Convorbire cu Gheorgos Papazahos, asistent universitar la Facultatea de Medicină, Universitatea din Atena

Capitolul precedent
Urmatorul capitol

K.I.: Domnul Gheorgos are să ne povestească un fapt deosebit, pe care l-a auzit de la un părinte.
G.P.: Odată m-am dus cu mai mulţi prieteni la un mare părinte din , care mai este încă în viaţă. a îngăduit să-l găsim. Deşi înaintat în vârstă, era foarte vioi. Ne vorbea aşa de frumos, încât nu mai voiam să plecăm de la el.
Când a început să se însereze, părintele mi-a spus:
– Domnule doctor, du-te acum să-l consulţi pe . – îi pomenesc numele, pentru că deja a adormit în Domnul – trăia într-o colibă izolată din . În faţa colibei, avea o curte de câţiva metri, unde l-am găsit şezând împreună cu un fiu duhovnicesc de-al său. I-am sărutat mâna şi l-am întrebat:
– Ce vă supără, părinte?
– Eh, fiule. Am probleme cu inima.
– Câţi ani aveţi, părinte?
– Am trecut de nouăzeci.
În momentul acela, călugărul mai tânăr i-a spus părintelui Hristofor să intrăm cu toţii înăuntru, ca să-l examinez, pentru că se înserase deja, iar eu urma după aceea să merg pe jos până la Danieliţi. Când s-a ridicat, am observat că avea picioarele umflate. Aceasta însemna în mod evident că avea insuficienţă cardiacă.
Călugărul mai tânăr a luat-o înainte şi l-a ţinut pe părintele de mâini, ca să-l ajute să urce scările şi să intre în chilie. Eu eram în spate şi îl sprijineam oarecum, împingându-l uşor de spate. Atunci, părintele s-a întors şi mi-a spus:
– Ah, doctore… De-ai şti pe cine sprijini acum…
– Pe cine, părinte?
– Pe un pompier.
– Adică?
– Am venit la la 27 de ani. În lume, eram pompier. Pe atunci, pompierii nu urcau pe scări, cum fac acum, ca să stingă focul, ci urcau pe o frânghie. Stăteam atârnaţi şi luptam cu flăcările, primejduindu-ne viaţa. Îţi spun lucrurile acestea ca să ştii că tânărul acela de douăzeci şi şapte de ani, cu braţe puternice, este acum trupuşorul pe care îl împingi dumneata să intre în chilie“.
După ce am intrat înăuntru, m-a întrebat:
– Cum te cheamă?
– Gheorghe.
A rămas foarte surprins la auzirea numelui meu. S-a întors brusc spre mine, m-a îmbrăţişat şi a început să mă sărute, plângând. Plângea încontinuu. Eu nu ştiam de ce plânge. Călugărul mai tânăr i-a spus la un moment dat părintelui: „Zi-i mai întâi domnului doctor de ce plângi; după aceea, să vorbiţi şi despre sănătatea sfinţiei tale“. Părintele m-a invitat să stau jos.
M-am dus şi m-am aşezat pe o băncuţă de lângă fereastra chiliei. De la fereastra aceea, vedeam marea. Muntele era atât de abrupt, încât uitându-te în jos, vedeai direct marea. „Vezi marea?“, m-a întrebat el. „Da. O văd“. „Ascultă, dar, ce am să-ţi spun“. Şi a început să povestească:
„Când am venit aici şi m-am călugărit, aveam 27 de ani. Eram un psalt bun. Aveam o voce ca de clopot şi, oriunde mă duceam, mă puneau protopsalt. Unul dintre motivele care m-au adus în a fost vocea mea. Voiam să Îi cânt lui şi să Îl preaînalţ. De fiecare dată când era vreo sărbătoare, pe mine mă puneau protopsalt.
Odată, de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, am fost chemat la ca să cânt Priveghiul. Eu m-am gândit imediat că, după cum era obiceiul, aveau să mă pună protopsalt. Aşa că m-am dus acolo cu acest gând.
Dar, odată ajuns la , am văzut că era altul protopsalt. M-am cam amărât. Într-un fel voiam să cânt eu, în alt fel acela. Aşa că am început puţin câte puţin să mă enervez şi să mă supăr. La un moment dat, eram atât de furios, încât mi-am aruncat cărţile în tolbă, m-am ridicat şi am plecat.
Am venit aici, la chilie, şi m-am aşezat exact unde eşti dumneata acum. Cum stăteam eu acolo, la un moment dat, m-am pomenit jos, la mare. Era întuneric. Atunci, am auzit o barcă ce se apropia. Am ascultat sunetul pe care îl făceau vâslele. În barcă erau opt soldaţi şi un comandant, care stătea în picioare. Când barca a ajuns la mal, mi-am dat seama că uniformele nu erau greceşti.
M-am speriat şi am dat să fug. Atunci, ofiţerul mi-a strigat: «Nu fugi, aşteaptă acolo!» Am aşteptat, ofiţerul a venit la mine, m-a luat de mână şi m-a dus în barcă. Am protestat spunând că sunt un om bun, că am lăsat lumea şi am venit la ca să-mi mântuiesc sufletul… Dar el nu mi-a mai spus absolut nimic.
Dintr-odată, barca s-a urnit din loc şi s-a îndreptat spre malurile Schitului Sfânta Ana. Acolo, fără să-mi spună nimeni nimic, m-au coborât din barcă, după care l-am auzit pe ofiţer spunându-mi: «Du-te acum să cânţi. Să cânţi al doilea, al treilea, nu contează. Iar altădată, la sărbătoarea mea, nu vreau să mai fii egoist». Era “.
Şi a început din nou să plângă. După aceea, mi-a mai spus:
„Când mi-am revenit din această vedenie, eram pe aceeaşi băncuţă pe care stai dumneata. Am înţeles pe dată că îmi făcuse o vizită. M-am ridicat imediat, am pus cărţile înapoi în tolbă, am ieşit din chilie şi am alergat ca un nebun ca să apuc să ajung la înainte să se termine slujba. Şi, cu adevărat, am ajuns destul de devreme.
Am intrat în biserică, le-am făcut tuturor metanie şi le-am cerut să mă ierte pentru egoismul meu de mai înainte“.
plângea; plângeam şi eu cu el… atât de emoţionant era momentul acela…
K.I.: Cu adevărat, aşa este.
G.P.: şi-a încheiat povestirea cu aceste cuvinte: „Vezi pereţii? I-am învăţat pe ucenicii mei să-i picteze numai cu “.
Mai târziu, am aflat că se dusese deja la Domnul. A fost, cu adevărat, un om sfânt, gata oricând să zboare din chilia sa direct spre cer.
K.I.: Domnule , ştiu că aţi mai cunoscut un mare părinte din . Vă rog să ne iertaţi foamea duhovnicească şi să ne povestiţi şi nouă despre acest părinte.
G.P.: În chilia acestui părinte se face rugăciunea minţii de la ora şase după-amiază până la douăsprezece noaptea. Lucrul acesta mi-a fost mărturisit de el însuşi când am fost să-l văd.
La un moment dat l-am întrebat:
– Părinte, ştiu că rugăciunea inimii este o adevărată ştiinţă. Cu toate acestea, aş dori să vă întreb ceva, chiar dacă este un lucru naiv. Iertaţi-mă.
– Da. Întreabă-mă ce vrei.
– Este un lucru binecuvântat să am în buzunarul bluzei albe de la serviciu nişte mătănii (albe şi ele, ca să nu se observe), iar când merg cu ceilalţi doctori pe la bolnavi pentru vizita medicală de fiecare zi, fără să ştie doctorii de lângă mine, să spun de câteva ori „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-l pe robul Tău…“, robul lui fiind următorul bolnav care aşteaptă să fie consultat? Este un lucru binecuvântat sau este o parodie a rugăciunii inimii, care, în realitate, se face trecând prin anumite stadii, după o pregătire corespunzătoare, şi durează câteva ore?
Atunci, părintele s-a ridicat iute de pe locul său, m-a privit cu multă insistenţă şi mi-a strigat:
– Ce spui, bre? Este binecuvântarea lui . Să faci lucrul acesta în continuare. Şi seara să te rogi mult. Jumătate de şirag de mătănii de-ale dumitale valorează mai mult decât şase ore de de-ale noastre. Dar să fie şirag de o sută de bobiţe, nu din acela mic.
Părintele ne-a explicat că rugăciunea inimii este completă pentru că este alcătuită din două părţi. Prima parte reprezintă chemarea numelui lui , „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui “, care este o doxologie, prin care e recunoscut ca Domn şi ca Fiu al lui . Cea de-a doua parte este rugăciunea propriu-zisă: „miluieşte-mă pe mine, păcătosul“. A doua parte trebuie rostită diferit faţă de prima. Prima parte trebuie rostită rar, în stil doxologic, iar cea de-a doua parte o spunem ca pe un plâns. Cuvintele „miluieşte-mă pe mine, păcătosul“ trebuie rostite cu intensitate, implorându-L pe , pentru ca El să ne poată trimite lacrimi. Dacă ne curg lacrimi din ochi, este semn că suntem cercetaţi de harul sfânt. Atunci, chiar să nu ţinem mătăniile în mână, ajungem să comunicăm cu .

Cuvinte cheie, , , , , , , , , , , , ,

Trimite prin e-mail Trimite prin e-mail
Printeaza Printeaza

Adauga acest text in lista de recomandari:

Capitolul precedent
Urmatorul capitol

Lectura recomandata
(Ne)lamuriri din Vechiul Testament Erotikon bizantin - ortodoxie, literatura, societate Teologia bizantina - tendinte istorice si teme doctrinare

Lectura recomandata


Trupuri imateriale - reprezentari bizantine ale ingerilor