Religio

Cartea:

Cărți

Convorbire cu Horepiscopul Trimitundei Vasile Karayannis, doctor în teologie, scriitor

K.I.: Mănăstirea istorică a Apostolului Varnava este legată, aşa cum îi spune şi numele, de întemeietorul Bisericii Cipriote. Mulţi ani a fost în părăsire, însă trei părinţi sfinţi – Hariton, Ştefan şi Varnava – au refăcut-o cu mult chin şi sudoare, cu lepădare de sine şi cu dragoste. Mănăstirea a ajuns într-o stare de invidiat, până în 1974, când a căzut asupra Ciprului vijelia hoardelor păgâne.
Împreună cu Horepiscopul Trimitundei, vom discuta despre cei trei părinţi pe care sfinţia sa i-a cunoscut la mănăstirea Apostolului Varnava, unde s-a călugărit.
Să începem cu felul în care a fost rezidită mănăstirea, după care vom continua cu personalităţile celor trei părinţi şi cu lucrarea pe care ei au înfăptuit-o.
H.V.: Vă mulţumesc pentru invitaţia de a avea această convorbire. Pentru mine, aşa cum ştiţi, acest subiect are o mare rezonanţă personală, deoarece am trăit literalmente alături de aceşti trei oameni sfinţi. Ei sunt părinţii mei, aşa cum spunem în limbaj bisericesc. De la ei am primit înduhovnicirea. Nu voi vorbi, însă, despre acest fapt, decât dacă discuţia o va cere. Aţi spus foarte bine că, după ce părinţii s-au stabilit la Mănăstirea Apostolului Varnava, aceasta a cunoscut o perioadă nouă de înflorire şi prosperitate. Înainte de venirea lor, situaţia era foarte grea, aşa cum este şi acum, când mănăstirea este ocupată. În trecut, această mănăstire a suferit distrugeri, numeroase invazii barbare şi cutremure. Era aproape total ruinată şi părăsită.
Hariton, Ştefan şi Varnava s-au stabilit la Mănăstirea Apostolului Varnava în 1917, la îndemnul şi binecuvântarea Arhiepiscopului Chiril al treilea. Doresc aici să fac o paranteză şi să spun că cei trei fraţi, ce proveneau din satul Afania, crescuseră într-o familie de preoţi. Tatăl şi bunicul lor fuseseră preoţi. Mai era în familia lor şi un călugăr pe nume Sava.
K.I.: Au crescut în tradiţia bisericească.
H.V.: Cu adevărat, aşa este, însă tatăl lor a murit foarte devreme. I-a lăsat de 6, 8 şi 12 ani. A murit în 1900.
Părintele Hariton, care era cel mai mare dintre fraţi, s-a integrat într-o mică comunitate aghioritică. Era vorba despre doi părinţi de la Sfântul Munte ce au stat pentru o perioadă la Sfântul Gheorghe Havuzas, din Lemesos, după care, la Sfântul Gheorghe Alamanos.
K.I.: Acolo a învăţat pictura religioasă?
H.V.: Da, de la ei. Practic, viaţa lor călugărească a început la Sfântul Gheorghe Alamanos. Acolo se mai aflau viitorul Arhiepiscop Leontie şi viitorul stareţ al Mănăstirii Troodititsa, Pangratie.
După aceea, din diferite motive, cu binecuvântarea Arhiepiscopului Chiril, aşa cum am mai spus, s-au stabilit la Mănăstirea pe atunci părăsită a Apostolului Varnava. Arhiepiscopul Chiril credea că mănăstirea întemeietorului Bisericii Cipriote nu trebuia să fie goală.
K.I.: Şi în ruine.
H.V.: Şi aşa s-au stabilit acolo, împreună cu mama lor, care între timp se călugărise. A fost îngropată în curtea mănăstirii. Luase numele de Eupraxia şi a murit la sfârşitul anilor ’40.
K.I.: Să ne ocupăm acum de fiecare în parte, începând cu cel mai mare dintre fraţi.
H.V.: Părintele Hariton era cel mai mare. Din ceea ce mi-am dat eu seama, avea fire de conducător. Îi plăcea să-şi impună punctul de vedere. Când existau discuţii pe diferite teme între cei trei fraţi, părintele Hariton era cel care avea întotdeauna ultimul cuvânt, indiferent ce credeau ceilalţi. Aceasta era realitatea.
K.I.: Ceilalţi îi acceptau opiniile?
H.V.: Da. Cum să nu?… De altfel, era cel mai mare şi lucrul acesta avea o mare putere asupra psihicului fraţilor mai mici. Îşi pierduseră tatăl foarte devreme, iar Hariton înlocuise într-o oarecare măsură autoritatea părintelui lor.
De altfel, având mentalitate de călugăr, acceptau ideea de autoritate ca mijloc de sporire duhovnicească.
K.I.: Le era frate după trup şi părinte duhovnicesc.
H.V.: Exact. După aceea, a fost şi duhovnicul meu. Apare aici şi un paradox. Să ne ocupăm de el acum sau mai târziu?
K.I.: Acum e mai bine.
H.V.: Deşi părintele Hariton era autoritatea duhovnicească, nu el a devenit stareţ, ci părintele Ştefan, în 1964. Dar nu pentru că părintele Ştefan ar fi luat hăţurile în mâinile sale, căci le ţinea tot Hariton, ci din cauza faptului că în 1960, când m-am dus eu la mănăstire, părintele Hariton a făcut cataractă. Nu vedea şi a fost nevoit să-şi limiteze activitatea.
K.I.: Aşadar, aceasta a fost pricina.
H.V.: Da. Nu mai vedea şi a fost nevoit să cedeze conducerea fratelui mijlociu, adică lui Ştefan. Aş dori să mai zăbovesc puţin asupra părintelui Hariton. Am motivele mele personale.
Pe lângă faptul că era autoritatea familială şi duhovnicească, părintele Hariton iubea foarte mult tradiţia bizantină autentică. El ne-a învăţat muzica bizantină ca la carte. Am început să învăţăm cu el, dar nu aveam tipărite metodele pedagogice specifice acestei materii. De aceea, le scria el însuşi, şi, pentru că nu vedea, făcea liniile strâmbe. În ciuda tuturor impedimentelor, a reuşit să ne aducă la un nivel avansat. Datorită voinţei acestui om, am ajuns să cântăm la strană, însuşindu-ne tehnica psaltirii, care este foarte importantă în cultul Bisericii noastre.
În felul acesta, am văzut câtă râvnă spre cele sfinte avea. Şi nu numai el, dar şi ceilalţi fraţi ai săi. Nu întâmplător s-au făcut călugări. Aveau voce frumoasă, mai ales Hariton. Slujba de fiecare zi era punctul central al vieţii lor. Deşi trăiau în lipsuri şi aveau multe greutăţi, nu neglijau slujbele niciodată. Nici ziua, nici noaptea.
K.I.: Lucrul acesta a fost valabil până la sfârşitul vieţii lor?
H.V.: Da. Până la sfârşit. Îmi aduc aminte că, pe vremea când trăiam la mănăstire, trebuia să mă duc la gimnaziu. De aceea, nu mergeam la slujba de dimineaţă, de la ora 4:00, pentru că nu m-aş mai fi putut concentra la lecţii. Însă ei se duceau absolut în fiecare dimineaţă. Nu spuneau: „Sunt bolnav şi nu pot“. Mereu erau prezenţi şi, plini de zel, cântau şi Îl slăveau pe Dumnezeu.
K.I.: În cazul lor erau valabile cuvintele: Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea139(Psalmii 33, 1 [n.t.].).
H.V.: Chiar şi după ce au plecat de la Mănăstirea Apostolului Varnava, când muriseră cei doi fraţi mai mari şi trăia numai părintele Varnava la Mănăstirea Sfântului Gheorghe, acest obicei nu a fost întrerupt.
K.I.: Acolo l-am întâlnit pe părintele Varnava şi am realizat cu el o emisiune la Fundaţia Radiofonică Cipriotă. Îmi aduc aminte că l-am rugat să cânte troparul Sfântului Apostol Varnava şi am simţit pe umerii lui cei 2000 de ani de istorie bisericească, pe care acum i-au călcat turcii în picioare. Am conştientizat apăsarea blasfemiei şi am început să plâng. A plâns şi el, iar plânsul nostru este înregistrat pe bandă. A fost un moment cutremurător. Am simţit până în adâncul inimii mele sufletul acelui om care, după ce ridicase mănăstirea din temelii, acum era în surghiun, departe de locurile sale dragi. Era insuportabil. Purta pe umerii lui povara istoriei, care fusese blestemată prin prezenţa turcului Attila.
H.V.: Să vă povestesc şi eu experienţa mea personală, care vine în completarea a ceea ce aţi spus până acum. Eram încă în Atena, student la Facultatea de Teologie. Când mă duceam pe la el să-l văd, primul lucru pe care mi-l cerea era: „Cântă-mi ceva“. Luam cărţile de muzică şi cântam împreună.
K.I.: Cu părintele Varnava?
H.V.: Da. Cu părintele Varnava. În chilia sa. Îmi aduc aminte că veneau şi monahii să ne asculte cum cântam. Muzica psaltică făcea parte din viaţa şi din sufletul părintelui Varnava.
K.I.: Este foarte frumos ceea ce ne-aţi povestit. Îmi amintiţi de Sfântul Apostol Pavel, care spunea să-I cântăm Domnului.
H.V.: Mai mult decât atât. Faptul de a-L slăvi pe Dumnezeu cu psalmi şi imnuri este pentru omul care trăieşte în fiecare zi viaţa liturgică a Bisericii – aşa cum au făcut-o cei trei fraţi, de la începutul vieţii până la ultima suflare – o adevărată şcoală duhovnicească. Vă pot confirma că ceea ce am învăţat în timpul slujbelor săvârşite la mănăstire nu aş fi putut învăţa prin simpla citire a cărţilor de teorie. Cântările se transformau în trăire, după cuvântul Sfântului Grigorie Teologul ce spunea că teolog nu este cel care stă şi scrie, ci acela care se roagă.
K.I.: Să continuăm cu părintele Ştefan.
H.V.: Aşa cum aţi constatat, vieţile celor trei fraţi au fost strâns legate una de cealaltă.
Erau fraţi trupeşti, fiind născuţi din aceiaşi părinţi, şi fraţi duhovniceşti, pentru că erau călugări. Cu toţii s-au dus la mănăstire în aceeaşi perioadă de timp. Au avut aceiaşi duhovnici (este vorba despre părinţii aghioriţi lângă care au stat la început), care le-au transmis dragostea faţă de muzica şi pictura religioasă şi faţă de cultul Bisericii.
K.I.: Bănuiesc că de la ei au învăţat tipicul, canoanele şi alte aspecte ale vieţii duhovniceşti.
H.V.: Desigur. Şi hagiografia.
Între timp, Arhiepiscopul Macarie al treilea l-a înscăunat pe părintele Ştefan ca primul stareţ al mănăstirii, stare de fapt care a durat, din păcate, numai din 1964 până în 1974, când mănăstirea a căzut în mâna turcilor. Fratele său mai mic, Varnava, i-a fost mereu alături.
În memoria celor care i-au cunoscut a rămas imaginea cu ei trei stând dinaintea şevaletului şi pictând icoane.
K.I.: Aşa mi-i amintesc şi eu de când eram mic şi treceam pe la mănăstire.
H.V.: Vreţi să vă mărturisesc ceva?
K.I.: Desigur.
H.V.: Această imagine a celor trei călugări stând dinaintea şevaletului a fost primul fapt care m-a impresionat cu adevărat şi care m-a determinat mai apoi să urmez viaţa monahală, chiar dacă ulterior nu m-am mai ocupat de hagiografie. M-am ocupat cu pictura doar în perioada când am fost alături de ei. După aceea, am urmat un alt drum. Am studiat teologia.
Să povestim şi câteva lucruri legate de perioada de dinainte de 1974. La mănăstire, înainte de năvălirea turcilor, în afară de cei trei părinţi, mai erau câţiva vieţuitori: părintele Nectarie, un om văduv din Orunda care venise la mănăstire, părintele Gavriil din Lisi, astăzi duhovnic la Mănăstirea Kikku, părintele Dionisie, care este acum preot la Sfântul Gheorghe Alamanos, apoi mai eram eu şi o altă persoană de vârsta mea, care se trage din Singrasi şi este acum preot de mir la biserica Cinstitei Cruci din Pano Polemidia.
K.I.: Preasfinţite, aş dori în continuare să ne ocupăm de anumite aspecte care demonstrează sfinţenia celor trei fraţi, pentru că ceea ce simţeam de fiecare dată când îi vedeam (i-am văzut de multe ori) era că aceşti oameni inspirau curăţie şi nevinovăţie. Aveau un zâmbet care te cucerea. Nu-l voi uita niciodată pe părintele Varnava. Zâmbetul său va rămâne pentru totdeauna în sufletul meu.
H.V.: Cei trei fraţi nu au avut norocul să facă studii înalte. Au absolvit numai şcoala primară. Punctul lor de sprijin a fost tradiţia familială legată de viaţa bisericească. Această tradiţie a fost dusă de ei mai departe de-a lungul multor ani de viaţă ascetică. În ciuda simplităţii lor, ei au ajuns să se numere printre cele mai de seamă figuri duhovniceşti din întreg Ciprul. Erau recunoscuţi şi admiraţi pentru felul cum se dedicau vieţii ascetice, ca să nu mai vorbim de faptul că ei au fost cei care au făcut mănăstirea să renască.
K.I.: Prin cheltuielile lor personale, îndurând numeroase lipsuri…
H.V.: Când m-am dus acolo, mănăstirea era în plină renovare. Trăiau, cu adevărat, în nişte condiţii deosebit de grele. Aşa am trăit şi eu în primii patru ani. Renovarea făcută de ei a reprezentat, fără îndoială, un nou capitol în istoria mănăstirii.
Faptul că erau oameni dedicaţi sfintelor slujbe, rugăciunii, picturii bisericeşti şi muzicii sfinte i-a transformat în puncte de referinţă în viaţa bisericească a timpului lor. Părintele Hariton era cunoscut ca fiind un duhovnic bun şi multă lume venea la el să se mărturisească. Aceasta a fost principala sa activitate, mai ales după ce n-a mai putut sluji, din cauza cataractei. A fost duhovnicul multor oameni. Mănăstirea devenise un centru duhovnicesc care îi aduna pe preoţii din regiunea Ammohostos, nu numai din oraş, ci şi din împrejurimi. Veneau ca să se reînnoiască duhovniceşte. Mulţi preoţi mărturisesc faptul că în acel loc au primit primele îndrumări duhovniceşti adevărate, care i-au determinat să se preoţească.
K.I.: Dumnezeu a ales pruncii pământului şi i-a pus mai presus de înţelepţii acestei lumi. Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor140(Luca 10, 21 [n.t.]. ), spune Domnul. Am puternicul sentiment că aceşti trei părinţi au fost prunci adevăraţi ai Împărăţiei cerurilor. Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu141(Marcu 10, 14 [n.t.].).
H.V.: Dacă îmi permiteţi, voi adăuga un fapt important. Am spus că cei trei şi-au început viaţa monahală la Sfântul Gheorghe Alamanos, unde au stat timp de patru ani, după care s-au dus la Mănăstirea Sfântul Apostol Varnava. În 1974, au năvălit turcii, iar ei au stat închişi în mănăstire până în 1976, de Crăciun, când au fost nevoiţi să fugă.
K.I.: Turcii i-au forţat să plece.
H.V.: Îi presau zilnic să părăsească mănăstirea. De acolo, s-au dus o perioadă de timp la Stavrovuni, ajungând în cele din urmă din nou la Sfântul Gheorghe Alamanos. Au murit în locul unde şi-au început viaţa monahală.
K.I.: În felul acesta, cercul s-a închis.
H.V.: Aşa este. Nu trebuie să considerăm că acest fapt a fost întâmplător. A fost pronia şi voia lui Dumnezeu, pe care noi nu o cunoaştem. De ce oare i-a dus Dumnezeu din nou în locul de unde au pornit? Părintele Varnava a trăit până în anul 1983. Era cel mai tânăr. Părintele Hariton a murit în 1976, iar Ştefan în 1977.
Părintele Varnava a avut inspiraţia să se ducă la Mănăstirea Sfântul Nicolae „al pisicilor“. A dat bani pentru refacerea ei, aşa cum o vedem astăzi. Însă Dumnezeu nu a îngăduit să se stabilească la o altă mănăstire. A murit la Sfântul Gheorghe Alamanos, unde se află acum mormintele tuturor celor trei fraţi după trup – Hariton, Ştefan şi Varnava. Iată că au început viaţa monahală la Sfântul Gheorghe Alamanos, s-au dus apoi la Mănăstirea Sfântului Varnava, iar înainte de moarte s-au întors la Sfântul Gheorghe Alamanos.
K.I.: Cei trei fraţi au fost legaţi de Mănăstirea Sfântul Varnava, dar şi de sufletul întregului Cipru. De fiecare dată când vorbesc despre Mănăstirea Sfântului Apostol Varnava, simt în mine o durere înăbuşită. Îmi plânge inima. Ar trebui să ne rugăm cu toţii să vină momentul ca Ortodoxia să înflorească din nou în locul acela sfânt, ca să se odihnească cu adevărat sufletele celor trei părinţi care au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru ca întemeietorul Bisericii Ciprului să fie cinstit aşa cum se cuvine.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul