Religio

Cartea:

Cărți

Convorbire cu H.G., scriitor

K.I.: Înţelepciunea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre este un lucru extrem de valoros şi rar. De-a lungul veacurilor, Părinţii au luminat sufletele poporului credincios al lui Dumnezeu. De la nivelul la care au ajuns, ei oferă un exemplu de sfinţenie pentru toţi cei care merg pe drumul lui Hristos.
H.G.: Este foarte greu să vorbim despre Sfinţii Părinţi, pentru că ei reprezintă în biserică mult mai mult decât poate fi exprimat prin cuvinte. Ei trăiesc viaţa cea adevărată, au stilul şi personalitatea perfect conturate, ceea ce este foarte greu de categorisit şi de transmis prin povestiri, înţelesuri şi imagini.
Fiecare cititor trebuie să fie conştient de acest fapt. Anumite lucruri nu pot fi redate în cuvinte, pentru că se află pe celălalt tărâm, aşa cum sunt, de altfel, şi sfinţii. Este vorba despre calitatea umană, care nu poate fi cuprinsă în definiţii obiective.
Totuşi, date fiind nostalgia şi setea duhovnicească pe care le avem, cred că este potrivit să îndrăznim a povesti anumite amintiri legate de aceste personalităţi, dar repet, să nu se creadă că tema poate fi uşor epuizată.
Părintele Amfilohie Makris a fost o figură aparte (de altfel, trebuie să spunem că fiecare om sfânt este o personalitate unică, mult diferită de ceilalţi de aceeaşi înălţime duhovnicească; cu alte cuvinte, nu există un şablon după care ei să fie croiţi).
Trăsăturile aparte ale părintelui Amfilohie erau sensibilitatea, blândeţea şi o dulceaţă deosebită în tot ce reprezenta el. Era cunoscut în Patmos pentru pomii pe care îi sădea. Îi plăcea foarte mult să sădească pomi şi să-i vadă cum cresc.
K.I.: Trăia în uscatul Patmos?
H.G.: Trăia în Patmos, da. Nu stătea la Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul, ci la Evanghelistria. Era părinte duhovnic la Mănăstirea de maici a Bunei Vestiri. Îmi amintesc odată că stăteam cu părintele aşezaţi pe trotuar, afară din mănăstire, şi a trecut ucenicul lui care a spus: „Mă duc să aduc măgăriţa, ca să cobor la Kuvari“. Iar părintele Amfilohie i-a răspuns zâmbind: „Nu-i zi măgăriţă. E un animal care are nume. Zi-i Mavra“.
K.I.: Foarte frumos.
H.G.: De asemenea, îmi amintesc că odată am urcat la mănăstirea cea mare din Patmos cu un măgar (părintele Amfilohie a urcat pe măgar, iar eu am mers pe jos, pe lângă el; părintele îmi dăduse să-i ţin bastonul). Bastonul părintelui avea vârful de metal, ca să-l poată folosi mai bine. Duceam în spate şi o rogojină mare. Era vară. La o cotitură, pe un drum strâmt, a început dintr-odată să bată cu putere vântul, care aproape că mi-a luat rogojina pe sus. Atunci, din instinct, am ridicat foarte rapid mâna, ca să ţin mai bine rogojina. Cum aveam bastonul în mână, l-am lovit pe părintele Amfilohie sub ochi, în apropierea nasului, rezultând o mică rană. Părintele avea diabet în stare avansată. Vă daţi seama cât de tare m-am speriat. Intrasem în panică. Ceea ce m-a impresionat a fost faptul că părintele s-a purtat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, în ciuda durerii şi a potenţialului pericol în care se afla. Dimpotrivă, s-a îngrijorat de felul cum mă simţeam eu. Mi-a zis: „Te rog, nu te teme şi nu te învinui“.
K.I.: Lucrul acesta arată liniştea duhovnicească în care se odihnea sufletul său.
H.G.: Ne-am oprit la un băcan, unde i-am pus spirt peste rană. Din fericire, nu era decât o zgârietură. Dar am tras o sperietură grozavă.
Îmi mai amintesc acum de un alt episod. Voiam să mă împărtăşesc, dar în acea zi nu se făcea slujbă la Mănăstirea Bunei Vestiri, ci la o bisericuţă care se afla destul de departe, la aproximativ o oră de mers pe jos. Aşa că m-am trezit devreme, m-am dus la biserica aceea, dar nici acolo nu se săvârşea sfânta Liturghie. M-am întors la Buna Vestire destul de supărat. Atunci, părintele Amfilohie mi-a spus: „Nu te necăji, pentru că te-ai împărtăşit. Numai faptul că te-ai dus acolo este ca şi cum ai fi primit sfânta Împărtăşanie“.
K.I.: Aţi spus un lucru foarte important. Cu toate acestea, este nevoie să ne împărtăşim.
H.G.: Cuvintele părintelui au fost rostite din preaplinul inimii sale.
Ceea ce mai pot să zic este că, atunci când te spovedeai la el, aveai nu numai sentimentul că primeşti înţelegere, toleranţă şi iertare, dar şi că părintele îţi respecta eşecul.
K.I.: Foarte interesant. Succesul se bazează pe eşecuri.
H.G.: Părintele te iubea cu tot cu nereuşitele tale. Era un om extraordinar şi foarte harismatic. Se duceau la el oameni din toate religiile, faţă de care nu manifesta nici cel mai mic fanatism religios. Desigur, asta nu înseamnă că făcea rabat de la adevărurile Ortodoxiei. Iubirea sa se manifesta asupra tuturor oamenilor. Fiecăruia în parte avea să îi transmită ceva pozitiv.
K.I.: Părintele Amfilohie avea harisme ale Sfântului Duh?
H.G.: Nu pot să vă spun dacă avea sau nu avea. De altfel, nici nu-mi place să vorbesc despre acest subiect. Cel mai bine este să lăsăm lucrurile aşa cum sunt…
K.I.: Desigur. Ce anume v-a atras prima oară la el?
H.G.: Ceea ce-mi amintesc este faptul că, după ce l-am vizitat prima dată, nu m-am mai putut desprinde de el. Trei ani la rând m-am dus pe acolo în mod regulat. După aceea, am plecat în străinătate, dar am păstrat legătura prin scrisori.
K.I.: O ultimă întrebare despre părintele Amfilohie: era un ascet, sau un simplu părinte duhovnic?
H.G.: Trăia în mănăstire şi ducea o viaţă aspră. Aş putea spune că întreaga sa existenţă a fost o nevoinţă continuă. La mănăstire se desfăşura şi o puternică activitate socială. Aveau grijă de un orfelinat. Maicile de acolo lucrau şi la un orfelinat din Rodos. De asemenea, părintele Amfilohie l-a cunoscut personal pe Sfântul Nectarie.
K.I.: Ce vă spunea despre Sfântul Nectarie?
H.G.: Din ce îmi amintesc din povestirile părintelui, el era diacon şi se afla în bisericuţa unde slujea Sfântul Nectarie. Era vară şi înăuntru se găsea multă lume. De aceea, deschiseseră toate uşile, iar lumea se adunase şi afară. Părintele Amfilohie stătea lângă una din uşile laterale ale Altarului. A şi slujit cu Sfântul Nectarie, dar nu în ziua aceea. Împreună cu nişte oameni care asistau la sfânta Liturghie era şi o mamă cu un copil de 5-6 ani care, dintr-odată, a început să ţipe că Sfântul Nectarie luase foc şi că ardea. Mama s-a tulburat, crezând că fiul ei păţise ceva, dar părintele Amfilohie i-a spus: „Nu vă neliniştiţi, pentru că în momentul acesta, copilul are o viziune dumnezeiască“. Îl vedea pe Sfântul Nectarie în flăcări.
K.I.: Minunat. Să continuăm cu părintele Filothei Zervakos.
H.G.: Părintele Filothei Zervakos era cunoscut pentru virtuţi, îndrăzneală, înduhovnicire şi harisme. Vă voi spune doar două lucruri. Unul dintre ele este legat de sensibilitatea umană. Îmi aduc aminte că odată mă aflam dis-de-dimineaţă în biserică pentru slujbă. Acolo, slujbele se fac la fel ca la Sfântul Munte. La un moment dat, părintele Filothei s-a întors în strana de stareţ, unde se afla, şi mi-a făcut semn să mă apropii. Cu adevărat, m-am îndreptat spre el, dar în loc să mă aştepte, a plecat din strană şi s-a pornit să iasă din biserică. L-am urmat şi am ieşit afară, unde se afla un chiparos uriaş, care în acel moment era plin de păsări care ciripeau.
K.I.: Foarte frumos.
H.G.: Atunci, s-a întors spre mine şi mi-a zis: „Auzi? Încep să cânte în fiecare zi odată cu rostirea Axionului“. Asta a fost tot şi ne-am întors înapoi.
K.I.: Pur şi simplu a vrut să vă arate un moment înălţător. Şi foarte poetic…
H.G.: Şi încă un episod. În insula Paros, părintele Filothei Zervakos era considerat sfânt din mai multe motive. Unul dintre acestea era că, în timpul ocupaţiei germane din cel de-al doilea Război Mondial, avusese loc la un moment dat un mare sabotaj, iar germanii – dacă îmi amintesc bine –, ca să se răzbune, au arestat 50 de bărbaţi din toată insula, cu ordinul să fie executaţi în contul sabotajului aceluia. Era vorba, desigur, de oameni nevinovaţi. Atunci, părintele Filothei s-a dus la comandantul corpului german de armată din insulă şi l-a rugat să-i cruţe pe oameni, spunând că este un păcat şi o nedreptate… Germanul i-a replicat: „Cereţi-mi orice altceva, pentru că dorinţa aceasta nu poate fi îndeplinită, fiind vorba despre un ordin de sus. Trebuie neapărat să fie executaţi 50 de bărbaţi“. Părintele Filothei a întrebat: „Pot să cer orice altceva?“ Iar germanul i-a răspuns: „Da, orice doriţi“. Atunci, părintele i-a spus: „Vă cer să mă puneţi în fruntea celor 50, ca să fiu omorât primul“. Se pare că atunci ceva s-a mişcat în sufletul acelei fiare cu chip omenesc, care a hotărât ca cei 50 de oameni nevinovaţi să nu mai fie executaţi.
K.I.: Extraordinar.
H.G.: Această întâmplare este pomenită în permanenţă de oamenii din Paros, ca un moment cu încărcătură sfântă.
K.I.: Am mai auzit episodul acesta, cu un conţinut oarecum diferit. Dar esenţa este aceeaşi: părintele şi-a pus viaţa în joc pentru a salva oameni nevinovaţi. De la el ne-a rămas şi o importantă lucrare duhovnicească. Puteţi să faceţi o evaluare a ei?
H.G.: Da. A publicat texte foarte frumoase. Mai ales în cunoscuta revistă Chivotul, a lui Fotis Kontoglou. Cea mai mare harismă a părintelui era capacitatea de a-i îndruma duhovniceşte pe oameni, marcată de o dragoste profundă, care este elementul de bază în această lucrare.
K.I.: Cum poate omul ajunge la o asemenea înălţime a iubirii? Este uşor ca omul să iubească?
H.G.: Întreaga Evanghelie urmăreşte dobândirea iubirii. Căile de urmat pentru atingerea acestui ţel nu pot fi exprimate printr-o singură frază.
K.I.: Una este să vrei să iubeşti şi alta este să mai şi poţi.
H.G.: Da. Iubirea adevărată este rodul nevoinţei permanente. Ea presupune îndepărtarea de la noi a sentimentelor false de iubire.
K.I.: Desigur. Se poate în mod romantic să credem că iubim, dar când vine vremea să devenim miei înjunghiaţi după măsura puterilor noastre, atunci lucrurile se schimbă.
Aţi dori să ne mai vorbiţi despre un părinte?
H.G.: Da. Aş vrea să spun câteva cuvinte şi despre părintele Ieronim al Eghinei. Îşi ducea viaţa îngerească undeva, în afara oraşului Eghina, într-o clădire cu trei camere. Părintele Ieronim era un om aparte. Îi lipsea o mână, ce era amputată din articulaţia carpului. Găsise după război o grenadă, pe care a încercat să o prelucreze, dar a explodat şi, astfel, a rămas fără mână. Avea darul de a meşteri foarte multe lucruri. Curtea îi era plină de cutii în care se aflau diferite piese ale unor mecanisme.
K.I.: Cum putea acest om al rugăciunii să se ocupe cu confecţionarea, de exemplu, de ceasuri?
H.G.: Progresul şi înduhovnicirea omului nu exclud manifestarea personalităţii sale.
La el veneau oameni din toată Grecia – analfabeţi şi ştiutori de carte, plini de virtuţi şi păcătoşi. Era uimitor câţi oameni puteau să treacă prin chiliuţa sa. Îndrăznesc în acest moment să vorbesc despre una din harismele sale: vedea în tine lucrurile ascunse, pe care le conştientizai abia mai târziu. Te uimea cu pronunţia lui din Asia Mică. Îmi amintesc de faptul că îmi povestea despre părintele său: „Părintele meu se urca pe un munte. De la răsărit până la apus, nu se oprea din rugăciune“.
K.I.: Practica rugăciunea neîntreruptă.
H.G.: L-am întrebat: „Dar nu este obositor?“ Iar el mi-a răspuns: „Cum să fie obositor dacă te afli în cer?“
K.I.: Din câte ştiu eu, părintele său era un laic pe nume Misail. Nu făcea parte din rândul clerului.
H.G.: În încheiere, permiteţi-mi să spun că aceşti oameni nu pot fi încadraţi într-o anumită categorie. Ei nu aparţin unei cazuistici desprinse din legendele bisericeşti.
K.I.: Cu alte cuvinte, nu trebuie să facem din ei nişte fiinţe exotice.
H.G.: Întocmai.
K.I.: Părinţii sunt oameni activi în Biserica lui Hristos. În felul acesta trebuie să-i privim. Ei sunt darul lui Dumnezeu.
H.G.: Există în ziua de astăzi moda de a se spune, de exemplu: „A! Lucrul acesta l-a spus cutare părinte“. Nu cred că se cuvine să abordăm astfel lucrurile. Părinţii nu sunt făcuţi ca să ne satisfacă nouă curiozităţile.
K.I.: Noi trebuie să îi percepem ca pe nişte oameni autentici, care L-au urmat pe Hristos şi au fost în Biserică exemple vii de trăire.
H.G.: Foarte corect.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul