirea expresiilor, întrebuinţate de nevoitori, pentru a însemna una şi aceeaşi idee, şi în deosebirea momentelor despre care vorbesc ei. Şi Ep. Ignatie nu tăgăduieşte necesitatea de a participa şi inima la rugăciunea celor începători şi pătimaşi, însă exprimă ideea aceasta din cuvintele: „cu consimţământul inimii“, iar alţii se exprimă prin alte cuvinte. Aşa, stareţul schimonah Vasile scrie despre rugăciunea celor începători: „Sf. Apostol zice: vreau să zic cinci cuvinte cu mintea mea, decât zece mii cu limba.“ De aceea, trebuie mai întâi, prin aceste cuvinte, cinci la număr, să cureţi mintea şi inima, zicând neîncetat în adâncul inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“, şi prin aceasta să te ridici la cântarea înţelegătoare. Când fiecare începător şi pătimaş poate să săvârşească această rugăciune, cu înţelegere, păzindu-şi inima, iar cântarea nu o poate face cu înţelegere până când nu se va curăţi mai înainte prin această rugăciune“. (Viaţa şi scrierile lui Paisie Velicicovschi. Ed. an. 1847, pag. 107).
În alt loc, stareţul Vasile zice încă mai lămurit despre putinţa unei rugăciuni cu inima la cei începători şi pătimaşi. Răsturnând părerea celor care socot lucrarea rugăciunii lui Iisus potrivită numai pentru cei sfinţi şi nepătimaşi, stareţul scrie: „Cea dintâi treaptă a sporirii monahilor celor începători se cuprinde în împuţinarea patimilor prin trezirea minţii şi paza inimii, adică prin rugăciunea minţii, potrivită celor lucrători. (Operele Ep. Ignatie, vol. I, pag. 219).
Astfel, ceea ce stareţul Vasile numeşte rugăciune făcută „cu înţelegere, păzindu-se inima“ (sau în adâncul inimii), care se face de cei începători şi pătimaşi, corespunde cu rugăciunea Ep. Ignatie, făcută cu mintea şi cu consimţământul inimii“ şi îngăduită nu numai celor ce au sporit, ci şi celor începători. La Ep. Teofan acestor expresii le corespunde: „Să stai deasupra inimii, să stai cu mintea în inimă, să te cobori din cap în inimă – toate acestea, după spusele lui, e unul şi acelaşi lucru. Miezul problemei stă în concentrarea atenţiei şi în starea în faţa Domnului Celui nevăzut, dar nu în cap, ci înlăuntrul pieptului, către inimă şi în inimă“ (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 184).
Cuvintele „să stai în inimă“ însuşi Ep. Teofan le lămureşte astfel: „Ştii unde este inima? Deci; opreşte-te acolo cu atenţia şi stai fără să ieşi dinlăuntru şi vei fi cu mintea în inimă; mintea este nedespărţită de atenţie, unde este mintea, acolo este şi atenţia“ (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 176).
În alt loc, Ep. Teofan, încă mai lămurit, arată locul inimii: „acolo unde răspunde şi se simte întristarea, bucuria, mânia şi altele, acolo e inima, acolo să stai cu luare aminte“.
Deci scrie monahul, dezlegând nedumerirea sa, dacă în timpul rugăciunii e necesar „consimţământul inimii“, iar unde este consimţământ acolo este şi atenţie, iar unde e atenţia acolo e şi mintea – apoi reiese, că la toţi trei povăţuitorii, deosebirea e numai în cuvinte, iar în fond ei vorbesc despre unul şi acelaşi lucru şi anume: că şi cei începători şi pătimaşi şi care încă nu s-au curăţat de patimi pot şi trebuie să se roage în inimă cu rugăciunea lui Iisus pentru a curăţi inima de patimi.
Această încheiere e întărită şi de cuvintele Ep. Teofan: „Roadele rugăciunii sunt concentrarea atenţiei în inimă şi căldură. Aceasta este o lucrare firească.“ Oricine poate ajunge aici. Şi oricine poate face această rugăciune, nu numai monahul, ci şi mireanul. Aceasta nu este un lucru prea înalt, ci un lucru simplu. Iar rugăciunea lui Iisus, ea în sinea ei, nu este vreo rugăciune făcătoare de minuni, ci e ca orice altă rugăciune scurtă, grăită, şi, prin urmare, din afară. Dar ea poate trece la rugăciunea minţii şi a inimii, tot pe cale firească. Ceea ce vine de la dar, trebuie aşteptat, iar ca să luăm acest dar, asta n-o putem face prin nici un mijloc de acest fel. Ceea ce v-am scris, că mai întâi trebuie să vă curăţaţi de patimi, asta se referă la rugăciunea înaltă, contemplativă; pe când aceasta e o simplă rugăciune, în stare totuşi să vă aducă la înalta rugăciune.“ (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 77).
Noi ne-am apropiat de punctul, unde rugăciunea începătoare, lucrătoare sau ostenitoare, se atinge de rugăciunea harică, care depinde deja nu de silinţele noastre, ci de harul lui Dumnezeu. Silinţele noastre, aici, se reduc numai la a nu împiedica harul lui Dumnezeu să lucreze în noi. Toţi povăţuitorii de rugăciune ne feresc de căutarea rugăciunii celei mai înalte, cea din capul nostru şi mai înainte de vreme. Ep. Ignatie scrie: „Una este să te rogi cu luare aminte, luând parte şi inima, alta este să te cobori cu mintea în templul inimii, şi de acolo să aduci rugăciunea tainică, plină de putere şi harul lui Dumnezeu. A doua iese din cea dintâi. Atenţia minţii, din timpul rugăciunii atrage inima spre consimţământ, întărindu-se atenţia; consimţirea minţii cu inima se preface în unirea inimii cu mintea; în sfârşit, atenţia altoindu-se rugăciunii, mintea se coboară în inimă, pentru cea mai adâncă sfântă slujbă a rugăciunii. Toate acestea se lucrează sub îndrumarea harului lui Dumnezeu, după bunăvoinţa şi planul ei. Năzuinţa spre cea de a doua, fără să o atingi pe cea dintâi, nu numai că e fără folos, ci poate fi pricină de cea mai mare vătămare“. (Opere, vol. II, pag. 263). Acelaşi lucru îl spune şi schimonahul Vasile. Recunoscând ca posibilă, pentru cei începători, rugăciunea inimii cea lucrătoare, el ne fereşte de căutarea cea din capul nostru şi mai înainte de vreme a rugăciunii celei văzătoare, zicând: „Cel plin de îndrăzneală şi încrezut, căutând ceea ce e mai presus de vrednicia şi orânduirea Lui, cu trufie caută să ajungă mai înainte de vreme la rugăciunea cea văzătoare. Dacă cineva, în părerea de sine visează să ajungă la cele înalte, fiind cuprins de o dorinţă satanică dar nu adevărată, pe unul ca acesta, ca pe o slugă a sa, diavolul repede îl prinde în mrejele sale“. (Viaţa şi scrierile lui Paisie Velicicovschi, ed. an 1847, pag. 112).
Oprind căutarea cea fără de vreme şi înainte de vreme, ca să descoperi, în tine, lucrarea vădită a harului, Ep. Ignatie întăreşte cuvintele sale cu mustrarea groaznică a Sf. Grigorie Sinaitul, citată de asemenea şi de cuviosul Nil Sorschi: „Pomenirea lui Dumnezeu, adică rugăciunea minţii, e mai presus de toate lucrările, e culmea virtuţilor, ca dragoste (iubire) de Dumnezeu. Cine, în chip neruşinat şi obraznic va vrea să intre la Dumnezeu şi să vorbească cu El curat, cine se sileşte să şi-L agonisească pe El în sine, acela lesne e omorât de draci, dacă va fi îngăduit acest lucru, ca unul care a căutat în chip obraznic şi trufaş să ajungă la cele ce sunt mai presus de vrednicia şi orânduirea (aşezarea) lor“.
Se naşte întrebarea, oare nu extinde Sf. Grigorie Sinaitul această ameninţare a sa şi asupra acelor începători şi pătimaşi care, după cuvintele stareţului Vasile, prin săvârşirea rugăciunii lui Iisus „în adâncul inimii lor“ tind să-şi cureţe inima de patimi?
Răspunsul la această întrebare îl găsim la Sf. Grigorie, în învăţătura lui despre lupta cu cugetele; aici noi pătrundem într-o astfel de latură a lucrării rugăciunii lui Iisus, care e mai aproape şi mai pe înţeles monahilor, însă şi mirenilor nu le strică să aibă o înţelegere (o idee) oarecare despre ea; acest lucru poate fi şi lor de folos.
Sfântul Grigorie Sinaitul arată felurite mijloace de luptă cu cugetele: unele pentru cei puternici şi, desăvârşiţi, altele pentru cei slabi şi începători. El zice: „Celor puternici şi desăvârşiţi li se cuvine să se lupte pururea numai singuri şi să întoarcă neîncetat împortiva lor (cugetelor) sabia duhului care este cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 6, 17); iar cei neputincioşi şi începători se folosesc de fugă ca de o cetăţuie, cu evlavie şi cu frică ferindu-se de lupta împotrivă, şi neavând îndrăzneală să intre în luptă înainte de vreme, scapă astfel de moarte“. „Pentru aceasta cel începător trebuie să ia aminte la lucrarea din inimă ca la ceva fără de rătăcire (adică să facă rugăciunea lui Iisus cu luare aminte în inimă), iar toate celelalte să nu le primească, până nu se vor potoli patimile.“ Dintre cei începători, nimeni niciodată nu va putea să izgonească cugetul, dacă nu-l va izgoni Dumnezeu. Numai cei puternici sunt în stare să se lupte cu ele şi să le izgonească. Însă şi ei nu le izgonesc cu de la sine putere, ci sunt întăriţi la lupta cu ele de Dumnezeu, ca unii ce sunt îmbrăcaţi în toate armele Lui. Iar tu, când vin cugetele, cheamă pe Domnul Iisus, des şi cu răbdare, Şi ele vor fugi; căci nesuferind căldura inimii, ce este dată prin rugăciune, ele vor fugi parcă arse de foc. Prin numele lui Iisus, zice Scărarul, bate pe vrăjmaşi; căci Dumnezeul nostru este un foc care mistuieşte răutatea. Iar cel ce n-are lucrarea rugăciunii, le biruieşte cu altele, urmând lui Moise. Căci, atunci când se va scula şi va ridica mâinile şi ochii săi spre cer (Exod 17, 11), Dumnezeu le izgoneşte. Pe urmă iarăşi se aşează şi începe rugăciunea cu răbdare! Iată ce mijloc întrebuinţează cei ce încă nu şi-au agonisit lucrarea rugăciunii. Dar şi cel ce are lucrarea rugăciunii, când se ridică patimile trupeşti, lenevia sau curvia, patimile cumplite şi grele, adesea sculându-se tinde mâinile spre ajutor împotriva lor. Însă din pricina înşelării nu face mult acest lucru, şi iarăşi se aşează, ca nu cumva vrăjmaşul să-i amăgească mintea, arătându-i vreo nălucire. Căci a avea mintea neprimejduită de cădere chiar, şi sus şi jos şi în inimă şi pretutindeni neprimejduită de vătămare, e numai al celor curaţi şi desăvârşiţi.“
Din aceste cuvinte ale Sf. Grigorie Sinaitul se vede că ameninţarea lui, pe care am citat-o mai sus, nu-i priveşte pe cei care cu luare aminte în inimă fac rugăciunea lui Iisus împotriva cugetelor; ea îi priveşte pe acei care, cu o rânduială de sine şi înainte de vreme, tind la rugăciunea contemplativă sau, fiind pătimaşi, intră singuri în luptă împotriva cugetelor drăceşti, pe când lor li se cuvine să stea cu luarea aminte în inimă şi să strige, întru numele lui Dumnezeu, după ajutor împotriva vrăjmaşilor. La fel zice şi Sf. Varsanufie cel Mare la întrebarea unui ucenic: „Dacă un cuget pătimaş va pătrunde în inimă, cu ce să-l înlăturăm? Să-i vorbim împotrivă, sau să rostim o oprire (un blestem), ca şi cum ne-am mânia pe el, sau să alergăm la Dumnezeu şi să aruncăm înaintea Lui toată neputinţa noastră?“ – Stareţul a răspuns: „Patimile sunt aceleaşi necazuri, şi Domnul nu le-a deosebit pe ele, ci a zis: cheamă-mă în ziua necazului tău şi te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi (Ps. 49, 15). Şi de aceea, în ce priveşte orice patimă, nu e nimic mai de folos decât să chemi numele lui Dumnezeu: A le vorbi împotrivă, nu se potriveşte tuturor, ci numai celor puternici în Dumnezeu, cărora li se supun dracii. Dar dacă le-ar vorbi cineva din cei slabi, apoi dracii îşi vor bate joc de el, pentru că le stă împotrivă, nefiind în stăpânirea lor. De asemenea şi a-i opri (a-i blestema) – e lucrul bărbaţilor mari, care au putere asupra lor. Oare mulţi dintre sfinţi îl certau pe diavol, asemenea Arhanghelului Mihail, care a făcut acest lucru pentru că avea putere. Nouă însă, neputincioşilor, nu ne rămâne decât să alergăm la numele lui Iisus; căci patimile, după cum s-a spus, sunt demonii (de la chemarea acestui nume) – pleacă“ (Întrebarea 301).
Acelaşi lucru îl citim noi şi la Sf. Isichie: „Dacă, începând a petrece în atenţia minţii, vom uni cu trezvia şi smerenia şi cu împotrivirea prin vorbire vom uni rugăciunea, apoi vom merge cu bine pe calea cea înţelegătoare, ca şi cu o făclie de lumină; cu numele sfânt şi închinat al lui Iisus, pe de o parte măturând şi curăţindu-ne de păcat, iar pe de altă parte, dereticând şi împodobindu-ne casa inimii noastre. Însă dacă vom nădăjdui spre trezvirea sau luarea noastră aminte, apoi în curând vom suferi de năvala vrăjmaşilor şi vom cădea, prăbuşindu-ne. Şi atunci întru toate ne vor învinge pe noi aceşti prea vicleni uneltitori de rele, iar noi tot mai mult şi mai mult vom fi împiedicaţi de poftele cele rele, ca de nişte mreje, sau vom fi înjunghiaţi foarte lesne de ele, neavând în noi sabia cea purtătoare de biruinţă – numele lui Iisus Hristos. Căci numai această sabie sfântă, fiind învârtită neîncetat într-o inimă deşertată (golită) de orice închipuire, va putea să-i pună pe fugă şi să-i taie, să-i ardă, să-i mistuie, cum mistuie focul paiele“. (Isichie, Q 152).
Deci, cei puternici întru Dumnezeu, cu această sabie sfântă ies la luptă cu vrăjmaşul, iar cei neputincioşi, scăpând cu fuga în inima lor, strigă de acolo după ajutor către Domnul Iisus, şi astfel se izbăvesc de vrăjmaş.
Însă, nu e nimic mai primejdios decât, ascultând de cugete şi căzând în păcate grele, să le împreunezi pe acestea cu rugăciunea lui Iisus. Ep. Ignatie scrie despre acest lucru aşa: „Ştiu că unii oameni bine intenţionaţi, însă căzând în păcatul curviei chiar cu fapta, fiindcă dintr-o obişnuinţă nenorocită nu se pot opri de la căderi, încearcă să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus. Oare poate fi ceva mai fără de judecată, mai fără nesocotinţă, mai cu îndrăzneală, decât acest început?“ Iar Ep. Teofan zice: „Nebunia se poate pricinui prin rugăciunea lui Iisus numai atunci când, săvârşind această rugăciune, nu ne-am lepădat de unele păcate şi năravuri decăzute, pe care conştiinţa le osândeşte. În acest timp înlăuntru se petrece o dezbinare adâncă, care alungă orice pace din inimă. De aici mintea se poate zdruncina; iar priceperea se poate învălmăşi şi încurca deplin“ (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 372).
Desigur, că de pildele citate nu e de vină rugăciunea lui Iisus, ci e de vină nepotrivirea îngăduită între felul păcătos de viaţă şi lucrarea de rugăciune. Sufletul nu se poate împăca cu o astfel de nepotrivire lăuntrică şi cu astfel de duplicitate, şi dezechilibrul duhului şi mustrările de fiece clipă ale conştiinţei, duc la un dezechilibru sufletesc.
Din toate cele spuse e cu desăvârşire limpede, că ameninţarea de mai sus şi mustrările Sf. Grigorie Sinaitul şi ale Cuviosului Nil Sorschi nu-i privesc pe cei ce, deşi sunt învăluiţi de patimi şi de cugete, dar cu o simţire de pocăinţă, cu evlavie şi cu luare aminte întru o smerenie adâncă caută mântuire şi curăţire de patimi în rugăciunea lui Iisus. Ameninţarea îi priveşte numai pe cei care, din rânduiala de sine şi cu îndrăzneală, tind înainte de vreme, fără a se curăţi de patimi, spre rugăciunea cea mai înaltă, contemplativă, sau pe cei care, fiind stăpâniţi de patimi, şi fără a se îngriji de curăţirea inimii, încearcă să întrunească cu acestea şi lucrarea rugăciunii lui Iisus. Unul ca acesta poate chiar să iasă şi din minţi. Sunt şi alte feluri greşite de apropiere spre rugăciunea lui Iisus, pe care trebuie să le cunoască cel ce se roagă. Şi deşi ele, la fel îi privesc pe călugări, însă nu strică să le ştie fiecare lucrător al rugăciunii lui Iisus. Astfel, de pildă, sunt greşelile din rugăciune, despre care vorbeşte Sf. Simeon Noul Teolog în cuvântul său despre cele trei chipuri de luare aminte şi rugăciune. Înainte de acest cuvânt, el dă următoarele poveţe de învăţătură: „Sunt trei chipuri de luare aminte prin care se înalţă şi propăşeşte sufletul, sau se doboară şi se pierde. Cine întrebuinţează aceste trei feluri (chipuri) la vremea sa şi cum se cuvine, acela propăşeşte; iar cine le întrebuinţează fără de pricepere şi nu la timp, acela se prăbuşeşte. Luarea aminte astfel trebuie să fie legată şi nedespărţită de rugăciune, după cum e legat şi nedespărţit trupul de suflet. Luarea aminte trebuie să meargă înainte şi să-i pândească pe vrăjmaşi, ca un pândar oarecare; ea, dintâi, trebuie să intre în luptă cu păcatul şi să stea împotriva cugetelor, care pătrund în suflet, iar, pe urmele luării aminte să vină rugăciunea, care nimiceşte şi omoară de îndată toate cugetele rele, cu care până acum, dusese război luarea aminte: căci ea singură nu le poate omorî. De acest război al luării aminte şi al rugăciunii (cu cugetele) atârnă viaţa şi moartea sufletului. Dacă prin luare aminte păzim rugăciunea curată, apoi sporim, iar dacă nu luăm aminte ca s-o păzim curată, ci o părăsim fără de pază, şi el (sufletul) se întinează de cugetele rele, apoi ajungem nişte netrebnici şi fără de rod“.
După aceste cuvinte, Cuviosul Simeon trece la chipul cel dintâi al luării aminte şi al rugăciunii, în care un loc mai de seamă, greşit îl ocupă închipuirea (imaginaţia).
Citând cuvintele Cuviosului Simeon, Ep. Teofan dă înaintea lor câteva observaţii de-ale sale: „În ordinea firească, sau a desfăşurării puterilor noastre, în trecerea de la cele dinafară la cele dinlăuntru (adică spre inimă) stă închipuirea. Trebuie să ne ferim de ea cât mai desăvârşit cu putinţă, pentru ca să putem ajunge în chip mulţumitor la adevăratul loc dinlăuntru. Din pricina unei lipse de atenţie, s-ar putea să ne împotmolim într-însa şi, rămânând acolo, să alunecăm la încredinţarea că am intrat înlăuntru în timp ce ea nu este decât tinda dinafară. Ba, asta încă n-ar fi nimic; dar această stare este aproape totdeauna însoţită de o înşelare de sine, iar din ea răsare nălucirea (vizionarismul) cu toate urmările ei dăunătoare. Este ştiut, zice Ep. Teofan, că toată grija râvnitorilor, cu privire la o viaţă duhovnicească, e îndreptată spre ţelul ei de a ne pune într-o legătură cuviincioasă cu Dumnezeu. Aceasta se străduieşte şi se încearcă vădit în rugăciune. Ba este calea de ridicare către Dumnezeu şi treptele ei sunt treptele aprecierii duhului nostru de Dumnezeu. Cea mai simplă lege a rugăciunii e să nu ne închipuim nimic, şi adunându-ne cu mintea în inimă, să stăm pătrunşi că Dumnezeu este aproape, vede şi ia aminte şi cu această încredinţare să cădem în faţa Lui, care este înfricoşat întru măreţia Lui şi apropiat întru bunul Lui pogorământ faţă de noi. El trebuie cugetat ca cel mai pur Duh, care n-are nici un chip sau înfăţişare. Numai o astfel de cugetare ne dă harul, când inima începe să aibă simţire faţă de Dumnezeu. Până atunci cugetarea noastră despre Dumnezeu este nedesăvârşită, amestecată cu o formă oarecare. De pildă, proorocul zice: „Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea căci de-a dreapta mea este.“ Aceasta este un chip. În fel şi chip trebuie să ne străduim ca să ne rugăm lui Dumnezeu fără a-L închipui pe El. Stai în inimă cu credinţa că şi Dumnezeu e acolo, însă cum nu-ţi închipui. Pe când unii, iată ce fac în timpul rugăciunii. Mai departe urmează cuvintele Sf. Simeon: „Când stau la rugăciune, îşi înalţă ochii şi mintea spre cer şi îşi închipuiesc în mintea lor, cugetări dumnezeieşti, bunuri cereşti, cetele Sf. Îngeri şi locaşurile Sfinţilor, printr-un cuvânt, tot ce se vorbeşte în Sf. Scriptură despre aceste lucruri şi le rânduiesc în timpul rugăciunii, silindu-se să-şi mişte simţirea, lucru pe care uneori le şi reuşeşte, îşi înfierbântează inima, spre a dori cele dumnezeieşti, se umilesc şi plâng.“
Preotul. Părinte, dar cei ce se roagă astfel sunt şi printre enoriaşii mei. La acest fel de a se ruga ei văd o adevărată manifestare a aşezării lor religioase, o preţuire, o caută, şi când ajung la ea, socot că au ajuns la rugăciunea cea adevărată şi se tem să nu o piardă. Unii în acest chip văd chiar lumina de la icoane, sau zâmbetul chipurilor de pe icoană şi alte lucruri asemănătoare, pe care ei le socot harice.
Monahul. Ascultaţi mai departe şi veţi vedea în ce măsură au dreptate şi în ce greşesc. A închipui lucrurile dumnezeieşti sub aceleaşi forme, îşi continuă vorba sa Ep. Teofan, după cum ne sunt date în Scriptură, nu e nimic rău nici primejdios; noi nici nu putem judeca despre ele altfel decât îmbrăcând noţiunile în chipuri, însă niciodată să nu socotim că chiar aşa este de fapt, după cum ni se arată aceste chipuri şi deci cu atât mai mult să nu ne oprim asupra acestor chipuri în timpul rugăciunii. În timpul meditaţiilor evlavioase sau în timpul cugetării despre Dumnezeu aceste lucruri sunt potrivite, dar în timpul rugăciunii nicidecum. Imaginile ţin luarea aminte afară, oricât de sfinte ar fi ele, şi în timpul rugăciunii atenţia trebuie să fie înlăuntrul inimii; concentrarea atenţiei în inimă este punctul de plecare al unei rugăciuni făcute după cum se cuvine. Şi întrucât rugăciunea este calea pe care ne suim la Dumnezeu, apoi abaterea atenţiei, de la inimă, este o abatere de la această cale. Prin urmare, cei ce întrebuinţează acest fel de închipuiri în timpul rugăciunii, chiar de la început îşi pun piedici în lucrarea de care s-au apucat cu atâta râvnă. Însă greşeala aceasta este numai începutul primejdiei care duce spre ceva mai rău şi mai primejdios. Fiindcă acest zbor sau plutire a minţii în sferele cereşti e uşor şi, din pricina legăturii ce o are inima cu închipuirea, îndată lasă o urmă a închipuirii sale în măgulirea simţurilor, adică cel ce se îndeletniceşte astfel, îndată începe să viseze la sporul lucrării sale şi la desăvârşirea sa. „Unuia ca acesta“, zice Sf. Simeon, „încetul cu încetul i se îngâmfă inima; căci el îşi închipuie că cele lucrate de el şi cele ce se petrec în el sunt de la harul cel dumnezeiesc spre mângâierea lui. De aceea, el Îl şi roagă pe Dumnezeu să-i dea să petreacă pururea într-o astfel de stare; iar ea nu este o stare bună, ci o înşelare“. Astfel calea lui spre propăşire e curmată de la început, căci cele căutate sunt socotite ca ajunse, pe când atingerea (realizarea) lor încă nici n-a început. De aceea, un astfel de om „niciodată nu poate să vină la înţelegere şi să ajungă la virtute sau nepătimire“. Mai departe, părerea de sine încă şi mai mult îi aprinde închipuirea, şi ea repede îşi făureşte alte tablouri, încadrând în nălucirile sale personalitatea celui ce visează, şi închipuind-o într-un fel atrăgător, în apropiere de Dumnezeu, de îngeri şi sfinţi. Cu cât mai mult visează el astfel, cu atât mai mult se înrădăcinează convingerea că el de acum, într-adevăr, e prietenul lui Dumnezeu şi al îngerilor, vrednic de o apropiere mai pipăibilă (simţită) cu ei şi de anumite descoperiri. Pe această treaptă începe nălucirea, şi ca o boală firească a sufletului, dar şi mai mult, ca o lucrare a vrăjmaşului, ce nu doarme.
„În acest fel mulţi s-au înşelat. Văzând lumină şi strălucire, cu ochii trupului, mirosind miresme cu nasul lor, auzind glasuri, cu urechile ş.a.m.d. Unii din ei rămâneau smintiţi la minte şi umblau din loc în loc ca nişte ieşiţi din minţi. Alţii, primind pe dracul, ce li se arăta în chip de înger al luminii, până la sfârşit rămâneau neîndreptaţi şi nu primeau sfat de la nici un frate; alţii, îndemnaţi de draci, se sinucideau, se aruncau în prăpăstii, se spânzurau. Şi cine poate enumera toate înşelările în care îi arunca vrăjmaşul pe unii ca aceştia! Dacă din cei ce se roagă în acest fel nu fiecare suferă vătămare, apoi scapă mai cu seamă acei care petrec în mănăstiri împreună cu alţi fraţi. Dar totuşi şi ei îşi duc o viaţă fără de nici o propăşire.“ Sunt vedenii şi adevărate, continuă Ep. Teofan; cei încercaţi le pot deosebi de născocirile închipuirii şi de nălucirile drăceşti; însă fiindcă de fapt oamenii neiscusiţi sunt mai mulţi decât cei iscusiţi şi, pe de altă parte, vrăjmaşul e prea viclean, apoi s-a rânduit în genere (vieţii celei duhovniceşti) să nu acceptăm nici un fel de vedenii şi să nu ne încredem în ele. „Ia aminte la tine cu sârguinţă, chivernisitorule al lucrului lui Dumnezeu“, scrie Sf. Grigorie Sinaitul, „şi cu pricepere săvârşeşte-ţi lucrarea ta.“ Dacă vei vedea lumină sau foc, în afară de tine sau înlăuntru, sau vreun chip oarecare, pe Hristos, de o pildă, sau un înger, sau altcineva, nu-l accepta ca să nu suferi vătămare. Şi minţii tale să nu-i îngădui să-şi facă astfel de închipuiri; acesta e un lucru de din afară şi duce la înşelare. Şi dacă vei băga de seamă că cineva parcă trage mintea ta spre astfel de închipuiri de dinafară, nu te lăsa, ţine-te înlăuntru şi săvârşeşte-ţi lucrarea luării aminte către Dumnezeu fără nici un fel de închipuiri“.
Să trecem acum la al doilea chip greşit a rugăciunii. După cum am spus mai sus, cel dintâi chip greşit al rugăciunii, pe care o putem numi rugăciune visătoare, vine de la faptul că unii lucrează în ei mai mult cu închipuirea şi cu fantezia.
Aceste puteri sunt prima etapă în mişcarea de dinafară spre lăuntru, care ar fi trebuit să fie ocolite, în schimb însă se opresc aici. A doua vamă, pe drumul ce duce înlăuntru şi de care trebuie să ne ferim, ne-o pune în faţă raţiunea, gândirea, mintea, luată în sine cu putere cugetătoare şi de judecată, şi de aceasta trebuie să trecem fără a ne opri în ea. Trebuie, dimpotrivă, să coborâm în inimă împreună cu ea. Când unii se opresc la ea, apoi se ajunge la al doilea chip neîndreptăţit al rugăciunii ce are drept trăsătură deosebitoare faptul că mintea, rămânând în cap, vrea singură să pună în rânduială şi să le cârmuiască pe toate cele din suflet, însă din ostenelile ei nu iese nimic. Ea aleargă după toate, însă nu poate învinge nimic, ci suferă numai înfrângeri (Ep. Teofan, Scrisori, despre viaţa duhovnicească, pag. 184).
Această stare a sărmanei noastre minţi e foarte deplin descrisă de Simeon Noul Teolog. El scrie: „Al doilea chip este astfel, când cineva îşi coboară mintea sa spre sine, abătând-o de la cele simlite, şi păzeşte simţirile sale şi adună toate cugetele sale, ba ia aminte la cuvintele rugăciunii rostite, ba îşi întoarce spre sine cugetele sale, dacă ele, robite de diavol, s-au lipit de ceva din cele deşarte şi rele, ba din nou cu mare osteneală şi stăruinţă îşi vine în fire, dacă a fost cuprins şi învins de vreo patimă. Şi pe când în cap se produce o frământare, inima merge şi ea pe acelaşi drum; ea nu e păzită de nimeni şi asupra ei năvălesc grijile şi mişcările pătimaşe. Atunci şi mintea uită de sine, şi fuge la obiectele grijilor şi patimilor, şi dacă îşi mai vine în fire vreodată“. (Ep. Teofan. Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag. 172). „Cu o astfel de nevoinţă şi astfel de război dinlăuntrul său, el niciodată nu poate fi în pace, sau să găsească timp pentru a lucra virtutea şi să capete cununa dreptăţii. Căci el este asemenea celui ce se luptă cu vrăjmaşii săi noaptea pe întuneric, aude glasurile vrăjmaşilor şi capătă răni de la ei, însă nu-i poate vedea limpede cine sunt şi de unde au venit şi cum şi pentru ce se luptă cu el. Fiindcă întunericul din mintea lui şi furtuna din cugete îi aduc această ştirbire, el deloc nu poate scăpa de vrăjmaşii gândului său ca să nu-l zdrobească; şi duce o mare osteneală, însă de răsplată se lipseşte, căci e furat de slava cea deşartă, fără să simtă acest lucru şi crede despre sine că e cu luare aminte; şi de multe ori, din trufie, îi dispreţuieşte pe alţii şi îi osândeşte şi se socoate, întru închipuirea sa, că poate fi păstor şi călăuză pentru oi, asemănându-se cu orbul care încearcă să-i conducă pe alţi orbi. Acesta este cel de al doilea chip al luării aminte, şi cine-şi doreşte mântuirea, trebuie să fie foarte atent şi să observe vătămarea; pe care şi-o pricinuieşte sufletul. Însă chipul acesta al doilea (de rugăciune) e mai bun decât cel dintâi, după cum noaptea cea cu lună e mai bună decât cea fără lună“. Ep. Teofan numeşte acest fel de rugăciune al minţii din cap, deosebindu-l de cel de al treilea – al minţii – din inimă sau al inimii unită cu mintea.
„Al treilea chip de luare aminte şi rugăciune, citează Ep. Teofan cuvintele Sf. Simeon, este un lucru într-adevăr preaslăvit şi greu de lămurit, ba chiar de necrezut, până când cineva nu-l încearcă prin înfăptuire. Şi în zilele noastre nu-l vei găsi la mulţi. Aici nu e nimic ce ar putea preocupa mintea cu închipuirea lucrurilor cereşti, sau ţinând mintea în cap, să alergi, fără nici un rost, după cugete, lăsând inima să fie înfrântă, la voia întâmplării. Însă ce este acest lucru? Ca pregătire pentru acest fel de rugăciune, e ascultarea desăvârşită faţă de părintele său cel duhovnicesc, însoţită de o lipsă de griji şi paza conştiinţei sale ca să fie curată înaintea lui Dumnezeu, înaintea părintelui duhovnicesc, înaintea tuturor oamenilor şi faţă de toate lucrurile. A-ţi păzi conştiinţa ta curată în faţa lui Dumnezeu, înseamnă să nu faci nimic din cele ce ştii că sunt plăcute şi nu sunt după voia lui Dumnezeu; a-ţi păzi conştiinţa curată înaintea părintelui duhovnicesc înseamnă – nici mai mult, nici mai puţin – să nu faci nimic împotriva celor poruncite de el; a-ţi păzi conştiinţa curată înaintea altor oameni înseamnă să nu le faci nimic din cele ce nu vrei să-ţi facă ei ţie; a-ţi păzi conştiinţa curată faţă de lucruri, înseamnă să te fereşti de abuzuri (de reaua întrebuinţare), şi toate să le întrebuinţezi în chipul cuvenit – mâncarea, băutura, îmbrăcămintea şi celelalte. Pe scurt: trebuie să le faci pe toate ca şi înaintea lui Dumnezeu, pentru ca conştiinţa să nu te mustre de nimic, că n-ai făcut bine cutare sau cutare lucru. Deci, ajungând la o astfel de întocmire, să te apropii de al treilea chip al luării aminte şi al rugăciunii, care se cuprinde în următoarele: mintea, în timpul rugăciunii, să petreacă fără de ieşire înlăuntrul inimii, şi de acolo, adică din adâncul inimii, să-şi înalţe rugăciunile către Dumnezeu. (Aici e tot miezul lucrării! Ep. Teofan). Şi când va gusta ea din adâncul inimii, cât de bun este Domnul, şi ea se va îndulci de acest lucru, apoi nu va mai ieşi din locul inimii, zicând ca şi Petru, oarecând, bine este să fim noi aici, ci pururea va privi înlăuntrul inimii şi va petrece acolo, găsind un mijloc oarecare de a izgoni toate cugetele semănate acolo de vrăjmaş. Celor care încă n-au cunoscut această lucrare mântuitoare, acest lucru li se pare greu şi stingheritor; iar cei ce au gustat din dulceaţa lui, în adâncul inimii lor, strigă cu Apostolul Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu“ (Rom. 8, 35).
Sfinţii noştri părinţi, auzind cuvântul Domnului, că din inimă ies cugetele cele rele – uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele – şi spurcă pe om, auzind de asemenea porunca Lui, să curăţim dintâi cele dinlăuntru ale paharului, ca să fie curate şi cele dinafară, au părăsit orice altă lucrare, şi toată râvna, toată nevoinţa lor au întors-o spre paza inimii, cunoscând, cu dinadinsul, că prin această lucrare e uşor de a câştiga orice altă virtute; iar fără ea nu vor reuşi în niciuna. Această lucrare era numită de unii Părinţi – de liniştire a inimii, alţii – luare aminte, alţii – trezvie, alţii – paza minţii. Ei toţi s-au îndeletnicit cu aceasta şi s-au învrednicit cu darurile cereşti. Cine vrea să ştie aceste lucruri, să citească pe Marcu Pustnicul, Ioan Scărarul, Cuviosul Isichie, Filotei Sinaitul, Avva Isaia, Varsanufie şi alţii.
Iată cum trebuie făcute aceste lucrări. Mai înainte de orice trebuie păzite trei lucruri: întâi lipsa de grijă despre orice lucru, binecuvântat, sau nebinecuvântat; al doilea – conştiinţa curată întru toate, astfel ca ea să nu te mustre de nimic, şi al treilea, nepătimirea desăvârşită, ca, cugetul tău să nu rămână împătimit de nimic din cele lumeşti. Întărindu-le pe toate acestea în inima ta, şezi într-un loc liniştit, singur, într-un ungher, închide uşa, adună-ţi mintea depărtând-o de la orice lucru vremelnic şi vanitos, apasă bărbia pe piept, opreşte-ţi puţin răsuflarea, coboară-ţi mintea în inima ta întorcându-ţi acolo şi ochii, privirile trupului; şi luând aminte la inimă, ţine-ţi acolo mintea ta, şi încearcă să găseşti locul unde se află inima ta, ca şi mintea să stea acolo cu desăvârşire. De la început vei găsi acolo întuneric şi asprime, însă pe urmă, dacă-ţi vei urma această lucrare a luării aminte zi şi noapte, apoi vei găsi acolo o veselie neîncetată. Mintea nevoindu-se întru acestea, va găsi locul inimii şi acolo, în curând, va vedea ceea ce n-a văzut şi n-a cunoscut niciodată – se va vedea pe sine luminată, plină de bună pricepere şi de socotinţă. Şi de atunci înainte, ori de unde răsare şi s-ar ivi vreun cuget, înainte de a pătrunde el în inimă şi de a se întipări în ea, îl va izgoni de acolo şi-l va nimici cu numele lui Iisus, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!“ Şi de atunci mintea omului începe să aibă o ţinere de minte a răului şi o ură faţă de draci, şi o luptă neîncetată se ridică împotriva lor, mânia firească, şi-i izgoneşte, şi-i biciuieşte, şi-i nimiceşte. Iar celelalte ce se petrec în acest timp, le vei cunoaşte pe urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin încercare, prin luare aminte a minţii tale, ţinând în inimă pe Iisus, adică, rugăciunea de mai sus: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!“
Nu uita, în acest timp, următoarea povaţă înţeleaptă a Sf. Ioan Scărarul. El aseamănă lucrarea mântuirii cu o scară care are patru trepte şi zice: unii domolesc şi slăbesc patimile, alţii cântă, adică se roagă cu buzele lor, alţii se îndeletnicesc cu rugăciunea minţii, iar alţii se suie spre vedere. Cei ce vor să se ridice pe aceste patru trepte, nu pot începe de sus, ci trebuie să înceapă de jos; şi călcând pe treapta cea dintâi, de pe aceasta urcă pe următoarea, apoi pe a treia şi în sfârşit, pe a patra. Pe această cale fiecare se poate ridica de la pământ şi sui la cer. Şi de la început trebuie să te voieşti în îmblânzirea patimilor şi împuţinarea lor; apoi să te îndeletniceşti cu psalmodierea (cântare de psalmi), adică să te obişnuieşti a te ruga cu gura şi când se vor împuţina patimile, atunci rugăciunea chiar din firea sa ne aduce veselie şi dulceaţă limbii şi ajunge să fie plăcută lui Dumnezeu. Mai departe trebuie de rugat cu mintea, şi, în sfârşit, a ne sui spre vedere.
Şi lucrarea cea dintâi este pentru începători; a doua – pentru cei ce cresc pentru propăşire, a treia – pentru cei ce au ajuns la sfârşitul propăşirii, şi a patra – pentru cei desăvârşiţi. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag. 195).
Preotul. Învăţătura Cuviosului Simeon Noul Teolog, despre cele trei chipuri de luare aminte şi de rugăciune, e plină de o adâncime, subţirime şi limpezime în descrierea stării lăuntrice a omului şi a chipurilor în care se lucrează rugăciunea. Nu mi-a dat alte înţelesuri despre acest lucru, pe care nu le-am avut până acum. Însă mie mi se par stranii şi de prisos acele mijloace mecanice de dinafară de a aduna atenţia minţii în inimă, pe care ele le recomandă ucenicilor săi. Însă nu numai pe mine mă tulbură aceste sfaturi în ce priveşte lucrarea rugăciunii lui Iisus. Eu cunosc oameni care, nu numai cu nedumerire dar chiar cu dispreţ, privesc aceste mijloace de dinafară; din pricina acestor mijloace de dinafară ei nu văd însuşi miezul rugăciunii lui Iisus, pe care atât de amănunţit mi-o explicaţi mie, şi au o atitudine negativă faţă de această rugăciune. Acest lucru, după cum se vede, l-a simţit şi Ep. Teofan care, în traducerea sa a „Filocaliei“, a socotit că este cu putinţă să omită (să scoată) descrierea acestor mijloace de dinafară, de a concentra atenţia minţii în inimă.
Monahul. Dv. n-aveţi dreptate, tulburându-vă de cuvintele şi sfaturile Cuviosului Simeon Noul Teolog, precum şi ale altora dintre vechii Părinţi ai Bisericii, despre mijloacele cele de dinafară de a face rugăciunea lui Iisus. Ep. Teofan, într-adevăr, în Filocalie, a omis descrierea acestor mijloace, însă în cartea „Scrisori despre viaţa cea duhovnicească“ le descrie amănunţit. N-avem de ce să ne tulburăm. Mai înainte de toate, trebuie să ţinem minte că aceste mijloace de dinafară, după cum spun chiar nevoitorii, nu alcătuiesc partea esenţială din lucrarea rugăciunii lui Iisus şi sunt numai un mijloc auxiliar ca să putem afla locul unde trebuie să fie concentrată atenţia minţii în timpul rugăciunii lui Iisus. Se ştie că viaţa noastră duhovnicească e strâns legată de viaţa trupului nostru. Şi după cum duhul înrâureşte asupra trupului nostru, astfel şi invers, trupul nostru înrâureşte asupra duhului nostru. Arhiepiscopul Teofan de Poltava, într-una din scrisorile sale zice, între altele, că buna rânduială a trupului din timpul rugăciunii înrâureşte buna rânduială a duhului.
Mediul ce ne înconjoară de dinafară poate ajuta sau împiedica starea de rugăciune. De pildă, liniştea, întunericul şi chiar poziţia trupului pot ajuta la concentrarea atenţiei. Părinţii Bisericii ştiu că odată cu schimbarea locului fizic, se schimbă şi simţirea de sine a trupului, iar în legătură cu aceasta se schimbă şi caracterul rugăciunii şi ea poate căpăta nuanţe nedorite şi chiar primejdioase. Şi cu atât mai mult ei erau nevoiţi să se îngrijească de a ne arăta precis locul unde trebuie să concentrăm atenţia în timpul rugăciunii, cu cât unii monahi simpli nici idee n-aveau despre rugăciunea inimii şi erau gata să socoată drept inimă întreaga regiune a pântecelui, bizuindu-se pe Evanghelia lui Ioan, 7, 38 şi a altor locuri asemănătoare din Sf. Scriptură şi adunându-şi acolo atenţia, stârneau în sine cele mai nedorite simţiri fizice.
Nu uitaţi nici faptul că toată această osteneală a lucrării de rugăciune, atât din punctul de vedere duhovnicesc şi cel fizic, trebuie să se săvârşească, după învăţătura Părinţilor, sub supravegherea neslăbită şi sub îndrumarea stareţilor încercaţi, prin care fapt se asigură dreapta ei lucrare. Iar lucrarea ei, după a sa rânduială (rânduiala de sine, din capul tău), fără o îndrumare iscusită, poate să ne ducă la rezultate triste, atât în cele duhovniceşti cât şi în cele fizice.
Dacă nu mai rămâne loc pentru nici o îndoială, daţi-mi voie să trec la cercetarea mai departe a lucrării rugăciunii lui Iisus. Ţinându-se de ordinea, pe care o urmează Ep. Teofan, în cartea sa „Scrisori despre viaţa cea duhovnicească“ eu vă voi opri atenţia asupra învăţăturii Cuviosului Grigorie Sinaitul despre rugăciune. „Trebuie ca noi, scrie Sf. Grigorie, să vorbim cu Domnul cu o rugăciune curată, din inimă, ca şi heruvimii; însă noi nepricepând măreţia, cinstea şi slava harului, care ne-a renăscut, şi neîngrijindu-ne ca să creştem duhovniceşte, prin împlinirea poruncilor, şi să ajungem până la starea de contemplare cu mintea, ne dăm la nepăsare şi prin aceasta cădem în deprinderi pătimaşe şi astfel suntem doborâţi în bezna nesimţirii şi a întunericului. Se întâmplă chiar că noi abia ne putem aducem aminte – există oare Dumnezeu; iar cum ar trebui să fim noi ca nişte fii ai lui Dumnezeu după har, despre aceasta adesea nu ştim nimic. Credem însă, cu o credinţă nelucrătoare şi după înoirea duhului la Botez, nu mai încetăm să trăim tot trupeşte. Dacă uneori, căindu-ne, chiar începem să păzim poruncile, ori le împlinim numai pe dinafară, iar nu duhovniceşte şi de aceea rămânem în urmă în viaţa duhovnicească. Astfel, până la moarte rămânem morţi cu duhul, trăind şi lucrând nu întru Hristos şi nu corespundem hotărârii, că ceea ce se naşte din Duh trebuie să fie duhovnicesc. Cu toate acestea, ceea ce am primit noi întru Hristos Iisus, în sfântul Botez, nu se nimiceşte, ci se află numai îngropat, aşa cum se află îngropată în pământ o comoară. Atât dreapta socoteală cât şi recunoştinţa cer ca să ne îngrijim s-o descoperim şi s-o simţim la arătare această comoară. Următoarele mijloace duc la aceasta: întâi, darul acesta se descopere printr-o îndeplinire, cu trudă, a poruncilor. În măsura în care împlinim poruncile, în aceeaşi măsură darul îşi descoperă lumina şi strălucirea lui. În al doilea rând, darul acesta iese cu totul la iveală şi se dezvăluie deplin printr-o chemare neîncetată a Domnului Iisus, sau, ceea ce e totuna, printr-o necurmată aducere aminte de Dumnezeu. Şi mijlocul cel dintâi e puternic, dar cel de-al doilea e şi mai puternic, astfel încât chiar şi cel dintâi primeşte de la cel de-al doilea puterea lui întreagă. De aceea, dacă, cu sinceritate, voim să descoperim sămânţa cea de dar, ascuns sădită de noi, apoi să ne însuşim cât mai grabnic deprinderea lucrării inimii şi să ţinem aşa în inimă mereu această mică lucrare a rugăciunii, ca fără de chip şi de închipuiri, până ce ea ne va aprinde inima şi ne-o va înflăcăra până la dragostea cea negrăită către Domnul. Lucrarea acestei rugăciuni din inimă se face în două feluri: uneori mintea merge înainte, lipindu-se în inimă de Domnul printr-o neîncetată pomenire; uneori lucrarea rugăciunii, mişcându-se singură, prin focul veseliei, atrage mintea în inimă şi o leagă de chemarea Domnului Iisus şi de starea cea evlavioasă de dinaintea Lui (la aceste cuvinte ale Sf. Grigorie, Ep. Teofan lămureşte – „Rugăciunea cea dintâi e ostenitoare, a doua e de sine mişcătoare“). În cel dintâi caz, lucrarea începe să se descopere, după împuţinarea patimilor, prin împlinirea poruncilor, prin căldura inimii, în urma chemării stăruitoare a Domnului Iisus; în al doilea, Duhul atrage mintea spre inimă şi o pironeşte acolo în adânc, oprind-o de la vagabondarea obişnuită. Şi atunci ea nu mai este ca târâtă din Ierusalim la asirieni, ci, dimpotrivă, îşi săvârşeşte strămutarea din Babilon la Ierusalim, strigând cu proorocul: „Ţie ţi se cuvine cântarea, Dumnezeule, în Sion, şi Ţie ţi se va da laudă în Ierusalim“. De la aceste două feluri (chipuri) de rugăciune şi mintea e când lucrătoare, când contemplatoare; prin lucrare, ea, cu ajutorul lui Dumnezeu, învinge patimile şi prin contemplare, Îl vede pe Dumnezeu, în ce măsură acest lucru e îngăduit omului.
Rugăciunea minţii din inimă, cea lucrătoare, se face astfel: şezi pe un scaun de o palmă, coboară-ţi mintea din cap în inimă şi ţine-o acolo; apoi încovoaie-ţi pieptul, umerii şi gâtul, încât să simţi o mare durere (de la încordarea muşchilor) şi strigă cu mintea în inimă: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!“ În acest timp reţine-ţi răsuflarea, nu respira cu îndrăzneală, pentru că acest lucru îţi poate împrăştia gândurile. Dacă vei vedea că se ivesc cugete, nu lua aminte la ele, deşi ar fi simple şi bune, iar nu numai deşarte şi necurate. Reţine-ţi respiraţia pe cât îţi este cu putinţă, închide mintea în inimă şi chemând pe Domnul Iisus des şi cu răbdare, în curând le vei zdrobi şi le vei nimici, lovindu-le nevăzut cu numele cel dumnezeiesc. Sfântul Ioan Scărarul zice: „Cu numele lui Iisus biruieşte-i pe vrăjmaşi, căci mai puternică armă nu e nici în cer, nici pe pământ“.
„Când, într-o astfel de osteneală va slăbi mintea, se vor îndurera trupul şi inima din pricina pornirii dese a chemării Domnului Iisus, în aşa fel încât lucrarea aceasta va înceta să veselească şi să încălzească, lucru, prin care se sprijineşte râvna şi răbdarea nevoitorilor în această osteneală, atunci scoală-te şi cântă, singur sau cu ucenicul tău, sau îndeletniceşte-te cu cugetarea la vreun text din Scriptură, sau cu amintirea morţii, sau ocupă-te de citire sau rucodelie, sau cu altceva, ca să-ţi oboseşti trupul tău“. (Lămurirea Ep. Teofan: Acest lucru e scris pentru cel ce se linişteşte. Altora li s-ar cuveni de spus, în privinţa aceasta, astfel: atunci scoală-te, apucă-te de treburile tale obişnuite cu frică de Dumnezeu şi cu luare aminte la sine, fără să părăseşti îndeletnicirile cele duhovniceşti, ce se obişnuiesc în astfel de cazuri – citirea şi meditaţia).
„Când te vei apuca de această lucrare, atunci se cuvine să citeşti numai astfel de cărţi, în care se expune învăţătura despre viaţa cea lăuntrică, despre trezvie şi rugăciune, anume: Scara, Cuvintele lui Isaac Sirul, Scrisorile ascetice ale lui Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, Isichie, Filotei Sinaitul şi alte scrieri asemănătoare. Toate scrierile de alt gen, părăseşte-le un timp, nu pentru că ele n-ar fi bune, ci pentru ca să nu te ocupi de ele nelalocul lor, având o astfel de stare şi de năzuinţă. Să nu citeşti mult, însă adâncind şi însuşind lucrurile. Mintea, întărindu-se prin aceasta, prinde putere de a se ruga cu trezvie şi cu veghe. Citirea multă (şi mai ales citirea cărţilor străine) slăbeşte şi întunecă mintea şi o face neputincioasă şi risipită în rugăciune. Iar în ce priveşte faptele tale, apoi ia aminte la sine şi priveghează în fiecare clipă după intenţiile şi scopurile tale, lămurindu-te bine unde tind ele – pentru Dumnezeu, oare, şi pentru binele însuşi şi pentru mântuirea sufletului faci tu toate câte le faci, ca nu cumva să fi furat, fără să ştii şi să te afli numai în aparenţă pe placul lui Dumnezeu iar în suflet să fi pe placul oamenilor. Vrăjmaşul încearcă să fure orice lucrare, ca ea să nu fie făcută după Dumnezeu. Însă de ar lupta el fără de slăbire şi de ar năvăli fără de neruşinare, tu ţine-ţi gândul sincer de a plăcea lui Dumnezeu, tare şi fără schimbare, şi nu vei fi furat. Deşi uneori, gândul, fără să vrea, s-ar risipi spre alte scopuri când slăbeşte atenţia, – acest lucru are o dezvinovăţire şi se iartă numai pentru acea singură intenţie mai de seamă şi acea năzuinţă a inimii pe care o vede cel Atotputernic.
Trebuie de ştiut: semnul adevărat al nevoinţii şi totodată şi condiţia propăşirii, ce se face printr-însa, este suferinţa încercată (lucrul despre care am vorbit în convorbirea noastră cea dintâi). Cel ce umblă fără suferinţă nu va primi roade. Îndurerarea cu inima şi osteneala trupească pun în lumină darul Duhului Sfânt, ce se dă fiecărui credincios la Botez şi care, din pricina nepăsării noastre faţă de împlinirea poruncilor, se îngroapă în patimi, dar care din negrăita milă dumnezeiască învie din nou întru pocăinţă. Deci, nu fugi de osteneli din pricina durerilor cu care vin ele întovărăşite, ca să nu fi osândit pentru nerodire şi să nu auzi: „Luaţi de la el talantul“. Orice nevoinţă trupească sau sufletească care nu este însoţită de suferinţă şi care nu cere osteneală nu aduce roade: „Împărăţia cerurilor se ia cu năvală şi năvălitorii pun mâna pe ea“ (Matei 11, 12). Mulţi s-au ostenit ani îndelungaţi fără durere şi încă se ostenesc, dar din lipsa acestei lipse de suferinţă s-au aflat străini de la curăţirea însăşi şi n-au fost părtaşi Duhului Sfânt, ca unii ce au înlăturat durerilor cruzimea lor. Cei ce sunt în stadiul de lucrători, se pare că se ostenesc mult în nepăsarea şi slăbănogirea lor, dar nu adună nici un fel de roade, din pricină că nu încearcă nici o suferinţă. Dacă, potrivit proorocului, nu se va zdrobi grumazul nostru, slăbind din pricina ostenelilor postului, şi dacă nu vom ridica în inimă simţămintele pline de durere ale zdrobirii, şi nu ne vom îndurera ca femeia care e gata să nască, nu vom putea da naştere duhului de mântuire pe pământul inimii noastre. Mintea n-o poate opri nimeni, decât numai Duhul. Alunecând în cădere, mintea s-a îndepărtat de Dumnezeu şi umblă pretutindeni ca o prizonieră. Nu se poate aşeza din nou, dacă nu se va supune lui Dumnezeu şi dacă, unindu-se din nou cu El, nu va fi ţinută de El în rugăciune. Când vine lucrarea rugăciunii, atunci o va ţine lângă sine cu veselie şi nu-i va îngădui să fie robită spre risipire. Când năvălesc cugetele şi ne abat de la rugăciune, nu te lupta cu ele singur cu armele tale, ci în loc de orice arme, cheamă pe Domnul Iisus, des şi cu răbdare, – şi vor fugi. Nesuferind căldura inimii, care vine de la rugăciune, ei fug, ca şi cum ar fi arse de foc. Dumnezeul nostru e un foc care mistuie răutatea. Grabnic spre ajutor, El îndată va face izbândire celor ce, cu osârdie, strigă către El zi şi noapte. Dacă nu va fi de-ajuns această lucrare lăuntrică, scoală-te şi, urmând lui Moise, ridică-ţi mâinile şi ochii tăi spre cer, şi Dumnezeu îi va lovi pe vrăjmaşii tăi.
Această lucrare a chemării lui Dumnezeu, asupra cugetelor, e zugrăvită de unul din Părinţi, în asemănarea următoare: „Eu, zice el, sunt asemenea unui om care şade sub un copac mare şi vede că de el se apropie o mulţime de fiare şi de şerpi. Dacă el nu li se poate împotrivi, atunci se urcă în copac şi scapă. Aşa şi eu: şed în chilia mea şi văd cugetele cele rele ce se ridică asupra mea; când n-am putere să mă împotrivesc lor, alerg la Dumnezeu prin rugăciune şi scap de vrăjmaş“.
Nu-ţi părăsi nici pravila de rugăciune. În privinţa aceasta aşa fac toţi la fel: unii ţin o pravilă de rugăciune mare, alţii părăsesc Molitfenicul cu totul, rugându-se Domnului numai cu rugăciunea minţii. Iar tu alege-ţi cele de la mijloc; nu-ţi aduna multe rugăciuni, căci de aici vine tulburarea; dar nici nu le părăsi cu desăvârşire, în caz de boală sau neputinţă. Dacă vezi că rugăciunea lucrează în tine şi nu încetează de a se mişca în inima ta, apoi nu o părăsi şi nu te apuca de molitfelnic. Căci aceasta ar însemna să-L părăseşti pe Dumnezeu înlăuntru, să ieşi de acolo şi să-I vorbeşti de dinafară. Iar cei care încă n-au lucrarea rugăciunii, trebuie să citească multe rugăciuni şi chiar peste măsură, ca să petreacă neîncetat în multe şi felurite rugăciuni, până când de la o astfel de nevoinţă a rugăciunii, plină de dureri, se va încălzi inima, şi va începe în ea lucrarea rugăciunii. Iar cine va gusta în sfârşit din acest har, acela trebuie să facă rugăciunea grăită cu măsură, însă să petreacă mai mult în rugăciunea minţii, după cum au poruncit Părinţii. În caz de slăbire, trebuie din nou să rostim rugăciuni grăite, sau să citim scrierile Părinţilor. Întrebuinţarea vâslelor e de prisos, când vântul a umflat vetrilele; ele trebuie numai când scade vântul şi se opreşte barca.
O mare armă împotriva vrăjmaşilor are acela, care în timpul rugăciunii e cuprins de un plâns cu zdrobire, ca să nu cadă în părere de sine de bucuria pe care o dă rugăciunea. Cel ce păstrează această întristare plină de bucurie, va scăpa de orice vătămare. Rugăciune adevărată şi fără de amăgire e aceea în care căldura, împreună cu rugăciunea lui Iisus, sădeşte focul în pământul inimii noastre şi arde patimile ca pe nişte spini. Ea umbreşte sufletul cu veselie şi cu pace, şi nu vine nici din dreapta, nici din stânga, nici chiar de sus, ci odrăsleşte în inimă ca un izvor de apă ce vine de la Duhul cel făcător de viaţă. Numai pe aceasta singură s-o iubeşti şi s-o râvneşti, ca să ţi-o agoniseşti în inima ta; păzeşte-ţi mintea fără năluciri. Cu ea să nu te temi de nimic, căci cel care a zis: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi“, El însuşi e cu noi. Cine, întocmindu-se astfel vieţuieşte drept şi fără de prihană, străin de a lucra după hatârul oamenilor şi străin de îngâmfare, acela va rezista şi nu va suferi nici o vătămare, deşi întreaga ceată de draci s-ar ridica asupra lui şi ar aduce asupra lui ispite nenumărate.“
Aceasta este învăţătura Sf. Grigorie Sinaitul, despre rugăciunea lui Iisus. După cum vedeţi, ea aduce amănunte noi, care lămuresc lucrarea rugăciunii.
Mai înfăţişez atenţiei Dv. încă o descriere, cea de pe urmă, a lucrării ce ne preocupă, după învăţătura lui Calist, patriarhul Constantinopolului şi Ignatie cel de o taină cu el, folosindu-mă de cartea Ep. Teofan „Scrisori despre viaţa cea duhovnicească“ (pag. 266).
Începutul vieţii celei după Dumnezeu este râvna şi stăruinţa plină de osârdie de a vieţui după poruncile mântuitoare ale lui Hristos: iar sfârşitul – arătarea în desăvârşire a celor ce au fost întipărite de dumnezeiescul har la Botez, sau, care e totuna, lepădându-se de omul cel vechi şi cu poftele lui, să ne îmbrăcăm în omul cel nou, duhovnicesc, adică în Domnul Iisus Hristos, după cum zice dumnezeiescul Pavel: „Copiii mei, pentru care sunt iarăşi în dureri, până când nu se va întipări în voi Hristos“ (Gal. 4, 19).
„Când ne botezăm, zice Sf. Hrisostom, atunci sufletul nostru străluceşte mai mult decât soarele, fiind curăţit de Duhul Sfânt. După cum argintul cel curat, care stă în faţa razelor soarelui, sloboade şi el raze, nu după firea sa, ci din pricină că e strălucit de soare: astfel şi sufletul curăţit de Botez primeşte raze de la slava Duhului şi înlăuntru devine şi el slăvit. Dar, vai! Slava aceasta negrăită şi înfricoşată, o zi sau două petrece în noi, iar pe urmă o stingem, îndreptând asupra ei furtuna grijilor lumeşti şi lucrurilor pătimaşe“.
„În pântecele cel dumnezeiesc, adică în scăldătoarea cea sfântă, noi în dar primim dumnezeiescul Har cel desăvârşit. Dacă, după aceasta noi îl acoperim sub întunericul grijilor lumeşti şi patimilor, ne vom restabili şi curăţi prin pocăinţă şi prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi putem vedea strălucirea Lui cea mai presus de fire. Acest lucru se face pe măsura credinţei fiecăruia şi pe măsura căldurii din râvna de a vieţui după credinţă, dar mai ales după bunăvoinţa Domnului Iisus Hristos. Sf. Marcu zice: „Hristos, fiind Dumnezeu desăvârşit, a dăruit celor ce s-au botezat harul desăvârşit al Sf. Duh, care nu cere de la noi nici o adăugire, iar el, descoperit şi arătat, se face în noi pe măsura împlinirii poruncilor, până când vom ajunge la măsura vârstei plinirii lui Hristos“.
„Deci, întrucât începutul şi rădăcina lucrării mântuitoare e ca să vieţuieşti după poruncile Domnului, iar sfârşitul şi roadele ca să restabileşti harul cel desăvârşit al Sf. Duh, dăruit nouă la început, prin Botez, şi care petrece în noi, căci darurile lui Dumnezeu rămân neschimbate, însă e îngropat în patimi, şi se descoperă din nou prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, apoi ni se cuvine să râvnim la împlinirea acestor porunci, ca să curăţim şi să vedem mai limpede darul Sf. Duh cel din noi. Ioan, cel ce a stat cu capul pe pieptul Domnului, ne spune că cel ce păzeşte poruncile Domnului, cu Domnul petrece şi Domnul cu el. Însuşi Domnul încă mai deplin ni le expune: „Cel ce are poruncile Mele, zice El, şi le păzeşte pe ele, acela este cel ce mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte, iubit va fi de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui Însumi. De mă iubeşte cineva, cuvântul Meu îl va păzi, şi Tatăl meu îl va iubi pe el, şi vom veni la el şi lăcaş la el vom face“ (Ioan 14, 21, 23).
Împlinirea aceasta amănunţită a poruncilor mântuitoare e cu neputinţă pentru noi, fără Domnul Iisus Hristos, fiindcă El însuşi spune: „Fără Mine nu puteţi face nimic“ şi, după cum a mărturisit Apostolul, că întru nimeni altul nu este mântuirea, El este pentru noi „Calea, Adevărul şi Viaţa“. De aceea, slăviţii noştri povăţuitori şi învăţători, cu Duhul cel Prea Sfânt ce petrece întru ei, prea înţelept ne învaţă să ne rugăm Domnului înaintea oricărei alte lucrări şi să ne cerem de la El, fără îndoială, milă şi să avem şi să purtăm pururea prea sfântul şi prea dulcele lui nume şi în inimă, şi în minte, şi pe buze; să petrecem cu El neîncetat, şi să dormim, şi să veghem, şi să umblăm, şi să mâncăm, şi să bem. Căci, după cum în timpul când ne lipseşte această chemare, se scurg în noi toate cele rele şi vătămătoare, aşa şi atunci când El petrece în noi, se izgonesc toate cele potrivnice, nimic din cele bune nu ne împuţinează şi nu e nimic pe care nu i-am putea împlini, căci însuşi Domnul a zis: „Cine va rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela va face rod mult“ (Ioan 15, 5).
Deci, dându-ţi seama de neputinţa ta şi aruncându-ţi toată nădejdea spre Domnul, iar poruncile iubindu-le într-atât încât să fi gata să-ţi dai mai curând viaţa decât să calci pe vreuna din ele, îndreaptă-ţi toată stăruinţa, ca să te obişnuieşti şi să te întăreşti într-această neîncetată chemare a numelui celui mântuitor al Domnului, care e nimicitor pentru orice rău şi ziditor pentru orice bine.
Voi pune înainte, aici, meşteşugul firesc al prea minunatului Nichifor, despre intrarea în inimă pe calea respiraţiei, care ajută mult la adunarea gândurilor.
Rânduiala aceasta e următoarea: şezi într-un loc însingurat şi adunându-ţi mintea, bag-o, pe calea respiraţiei, în inimă, oprindu-te acolo cu luare aminte, strigă neîncetat: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!“ Fă astfel, până această chemare se va altoi în inimă şi va ajunge necurmată.
Şi totuşi, Sf. Părinţi au învăţat astfel; Hristos învaţă: „Vă rog, fraţilor, să nu încetaţi de a îndeplini rânduielile (pravilele) acestei rugăciuni“. În alt loc: „Se cuvine fiecăruia, fie că mănâncă, sau bea, că şade sau slujeşte, sau călătoreşte, sau orice altceva ar face, să strige neîncetat: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“ pentru ca numele Domnului Iisus Hristos, coborându-se în adâncul inimii, să-l smerească pe balaurul cel pierzător, iar pe suflet să-l mântuiască şi să-i dea viaţă. Prin urmare, tu să petreci pururea în chemarea numelui lui Iisus Hristos, pentru ca inima să-L înghită pe Domnul, iar Domnul inima, şi aceşti doi una vor ajunge“. Şi încă: „Nu vă despărţiţi inima de Dumnezeu, să păstraţi în ea, pururea, pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos, până când numele Domnului se va înrădăcina înlăuntrul inimii şi să nu vă gândiţi la nimic altceva, decât numai ca să se slăvească Hristos în voi“.
Sf. Ioan Scărarul de asemenea învaţă: „Pomenirea lui Iisus să se unească cu răsuflarea ta“. Şi Sf. Isichie scrie: „Dacă doreşti gândurile tale cu ruşine să ţi le acoperi, şi să te trezveşti cu inima fără de împiedicare, rugăciunea lui Iisus să fie lipită de răsuflarea ta şi în puţine zile vei vedea dorinţa ta împlinită“.
Ştiut să fie, că dacă ne vom deprinde mintea noastră ca să se coboare, împreună cu răsuflarea în inimă, apoi vom vedea că ea rămâne unitară şi goală, ţinându-se numai de pomenirea şi chemarea Domnului nostru Iisus Hristos; şi dimpotrivă, ieşind de acolo şi aruncându-se asupra lucrurilor de dinafară, fără să vrea se împarte în multe reprezentări şi amintiri. Pentru a păzi anume această simplitate şi integritate a minţii, ni s-a şi pomenit de Părinţii încercaţi şi această lucrare, ca acel, care a râvnit să-şi câştige deprinderea de a se trezvi cu mintea în inimă, să şadă într-un loc liniştit şi fără de lumină, mai ales la începutul acestei nevoinţe bune. Căci vederea lucrurilor de dinafară, fireşte, că e o pricină de răspândire a gândurilor, iar când o odaie liniştită şi întunecată ascunde de noi cele de dinafară, gândul încetează de a se mai răspândi şi se adună în sine mai lesne, după cum zice Vasilie cel Mare: „mintea nerisipită de simţuri asupra lumii, se întoarce spre sine“. „Bagă de seamă cu stăruinţă, că miezul acestei nevoinţe este chemarea cea cu un singur gând în inimă, curată şi nerisipită; cu credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, dar nu numai coborârea în inimă pe calea respiraţiei şi şederii într-un loc liniştit şi întunecos. Toate acestea şi celelalte asemănătoare au fost născocite de Părinţi nu pentru altceva decât pentru că ei, în aceste lucruri, vedeau un ajutor oarecare la adunarea gândurilor şi întoarcerea lor spre sine din obişnuita risipire. Iar de la deprinderea de a fi adunat şi să iei aminte, se naşte şi deprinderea de a se ruga cu mintea în inimă, curat şi fără de risipire“.
Să ştii şi acest lucru, sunt poruncite toate aceste mişcări şi aşezări ale trupului, rânduite de pravile amănunţite şi sunt socotite de trebuinţă până când nu ne-am agonisit încă rugăciunea cea curată şi nerisipită din inimă. Însă, când, prin bunăvoinţa şi harul Domnului nostru Iisus Hristos, vei ajunge la aceasta, atunci, părăsind lucrurile multe şi felurite, vei petrece unit mai presus de cuvânt numai cu Domnul în rugăciunea inimii, curată şi nerisipită. Puţini însă şi abia unul dintr-o mie se învrednicesc să ajungă la această întocmire, prin harul lui Hristos; iar ca să păşeşti mai departe şi să te învredniceşti de rugăciunea cea duhovnicească şi să guşti de mai înainte din tainele veacului viitor, abia de se va găsi cineva din neam în neam, vrednic de aceasta. Deci, de vrei cu fapte însuţi să te învredniceşti de viaţa cea întru Hristos Iisus, sileşte-te ca să ajungi ca în orice ceas şi în orice clipă şi la orice lucru să te rogi Domnului în inimă, curat şi fără risipire, ca să poţi astfel, de la vârsta de prunc să ajungi bărbat desăvârşit, întru măsura plinirii vârstei lui Hristos. Pe lângă acestea, să nu uiţi că atunci când din timp în timp îţi va veni rugăciunea cea de sine mişcătoare, curată, tu, sub nici un motiv, să n-o strici prin pravilele tale de rugăciune. Astfel învaţă Filimon: „Noaptea sau ziua, de te va învrednici pe tine Domnul, să simţi în tine o rugăciune curată şi nerisipită, lasă atunci toate pravilele tale, şi cât poţi tinde să te lipeşti de Domnul Dumnezeu, şi El va lumina inima ta în lucrarea cea duhovnicească. Iar când te vei învrednici de a petrece fără de ieşire rugăciunea din inimă, după cum zice Isaac Sirul, atunci tu ai ajuns la sfârşitul virtuţilor şi ai devenit locaş Sfântului Duh; atunci rugăciunea nu va înceta, de şezi sau de umbli, de mănânci sau de bei, sau altceva de faci; chiar în timpul somnului celui mai adânc, miresmele rugăciunii se vor înălţa din inimă, fără de nici o osteneală; şi chiar de va tăcea ea în somn, însă înlăuntru, în taină, pururea se va săvârşi cu sfinţenie fără de încetare“. (Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag. 226).
Aducând toate aceste citate din Sf. Părinţi-nevoitori despre rugăciunea meşteşugită a lui Iisus, Ep. Teofan le însoţeşte de următoarele observaţii, care necesită atenţia noastră: „Aproape în toate articolele Filocaliei despre o stare a minţii înaintea Domnului, eu am luat numai pe acei dintre învăţători, care amintesc şi despre nişte mijloace trupeşti, pe lângă această lucrare, sau despre o adaptare meşteşugită la ea. Ei toţi socotesc folositoare şi până la o vreme trebuincioasă această acomodare trupească, însă miezul lucrării nu-l socot să fie în ea. Toată atenţia lor e întoarsă spre a da o îndrumare pentru o cât mai reuşită deprindere în lucrarea rugăciunii din minte, sau chiar pentru această stare cu mintea în inimă, înaintea Domnului, în care e şi cuprins miezul lucrării. Nu va fi ceva străin de înţelesul prescripţiilor lor să spunem: fă cum vrei, numai să ajungi să ţi-o agoniseşti pe aceasta din urmă. Noi însă îţi arătăm astfel de aşezări ale trupului, pe care le-am avut noi, şi de la care am căpătat folos. Sunt, însă, printre aceste lucrări trupeşti şi unele care parcă s-ar uni cu rugăciunea minţii şi niciodată nu se depărtează de la ea.
Trebuie neapărat să stai cu luare aminte în inimă, trebuie ţinut tot trupul într-o stare de încordare a muşchilor şi să nu îngădui atenţiei ca ea să se ia şi să se risipească cu impresiile dinafară ale simţurilor. Aceste condiţii, în orice formă vrei şi poţi, în aceea le împlineşti. Un loc întunecat şi însingurat e socotit trebuincios pentru îndepărtarea impresiilor de dinafară; dar dacă tu te poţi înstrăina de aceste impresii, chiar şi în mijlocul mulţimilor, apoi rămâi unde vrei. A şedea pe un scaun mic, a-ţi strâmtora respiraţia, a simţi durerea în spate, la grumaz, în piept, se sfătuie pentru a se aşeza trupul într-o stare de trezvie; dar dacă poţi face acest lucru altfel cumva, sau să-l faci numai printr-o încordare lăuntrică a muşchilor, fă cum socoţi că e mai lesne, însă nu da slăbire mădularelor corpului. Prin coborârea minţii în inimă pe calea respiraţiei, se arată numai locul unde să te opreşti cu atenţie, sau unde-ţi este inima, în caz că nu ştii acest lucru; iar dacă şi fără acestea ştii cum să-ţi găseşti inima, apoi fă cum ştii, numai să te aşezi în inimă. Se arată că chemăm pe Domnul prin aceste cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!“ Însă tu poţi prescurta şi schimba şi aceste cuvinte, sau să le înlocuieşti cu altele, sau chiar fără cuvinte să stai cu mintea înaintea Domnului, căci puterea nu e în cuvinte, ci în întocmirea minţii şi a inimii. Ştiind însă toate acestea, nu trebuie să nesocoteşti poziţia arătată trupului. Oricum, trupul trebuie să ia o poziţie dar dacă încercarea ne-a arătat că cutare, sau cutare, poziţie a trupului e potrivită pentru lucrarea rugăciunii minţii şi pentru propăşirea ei, apoi ce nevoie este ca să le părăseşti, sau să născoceşti altele noi? Cu atât mai mult cu cât, după ce ai sporit în rugăciune, ele într-o măsură oarecare se îndepărtează singure, după cum se iau schelele, când e zidită o casă.
Eu socot de folos să vă fac cunoscute aceste rezerve şi lămuriri ale Ep. Teofan, ca să subliniez încă odată ideea că toate mijloacele de dinafară din lucrarea rugăciunii lui Iisus, au o însemnătate numai auxiliară rugăciunii lui Iisus, şi acest lucru trebuie să-l ţină minte oricare lucrător al rugăciunii minţii, ca să nu primeşti pe cele secundare drept lucrurile cele mai de seamă.
Tot ce am vorbit noi până acum, priveşte rugăciunea lui Iisus cea lucrătoare sau ostenitoare, adică acea rugăciune unde predomină eforturile celui ce se roagă, când el se sileşte spre rugăciune, se luptă cu risipirea atenţiei, cu rătăcirea (vagabondarea) gândului, cu năvălirea cugetelor şi patimilor, încearcă să se statornicească cu atenţia în inimă. Această rugăciune însă n-are o curăţie desăvârşită, nu e slobodă de risipirea gândurilor şi de năvălirea cugetelor şi patimilor, încă nu e concentrată cu desăvârşire în Dumnezeu. Şi aşa e rugăciunea marei majorităţi a celor ce se roagă cu rugăciunea lui Iisus. Cei mai mulţi ajung cu ea până la sfârşitul vieţii lor pământeşti. Însă, după cum am spus, la rugăciunea curată ajunge unul dintr-o mie. De această împrejurare trebuie să ţină seama şi s-o ţină minte cel ce se roagă, şi el nu trebuie să fie tulburat de aceasta. Căci, cu toate greutăţile, rugăciunea lucrătoare nu-şi pierde însemnătatea sa, ci întăreşte inima celui ce se roagă şi-l pregăteşte pentru o altă rugăciune mai înaltă, despre care lucru Ep. Teofan spune aşa: „Osteneşte-te, sileşte-te, caută şi vei afla, bate şi ţi se va deschide. Nu slăbi şi nu deznădăjdui. Dar cu toate acestea ţine minte că aceste osteneli alcătuiesc numai stăruinţele ce se fac din partea noastră pentru atragerea darului, iar nu însăşi lucrarea pe care noi încă o căutăm. Ne lipseşte lucrul cel mai însemnat, trezirea harică. Îţi dai foarte bine seama, că ori de cugeţi, ori de te rogi, sau altceva de faci, parcă înghesui în inimă ceva străin, ceva din afară. Uneori se întâmplă că, potrivit cu puterea de încordare, o oarecare lucrare ce porneşte din aceste osteneli şi coboară până la o adâncime anumită în inimă, dar mai târziu din nou este aruncată afară de acolo, după nu ştiu ce elasticitate a inimii, care nu este supusă şi deprinsă cu această lucrare, aşa cum este aruncat un ţâţ cufundat vertical în apă. Iar după aceasta îndată simte o nouă răceală şi greutate în suflet, care e un semn vădit că aici n-a avut loc o lucrare harică, ci numai osteneala şi stăruinţa noastră. De aceea să nu te linişteşti numai cu aceste simple lucrări şi să nu-ţi găseşti odihnă în ele, ca şi cum tocmai ele au şi fost cele ce trebuie căutate. E o primejdioasă rătăcire! Tot aşa de primejdios este să te gândeşti că în aceste osteneli se cuprinde meritul pentru care este necesar să se trimită de sus darul. Nu-i deloc aşa: asta nu e decât o pregătire pentru primire; pe câtă vreme însăşi dăruirea atârnă cu desăvârşire de voia Celui ce o împarte. Astfel, printr-o stăruitoare întrebuinţare a tuturor mijloacelor arătate mai sus, căutătorul trebuie să meargă mai departe în aşteptarea cercetării lui Dumnezeu, care astfel nu vine după socotinţele noastre şi nimeni nu ştie din ce parte vine. Numai când acest dar trezitor va veni, numai atunci va începe adevărata lucrare de schimbare lăuntrică a vieţii şi a obiceiurilor noastre. Fără el nici nu trebuie să ne aşteptăm la vreo izbândă, fiindcă toate câte le vom face nu vor fi decât nişte încercări neizbutite. Un martor în privinţa aceasta este Fericitul Augustin, care multă vreme s-a obişnuit cu sine însuşi, dar care nu s-a chinuit pe sine decât numai atunci când l-a luminat darul. Tu osteneşte-te, aşteptând cu o nădejde plină de credinţă. Când va veni darul, toate le va rândui“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus Q 195).
Să trecem acum la o descriere mai amănunţită a stărilor din timpul rugăciunii lui Iisus. Starea într-adevăr harică trebuie deosebită de starea aparent-harică, închipuită. La Ep. Teofan citim: „Trebuie să deosebim strict viaţa lăuntrică întru Hristos, cea autentică, de misticismul fals şi de pietism, care este o odrăslire a unei religiozităţi greşit îndrumate. În misticismul fals, oamenii ademeniţi de el caută un lucru bun – o comuniune vie cu Dumnezeu, însă o caută nu pe acea cale. Dar mai cu seamă nădăjduiesc, prin eforturile lor şi socotindu-se îndreptăţiţi să pună stăpânire pe cele ce trebuie aşteptate de la mila lui Dumnezeu şi care trebuie primite ca un dar al acestei mile. În aceste eforturi ale lucrării pline de încredere în sine, se înflăcărează imaginaţia şi se ivesc nişte aşteptări pline de năluciri care, ca unele ce sunt dorite cu fierbinţeală, în curând par şi sunt socotite ca împlinite şi scopul ostenelilor atins. Toate acestea sunt zugrăvite în culorile cele mai atrăgătoare şi sunt închipuite în imagini înşelătoare, în contemplări nălucitoare de dincolo de nori. Însă adevărata viaţă întru Hristos este o viaţă ascunsă, tainică. Apostolul Pavel o numeşte pe ea viaţa cea ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu (Col. 3, 3). Apostolul Petru – omul cel ascuns al inimii (1, Petru 3, 4); însuşi Mântuitorul – împărăţia lui Dumnezeu cea dinlăuntrul nostru (Luca 17, 21).“ Însă în arătarea sa, ea e foarte simplă. Inima ei, Ep. Teofan o descrie astfel: „Nu se ştie cum vine Duhul şi ne îndeamnă spre pocăinţă. Săvârşită această transformare lăuntrică El pe urmă într-armează inima cea credincioasă la o luptă plină de multe osteneli, cu patimile, ne îndrumează în timpul ei, ne ajută. Această luptă e la fiecare mai mult sau mai puţin îndelungată şi îndurerată: ea nu duce la curăţirea inimii, pentru care ostenitorul cel credincios se învredniceşte de o pătrundere mai limpede în adevărul lui Dumnezeu şi de cea mai dulce simţire a uneia şi a alteia, în astfel de trăsături care sunt înşirate limpede în Evanghelii şi în scrierile Apostolilor. Aceasta de pe urmă apare numai spre sfârşitul multor osteneli şi multor încercări ca o cunună de răsplată. Iar misticii se agaţă direct sau de preferinţă de acest punct culminant al desăvârşirii şi îl zugrăvesc astfel cum li se năluceşte în imaginaţiile lor, totdeauna în culori false. Adevărul însă poate fi spus numai prin încercare, numai după ce ai gustat din bunătăţile cele duhovniceşti prin fapta însăşi, iar misticii prin nălucirile lor, îşi închid numai drumul într-acolo. Dimpotrivă, în scrisorile Părinţilor, mai puţin decât despre orice se vorbeşte despre aceste stări înalte, ci de ostenelile pocăinţei, luptei cu patimile şi feluritele întâmplări din timpul lucrării lor.“ (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag. 13–15).
„Sunt stări“, continuă Ep. Teofan, „când vrei tare să te rogi, sau când te trage spre rugăciune. Acest lucru îl încearcă toţi, într-o măsură mai mare sau mai mică şi pe pragul trecerii de la căutarea unei vii comuniuni cu Dumnezeu numai prin ostenelile tale şi după ce ai ajuns-o pe aceasta. Starea aceasta se aseamănă cu aceea în care se află un om dus pe gânduri. Cel dus pe gânduri se duce înlăuntrul său şi se concentrează în sufletul său, fără să ia aminte la mediul înconjurător de dinafară, la persoane, la lucruri, la evenimente. La fel e şi aici; numai că acolo e o lucrare a minţii, iar aici a inimii. Dă peste tine o atracţie spre Dumnezeu, sufletul se adună înlăuntru şi se aşează în faţa lui Dumnezeu şi îşi varsă înaintea Lui toate nădejdile sale şi durerile inimii, ca şi Ana, mama lui Samuel, sau stă înaintea Lui în uimire, cum adesea stătea Sf. Apostol Pavel, sau Îl slavosloveşte ca şi Prea Sfânta Fecioară Maria. Aici toate lucrările personale – gândurile şi planurile – se curmă şi toate cele de dinafară pleacă din atenţie. Chiar sufletul nu vrea să se ocupe de altceva străin. Acest lucru se întâmplă şi în biserică şi chiar la pravila de rugăciune, sau la citire şi meditaţie, poate şi în timpul unor oarecare îndeletniciri de dinafară şi în societate. Cel ce a încercat odată această atracţie poate ţine minte de ea, poate dori repetarea ei, poate să năzuiască spre ea, însă singur, prin puterile sale, nu va atrage-o pe ea; ea vine singură. La bunul plac rămâne numai un singur lucru: când va veni, nu-ţi îngădui s-o destrami, ci îngrijeşte-te pe cât ai putere ca să-i dai răgaz cât mai mult ca să petreacă în tine. Acest lucru poate fi numit manifestarea adevăratului duh de rugăciune, sau simţiri ale apropierii lui Dumnezeu, care se află în mâinile harului. În ele ni se arată ce trebuie să căutăm şi pentru ce să ne stăruim şi totodată se mărturiseşte că ostenelile căutării, suportate până acum, nu se pierd degeaba şi prin aceasta se încălzeşte râvna spre o căutare din cele mai nepotolite. Iar sfârşitul căutării este ca această stare vremelnică să ajungă neîncetată, nu în acea formă, desigur, însă în acelaşi miez al lucrării. Când va veni acest lucru, atunci în suflet se va săvârşi descoperirea Împărăţiei lui Dumnezeu“ (Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, Ep. Teofan).
„Ce fel de împărăţie a lui Dumnezeu este aceasta? Împărăţia lui Dumnezeu este în noi, când Dumnezeu împărăteşte în noi, când sufletul, în adâncul său, Îl mărturiseşte pe Dumnezeu stăpân al său, şi I se supune Lui cu toate puterile şi Dumnezeu lucrează cu putere în el. Începutul acestei împărăţii se pune în momentul hotărârii de a lucra lui Dumnezeu întru Domnul Iisus Hristos, prin Harul Sf. Duh. Atunci omul-creştin închină lui Dumnezeu conştiinţa şi libertatea sa, în care, propriu-zis, se şi cuprinde fiinţe omeneşti, iar Dumnezeu primeşte această jertfă, şi astfel se face legământul (unirea) omului cu Dumnezeu şi a lui Dumnezeu cu omul, se statorniceşte din nou legământul cu Dumnezeu întrerupt prin cădere şi care se mai întrerupe şi prin păcatele voite. Această unire lăuntrică se pecetluieşe, se întăreşte, ajunge în stare să stea şi să păzească singură, prin puterea harului în dumnezeieştile taine ale botezului, iar pentru cei ce cad după botez, în taina pocăinţei, şi pe urmă mereu se întăreşte în Sfântă Împărtăşanie. Vorbind despre împărăţia lui Dumnezeu în noi, trebuie adăugat totdeauna: în Domnul Iisus Hristos, prin harul Sfântului Duh. În aceasta e pecetea unei Împărăţii creştine a lui Dumnezeu din noi. Dumnezeu este Împărat peste toţi, ca un Ziditor şi Proniator; dar în suflete, El împărăţeşte într-adevăr şi în suflete se mărturiseşte într-adevăr Împărat numai după ce se restabileşte unirea sufletelor cu El, întreruptă prin cădere; iar acest lucru se face prin Duhul Sfânt întru Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru“ (Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag. 38, Ep. Teofan).
Împărăţia lui Dumnezeu nu se statorniceşte în inima noastră dintr-odată şi pentru totdeauna.
„Împărăţia lui Dumnezeu de la început se ţine ascunsă în noi, în sfârşit, se descoperă, sau se arată întru putere. Ea se descoperă prin atracţiile lăuntrice fără de voie, arătate mai sus, spre Dumnezeu. Aici sufletul nu mai e stăpân pe sine, ci e supus unei înrâuriri străine. Cineva îl ia şi-l bagă înlăuntru. Acesta e Dumnezeu, Harul Sf. Duh, Domnul şi Mântuitorul. Până când aceste trageri nu se arată, iar ele nu se arată de îndată, omul parcă lucrează mai mult singur, cu ajutorul ascuns al harului. El se sileşte să fie înlăuntru cu luare aminte şi cu bunele intenţii, să-L ţină minte pe Dumnezeu, să depărteze vorbirea deşartă şi gândurile rele şi să facă orice lucru bun; se încordează şi se osteneşte până la oboseală, însă nu reuşeşte deloc să sporească întru acestea; şi gândurile lui se risipesc, şi mişcările cele pătimaşe îl biruiesc, şi în faptele lui sunt neorânduieli şi greşeli; toate acestea se petrec pentru că Dumnezeu încă nu-şi arată puterea sa de stăpânire asupra sufletului. Iar când se va arăta aceasta, iar ea se arată numai când sunt tragerile spuse, de îndată toate cele dinlăuntru se pun în rânduială. Aici, se înţelege, nu e o stare oarecare neobişnuită, ci una care e la fel pentru toţi şi care se află la toţi cei ce nu rămân nepăsători faţă de mântuire. Numai că ea e cu diferite trepte de putere şi de durată, dar în fond e una şi aceeaşi, începând de la mişcările uşoare, care trec în curând, până la stările lăuntrice netulburate înaintea lui Dumnezeu, care uneori durează ceasuri întregi. Cine va înţelege chemarea şi o va căuta, apoi tragerile acelea vor veni mai des şi se vor prelungi până când vor ajunge la o statornicire necunoscută şi neschimbată în inimă. Când va pleca această stare; apoi iarăşi va începe vagabondarea gândurilor şi apropierea mişcărilor pătimaşe. Sufletul se coboară din cer iarăşi pe pământ, din lumină în întuneric, dintr-o odihnă uşoară într-o lucrare cu multe osteneli. Rabdă şi aşteaptă, până când va veni iarăşi această arătare a Împărăţiei lui Dumnezeu din inimă.
Aşa va fi până va binevoi Dumnezeu să întărească această petrecere sădită înlăuntru, pentru totdeauna, şi s-o facă neieşită şi neschimbată. Căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu este căutarea acestui din urmă lucru; iar arătarea lui este descoperirea Împărăţiei“ (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, p. 42).
Episcopul Ignatie completează cele spuse de Ep. Teofan, prin următoarele cuvinte: „Lucrarea dumnezeiască e nematerială: nu se vede, nu se aude, nu se aşteaptă, nu poate fi închipuită, nu poate fi lămurită prin nici o asemănare împrumutată din veacul acesta; ea vine, lucrează în chip tainic. De la început îi arată omului păcatul, pe care îl creşte în ochii omului şi pe care îl ţine în toată grozăvia lui, neîncetat în faţa ochilor lui; aduce sufletul în starea de a se osândi pe sine însuşi, îi arată căderea noastră, această prăpastie pierzătoare, groaznică, întunecoasă, adâncă, în care a căzut tot neamul omenesc prin păcatul străbunicului nostru; apoi, încetul cu încetul îi dăruieşte o adâncă luare aminte şi o inimă înfrântă în timpul rugăciunii. Pregătind în felul acesta vasul, se stinge fulgerător, pe neaşteptate, în chip nematerialnic de părţile sparte şi ele se adună într-o unitate. Cine s-a stins? Nu pot lămuri acest lucru! Eu n-am văzut nimic, n-am auzit nimic, dar mă văd schimbat, m-am simţit astfel, pe neaşteptate, dintr-o lucrare cu autoritate absolută. Ziditorul a lucrat în vremea zidirii celei dintâi.“
„Din atingerea mâinilor Lui de întreaga mea fiinţă, mintea, inima şi trupul s-au unit între ele, au alcătuit ceva unitar şi întreg, apoi s-au scufundat în Dumnezeu, unde, pentru atât timp cât îi ţinea acolo mâna nevăzută, neînţeleasă, atotputernică.“ (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 201).
Ordinea, arătată mai sus, a ivirii vieţii duhovniceşti harice, din noi, sau a descoperirii Împărăţiei lui Dumnezeu din noi, e însoţită de ivirea în noi a unei arderi a duhului sau a unei călduri duhovniceşti. După cuvintele Ep. Teofan, odată cu aceasta nu numai mintea se uneşte cu amintirea de Dumnezeu şi se pătrunde des, ci şi întreaga noastră fiinţă duhovnicească intră într-o comuniune vie cu Dumnezeu: Dumnezeu este un foc (Evr. 12, 29). Şi iată căldura şi arderea duhului se sălăşluieşte din clipa descoperirii Împărăţiei lui Dumnezeu din noi. Această trăsătură e mai simţită decât toate, e mai pe înţeles şi ne înlesneşte mai mult lămurirea manifestărilor vieţii celei duhovniceşti. Se ştie că atunci când omul e în simţire, el e de-a întregul încătuşat de această simţire şi e gata, şi e în stare să facă fără de împotrivire totul la ce îl îndeamnă simţirea. Simţirea se aseamănă cu o pârghie, sau cu o cârmă, în dirijarea celor dinlăuntru ale omului. Ea este căutată, ea se şi dă. Ce-l îngrijorează mai mult pe cel ce caută, apoi e acea neorânduială din gânduri şi dorinţi; întreaga lui râvnă e îndreptată ca să înlăture această neorânduială. Pentru acest lucru nu-i alt mijloc decât să dobândeşti această simţire duhovnicească sau această căldură a inimii pe lângă amintirea lui Dumnezeu. De îndată ce se va naşte această căldură gândurile se potolesc, atmosfera dinlăuntru se potoleşte, încep să fie văzute toate începuturile de mişcări bune sau rele ale sufletului şi se primeşte o putere pentru a alunga pe acestea din urmă. Şi această lumină lăuntrică se răspândeşte şi asupra celor de dinafară şi ne dă posibilitatea şi acolo să deosebim cele cuvenite de cele necuviincioase, împărtăşindu-ne şi tăria de a ne statornici în cele dintâi, oricare ar fi piedicile; într-un cuvânt, atunci începe viaţa cea duhovnicească adevărată, lucrătoare, care până acum era numai în căutare, şi chiar de se arată apoi numai fragmentar. Iar acum, născându-se în inimă, căldura rămâne neieşită şi neieşită ţine lângă sine şi atenţia minţii. Când mintea e în inimă, aceasta şi este unirea minţii cu inima, care arată integritatea organismului nostru celui duhovnicesc. (Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag. 65, Ep. Teofan).
Lămurind apariţia căldurii din inimă, Ep. Teofan întrebuinţează asemănarea: după cum lumea fizică freacă lemn de lemn şi capătă căldură şi chiar foc; sau ţine un lucru la soare şi el se încălzeşte, iar dacă s-ar concentra mai multe raze, apoi se şi aprinde, la fel se petrece şi în lumea duhului; frecarea sunt ostenelile nevoinţei, ţinerea la soare rugăciunea lui Iisus. Când le vei face toate acestea cu osârdie, fără lenevire şi fără întrerupere – milostiv este Domnul – se va aprinde un mic foc în inimă care va mărturisi despre naşterea vieţii duhovniceşti celei dinlăuntru, în punctul central al firii noastre, sau despre împărăţia Domnului din noi (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag. 66).
Totodată, după cuvintele Ep. Teofan, „Conştiinţa pe de-a întregul se concentrează în inimă şi stă în faţa Domnului, vărsând în faţa lui simţămintele sale, iar mai mult decât orice, căzând cu durere înaintea Lui cu simţuri smerite de pocăinţă, însoţite de o hotărâre de a-ţi închina toată viaţa ta spre slujirea numai Lui, Unuia.
Odată cu alcătuirea acestei întocmiri, se curmă toată neorânduiala care domnea înlăuntrul până la clipa aceasta, în perioada căutării, în această stare tranzitorie de chin. Frământarea neînfrânată a gândurilor se curmă; atmosfera sufletului devine curată şi fără de nori; rămâne numai un singur gând şi amintirea de Domnul. De aici lumină în toate cele dinlăuntru. Totul e limpede acolo; orice mişcare e văzută şi preţuită cum se cuvine, în lumina minţii, care purcede de la faţa Domnului contemplată. Din pricina aceasta orice gând rău şi orice simţire rea, care se ating de inimă, întâmpină chiar în genere o împotrivire şi sunt alungate. Aici se împlineşte, ce ne sfătuieşte Filotei Sinaitul: „Stai de dimineaţă la intrarea în inimă şi cu numele lui Iisus loveşte pe vrăjmaşii ce se apropie“. Această izgonire a relelor poate fi o clipă, însă poate dura ceasuri, zile şi ani; pe când miezul lucrării e unul şi acelaşi, anume, nu e îngăduit nimic să ajungă în inimă, ci întâmpină o izbitură hotărâtă în momentul când e recunoscută răutatea lui, şi această alungare nu încetează până când nu se va deşerta inima de răutate. După aceasta, orice s-ar gândi, orice s-ar simţi, orice s-ar dori, orice se vorbeşte şi se face – se gândeşte, se simte, se doreşte, se vorbeşte şi se face dându-se bine seama că toate acestea nu jignesc pe Domnul cel contemplat necurmat, că-I sunt plăcute Lui şi sunt potrivite cu voia Lui. Dar dacă, împotriva voinţii noastre se va strecura ceva din cele potrivnice, apoi îndată, cu smerenie va fi mărturisit Domnului şi se curăţă prin pocăinţa cea lăuntrică, sau prin mărturisirea cea de dinafară, astfel că conştiinţa este păzită pururea curată înaintea Domnului. Drept răsplată pentru o astfel de osteneală lăuntrică, se dă o îndrăzneală către Dumnezeu în rugăciune, care licăreşte neîncetat în inimă. Căldura neîncetată a rugăciunii este duhul acestei vieţi, astfel că odată cu încetarea acestei licăriri, încetează şi mişcarea vieţii celei duhovniceşti, cum, cu încetarea răsuflării încetează viaţa trupului“. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, par. 88).
Continuând să descrie lucrările harului lui Dumnezeu, Ep. Teofan scrie: „El, harul, este prezenţa Domnului nostru în noi. „Fără de Mine nu puteţi face nimic“; aceasta şi este principiul harului. De asemenea, în acest sens anume, Apostolii şi cei dintâi creştini, Îl numeau pe Iisus Hristos numai Domn. Cea mai strălucitoare demonstraţie a unui adevăr matematic, care se poate asemăna în evidenţă cu lucrările harului, când inima e deschisă pentru el prin pocăinţă? Până la naşterea vieţii lăuntrice sau până la arătarea bucuriei simţite a harului şi a comuniunii cu Dumnezeu, omul adesea încă mai face câte ceva şi singur îşi încordează spre aceasta puterile sale. Însă sleindu-şi puterile fără rost, el părăseşte, în sfârşit, toată lucrarea cea după capul lui (sau cu rânduială de la sine) şi cu tot sufletul se lasă în seama lucrării totale a harului. Atunci îl cercetează Domnul cu mila Sa şi aprinde în el focul vieţii duhovniceşti dinlăuntru. Că în această mare transformare, eforturile lui nu înseamnă nimic, acest lucru îl ştie din încercare. Pe urmă, prin îndepărtări mai mult sau mai puţin dese, harul lui Dumnezeu pecetluieşte în el o încredinţare tot din încercare, că şi menţinerea acestui foc al vieţii nu este lucrarea silinţelor proprii. Pe urmă, venirea deasă a gândurilor şi iniţiativelor bune, adumbririle dese ale duhului de rugăciune, care nu se ştie cum şi de unde vin, aşişderea îl lasă să se convingă, din încercare, că şi tot binele nu-i posibil pentru el altfel decât din lucrarea harului lui Dumnezeu, care îl însoţeşte (pe bine), din mila Domnului, care mântuieşte pe cei ce se mântuiesc. El se lasă pe seama Domnului şi Domnul lucrează totul în el. Încercarea arată că numai atunci merg toate cu spor, când el e plin de această predare de sine. El se predă lucrării totale a harului şi harul lucrează în el. Acest adevăr pentru el nu numai că e mai evident decât orice adevăr matematic, ci şi decât orice încercare de dinafară, căci el deja a încetat să mai vieţuiască în afară şi pe de-a întregul e concentrat înlăuntru“. (Ep. Teofan; Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag. 140).
„Prin aceste puţine cuvinte a spus totul ce aduce cu sine statornicirea împărăţiei înlăuntru, sau cu alte cuvinte, fericitul foc care se aprinde, în sfârşit, în inimă; tot prin aceasta se arată şi fiinţa vieţii duhovniceşti celei adevărate sau funcţiunile ei cele esenţiale. Desigur că toate acestea se arată în puterea cuvenită nu de îndată – se întâmplă şi abateri, şi greşeli, şi slăbiri; însă se are în vedere anume acest lucru, din timpul când mintea se uneşte cu inima şi, întărindu-se înlăuntru se aşează la slujbă înaintea Domnului“. (Ep. Teofan, Scrisori din viaţa cea duhovnicească, pag. 90).
Din acest moment, cel ce se roagă trebuie să aibă numai o singură grijă: „să fie totdeauna credincios harului din el.“ Infidelitatea îl jigneşte harul şi el se depărtează sau îşi scurtează lucrarea sa. Credincioşia sa harului sau Domnului, omul o mărturiseşte prin faptul că nici în gânduri, nici în simţiri, nici în fapte, nici în cuvinte, el nu îngăduie nimic din ce-şi dă seama că e potrivnic Domnului şi, dimpotrivă, de îndată ce-şi dă seama că pentru aceasta e voia lui Dumnezeu. Acest lucru cere uneori multă osteneală, siliri de sine şi împotriviri de sine dureroase; însă el e bucuros să le aducă pe toate jertfă Domnului, căci după fiecare jertfă de acest fel, el capătă o răsplătire lăuntrică: pace, bucurie şi o deosebită îndrăzneală în rugăciune. Prin aceste acte de credinţă faţă de har, se şi încălzeşte darul harului în legătură cu rugăciunea, care, în acest timp, e deja neieşită.
Cu cât mai mult se înrădăcinează în inimă, rugăciunea lui Iisus, cu atât mai mult se încălzeşte inima şi cu atât mai mişcătoare de sine devine rugăciunea; astfel că, focul vieţii celei duhovniceşti din inimă se aprinde şi arderea ei ajunge neîncetată, pe măsură ce rugăciunea lui Iisus va cuprinde inima întreagă şi va ajunge să se mişte neîncetat. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag. 141).
În privinţa căldurii care e în inimă în timpul rugăciunii lui Iisus, Ep. Teofan ne previne că trebuie deosebite diferite feluri de călduri: căldura firească şi căldura harică. „Cel dintâi rod al căldurii este adunarea gândurilor laolaltă şi îndreptarea lor neieşită spre Dumnezeu. Dacă gândurile obosesc şi nu te lasă să te statorniceşti cu luare aminte înaintea lui Dumnezeu, apoi căldura din acest timp nu e a lui Dumnezeu, ci e a ta“ (Ep. Teofan, Scrisori din viaţa cea duhovnicească, p. 142). Când însă luarea aminte se va coborî în inimă, atunci ea va trage acolo într-un singur punct toate puterile sufletului şi ale trupului. Această concentrare a întregii vieţi omeneşti într-un singur loc, trezeşte acolo o simţire deosebită, şi această simţire este chiar începutul viitoarei călduri. Simţirea noastră, care la început este uşoară, abia ca o adiere, sporeşte mereu, se împuterniceşte, pătrunde în adânc, şi din rece cum era la început, trece într-o simţire caldă, prinzându-se întreaga luare aminte într-însa. Şi de aceea, la început se întâmplă, că luarea aminte nu poate fi ţinută în inimă, decât prin încordarea voinţii, dar mai târziu, această putere a atenţiei naşte în suflet o căldură, care ne ţine apoi luarea aminte, fără o deosebită încordare a voinţii. După aceasta, ele se sprijină una pe alta şi trebuie să petreacă nedespărţite, fiindcă împrăştierea minţii răceşte căldura, iar micşorarea căldurii slăbeşte luarea aminte. De aici legea vieţii celei duhovniceşti: ţine inima în simţirea lui Dumnezeu şi totdeauna vei petrece în aducerea aminte de Dumnezeu. Oare această căldură e duhovnicească? Nu, nu e duhovnicească, ci obişnuită, firească, a sângelui. Însă, fiindcă ea ţine luarea aminte în inimă şi prin aceasta ajută la dezvoltarea acolo a mişcărilor duhovniceşti arătate mai sus, apoi ea se numeşte duhovnicească, însă numai în cazul că ea nu este însoţită de simţirile poftelor, chiar uşoare de ar fi ele, ci ţine sufletul şi trupul într-o stare de trezvie. De aici urmează că de îndată ce căldura, care însoţeşte rugăciunea lui Iisus, nu e însoţită de simţiri duhovniceşti, apoi ea nu trebuie numită duhovnicească; ci pur şi simplu căldură a sângelui; şi ea fiind astfel, nu e rea, dacă e numai legată, după cum s-a spus, de mişcările poftelor. Iar dacă e legată, apoi e rea şi trebuie alungată. De aceea e greşit să te mulţumeşti sau să te mărgineşti la numai o singură simţire a căldurii, fără să te îngrijeşti de simţirile duhovniceşti, chiar despre aducerea aminte de Dumnezeu, ci numai ca să fie căldură; acest lucru trebuie observat şi îndreptat; căci în acest caz va rămâne numai căldura sângelui, cea animalică. Această căldură nu trebuie socotită duhovnicească sau harică. Ea poate fi numită duhovnicească numai când e însoţită de mişcări duhovniceşti de rugăciune. Cine o numeşte duhovnicească fără de acestea, acela îngăduie o nedreptate. Cine o numeşte harică, e nedrept încă mai mult. Căldura harică e cu totul alta, şi ea, propriu-zis, este duhovnicească. Ea e despărţită de trup, şi în trup nu produce schimbări observate, şi este mărturisită printr-o subţire simţire dulce. După aceste simţiri, fiecare poate defini şi deosebi căldura. Acest lucru trebuie să-l facă fiecare singur. Un străin aici n-are nici în clin, nici în mânecă (n-are nici loc nici ce lucra). (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 11).
Asemenea Episcopului Teofan, ne fereşte de a primi căldura firească şi Ep. Ignatie: „Căldura care vine de la o nevoinţă materialnică forţată e la fel materialnică. Aceasta e o căldură trupească, a sângelui, e în latura firii căzute. Un nevoitor neiscusit, simţind această căldură, neapărat îşi va închipui ceva despre ea, va găsi în ea o plăcere, o îndulcire, care cuprinde în sine un început de înşelare de sine. Nu numai că nu trebuie să gândeşti ceva deosebit despre această căldură, ci dimpotrivă trebuie să iei anumite măsuri de pază împotriva ei, atunci când ea se iveşte. Paza aceasta e necesară din pricină că această căldură, fiind a sângelui, nu numai că se poate muta în alte părţi ale pieptului, ci foarte uşor se poate lăsa şi mai jos, şi poate stârni nişte mişcări nedorite de trup“.
„Prin rugăciunea lui Iisus nu trebuie să căutăm, ca să simţim în inimă o căldură fizică, ci trebuie de căutat ca în inimă să picure focul harului şi să înceapă rugăciunea cea necurmată, prin care fapt se şi determină starea harică. Trebuie ştiut că rugăciunea lui Iisus, când va cădea scânteia lui Dumnezeu în inimă, o aţâţă într-o flacără, însă ea singură nu dă această scânteie, ci numai ajută primirea ei. Cu ce ajută? Cu aceea că adună gândurile laolaltă şi-i dă posibilitatea sufletului să stea în faţa Domnului şi să umble în prezenţa Lui. Cel mai de seamă lucru e să stai şi să umbli în faţa lui Dumnezeu, strigând către El în inimă. Aşa făcea Sf. Maxim Cavsocalivitul“.
„Arderea cea duhovnicească a inimii spre Domnul este dragostea faţă de El. Ea se aprinde de la atingerea Domnului de inimă. Fiindcă El în întregime este dragoste, apoi şi atingerea Lui de inimă, îndată aprinde dragostea faţă de El. Iar de la dragoste, aprinderea inimii pentru El. Ei, iată acest lucru trebuie să fie ţinta căutărilor. Lucrarea rugăciunii lui Iisus este numai o unealtă pentru aceasta sau, mai bine zis, numai o osteneală care arată o dorinţă puternică a sufletului de a-L afla pe Domnul.“
Episcopul Teofan mai scrie despre căldură: „Când inima noastră se va aprinde de căldura Domnului Dumnezeu, apoi din acel timp va începe prelucrarea voastră lăuntrică. Focul acela mic va mistui totul din voi şi-l va topi; vorbind altfel, va începe să înduhovnicească totul, până când te va înduhovnici cu desăvârşire. Până când nu va veni acel foc mic, înduhovnicirea nu se va face, oricât v-aţi sili spre cele duhovniceşti. Prin urmare, acum întreaga lucrare e să capeţi acel foc mic. Însă să ştiţi aceasta, că focul cel mic nu se va arăta, până când patimile sunt în putere, deşi nu li se face hatârul. Patimile sunt ca şi umezeala din lemne: lemnele umede nu ard. Trebuie aduse lemnişoare uscate din altă parte şi apoi să le aprinzi. Ele arzând, încep să usuce umezeala şi pe măsură ce le usucă, aprind şi lemnele cele umede. Astfel, focul cu încetul izgonind umezeala şi aprinzându-se, va cuprinde cu flăcările şi toate lemnele cele puse. Lemnele sunt toate puterile sufletului nostru şi toate funcţiile trupului. Ele toate, până când omul nu ia aminte la sine, sunt pătrunse de umezeală – patimi, şi până când patimile nu vor fi izgonite, cu îndărătnicie se împotrivesc focului celui duhovnicesc. Ele pătrund şi în suflet şi în trup şi prin aceasta robesc chiar duhul – conştiinţa şi libertatea şi, astfel, domnesc asupra întregului om. Fiindcă ele sunt în legătură cu dracii, apoi, prin ele, şi dracii domnesc asupra omului, care totuşi îşi închipuie că el singur îşi este stăpân“. (Sbornicul, Q 94).
Nu trebuie de uitat însă, că afară de căldura cea firească şi harică, mai poate fi, în timpul rugăciunii, şi o a treia căldură – drăcească. Despre ea va fi spus mai amănunţit în alt loc, în scrierile stareţului schimonah Vasile, care vorbeşte despre ea în predosloviile la cărţile Sf. Grigorie Sinaitul, Filotei Sinaitul şi Isichie Ierusalimeanul.
Ca un exemplu izbitor al căldurii harice, ce se iveşte în inimă, vreau să vă comunic povestirea Sf. Grigorie Sinaitul despre Maxim Cavsocalivitul, de care ne vorbeşte atât de des Ep. Teofan.
Eu vă voi transmite povestirea Sf. Grigorie Sinaitul despre Maxim Cavsocalivitul pe deplin, cum este expusă şi în Filocalie. Din ea veţi cunoaşte nu numai cum s-a aprins în sufletul lui Maxim focul haric şi s-a ivit rugăciunea lui Iisus necurmată, de sine mişcătoare, ci înaintea voastră se vor descoperi, într-o măsură oarecare, şi tainele cele mai înalte ale stărilor de rugăciune, de care noi nu ne putem atinge în convorbirea noastră, pur şi simplu pentru că tema aceasta e mai presus de vârsta noastră duhovnicească şi de înţelegere. Însă a şti că aceste stări înalte de rugăciune există ne este de folos, ca să nu socotim că întregul cuprins al vieţii de rugăciune este epuizat prin acele stări de rugăciune pe care le trăim noi înşine.
Deci, trec la povestirea Sf. Grigorie Sinaitul, aşezată în volumul cinci al Filocaliei, sub denumirea: „Din viaţa Cuviosului părintelui nostru Maxim Cavsocalivitul. Despre rugăciunea minţii cea harică“.
Dumnezeiescul Grigorie Sinaitul, întâlnind odată pe Sf. Maxim şi vorbind cu el, între altele, l-a întrebat: te rog, pe tine, prea cinstite părinte al meu, spune-mi, dacă tu ai rugăciunea minţii. Acela, plecându-şi puţin capul i-a răspuns: nu vreau să ascund de tine, cinstite părinte, minunea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, care s-a petrecut cu mine. Din tinereţe, eu aveam o mare credinţă în Stăpâna mea Născătoarea de Dumnezeu şi o rugam cu lacrimi să-mi dea acest har al rugăciunii minţii. Într-o zi, venind în biserică, după cum aveam obiceiul, o rugam pentru acest lucru cu o căldură a inimii fără de măsură, şi când, pe urmă, am sărutat cu dragoste icoana Ei cea sfântă, îndată am simţit în pieptul meu şi în inima mea o anumită căldură oarecare şi o flacără, care a ieşit de la sfânta icoană, şi care nu mă ardea, ci mă răcorea şi mă îndulcea, şi aducea în sufletul meu o mare umilinţă. Din clipa aceea, părinte al meu, inima mea a început dinlăuntrul său să facă rugăciune, şi mintea mea se îndulceşte din aducerea aminte de Domnul meu Iisus Hristos şi de Prea Sfânta Stăpâna mea de Dumnezeu Născătoare, şi mereu petrece în această aducere aminte de ei; şi din timpul acela, rugăciunea nu s-a mai curmat în inima mea – iartă-mă.
Îi zice lui Sf. Grigorie: spune-mi, sfinte părinte, s-a mai petrecut cu tine ceva în timpul când îţi spuneai rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase şi celelalte; vreo schimbare oarecare dumnezeiască sau trăire, sau alt oarecare rod al Sf. Duh? – Dumnezeiescul Maxim i-a răspuns: da, şi pentru aceasta, părinte, eu plecam în locurile pustii şi totdeauna iubeam tăcerea deplină, ca să mă îndulcesc într-o măsură mai mare de rodul rugăciunii, adică de o dragoste prea îmbelşugată către Dumnezeu şi de o răpire a minţii către Domnul.
Sf. Grigorie l-a întrebat pe el: rogu-te, părinte, spune-mi, mai ai tu acelea despre care mi-ai vorbit? Dumnezeiescul Maxim, lăsându-şi ochii în pământ, îi spune: nu mă cerceta pe mine despre înşelările mele.
Atunci Sfântul Grigorie i-a zis: O, de mi-ar da şi mie Dumnezeu astfel de înşelare, pe care o ai tu, sfinte părinte! Totuşi, te rog să-mi spui: în clipa când mintea ta e răpită la Dumnezeu, ce vede ea cu ochii săi lăuntrici? Şi poate oare mintea atunci să înalţe rugăciune laolaltă cu inima? Sf. Maxim i-a răspuns: nu, nu poate. Căci, când harul Sfântului Duh vine în om, cu ajutorul rugăciunii atunci rugăciunea se curmă, pentru că mintea atunci e toată cuprinsă de harul Sf. Duh şi nu mai poate lucra cu puterile sale proprii, ci petrece fără de lucrare şi se supune numai Duhului Sfânt, şi unde voieşte Duhul Sfânt acolo o duce, sau în aerul nematerialnic al luminii celei dumnezeieşti, sau în altă oarecare contemplare negrăită, sau, după cum se întâmplă adesea, într-o convorbire dumnezeiască, şi ca să spunem pe scurt, cum voieşte Mângâietorul Sf. Duh, aşa îi mângâie pe robii săi; cui şi ce dar îi trebuie pe acela li-l şi dă. Acestea, pe care le vorbesc eu, le poate vedea fiecare, limpede, în Prooroci şi Apostoli care s-au învrednicit să aibă tot felul de vedenii, deşi oamenii îşi băteau joc de ei, şi-i socoteau înşelaţi şi beţi. Astfel, proorocul Isaia a văzut pe Domnul pe un scaun înalt, preaînălţat şi înconjurat de serafimi. Întâiul mucenic Ştefan a văzut cerurile deschise şi pe Domnul Iisus Hristos de-a dreapta Tatălui şi celelalte. La fel şi acum robii lui Hristos se învrednicesc a vedea felurite vedenii, pe care unii nu le cred şi nu le socot deloc adevărate, ci le socot înşelări, şi pe cei care le văd îi numesc cuprinşi de înşelare. De unii ca aceştia mă mir mult şi nedumiresc, ce fel de oameni sunt ei, şi cum de au orbit, de sunt chiar ca nişte orbi; nu văd şi nu le cred pe acelea pe care le-a făgăduit Dumnezeul cel nemincinos, prin buzele proorocului Ioil, anume că chiar pe acestea le va da Domnul celor credincioşi, zicând: „Turna-voi din duhul Meu peste tot trupul şi vor proorocii“ (Ioil, 2, 28) – pe care har Domnul l-a trimis asupra ucenicilor Săi, şi pe care îl dă şi acum şi-l va da până la sfârşitul veacului, după făgăduinţa Sa tuturor credincioşilor Săi robi. Deci, când acest har al Sfântului Duh se va coborî asupra cuiva, apoi nu-i arată obişnuit din lucrările lumii acesteia simţite, ci arată ceea ce omul niciodată n-a văzut şi nu şi-a închipuit. Atunci, mintea unui astfel de om învaţă de la Duhul Sfânt tainele cele mai înalte şi mai ascunse, pe care după dumnezeiescul Pavel, nici ochiul omului nu le poate vedea, nici mintea nu le poate pricepe, niciodată, de la sine (1 Cor. 2). Şi ca să înţelegeţi cum le vede mintea noastră pe ele, apoi ia aminte la cele ce-ţi voi spune. Ceara, când se află departe de foc, e tare, şi poate fi luată şi ţinută, dar de îndată ce vei arunca-o în foc se topeşte, şi acolo în foc se aprinde şi arde, şi e pe de-a întregul lumină, şi astfel se mistuie toată în foc. Aşa şi mintea omului, când ea petrece singură de la sine, fără să se întâlnească cu Dumnezeu, atunci pricepe, după cum se obişnuieşte, toate cele din jurul ei după puterea sa, dar când se apropie de focul Dumnezeirii şi de Duhul Sfânt, atunci pe de-a întregul e cuprinsă de focul cel dumnezeiesc şi e pe de-a întregul lumină, şi acolo, în flacăra Sf. Duh se aprinde şi se revarsă în cugetări dumnezeieşti şi nu poate deloc, în mijlocul focului Dumnezeirii, să cugete la ale sale sau despre cele ce vrea.
După aceasta, Sf. Grigorie i-a amintit lui: se întâmplă, cavsocalivite al meu, şi altceva, asemenea cu acestea, care este totuşi o lucrare a înşelării. La aceasta, acel Mare Maxim i-a răspuns: se întâmplă, însă fiecare din aceste lucrări are semnele sale anumite, unele sunt semnele înşelării şi altele sunt semnele harului. Când duhul cel rău al înşelării se apropie de om, apoi îi tulbură mintea şi o face sălbatică, inima i-o împietreşte şi o întunecă, aduce asupra ei temere şi frică şi trufie, îi perverteşte ochii, tulbură creierul, aduce tot trupul la cutremurare, în chip nălucitor îi aduce înaintea ochilor o lumină, nu luminoasă şi curată, ci roşietică, mintea o face furioasă şi îndrăcită, şi gura e silită să vorbească cuvinte netrebnice şi hulitoare; cel care vede pe acest duh al înşelării, de cele mai multe ori se supără şi e plin de mânie, nu cunoaşte deloc smerenia, plânsul cel adevărat şi lacrimile, ci mereu se laudă şi se măreşte în zadar cu frumuseţile sale, totdeauna se lasă mânat fără frâu şi frică de Dumnezeu de mişcările patimilor şi, în sfârşit, iese din minţi şi ajunge la pierzanie desăvârşită. De o astfel de înşelare să ne izbăvească Domnul cu rugăciunile tale, cinstite părinte.
Iar semnele harului sunt următoarele: când intră în om harul Sf. Duh, apoi îi adună mintea şi-l face atent şi smerit, îi aduce aminte de moarte şi de păcatele lui, de judecata viitoare şi de chinurile cele veşnice, îi umple sufletul de o umilinţă cu zdrobire şi-l mişcă spre plâns şi lacrimi, îi face ochii mai blânzi şi plini de lacrimi şi cu cât se apropie (harul) mai mult de om, cu atât mai mult îi împacă sufletul lui şi-l mângâie prin patimile sfinte ale Domnului nostru Iisus Hristos şi prin nemărginita lui iubire de oameni; şi mintea i-o umple de vederi (contemplări) înalte: a) a puterii lui Dumnezeu celei neajunsă cu mintea, cum El printr-un singur cuvânt, toate dintre nefiinţă întru fiinţă le-a adus; b) a puterii lui celei nemăsurate prin care toate le ţine, toate le chiverniseşte şi de toate poartă grijă; c) a Sfintei Treimi celei neajunse şi a adâncului celui necurmat al fiinţei lui Dumnezeu şi celelalte. Atunci mintea omului rămâne încântată de acea lumină a lui Dumnezeu şi se luminează de lumina cunoştinţei de Dumnezeu, inima devine liniştită şi blândă şi izvorăşte din belşug roadele Duhului Sfânt; bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătate, îndurerare, dragoste, smerenie şi celelalte (Gal. 5, 22) şi sufletul lui primeşte o veselie negrăită.
Auzind acestea, Sf. Grigorie Sinaitul a venit întru uimire, mirându-se de cele ce vorbea Cuviosul Maxim, şi mai mult nu-l numea om ci Înger pământesc.
În cuvintele Cuviosului Maxim sunt arătate stări de rugăciune care stau dincolo de hotarele unei rugăciuni obişnuite şi accesibile oamenilor, atât a celei lucrătoare cât şi a celei de sine mişcătoare. La aceste stări de rugăciune, omul nu poate ajunge prin eforturile sale şi nici nu trebuie să năzuiască spre acestea. Acolo îl duce pe om Duhul Sfânt. Şi atunci i se descoperă omului, pe cât e el în stare să primească, taine cereşti şi vederi (contemplări) pe care el nu poate nici să le redea prin cuvinte omeneşti.
Despre aceste stări de rugăciune, Ep. Teofan scrie: „În ce priveşte contemplarea, apoi la niciunul din Sf. Părinţi nu găsim că am putea ajunge la ea singuri, şi prin urmare, am putea face ceva şi din partea noastră ca să facem ceva. Contemplarea, după cuvintele lor, se dădea numai acelora care au reuşit să-şi cureţe inima cu desăvârşire şi s-au unit strâns cu Domnul. Dintr-o mie, numai unul reuşeşte să-şi câştige rugăciunea curată, iar rugăciunea cea duhovnicească sau, ceea ce e totuna, contemplativă, abia de se află câte unul din neam în neam (din generaţie în generaţie) ca s-o aibe (Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag. 223).
Noi am ajuns până la punctul unde trebuie să încheiem convorbirea noastră cea generală despre rugăciunea lui Iisus şi vom trece acum la acea parte a convorbirii, unde vor fi expuse poveţele despre rugăciunea lui Iisus ale celor mai vechi Sf. Părinţi şi nevoitori ai Bisericii Ortodoxe.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul