Religio

Cartea:

Cărți

Convorbire cu Arhimandritul Gavriil, duhovnic la Mănăstirea Kikku

K.I.: Să începem cu perioada în care v-aţi dus prima dată la Mănăstirea Sfântul Apostol Varnava. Vă trageţi din Lisi. V-aţi dezvoltat duhovniceşte alături de moş Panais. Ce anume v-a făcut să vă duceţi la acea mănăstire?
A.G.: Iubeam foarte mult viaţa monahală. Fusesem deja catehizat de moş Panais. Mă spovedeam la Stavrovuni, la părintele Ciprian, care m-a sprijinit duhovniceşte foarte mult. Verile mergeam adesea la Troodititsa. Aveam relaţii foarte bune cu părinţii de acolo şi cu actualul stareţ Atanasie. Vorbeam cu el despre diferite subiecte duhovniceşti şi tânjeam împreună după viaţa monahală adevărată. Din 1947 până în 1960 m-am dus în fiecare vară la Troodititsa. Stăteam acolo aproximativ o lună pe an şi mă ocupam cu legatul cărţilor. În acelaşi timp, mă foloseam duhovniceşte foarte mult.
După aceea, am lucrat în Ammohostos, la o tipografie, ca legător de cărţi. Visam cu ochii deschişi să mă duc la Apostolul Varnava. Mă atrăgea fizionomia Apostolului. Odată, când am fost la Mănăstirea Apostolului Varnava, am simţit din mormântul său un miros ceresc, ceea ce m-a determinat să mă mai duc acolo. La o slujbă de Crăciun, am simţit din nou mirosul acela de la mormântul Apostolului. Acest fapt mi-a întărit hotărârea să urmez viaţa monahală. Pe vremea aceea, la mănăstire nu erau mulţi oameni. Doar trei părinţi bătrâni şi trei mai tineri, între care şi Vasile, viitorul Horepiscop al Trimitundei. Cei tineri nu aveau mai mult de 14 ani.
M-am dus, aşadar, la mănăstire şi am declarat că voiam să trăiesc viaţa îngerească. M-am călugărit pe 27 mai 1964. Părinţii s-au bucurat foarte mult şi m-au primit cu dragoste. Şi eu îi iubeam pe ei. Iubeam foarte mult şi mănăstirea, pe care doream să o văd reconstruită, cu o viaţă monahală înfloritoare. Când am ajuns acolo, părinţii cei bătrâni aveau aproximativ 50 de ani. Cei trei tineri erau viitorul Horepiscop Vasile, din Mandres, părintele Antonie, care este preot acum la Polemidia şi încă un tânăr din Vuni.
K.I.: Ce vă spuneau părinţii Hariton, Ştefan şi Varnava? Ce i-a îndemnat să ridice din temelii mănăstirea aceea în ruine?
A.G.: Din câte am auzit eu, cei trei părinţi erau fii de preot din Afania. Tatăl lor se chema Gavriil. Se pare că de asta mi-au dat şi mie numele de Gavriil. Pe mine mă chema Gheorghe înainte.
Din primul moment în care am zis că vreau să mă călugăresc, părintele Hariton mi-a spus: „…Şi numele tău va fi Gavriil“. Tatăl lor era preot. A murit în 1900. Pe vremea când au terminat şcoala primară, în Cipru erau doi părinţi de la Sfântul Munte care zugrăveau icoane, la Mănăstirea Sfântului Gheorghe din Lemesos. La ei au venit nişte copilandri. Unul era părintele Hariton şi celălalt, Pangratie, care a ajuns mai apoi stareţ la Troodititsa. Cei doi i-au văzut pe părinţi cum pictau, iar părinţii le-au spus: „Haideţi să vă învăţăm şi pe voi“.
După ce a terminat şcoala primară, părintele Hariton s-a dus să-i caute pe cei doi părinţi la Mănăstirea Sfântului Gheorghe Havuzas. Cu el a mers şi Pangratie. După ce Ştefan, fratele mai mic al lui Hariton, a terminat la rândul său şcoala primară, s-a dus să-şi viziteze fratele mai mare, dar a rămas şi el la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Havuzas. După aceea, a terminat şcoala şi cel de-al treilea, Varnava, care s-a dus să-şi vadă fraţii împreună cu mama lor. Fiii cei mari au îndemnat-o să se călugărească şi ea, alături de băiatul cel mic şi de fata ei.
K.I.: Cei doi călugări aghioriţi erau din Cipru?
A.G.: Erau din Kaimakli. Părinţii aghioriţi au plecat apoi la Sfântul Gheorghe Alamanos. Cei trei fraţi şi-au lăsat sora şi mama la Sfântul Gheorghe Havuzas şi au mers şi ei la Sfântul Gheorghe Alamanos. Apoi s-a dus acolo şi Leontie, cel care a devenit mai târziu Arhiepiscop. În vremea aceea era elev de gimnaziu. Pe atunci, la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Alamanos erau Pangratie, Hariton, Ştefan, Varnava şi Leontie. În 1915, cei trei fraţi s-au dus în satul lor. În mintea lor se înfiripase gândul să meargă să trăiască la o altă mănăstire.
K.I.: S-au întors în Afania?
A.G.: Da. La Sfântul Gheorghe Alamanos au stat alături de părinţii aghioriţi începând din anul 1907. Au învăţat de la ei hagiografia, viaţa duhovnicească şi cântarea bisericească. Aveau voce frumoasă şi învăţaseră muzica bizantină. Când au ajuns în satul lor – erau tineri – au întrebat de un loc unde să cânte. Cred că au cântat la Angastrina. Dar nu au încetat să caute o altă mănăstire la care să se ducă. Au mers la Chiril al doilea, care le-a spus că nu era nici o mănăstire pentru ei. După un an-doi, în 1917, s-au dus la Chiril al treilea.
K.I.: La „Chiriludis“.
A.G.: Da, la „Chiriludis“. Acesta s-a gândit să-i trimită undeva, şi cred că i-a trimis mai întâi la Mănăstirea Ahiropiito, având de gând să le dea cândva Mănăstirea Sfântul Apostol Varnava. Le-a zis: „Lăsaţi să văd cum merg lucrurile. Mănăstirea este închiriată şi trebuie să văd până când este contractul de închiriere“. În ziua praznicului Sfântului Apostol, i-a chemat şi le-a spus: „Vă voi da vouă mănăstirea. Vreau să veniţi să trăiţi aici“. Astfel a început viaţa lor în acel loc – cu mult entuziasm şi dragoste pentru mănăstire, chiar dacă era în ruine şi nu mai trăia nimeni în ea.
Au început, cu multă smerenie, să trăiască în nişte cămăruţe, să îngrijească biserica şi să slujească în ea. Pe atunci, părintele Hariton era diacon. Mai apoi s-a preoţit, devenind şi duhovnicul nostru. Părintele Ştefan era şi el diacon, şi s-a preoţit la scurtă vreme. Cu toţii erau oameni foarte buni şi talentaţi.
Mai târziu, s-au gândit să locuiască în mănăstire. Aveau nevoie de un om care să slujească, de unul care să cânte la strană şi de un diacon. Atunci, Arhiepiscul l-a hirotonit pe Ştefan preot, iar pe părintele Varnava l-a făcut diacon. Erau vremuri foarte grele.
Ne-au povestit că timp de 15 ani, de Înviere, părintele Hariton a slujit ca preot, părintele Ştefan ca psalt, iar părintele Varnava ca diacon. Mama lor, care între timp se călugărise cu numele de Eupraxia, ţinea icoana Învierii. Mormântul ei se află şi astăzi în locul acela. Timp de 15 ani, au sărbătorit Paştele numai ei trei, împreună cu mama lor.
K.I.: Este minunat cum aceşti trei oameni au fost aleşi încă din pântecele mamei lor pentru sfinţenie şi pentru viaţa monahală. Mereu am fost impresionat de ei. Au avut puterea să intre cu totul în cuptorul încercărilor.
A.G.: Îi primeau cu multă dragoste pe toţi cei care le călcau pragul. Îi slujeau şi îi întrebau mereu dacă aveau nevoie de ceva.
K.I.: Părinte Gavriil, să analizăm pe rând personalităţile celor trei fraţi şi izbânzile lor duhovniceşti.
A.G.: Să începem cu părintele Hariton, care era cel mai mare dintre fraţi. El exercita multă influenţă asupra celorlalţi. Cuvântul său era cuvânt. Fiecare îşi spunea părerea, dar când părintele Hariton zicea ceva, se făcea întocmai cum credea el.
K.I.: El era în frunte.
A.G.: Da. În felul acesta, fraţii săi învăţau să facă ascultare. Părintele Hariton era, cu adevărat, autoritatea în mănăstire. Era un om înduhovnicit. A fost şi părinte duhovnic. După aceea, a orbit. Avea talent la pictură religioasă. Dar cel mai mult se remarca prin priceperea sa deosebită la chestiuni duhovniceşti.
K.I.: Este adevărat că părintele Hariton se ruga intens?
A.G.: Toţi trei se rugau, nu numai părintele Hariton. Ţineau strict tipicul Bisericii. Nu le păsa de orele de masă, pentru că erau singuri. Abia după ce ne-am dus noi acolo, au început să respecte un anumit program.
K.I.: Cele 24 de ore ale călugărului?
A.G.: Da.
K.I.: Când v-aţi dus sfinţia voastră acolo, părinţii erau destul de bătrâni.
A.G.: Aveau în jur de 50 de ani. Cel mai mare avea, însă, 60 spre 70 de ani.
K.I.: Aţi spus despre părintele Hariton că era un om înduhovnicit, cu abilităţi de conducere. Ce altceva aţi mai putea adăuga despre el?
A.G.: Era cu totul dedicat lui Dumnezeu. Ne zicea: „Să spuneţi slujbele cu claritate şi să nu săriţi peste nimic. Trebuie să ţinem tipicul Bisericii în mod corect“.
Voia ca între noi să fie dragoste şi înţelegere. Dacă vedea ceva în neregulă, ne certa.
K.I.: Era sever?
A.G.: Dorea să fie dragoste între noi.
K.I.: Şi armonie.
A.G.: Desigur, şi armonie. Ei între ei trăiau în deplină armonie. Nu se certau niciodată.
K.I.: Ce sfaturi vă dădea?
A.G.: Îmi cerea mereu să am inima plină de dragoste.
K.I.: Erau ucenici adevăraţi ai lui Hristos?
A.G.: Da. Pentru că au trăit laolaltă, între ei exista o puternică legătură. Lucrul acesta a fost lăudat de Sfântul Gheorghe Pavlidis, care era pe atunci Horepiscopul Trimitundei.
K.I.: L-am cunoscut. Am fost prieten cu el şi am colaborat la un moment dat.
A.G.: În ziua când m-am dus la mănăstire, nu ştiu, cred că a fost de la Dumnezeu, că a venit acolo şi fericitul Horepiscop Gheorghe Pavlidis. L-am salutat, iar el mi-a spus: „Este bine că ai venit la mănăstire, pentru că părinţii sunt bătrâni, iar tinerii nu au decât 13-14 ani. Era nevoie de cineva de vârstă mijlocie. Ai patruzeci de ani. Cercul este închis“.
Părinţii au început de atunci să cheltuiască din economiile adunate în ani de zile din pictură şi din ce le trimitea Dumnezeu, ca să refacă mănăstirea. Au început munca singuri-singurei, cu ştirea, desigur, a Arhiepiscopului Macarie. Odată, când Arhiepiscopul a venit pe la mănăstire, părinţii i-au spus: „Prea sfinţia voastră, am terminat de făcut o aripă. Haideţi să vedeţi chiliile. Ne-aţi spus că o să ne ajutaţi. Când o s-o faceţi?“ Iar Macarie a răspuns: „Da, v-am spus că vă ajut, dar înainte să văd cât aveţi de lucru!“
K.I.: Glumea…
A.G.: Da. Fireşte. A zis: „Continuaţi cu ce aveţi şi va fi spre pomenirea voastră. Iar când veţi rămâne fără bani, o să vedem“.
K.I.: V-a dat bani până la urmă?
A.G.: Nu. Nu a fost nevoie. Când au terminat, părinţii au spus cu multă bucurie: „Ne-a ajutat Dumnezeu să ducem munca la capăt“.
K.I.: Mare lucru…
A.G.: Eu am sporit duhovniceşte lângă aceşti trei părinţi. Şi cred că nu numai eu. Pentru ca cei mici să nu plece de la mănăstire, părinţii le-au promis să îi dea la Şcoala Teologică îndată ce vor împlini vârsta corespunzătoare. Când au împlinit 18 ani, nu voiau să-i trimită la Şcoala Teologică, de frică să nu plece de tot. Se temeau că aveau să se amestece printre laici. Eu le-am spus părinţilor: „De vreme ce le-aţi promis că îi trimiteţi la Şcoala Teologică, trebuie să vă ţineţi de cuvânt. Trebuie să le arătaţi dragoste. O să ne ajute şi Arhiepiscopul Macarie“. Îmi aduc aminte că m-au pus să semnez drept garanţie că se vor întoarce înapoi la mănăstire.
K.I.: Şi s-au întors?
A.G.: S-au întors. Şi părintele Vasile şi părintele Antonie.
K.I.: Părinte, acolo aţi învăţat hagiografia?
A.G.: Pe vremea aceea, hagiografia era mai degrabă renascentistă.
K.I.: Ce înseamnă renascentistă?
A.G.: Adică apuseană. Acest stil era în floare pe atunci la Stavrovuni şi Troodititsa.
K.I.: Da. Dar a urmat revenirea picturii bizantine.
A.G.: Încă nu-şi începuse activitatea Kontoglou142(Fotis Kontoglou (1897-1965), prozator şi pictor grec născut în Asia Mică, ce s-a remarcat printr-o operă unică prin originalitatea şi forţa ei expresivă. Între altele, a fost pictor de biserici, iar literatura sa a fost influenţată de textele bisericeşti şi de viaţa oamenilor simpli [n. t.].), iar părinţii nu se pricepeau. După ce a început să se afirme spiritul bizantin, actualul Arhiepiscop Hrisostom, pe atunci horepiscop, împreună cu fericitul Arhiepiscop Macarie, i-au îndemnat pe cei interesaţi să înveţe de la Calinic Stavrovuniotul. Dar părinţii noştri erau bătrâni şi ziceau că e prea târziu pentru ei să mai înveţe şi că Ciprul e deja plin de icoane. Ba mai trimiseseră şi în străinătate.
Mai târziu, fericitul părinte Eustaţie i-a îndemnat pe părinţi să trimită pe cineva mai tânăr. Aşa că m-au trimis pe mine.
K.I.: V-aţi dus la Sfântul Munte?
A.G.: Da. M-am dus la Sfântul Munte.
K.I.: Să ne întoarcem puţin la personalităţile celor trei părinţi. Am spus câteva cuvinte despre părintele Hariton. Să vorbim acum şi despre ceilalţi doi părinţi.
A.G.: Părintele Ştefan, care a ajuns egumen din cauza faptului că fratele său orbise (cu toţii îl doreau pe părintele Hariton), avea mult talent la pictură. Era un om foarte iubitor.
K.I.: Era duhovnic?
A.G.: Nu spovedea. Dar pe noi ne primea ca pe fiii săi duhovniceşti. Ne sfătuia. Părintele Hariton ne spovedea.
K.I.: Chiar dacă era orb?
A.G.: Desigur. Şi voia să învăţăm cu toţii să cântăm.
K.I.: Cu toţii?
A.G.: El voia ca toţi oamenii să cânte. Părintele Ştefan era un om foarte bun şi un cleric adevărat.
K.I.: Personal, am simţit nevinovăţia celor trei părinţi, mai ales în cazul părintelui Varnava, cu care am avut o convorbire ce s-a transmis la radio după năvălirea turcilor.
A.G.: După năvălirea turcilor, nu au vrut să se despartă. Cu toţii doreau să moară acolo, la mănăstire. Iubeau foarte mult locul acela şi ne îndemnau şi pe noi să-l iubim cu adevărat, pentru că adăpostea mormântul creştinătorului Ciprului.
Adesea, mă duceam la mormântul Apostolului Varnava şi aveam grijă să nu se stingă candela. Acum, s-a stins…
K.I.: Se va aprinde din nou, părinte. Nu vă mâhniţi. Acestea sunt încercări personale, pentru zidirea duhovnicească a sufletelor noastre. Să continuăm, părinte Gavriil.
A.G.: Părintele Varnava era economul mănăstirii. El se îngrijea de toate.
K.I.: De lucrurile practice.
A.G.: Da. Se ocupa cu facturile mănăstirii, cu cheltuielile, dar şi cu chestiuni personale ale tuturor legate de bani. Toate actele se făceau în numele lui, până când au început să vină şi alţii la mănăstire. După aceea, actele au început să se facă în numele mănăstirii, aşa cum era şi firesc, şi cu ştiinţa tuturor.
K.I.: Ca într-o adevărată comunitate.
A.G.: Da. După ce au trecut vremurile grele, a început să vină multă lume pe la mănăstire. Cei care se duceau la Sfântul Andrei treceau şi pe la noi. Iar părinţii se bucurau. Ziceau: „Abia acum se vede slava Sfântului Apostol Varnava“. Erau vremuri de bucurie, pentru că atunci când am ajuns eu acolo nu erau nici de unele. Acum, părinţii aveau ocazia să ducă o viaţă liniştită, deşi le plăcea mai mult traiul modest. Nu se supărau dacă nu erau de toate la sfânta Liturghie. La început, nu aveau nici măcar cele mai necesare lucruri. Însă gândul şi inima le erau în biserică, pentru că singura lor dorinţă era să-L slăvească pe Creator. Erau cu totul dedicaţi lui Dumnezeu. Treceau pe la mănăstire grupuri de excursionişti, clase de şcolari… Cu toţii erau primiţi cu căldură de părinţi, care le vorbeau în amănunt despre istoria locului şi le povesteau minunile Sfântului Apostol Varnava.
K.I.: Cât timp au mai rămas acolo după invazia turcească?
A.G.: Doi ani.
K.I.: Mi-a povestit părintele Varnava că i-au obligat să plece. Au început să tragă cu arma sub pretextul că omoară porumbei. Cred că au suferit nespus de mult.
A.G.: După doi ani, au văzut că nu mai era suflet de om în mănăstire. Părintele Varnava spunea: „Ne gândeam că nu avea cine să ne îngroape. Eram bătrâni, bolnavi şi nu era nimeni care să ne îngrijească“. Părintele Nectarie se îmbolnăvise şi le-a fost foarte greu să-l ducă la spitalul din Ammohostos. De aceea, au hotărât să părăsească mănăstirea. Au făcut o înţelegere cu turcii: să nu le ia obiectele de cult. Dar până la urmă, au luat tot: Evanghelia, candelele şi orice altceva era de valoare.
K.I.: Dintotdeauna turcii au fost aşa.
A.G.: Părinţii le-au spus să nu le ia, ca să le găsească atunci când aveau să se întoarcă înapoi.
K.I.: În zadar…

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul