Religio

Cartea:

Cărți

Convorbire cu Arhimandritul Pavel Ioannu

K.I.: Astăzi suntem binecuvântaţi să-l avem alături de noi pe Arhimandritul Pavel Ioannu, de la sfânta Mitropolie a Evviei, care l-a cunoscut pe părintele Iacov Tsalikis timp de mai bine de douăzeci de ani, pentru că amândoi şi-au dus viaţa în aceeaşi eparhie.
Bine aţi venit, părinte Pavel. Să începem cu momentul în care l-aţi cunoscut pe părintele Iacov şi cu impresia pe care v-a făcut-o.
Arh.P.: Prin prezenţa sa, părintele Iacov ne-a marcat viaţa tuturor.
Mi-l aduc aminte de pe vremea când eram copil şi elev la Şcoala de Catehism, cu care ne duceam în excursii. Amintirea ce mi-a rămas de atunci este că părintele a ieşit în întâmpinarea noastră şi aveam senzaţia mai degrabă că zboară, nu că păşeşte.
Mai târziu, când cu harul lui Dumnezeu am fost hirotonit cleric şi am fost repartizat ca epitrop în zona unde trăia el, din primul an mi-am dorit, spre pomenirea Cuviosului David, care se săvârşeşte pe 1 noiembrie, să mă duc să slujesc la Mănăstirea Cuviosului ca diacon.
Prima mea impresie a fost copleşitoare. Când – ca diacon numai de câteva luni – m-am dus la părintele Iacov să-i sărut mâna şi să-i cer binecuvântarea, a insistat ca el să mi-o sărute pe a mea şi nu s-a liniştit decât atunci când a reuşit. Eu am rămas fără grai, dar el mi-a spus: „Acum eşti un bun călugăr, pentru că ai făcut ascultare“.
K.I.: Aceasta a fost o dovadă a smereniei sale.
Arh.P.: Smerenia a fost cea mai pregnantă trăsătură a caracterului său. Cine îşi dorea să afle cum arată un om smerit, se putea lămuri foarte bine în urma unei discuţii cu părintele Iacov, căci el nu numai că vorbea smerit, ci era smerit cu adevărat.
La început, nu spovedea. După aceea, de multe ori, îl vedeai căzând în genunchi pe pământ. Odată cineva l-a întrebat: „De ce, părinte?“ Iar el i-a răspuns: „Oameni mari şi importanţi vin la mine să se mărturisească. Eu sunt un nimic“. Tocmai de aceea cădea în genunchi şi se smerea.
De asemenea, îmi aduc aminte că odată l-am invitat la mănăstirea noastră, la Sfântul Gheorghe Armas, din Evvia. Pe vremea aceea, stareţ era părintele Gheorghe Kapsanis. Părintele Iacov ne-a răspuns cu nişte cuvinte care ne-au uluit: „Eu sunt o mortăciune de câine. Vreţi să vin acolo să vă murdăresc aerul?“
K.I.: Sfinţiei voastre v-a spus aceste cuvinte? Este o frază cunoscută de-a sa.
Arh.P.: Da. Dar a mai rostit-o şi cu alte prilejuri.
K.I.: De ce spunea aşa ceva?
Arh.P.: Pentru că avea, cu adevărat, sentimentul nimicniciei sale.
Să vă mai spun ceva. Tinerii îl iubeau şi îl respectau foarte mult. Odată m-am dus la el cu un grup de studenţi pe care i-am întrebat: „Vedeţi că-l cinstim şi-l respectăm cu toţii pe părintele Iacov. Ce o fi făcut, oare, în viaţa lui ca să aibă atâta har?“ Iar tinerii mi-au zis: „Hai să-l întrebăm“. Atunci, eu le-am spus că odată l-am întrebat ce lucru important a făcut în viaţa lui, iar el m-a privit mirat şi mi-a răspuns: „Părinte, eu n-am făcut nimic. Sunt doar o mortăciune de câine“.
Niciodată nu a pus voia sa dinaintea voii lui Dumnezeu.
K.I.: Lucrul acesta este foarte important. Dar şi mai important este că îşi dădea seama că era făcut din pământ. Noi nu recunoaştem lucrul acesta şi credem că suntem făcuţi din material preţios sau nu mai ştiu din ce. Poate că atunci când vorbea despre sine ca de mortăciunea de câine se compara pe sine cu Maica Domnului sau cu alţi sfinţi.
Arh.P.: Aflându-se la Mănăstirea Cuviosului David, părintele Iacov nu a considerat niciodată că ceea ce se întâmpla acolo era lucrarea sa. Şi nu era o falsă smerenie. De multe ori spunea: „Fiule, stareţ aici este Cuviosul David“.
Cu adevărat, se compara cu Maica Domnului, cu Sfântul David, cu Sfântul Ioan Rusul şi cu toţi sfinţii, faţă de care simţea evlavie şi multă dragoste. Am putea spune că între ei era o legătură specială. Toate acestea îl făceau să fie smerit, ceea ce se vedea în toate împrejurările.
K.I.: Părinte Pavel, v-aţi referit la Cuviosul David şi la Sfântul Ioan Rusul. Am impresia că părintele trăia alături de ei fără încetare. Aceşti sfinţi nu erau nevăzuţi pentru părintele Iacov, cu alte cuvinte, le simţea prezenţa. Cred că aţi putea să ne spuneţi câte ceva despre acest fenomen.
Arh.P.: Părintele Iacov trăia, cu adevărat, alături de sfinţi, iar aceasta a fost una dintre principalele trăsături ale existenţei sale. Trăia alături de sfinţi, vorbea cu ei şi îi vedea. Odată a avut o asemenea îndrăzneală dinaintea lor, încât toţi au rămas uluiţi. Nu ştiu dacă vă este cunoscut episodul în care un om a tăiat 30 din măslinii mănăstirii. Atunci, părintele Iacov s-a dus dinaintea icoanei Cuviosului David şi i-a spus: „Părinte, ce stai şi te uiţi? Eu am lăsat totul şi am venit să te slujesc, iar tu nu ai grijă de lucrurile tale? Dacă până la Vecernie nu mi-l aduci pe cel care a tăiat măslinii, n-o să-ţi mai aprind candela şi nici n-o să-ţi mai tămâiez vreodată“.
K.I.: Câtă îndrăzneală…
Arh.P.: Aşa este. Şi ştiu că după-amiază, înainte de Vecernie, omul care făcuse paguba a venit la el şi şi-a mărturisit fapta.
K.I.: S-a dus Cuviosul David la el şi l-a tras de ureche.
Arh.P.: Exact. De asemenea, părintele Iacov avea o strânsă legătură şi cu Sfântul Ioan Rusul. De multe ori, când Sfântul trecea pe la mănăstire, părintele ne anunţa. Dar nu spunea că era vorba despre Sfântul Ioan (cel puţin nu dinaintea mulţimii), ci vorbea despre un ieromonah pe care l-a văzut ieşind din raclă şi spunându-i: „Nu te nelinişti. Mă duc să ajut pe cineva care m-a strigat şi mă întorc“.
Felul în care a murit a fost deosebit. A sfârşit pe când spovedea. S-a ridicat în picioare şi i-a spus celui pe care-l mărturisea: „Ridică-te, fiule, pentru că în chilie au intrat Maica Domnului, Cuviosul David, Sfântul Ioan Rusul şi Sfântul Iacov“. „De ce au venit, părinte?“, a întrebat acela. „Au venit să mă ia“. În acel moment, a îndoit genunchii şi a căzut la pământ. A plecat aşa cum a prevăzut, „ca o pasăre“. S-a dus din această lume în ziua Intrării Maicii Domnului în Biserică. Dimineaţă a stat la slujbă, pregătindu-şi intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.
K.I.: Părinte Pavel, ştiţi că ceea ce spunea Părintele Iacov despre prezenţa sfinţilor pe care i-a văzut înainte să plece împreună cu ei este confirmat astăzi de ştiinţă? Cei ce se ocupă cu experienţele din apropierea morţii vin şi ne spun că oamenii care se duc în cealaltă dimensiune şi care se întâmplă să se întoarcă vorbesc despre persoanele venite să-i întâmpine. Este un lucru cutremurător. Iată că ceea ce Biserica spune de 2000 de ani este confirmat astăzi de ştiinţă.
Arh.P.: Aşa este. Dar Biserica ştie adevărul din descoperirile lui Dumnezeu.
K.I.: Fără îndoială.
Arh.P.: Cam acestea sunt şi concluziile ştiinţei care studiază asemenea fenomene.
K.I.: Părinte Pavel, în cei douăzeci de ani în care aţi fost aproape de părintele Iacov, cu siguranţă că aţi adunat de la el fapte şi cuvinte de suflet folositoare. Spuneţi-ne câteva dintre acestea.
Arh.P.: Părintele Iacov era omul iubirii, exprimată mai ales prin primirea de străini. Iubea aproapele nespus de mult. Odată mi-a dat nişte bani să-i dau cuiva, dar îmi mai dăduse pentru aceeaşi persoană şi înainte. I-am spus: „Părinte, mi-aţi dat deja“. Dar el mi-a răspuns: „Cinci dau, zece îmi trimite Dumnezeu“. Nu am mai zis nimic.
Într-o altă împrejurare, m-am dus să-i spun acelaşi lucru şi el mi-a zis iarăşi: „Părinte, cinci dau, cincizeci îmi dă Dumnezeu“. Iar în momentul în care a sfârşit vorba, a venit cineva care i-a adus exact suma pe care o menţionase. Atunci mi-a zis: „Vezi, fiule?“
Părintele Iacov insista foarte mult pe valoarea nevoinţei, a postului şi a rugăciunii.
K.I: Cum le înţelegea el pe acestea, care sunt, practic, lucruri de bază?
Arh.P.: Vorbea din proprie experienţă. Pentru el, rugăciunea era o stare permanentă. Mi-l aduc aminte şi din vremea în care era foarte bolnav, cum participa la slujbele din biserică, bucuros ca un copilaş. Se scula dis-de-dimineaţă şi ajungea primul în biserică. Niciodată nu venea al doilea. Chiar şi când medicii îi spuneau să nu se ridice dimineaţa din pat, el nu lipsea niciodată de la slujbă. Sfânta Liturghie era pentru el o experienţă cutremurătoare, iar atunci când, din pricina problemelor de sănătate, se simţea slăbit, înainte de a începe Liturghia, se ruga astfel: „Doamne, vezi că sunt neputincios, dar ajută-mă să slujesc“. Din acel moment, slujea ca un înger.
De asemenea, insista asupra rolului nevoinţei şi a postului în viaţa omului. Uneori considerăm că anumite lucruri au o mare însemnătate…
K.I.: Cum să nu aibă?…
Arh.P.: Părintele Iacov spunea că postul este începutul ascultării de Dumnezeu. Ne zicea că Adam nu s-a supus unei porunci mici a lui Dumnezeu şi a pierdut totul.
K.I.: Să ne gândim puţin la cuvintele Domnului, Care spunea că acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post24(Matei 17, 21 [n.t.].). De ce „cu rugăciune“, putem să înţelegem mai uşor, dar postul nu este numai abţinerea de la mâncăruri. Poate trebuie să postim de lume… Vă fac o mărturisire. Ieri mă gândeam la aceste cuvinte ale Mântuitorului şi-mi ziceam: De ce să vină la mine Stăpânul lumii şi să găsească numai lucruri de bază? De ce n-am posti, oare, de ambiţii, de patimi şi de tot ce ne leagă de lume?
Arh.P.: Ceea ce ne leagă cel mai mult de lume este egoismul nostru. Cu adevărat, părintele Iacov postea de egoism. Toţi cei care trăiau în preajma sa puteau să constate că nu făcea pe smeritul, ci era, într-adevăr, smerit. Smerenia sa se manifesta cu fiecare ocazie şi dinaintea tuturor oamenilor. Părintele se purta mereu ca şi cum ar fi fost cel mai umil şi mai mic dintre toţi. Şi nu se căznea ca să fie aşa, ci era în firea lui. De multe ori ne spunea, punându-ne pe noi, clericii, într-o poziţie dificilă, pentru că eram tineri şi-l respectam foarte mult: „Fiule, eu am învăţat din familia mea să-i respect pe preoţi“, ca şi cum el nu era preot şi ne respecta pe noi.
Cu adevărat, dezrădăcinarea patimilor – care este un adevărat post, căci postul nu reprezintă numai abţinerea de la hrană – este un drum de urmat, dar nu singurul.
K.I.: El înseamnă, practic, îndepărtarea de rău.
Arh.P.: Dezrădăcinăm tot ceea ce formează egoismul nostru, de care, de multe ori, nu ne dăm seama.
De asemenea, părintele sublinia îndeosebi rolul vieţii liturgice.
K.I.: Să explicăm puţin lucrul acesta.
Arh.P.: Da. O să vă povestesc mai întâi o întâmplare. Odată s-a dus la părintele un tânăr ca să se spovedească. Apoi s-a împărtăşit. După ce s-a încheiat sfânta Liturghie, tânărul a ieşit afară din biserică, unde l-a întâlnit pe părintele, care l-a întrebat: „Fiule, cum te simţi?“ „Mă simt foarte bucuros“. Iar părintele i-a zis: „Eu sunt aşa în fiecare zi“.
K.I.: Cât de frumos…
Arh.P.: De când a preluat îndatoririle legate de mănăstire, prima lui grijă a fost întotdeauna să săvârşească sfânta Liturghie. Ani întregi, chiar şi atunci când era bolnav – când la mănăstire erau numai doi ieromonahi, el şi părintele Chiril, actualul stareţ –, în fiecare zi, în afară de zilele Postului Mare, se săvârşea sfânta Liturghie. Acesta era izvorul din care primea putere.
K.I.: Era hrana sa.
Arh.P.: Era hrana sa, viaţa sa… totul. Nu putea fără sfânta Liturghie.
K.I.: Să ne oprim şi asupra altui aspect, dacă îmi permiteţi. Purtarea sa de copil şi sărăcia cu duhul, despre care vorbeşte Sfânta Scriptură, ne amintesc de cuvintele Domnului: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor25(Matei 19, 14 [n.t.].).
Arh.P.: Aşa este.
K.I.: Nu era el un copil al Împărăţiei Cerurilor?
Arh.P.: Era, într-adevăr, un copil. De aceea v-am spus că, atunci când îl întâlneai, rămâneai impresionat de blândeţea, de simplitatea sa şi de iubirea care-i izvora din inimă. Chiar şi din mişcări, se vedea că în el exista ceva de copil. Avea o vioiciune pe care şi-a păstrat-o până la ultima suflare. Era ceva ce, de multe ori, te făcea să te transformi în interior.
Îmi amintesc o întâmplare grăitoare. Într-un sat vecin era o sărbătoare, şi se făcuse o procesiune cu sfânta icoană. Cu toţii au mers la sărbătoare, numai unul s-a dus la Mănăstirea Cuviosului David. După ce a reuşit să-l vadă pe părintele Iacov, omul acela a venit la mine şi mi-a spus cu un aer stupefiat: „Ai observat câtă linişte şi blândeţe se citesc pe faţa acestui om?“
Această blândeţe copilăroasă şi desăvârşita încredere în pronia lui Dumnezeu îl caracterizau în cea mai mare măsură pe părintele Iacov.
K.I.: Credea cu bucurie, aşa cum spunea şi părintele Porfirie: „Am făcut ascultare cu bucurie. De aceea mi-a dat Domnul atâtea harisme“. Când ai deplină încredere în pronia lui Dumnezeu, te laşi cu adevărat în voia Sa.
Arh.P.: Când cineva îi vorbea despre părinţii Porfirie sau Paisie, el spunea: „Fiule, aceştia sunt cu adevărat oameni sfinţi“.
K.I.: Dacă-mi amintesc bine, părintele Porfirie zicea despre părintele Iacov că avea harisma alungării demonilor. Se lupta corp la corp cu ei. Am putea spune câteva cuvinte şi despre acest subiect?
Arh.P.: Da. La sfârşitul vieţii sale, părintele Iacov ne-a dezvăluit anumite lucruri. Cu adevărat, s-a războit cu cel rău. Ne-a povestit cum, într-o noapte, nu numai că s-a luptat cu demonii, dar a fost şi lovit de ei.
Îi loveau trupul şi îl durea, dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu puterea rugăciunii a reuşit să-i alunge. Odată, s-a întâlnit cu diavolul faţă în faţă. Ieşind din mănăstire, a văzut o bătrână, care însă avea „dinţii ascuţiţi“, aşa cum ne-a spus părintele. El i-a zis cu toată dragostea: „Hai înăuntru, bunică, să te omenim şi să mănânci ceva“. „Nu, nu. Nu vreau nimic de aici. Nu pot să rămân. Mă duc în altă parte“. În cele din urmă, şi-a dat seama că era chiar diavolul.
La mănăstire veneau mulţi oameni demonizaţi, iar părintele, cu puterea sa de a deosebi între un demonizat şi un om bolnav, spunea: „Acest om are nevoie de doctor“; pe când, în alte cazuri, era categoric, zicând: „Aici este diavol“, şi atunci, apela la armele cele mari. Folosea moaştele sfinţilor.
Îmi aduc aminte într-o zi că erau la mănăstire 1–2 demonizaţi. Stareţul de acum a citit exorcismele, iar părintele Iacov s-a dus pe nesimţite, a deschis sfânta raclă şi a scos moaştele Sfântului Ştefan. Până atunci, nimeni nu a observat ce făcea. Dar din acel moment, diavolii au început să urle: „Ştefan şi David ne ard“. Lumea care era de faţă a fost surprinsă şi s-a cutremurat. Când am privit în faţă şi l-am văzut pe părintele Iacov cu moaştele, atunci, practic, am asistat la o mărturisire a diavolului, care a spus că era vorba despre moaştele Sfântului Ştefan.
K.I.: Avem o mărturisire a demonilor şi în Evanghelie.
Arh.P.: Mulţi zic: „Şi de unde ştim noi că sunt moaştele Sfântului Ştefan?“ Dar de multe ori, poate forţaţi, demonii confirmă. Au fost oameni cu probleme foarte mari, dar cu harul Cuviosului David şi al părintelui Iacov au fost izbăviţi.
K.I.: Părintele Iacov era deosebit de politicos. Aş dori să vorbim despre această politeţe a sa. La om, fineţea este semn de adevărată sporire duhovnicească.
Arh.P.: Părintele Iacov avea în el o nobleţe deosebită, atât în atitudine şi în comportament, cât şi în modalitatea de abordare a oamenilor. Chiar şi educaţia pe care a primit-o acasă (o casă simplă şi umilă, cu o mamă extraordinară şi un tată muncitor şi bun), l-a învăţat să fie un om politicos şi plin de respect. Roadele înduhovnicirii se vedeau din plin în cuvintele sale, care dezvăluiau profunzimea sa sufletească. De exemplu, spunea câteva cuvinte, după care adăuga: „Iertaţi-mă“. Când am transmis actualului Patriarh Ecumenic (în ziua întronării sale) urările părintelui Iacov (Patriarhul fusese la Mănăstirea Cuviosului David şi-l cinstea foarte mult pe părintele Iacov, alcătuind chiar prologul uneia dintre cărţile sale), el mi-a spus zâmbind: „Iertaţi-mă“. „Iertaţi-mă“ şi „mulţumesc“ erau cele două exprimări cheie ale personalităţii sale.
Pentru un lucru mărunt, mulţumea de nenumărate ori şi pomenea ani de-a rândul binele ce i se făcea. Dacă cineva se ducea la el să-l vadă când era bolnav, se putea să-şi amintească de acel fapt peste ani şi să spună: „Omul acesta a venit şi m-a vizitat la spital“.
K.I.: A fi recunoscător şi a pomeni faptele bune ale celorlalţi este un lucru mare. Noi, oamenii, după ce obţinem ce am cerut, de obicei uităm binefacerile. Recunoştinţa faţă de Dumnezeu şi faţă de binefăcătorii noştri este, cred, o deschidere a gândului şi a inimii spre cele înalte.
Arh.P.: Recunoştinţa este trăsătura caracteristică a unui om cu adevărat înduhovnicit.
K.I.: Aşa este.
Arh.P.: În felul acesta trăia părintele Iacov. Avea multă nobleţe şi bunătate şi-i înconjura pe toţi oamenii cu dragoste, chiar şi pe aceia despre care îşi dădea seama, prin harisma străvederii, că erau reci la suflet. Când vedea că are dinaintea sa oameni buni, îşi deschidea inima ca un copil. Dar când observa că are de-a face cu oameni ce ţin de convenienţe, era cu ei foarte politicos şi nu se deschidea în faţa lor. Nu le descoperea aceleaşi lucruri ca celor care aveau intenţii curate. Era de ajuns să urmăreşti purtarea părintelui, ca să-ţi dai seama cu ce fel de om avea de-a face.
K.I.: Voi insista puţin asupra temei fineţei de spirit. Părintele Porfirie spunea că cine nu are fineţe de spirit nu poate fi aproape de Hristos. Zicea că Hristos nu doreşte lângă El oameni neciopliţi şi că „sfinţii sunt ca poeţii“. Referindu-se la imaginea lui Hristos de pe malul lacului Tiberiadei, împreună cu ucenicii Săi, părintele se întreba: „Oare aceasta nu este poezie?“ De altfel, Biserica noastră nu este şi ea tot o poezie? Numai dacă ascultăm sfânta Liturghie sau imnurile religioase, şi ne vom da seama de acest lucru. La părintele Iacov, întotdeauna m-a impresionat subtilitatea sa. Cred că nimeni nu poate atinge lumile subtile ale harului fără să fie el însuşi subtil.
Arh.P.: Nu exagerez cu nimic dacă vă spun că era subtil şi politicos chiar şi cu copiii. Dar aceste calităţi ale sale se manifestau în cea mai mare măsură atunci când avea de-a face cu oameni care-l supărau. Părintele Iacov suferea în tăcere, fără că creeze nimănui probleme. Îi lăsa pe ceilalţi să-l amărască, fără ca el să dea de înţeles că fusese rănit.
K.I.: Iată încă o dovadă a profunzimii sale duhovniceşti. Cu cât suportăm să bem mai multă cucută din partea oamenilor, cu atât îl aducem pe Dumnezeu mai aproape de lume. Acest exemplu a fost dat de Socrate sau de Hristos, Care a spus fiilor lui Zevedeu: Paharul Meu veţi bea26(Matei 20, 23 [n.t.].). Aşadar, atunci când omul vrea să şadă de-a dreapta Celui Preaînalt, trebuie să bea paharul cel amar. Părintele Iacov a fost unul dintre aceştia.
Arh.P.: Da. A avut parte în anumite faze ale vieţii sale de mari încercări şi supărări, şi pe toate le-a primit cu încredere în Dumnezeu şi cu certitudinea că Cel de Sus ştie mai bine, purtându-se cu nobleţe sufletească faţă de cei care i-au făcut rău.
K.I.: Părinte Pavel, convorbirea aceasta a fost pentru mine o adevărată revelaţie. Vă mulţumesc foarte mult.
Arh.P.: Şi eu vă mulţumesc, pentru că mi-aţi dat ocazia să vorbesc despre părintele Iacov, care mi-a marcat viaţa, ca de altfel şi a multor oameni care l-au cunoscut. Suntem fără răspuns dinaintea lui Dumnezeu dacă asemenea personalităţi, pe care am fost binecuvântaţi să le cunoaştem, nu ne-au influenţat viaţa şi nu ne-au determinat să ne transformăm sufleteşte.
K.I.: Acesta este înţelesul cuvintelor „Hristos a înviat“ pentru fiecare dintre noi.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul