Religio

Cartea:

Cărți

Convorbire cu Gheorgos Papazahos, asistent universitar la Facultatea de Medicină, Universitatea din Atena

K.I.: Este o mare bucurie să-l avem alături de noi pe domnul asistent universitar cardiolog Gheorgos Papazahos, care a fost doctorul curant al părintelui Porfirie timp de paisprezece ani încheiaţi.
G.P.: Bucuria este a mea, pentru că mi se dă ocazia să spun câteva cuvinte despre fericitul părinte.
Noi, cardiologii, le facem întotdeauna pacienţilor palpare în zona inimii. Adică punem mâna în partea stângă a trupului, în zona cardiacă, şi vedem cum bate inima. Pe părintele Porfirie îl cuprindeam mereu în braţe şi cu o mână îi cercetam bătăile inimii, iar cu cealaltă, carotida. Desigur, lucrurile acestea sunt normale în cazul tuturor bolnavilor.
Însă în cazul părintelui Porfirie, făceam un lucru cam „viclean“. Când îl consultam, ţineam mâna pe trupul lui mai multă vreme, având convingerea că ating un viitor sfânt al Bisericii noastre.
K.I.: Sunteţi atât de emoţionat, domnule Papazahos; văd că aveţi lacrimi în ochi. Lucrul acesta îmi sporeşte şi mie emoţia.
G.P.: Înainte să continui, vă rog să-mi permiteţi, domnule Ioannidis, să spun că probabil sunt unii pe care îi deranjează aceste convorbiri despre părintele Porfirie. Trebuie să vă mărturisesc că mai demult mă deranjau şi pe mine.
„Nu erai credincios?“, mă vor întreba cititorii. Iată răspunsul: eram botezat, Îl iubeam pe Dumnezeu şi mergeam la biserică. Trebuie, însă, să lămuresc un lucru: credinţa mea era raţională. Cu alte cuvinte, primeam în sufletul meu ceea ce trecea de filtrul raţiunii. Eram în stare, de exemplu, să ofer o parte din viaţa mea altui om, pentru că ştiam în mod raţional că lucrul acesta este bun, corect şi ar trebui să se întâmple. Desigur, dacă aveam mai mulţi bani, dădeam celui care avea mai puţini ca mine sau celui care flămânzea. Aşadar, făceam toate acestea pentru că mi se părea logic.
Făceam ceea ce-mi dicta raţiunea. Însă îmi lipsea credinţa simplă a unui om de la ţară; acea credinţă care primeşte minunile lui Dumnezeu. De fapt, minunile erau lucrul cel mai dificil de acceptat pentru mine. E uşor să spui şi să crezi că Hristos a fost un personaj istoric, adică S-a născut şi a trăit pe pământ. Lucrul acesta este cunoscut şi acceptat de toţi. Mai greu este de crezut, de exemplu, faptul că a înviat. Au credinţă adevărată numai aceia care cred în Înviere şi în minuni.
De ce spun lucrurile acestea? Pentru că omul care citeşte aceste rânduri şi nu are credinţa cea adevărată va considera că am sărit de pe fix. Dar dacă are credinţa cea adevărată, care primeşte minunea, atunci va primi şi ceea ce voi spune în continuare despre părintele Porfirie.
Poate că unii se vor întreba: cum se poate ca un medic, asistent universitar, să stea să vorbească despre nişte lucruri pe care le-a făcut un bătrânel… Oare nu este umilitor?… Le voi răspunde: acest bătrânel a fost un sfânt adevărat, care m-a ajutat să cred în minuni – lucru foarte important pentru viaţa mea duhovnicească.
K.I.: Când şi în ce condiţii l-aţi cunoscut pe părintele Porfirie?
G.P.: Părintele Porfirie a fost cel mai deosebit om pe care l-am cunoscut vreodată.
El a vrut ca eu să fiu medicul lui. În august 1978, cu aproximativ paisprezece ani înainte de adormirea sa, a suferit un infarct miocardic şi a fost internat la Atena. Unul dintre fiii săi duhovniceşti – medic şi profesor universitar – m-a chemat să mă duc să-l văd. Auzisem despre el, dar nu-l cunoşteam. Aşadar, am mers la casa unde era găzduit. Era o persoană scundă, cu o înfăţişare dulce, cu ochi albaştri şi o barbă bogată.
După ce am terminat examinarea, mi-a spus:
– Noi doi o să ne înţelegem bine.
Când mă pregăteam să plec, le-a zis fiilor săi duhovniceşti să mă plătească. Am protestat: „Ce spuneţi, părinte? Să iau bani de la dumneavoastră? Nici în ruptul capului…“ Iar părintele a răspuns: „Atunci, o să plătim altfel. O să te plătim călugăreşte. Dacă nu vrei bani, o să te plătim în povestiri“. Şi l-a îndemnat pe unul din fiii săi duhovniceşti, în casa căruia ne aflam, să-mi spună cum s-au cunoscut. Atunci, acesta a început să-mi povestească următoarea întâmplare:
În satul lui, un alt fiu duhovnicesc al părintelui avea un ogor pe care nu exista apă. Omul acela cunoştea capacitatea părintelui Porfirie de a găsi apă sub pământ. Aşa că l-a rugat să meargă la ogorul său, ca să găsească apă. Părintele a primit, dar i-a cerut să nu mai ia pe nimeni cu el la ogor, ci să vină singur.
Dar el nu a ascultat şi a luat cu sine un văr, căci se gândea că dacă părintele nu va găsi apă pe ogorul său, atunci poate că va găsi pe ogorul vărului, care era alături, şi o vor împărţi.
Dar când vărul său l-a văzut pe părintele Porfirie pe ogor, şi-a ieşit din fire şi a început să vorbească foarte urât şi să înjure. Omul acela nu credea în Dumnezeu şi se gândea că părintele Porfirie avea să-i înşele şi să câştige bani de pe urma lor.
În momentul acesta al povestirii, a luat cuvântul părintele Porfirie, care a continuat astfel:
„În timp ce omul acela striga şi înjura şi mă acuza de o groază de lucruri, eu i-am spus: «Ridică-ţi bluza să vedem cele două operaţii pe care le-ai făcut. Aşa cum ştiu că ai făcut două operaţii, ştiu şi dacă pe ogorul acesta este apă sau nu».
Cum m-a auzit, s-a mâniat şi m-a înjurat şi mai tare, căci, chipurile, nu făcuse niciodată operaţie. L-a luat ca martor pe vărul său, adică pe fiul meu duhovnicesc, care a fost de acord cu el, zicând şi el că vărul său nu făcuse nici o operaţie. Dar nu voia să-şi ridice bluza. Atunci, eu m-am repezit asupra lui cu putere, i-am ridicat bluza şi am văzut o tăietură de operaţie oblică, de la stern în jos, şi o altă tăietură, oblică şi aceasta, de la stomac în jos.
Ce se întâmplase, de fapt? Cu un an înainte, omul acela fusese la muncă în America. Atunci şi-a perforat stomacul şi îi ieşeau alimentele în peritoneu. L-au transportat de urgenţă la spital, i-au făcut operaţie şi i-au cusut perforaţia, ca să nu mai iasă alimentele din stomac. Aceasta a fost prima operaţie pe care a făcut-o. Însă după câteva zile, a făcut peritonită, din cauza ieşirii conţinutului stomacului în peritoneu, adică în cavitatea abdominală, aşa că i-au făcut o a doua operaţie, rezultând astfel a doua tăietură.
Dar întorcându-se din America în sat la el, nu a spus nimănui despre cele două operaţii, pentru că uneori, în satele noastre, fetele nu se mărită cu bărbaţi care au făcut operaţii. Şi pentru că era necăsătorit, a ascuns acest fapt“.
Şi părintele Porfirie a continuat:
„Fii atent să-ţi spun cum a reacţionat când i-am ridicat bluza şi s-au văzut cele două tăieturi. A îngenuncheat dinaintea mea, a început să plângă, mi-a cuprins picioarele cu braţele şi a strigat astfel: «Spune-mi ce sfânt eşti, pentru că nu eşti om, eşti sfânt». Şi plângând, a plecat alergând spre sat.
Am rămas pe ogor cu fiul meu duhovnicesc. Cu adevărat, am găsit apă, dar nu era bună – era apă sărată. Se afla la patruzeci şi nouă de metri adâncime.
Peste puţină vreme, întreg satul a venit la ogorul unde ne aflam, cu ripidele înainte, împreună cu preotul şi cu dascălul. Ce se întâmplase? Omul acela cu operaţia s-a dus plângând spre sat, a bătut ca ieşit din minţi clopotele, a fost prin cafenele, i-a adunat pe săteni şi le-a spus să meargă cu toţii la marginea satului să vadă un sfânt. Le-a povestit ce se întâmplase şi le-a arătat cele două tăieturi de operaţie.
M-au luat cu ei în sat, unde am stat o săptămână întreagă, până ce i-am spovedit pe toţi“.
K.I.: Impresionant…
G.P.: Această povestire a fost, aşa cum v-am mai spus, prima răsplată pe care am primit-o de la părintele Porfirie.
K.I.: O răsplată importantă, într-adevăr.
G.P.: Şi ştiţi, domnule Ioannidis, de ce-mi aminteşte această întâmplare, de fiecare dată când mă gândesc la ea? De samarineancă. Aşa cum se ştie, atunci când Hristos i-a spus care era viaţa ei, tulburată de cele auzite, şi-a lăsat găleata la fântână şi a alergat spre cetate, spunând tuturor celor pe care-i întâlnea: „Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut, chiar şi cele mai ascunse taine ale mele. Să fie acesta Hristosul?“ Iar samarinenii au ieşit din cetate şi s-au dus să-L întâlnească.
K.I: Această comparaţie este foarte frumoasă. Pe părintele Porfirie, tot Hristos l-a luminat ce să spună.
G.P.: Am stat foarte mult timp alături de părintele Porfirie. Numai cei care au trăit aproape de el pot înţelege toate aceste lucruri pe care le povestesc.
Să ne întoarcem la ziua în care l-am cunoscut. L-am întrebat când a simţit în el pentru prima oară că i se întâmpla un lucru peste fire; când a conştientizat puterea aceea de sus care îl făcea să fie altfel decât ceilalţi oameni. Iată ce mi-a răspuns:
„Pe vremea când eram în pustia Sfântului Munte, stăteam într-o chilie cu doi părinţi, de care făceam ascultare oarbă şi pe care îi iubeam nespus de mult. Odată, cei doi părinţi au plecat din chilie şi s-au dus undeva, în lume, ca să spovedească oameni. Şi pentru că nu se mai săvârşea sfânta Liturghie în chilia noastră, mi-au spus să merg la biserică şi să mă împărtăşesc.
Şi cu adevărat, când a venit ziua de duminică, m-am dus şi m-am împărtăşit. Pe drumul de întoarcere spre chilie, eram atât de emoţionat şi de bucuros că îl luasem în mine pe Hristos, încât am strigat: «Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie preasfinte – a doua Persoană a Sfintei Treimi –, că ai venit din nou şi ai intrat întreg în mine, săracul Nichita35(La puţină vreme după ce a rămas la Sfântul Munte – era de doisprezece ani atunci când a plecat pe ascuns în Athos –, a primit numele de Nichita. Numele de Porfirie i-a fost dat câţiva ani mai târziu, de Arhiepiscopul Sinaiului, Porfirie al treilea, când l-a hirotonit diacon şi, mai apoi, preot [n.a.].)».
La un moment dat, am simţit că păşesc, dar nu aşa cum aş păşi pe pământ, ci ca astronauţii. Dintr-un pas, ajungeam cu zece metri mai încolo. Nu avem greutate; parcă eram de vată. M-am speriat. Şi aşa cum eram, am privit spre munte şi, mut de uimire, am constatat că puteam vedea prin el. Ca şi cum muntele ar fi fost de sticlă, vedeam ce se întâmpla în spatele lui. I-am văzut pe părinţii mei, care se întorceau pe o cărare, deşi erau pe partea cealaltă a muntelui.
Mi-am zis. «Ce mai e şi asta, Doamne…», şi am început să-i aştept pe părinţi, ca să văd dacă, într-adevăr, se întorc. Şi la un moment dat, i-am văzut la cotitura de unde puteau fi văzuţi de toţi“.
K.I.: A obţinut darul străvederii dintr-odată.
G.P.: Exact.
A alergat într-un suflet la ei, le-a mărturisit ce se întâmplase, iar ei l-au liniştit şi i-au spus să se roage mai mult.
K.I.: Dacă nu greşesc, părintele Porfirie – pe atunci călugărul Nichita – a primit harisma aceasta la şaptesprezece ani.
G.P.: În anul 1993, m-am dus la Kapsokalivia, iar părinţii de la Schit m-au luat şi mi-au arătat locul exact unde s-a întâmplat evenimentul acela minunat. Cine stă acolo mai multă vreme este învăluit de o mireasmă plăcută.
La vârsta de 21 de ani a devenit preot, iar la 23 – duhovnic. Pe cei care se duceau să se mărturisească la el, nu-i privea drept în ochi, după cum mi-a spus chiar el, ca să nu-i facă să se simtă prost. Le arunca doar o privire în momentul în care intrau la el, după care îşi lăsa ochii în jos. De multe ori, chiar înainte ca oamenii să apuce să spună ceva, el le zicea: „De pe hârtia pe care ai scris-o, numai punctele trei şi cinci sunt păcate. Spune-mi numai despre numerele trei şi cinci, iar dacă ne rămâne timp, mai vorbim şi despre celelalte“.
K.I.: Presupun că părintele Porfirie le vorbea astfel înainte ca ei să apuce să scoată hârtia din buzunar sau din geantă.
G.P.: Desigur. Oamenii ieşeau de la el entuziasmaţi de cât de puternic era darul său străvăzător. Vorbeau despre lucrul acesta în dreapta şi în stânga şi mulţi se adunau şi se duceau să se mărturisească la părintele Porfirie.
K.I.: Sunteţi un „pateric“ viu în privinţa părintelui Porfirie. Suntem nerăbdători să ne mai spuneţi şi altele.
G.P.: Mi-e greu să aleg ce anume să vă spun mai întâi. Vreau să vă povestesc multe lucruri, atâta vreme cât mi le mai amintesc. Dacă vreodată îmi voi pierde memoria, se vor pierde şi acestea. Părintele Porfirie nu lăsa nimic scris. De aceea, este necesar să fie adunate mărturiile fiilor săi duhovniceşti.
În continuare, am să vă povestesc un fapt care arată cât de intens trăia părintele Răstignirea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
După cum mi-a spus el însuşi, odată, în Joia Mare, stătea şi citea din Evanghelie în bisericuţa Sfântului Gherasim al Policlinicii din Atena36(În această biserică, aflată lângă Omonia (piaţă din centrul Atenei – n.t.), părintele Porfirie a slujit vreme de treizeci şi trei de ani [n.a.].). Când a ajuns la cuvintele Eli, Eli, lama sabahtani?, adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?37(Matei 27, 46 [n.t.]), a ridicat ochii şi L-a văzut pe Domnul răstignit, cu sângele şiroindu-I pe trup. A început să plângă atât de tare, încât n-a mai putut citi nici un cuvânt. A închis Evanghelia, a intrat în Altar, a lăsat cartea pe sfânta Masă şi a îngenuncheat. A rămas aşa o vreme, dar s-a gândit că trebuie să înceapă slujba. S-a încurajat cum a putut, s-a stropit cu apă pe ochi şi a ieşit afară ca să continuie lectura din sfânta Evanghelie. Şi intrând în naos, a văzut că toată lumea de acolo plângea.
K.I.: Este un lucru uimitor.
G.P.: Şi el, care-şi închipuise că totul nu fusese decât în imaginaţia lui, ca urmare a faptului că citise din Evanghelie…
K.I.: Dacă-mi permiteţi, domnule Papazahos, personal, cred că în acest caz Dumnezeu a intervenit şi l-a dus pe părintele Porfirie cu două mii de ani în urmă, ca să-L vadă cu ochii săi duhovniceşti pe Hristos răstignit pe Cruce.
G.P.: Cum mi-a spus părintele, aşa vă povestesc şi eu.
Părintele Porfirie citea foarte clar textele bisericeşti, fără să se grăbească, şi explica de ce:
– Cuvintele acestea nu le citim pentru Dumnezeu. Dumnezeu le ştie deja. Le citim ca să ne rugăm Celui preaînalt. De aceea, nu trebuie să le rostim în grabă, numai ca să terminăm, ci trebuie să le spunem rar, ca să le trăim în timp ce le citim.
Odată, după Înviere, m-am dus la părintele, iar el, cum m-a văzut, mi-a zis:
– Lasă radiografia. Astăzi este Învierea. Stai jos să-ţi spun. Ştii troparul „Prăznuim omorârea morţii…“?
– Îl ştiu, părinte.
– Spune-l.
Am început să-l spun, iar după ce l-am terminat, m-a întrebat:
– L-ai înţeles?
– L-am înţeles.
Atunci a sărit iute din pat şi mi-a zis:
– N-ai înţeles nimic. L-ai spus ca un psalt grăbit. Ce poţi să-nţelegi din felul cum l-ai rostit? Ştii ce înseamnă „Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului“? Înseamnă că de acolo de unde eram, condamnaţi la moarte veşnică, Dumnezeu ne-a luat şi ne-a aşezat dincolo, la viaţa veşnică, făcând astfel o punte peste veacuri. Timp de secole întregi, oamenii nu au putut trece spre mântuire.
Aşadar, înţelegi ce a făcut Hristos? Cine putea să omoare moartea? Nimeni altul în afară de Hristos al nostru. Iar acum prăznuim începutul vieţii veşnice. Şi cum sărbătorim? Sărind în sus de bucurie. Ai văzut pe câmp iezii cum se zbenguie, mai beau un pic de lapte de la mama lor şi apoi iar se zbenguie? Noi, creştinii, ar trebui să cântăm „Hristos a înviat“ şi să sărim în sus şi să ne zbenguim de bucurie. „Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului“. Nu există bucurie mai mare ca aceasta.
În legătură cu acest tropar, mi-a dat şi un sfat:
– Când eşti trist şi supărat, indiferent de motiv, stai şi rosteşte rar „Prăznuim omorârea morţii…“. Concentrează-ţi mintea pe cuvintele troparului şi, dacă nu ţi se schimbă starea imediat, să-mi zici mie cuţu.
Şi cu adevărat, domnule Ioannidis, am încercat să văd dacă e aşa cum zicea părintele. Mă gândesc la cuvintele troparului şi îmi spun: „Ce problemă ai? Hristos a înviat. Nu mai e nici o problemă“.
K.I.: Părintele Porfirie ne transmitea mereu această bucurie a Învierii. Eu simţeam că zbor când plecam de la el.
G.P.: În 1989, m-am dus la Ierusalim la un congres medical. Cât timp am stat acolo, am fost de trei ori să mă închin la preasfântul Mormânt. După ce m-am întors în Atena, am mers la părintele Porfirie, fără să-i spun nimic de călătoria mea. M-am dus să-i fac cardiogramă.
Mi-a spus să mă apropii şi m-a prins de mână. Credeam că vrea să facă aşa cum făcea cu ceilalţi: le lua pulsul, după care începea să le vorbească. Unuia îi spunea despre caracterul său, altuia despre copiii pe care îi avea, altuia despre serviciu, în funcţie de problemele cu care se confrunta fiecare în parte. Credeam că la fel va proceda şi cu mine. Dar mă înşelasem.
Cum i-am dat mâna, a sărit din patul unde stătea întins în ultimii ani şi mi-a sărutat-o. Eu am protestat şi am tras-o cu putere înapoi. Iată ce mi-a spus el:
– Nu mâna asta a atins sfântul Mormânt? Dacă a atins sfântul Mormânt, atunci Porfirie nu trebuie să o sărute?
K.I.: Am rămas fără grai.
G.P.: La Universitate predau cardiografia ca disciplină opţională. Deoarece cardiografia prezintă un interes deosebit, fiind practicată de toţi cardiologii, nu sunt studenţi care să nu vrea să urmeze acest curs. Astfel, de cele mai multe ori, amfiteatrul este plin de studenţi. Le mai spun glume, anecdote, râdem împreună, îi iubesc, mă iubesc şi ei – pe scurt, avem o relaţie cordială.
Astfel, de multe ori îmi venea în minte o idee pe care, în cele din urmă, i-am mărturisit-o părintelui Porfirie ca pe o dilemă de-a mea:
– Părinte, copiilor acestora le vorbesc ore întregi despre cardiografie. Ei primesc orice-aş spune eu. Şi dacă-i iubesc şi ei mă iubesc pe mine, în afară de cardiografie, pe care o vor folosi câţi ani… – douăzeci, treizeci, patruzeci, haide, cincizeci de ani de medicină – n-aş putea să le vorbesc şi despre ceva duhovnicesc, ce durează o veşnicie? Să le spun să-L iubească pe Hristos, să se mărturisească, să se împărtăşească şi să se ducă la biserică… Desigur, pe mine Universitatea mă plăteşte să predau cardiografia, nu să propovăduiesc. Şi la urma urmei, poate că unii dintre studenţi nu vor să le vorbesc despre asemenea lucruri, sau poate chiar nu cred în Dumnezeu. Dar de ce nu, vreodată, după ce voi termina lecţiile de cardiografie, pe care studenţii le aplaudă, aşa cum îi aplaud şi eu pe ei, n-aş putea să le zic: „faceţi un pas şi către Hristos“…
Ascultaţi ce mi-a răspuns părintele Porfirie:
– Şi unde este dilema? Când te duci să predai, eşti împărtăşit?
– Da, părinte, sunt.
– Te împărtăşeşti duminica?
– Mă împărtăşesc cu binecuvântarea sfinţiei voastre.
– Atunci, în amfiteatru intră Însuşi Hristos. La ce-ţi mai trebuie cuvinte, dacă Îl ai pe Hristos în tine când vorbeşti la catedră? Ce să le spui copiilor despre Hristos? Lasă-i în pace. Să nu le spui nimic.
K.I.: Iată cum abordează lucrurile un om cu adevărat înduhovnicit, care trăieşte prezenţa lui Hristos…
G.P.: Iar prin cuvintele sale, practic m-a determinat să mă duc întotdeauna împărtăşit la amfiteatru.
Odată, când mă aflam într-o stare de înălţare spirituală alături de el – toţi cei care treceau pe la el simţeau această înălţare, care era cu atât mai intensă, cu cât petreceau mai mult timp în prezenţa sa –, l-am întrebat:
– Părinte, ce trebuie să facă omul atunci când vrea să se dăruiască lui Dumnezeu şi să aparţină Lui cu totul; să scoată din el tot ce este demonic şi să-L lase înăuntru pe Hristos?
– Ce facem, măi Gheorgakis, atunci când avem obloanele trase şi este întuneric înăuntru? Deschidem obloanele, ca să intre lumina. Nu încercăm să alungăm întunericul cu mâinile, şi nici cu vreun felinar. În acelaşi fel, să nu încerci să scoţi demonii din tine, ci să îţi deschizi larg uşa inimii către Hristos şi să spui: „Vino, Iisuse Hristoase“. Astfel, Hristos intră în tine şi întunericul se împrăştie. E simplu. Foarte simplu.
K.I.: Iată cât de intens trăia părintele prezenţa lui Hristos.
Domnule Papazahos, l-aţi văzut vreodată pe părintele Porfirie plângând?
G.P.: Da. De două sau trei ori l-am văzut plângând în hohote.
Prima dată a fost atunci când a murit copilul unui prieten de-al său, oftalmolog în Atena. Era o fetiţă de zece ani. Pe drumul Mesoghio, a lovit-o o maşină şi a murit pe loc. Era primul vlăstar al unei familii cu mulţi copii, pe care părintele o iubea nespus.
În timpul înmormântării, eu făceam consultaţii la cabinet, când m-au sunat de la Oropos: „Vino repede, că moare părintele!“ „Ce s-a întâmplat?“, am întrebat eu. „A căzut jos şi a leşinat“, mi-au răspuns. Am ţinut telefonul deschis şi le-am dat instrucţiunile pentru primul ajutor – până la Oropos făceam o oră pe drum –, dar, între timp, părintele şi-a revenit şi mi-a spus la telefon: „Vino, dar nu te grăbi“.
Când am ajuns acolo, surorile mi-au zis să intru la părintele, dar să nu vorbesc deloc, aşa cum ceruse el însuşi. În camera părintelui era tatăl fetiţei care tocmai fusese înmormântată. L-am îmbrăţişat, l-am sărutat şi am început să plângem amândoi. Atunci, bătrânul a sărit din locul lui şi a strigat: „Ieşiţi afară amândoi! Nu vă mai pot suporta“.
Şi, cu adevărat, am ieşit afară. După o vreme, părintele Porfirie a trimis să mă cheme înăuntru. Iată ce mi-a spus:
– Mă ierţi că v-am zis să ieşiţi afară, dar ştii ce mi se întâmplă astăzi?
– Ce, părinte?
Şi a început să-mi spună plângând:
– În timpul înmormântării, am văzut o lumină puternică deasupra bisericii. Am văzut lumina aceasta tot timpul cât a durat înmormântarea, chiar şi când au dus sicriul spre mormânt. De când au coborât sicriul şi l-au acoperit cu pământ, nu am mai văzut-o.
– Opriţi-vă, părinte, că o să păţiţi ceva de atâta emoţie, şi o să păţesc şi eu…
K.I.: Au trecut atâţia ani, şi tot plângeţi, domnule Papazahos, când povestiţi întâmplarea aceasta cutremurătoare.
G.P.: Nu pot să-mi opresc lacrimile…
Într-una din multele mele vizite la Sfântul Munte, l-am întâlnit pe părintele Hristofor, care a avut o experienţă deosebită: l-a văzut pe Sfântul Gheorghe viu dinaintea sa şi a vorbit cu el. În timp ce-i povesteam lucrul acesta părintelui Porfirie, el a început să plângă. Atât de tare s-a emoţionat, încât, la un moment dat mi-a spus: „Opreşte-te, Gheorghe, nu mai suport“. Însă după aceea, şi-a şters lacrimile şi m-a îndemnat: „Hai, că mi-a trecut. Mai spune-mi despre părintele Hristofor“…
Acesta era părintele Porfirie.
K.I.: A fost un sfânt al secolului XXI, aşa cum bine s-a spus.
G.P.: Am să vă povestesc o întâmplare pe care mi-a spus-o recent un prieten de-al meu, care este inginer şi construieşte blocuri împreună cu tatăl său, care este arhitect.
M-am întâlnit cu el la o mănăstire la care mă duc des, iar el mi-a spus că sărbătorea ziua în care a fost salvat şi a început să-mi povestească:
„În timp ce construiam un bloc, muncitorii m-au informat că se stricase compresorul. M-am dus la faţa locului – pentru că se mai întâmplase să se strice compresorul şi l-am reparat eu însumi – şi am constatat că problema era acolo unde cablul electric intră în maşină. Aşadar, am deschis compresorul şi-am început să repar. Priza era în altă cameră, iar eu nu m-am dus să văd dacă aparatul era conectat la sursă.
Cum stăteam eu acolo şi reparam, am simţit la un moment dat că îmi amorţeşte mâna dreaptă. După aceea, mi-a amorţit şi mâna stângă. Dar pentru că eram concentrat să repar defecţiunea, nu am dat importanţă amorţelii. Am continuat, dar mâinile nu lucrau cum trebuia. Mi-a căzut patentul din mână şi m-am aplecat să-l apuc. Atunci, am înţeles că ceva nu era în regulă. M-am dus în camera alăturată şi am văzut că ştecherul compresorului era în priză. Am rămas uluit cum de nu mă electrocutasem mortal.
A doua zi, m-am dus la părintele Porfirie, de care sunt legat, aşa cum ştii. De cum m-a văzut de la depărtare, fără să apuc să vorbesc, mi-a strigat:
– Hai încoace. Şi zici că eşti şi om de ştiinţă… Ce mi-ai făcut, bre, ieri? Ştii de câtă putere am avut nevoie ca să ţin curentul acela departe de tine?“
K.I.: Incredibil…
G.P.: Aţi văzut?… De atunci, prietenul acesta al meu sărbătoreşte în fiecare an salvarea de la moarte datorată părintelui Porfirie.
K.I.: Mari şi minunate sunt lucrurile Tale, Doamne38(Apocalipsa 15, 3 [n.t.].)…
G.P.: Vă repet că sunt în deplinătatea facultăţilor mintale şi afirm categoric că nu am adăugat absolut nimic la ceea ce mi-a povestit prietenul meu.
Într-o zi, pe vremea când părintele Porfirie încă locuia în chilia de la Oropos, adică înainte să se ducă la Sihăstria Schimbarea la Faţă, m-am dus până la el. Era o vreme ploioasă. O mulţime de oameni aşteptau în maşini să le vină rândul să intre la părintele. M-am dus la el, l-am consultat, i-am făcut cardiografie şi am discutat. La un moment dat, mi-a spus:
– Nu pleca acum, ca să vezi ceva.
– Ce, părinte?
– Vine acum un taximetrist din Kalamata ca să-mi povestească ceva.
Am rămas mirat. Dat fiind faptul că pe atunci părintele nu avea telefon, m-am întrebat în sinea mea de unde ştia că pe drum se află un taximetrist din Kalamata, care venea la Oropos ca să-i spună ceva…
Peste puţină vreme a intrat înăuntru o nepoată de-a sa care i-a spus că venise un taximetrist din Kalamata care voia să-i vorbească. M-am ridicat să plec, ca să-i las singuri, dar părintele mi-a zis:
– Stai, nu pleca. Vrea să-mi povestească ceva despre o femeie care a rămas însărcinată. Nu e nimic de ascuns. Poţi să rămâi.
În fine, taximetristul a intrat înăuntru şi a spus:
– Binecuvântaţi, părinte. Doamna cutare mi-a zis să vin şi să vă spun că, într-adevăr, prin rugăciunile sfinţiei voastre, este acum gravidă şi aşteaptă primul ei copil.
Am rămas uimit. Încă o dată L-am slăvit pe Dumnezeu, plin de recunoştinţă că mă învrednicise să cunosc un asemenea om.
K.I.: Şi noi suntem recunoscători Celui de Sus pentru toate aceste lucruri pe care îngăduie să le cunoaştem despre părintele Porfirie şi despre ceilalţi Părinţi din veacul în care trăim. Aţi dori să ne mai povestiţi ceva, domnule Papazahos?
G.P.: Ar fi atâtea de spus…
K.I.: Un izvor nesecat de apă vie.
G.P.: Odată i-am vorbit despre o casă din Eghina, pe care ne-a lăsat-o moştenire socrul meu. Voiam să o reconstruiesc, pentru că suferise multe distrugeri în urma cutremurelor. Iată care a fost reacţia părintelui:
– Să nu construieşti acolo. Să vii să construieşti aici, unde sunt eu.
– Da, părinte, dar ştiţi… soţia mea s-a născut în acel loc. La fel şi copiii mei şi suntem cu toţii legaţi de casa aceea.
– Bine, bine. Aşteaptă două minute să mă duc să o văd.
A tăcut o vreme, după care mi-a vorbit din nou:
– Sunt pe mare, exact dedesubtul casei tale, şi văd pinii.
– Nu, părinte, nu sunt pini. Sunt arbori de fistic. În Eghina avem mulţi asemenea copaci.
– Ce zici, bre?… Eu m-am înţepat în ace de pin.
Atunci, mi-am amintit că, lângă casă, soacra mea planta câte un pin de fiecare dată când i se năştea un nepot. Aceştia erau pinii pe care îi văzuse părintele Porfirie. Pentru că n-am fost atent, am uitat în momentul acela de pini, mai ales că de jur împrejur sunt foarte mulţi arbori de fistic.
K.I.: Ceea ce ne povestiţi este foarte impresionant.
G.P.: Imaginaţi-vă cum m-am simţit eu când l-am auzit cum descrie acele locuri. Părintele a continuat:
– În spatele pinilor se află un zid înalt de un metru şi jumătate.
– O fi vreun coteţ abandonat al vecinului…
– Se poate, pentru că este construit din chirpici. Dar să ştii că în faţa coteţului sunt o mulţime de pietre.
Nu i-am zis nimic părintelui, dar ştiam că în faţa coteţului nu sunt pietre. Totuşi, în duminica următoare, m-am dus în Eghina şi am văzut în locul acela o grămadă de pietre. Ce se întâmplase? Domnul care are proprietatea alăturată este antreprenor. Aşa că a dărâmat undeva o casă, iar pietrele le-a adus pe ogor, ca să le folosească mai târziu. După aceea, le-am cumpărat eu, pentru o bisericuţă pe care am ridicat-o pe terenul meu. Aşadar, părintele Porfirie a văzut şi grămada de pietre. Ca să înţelegeţi cu câtă exactitate vedea lucrurile, prin harisma străvederii…
Să încheiem această conversaţie cu nişte cuvinte pe care părintele Porfirie le-a rostit odată:
– Când voi muri, voi fi mai aproape de voi, căci moartea elimină distanţele.
Lucrul acesta îl simt pe deplin. Simt în permanenţă că este lângă noi.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul