Religio

Cartea:

Cărți

Convorbire cu Mitropolitul din Bacica, Irineu Bulovici, profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Belgrad

K.I.: Avem privilegiul de a fi părtaşii amintirilor, experienţelor şi mărturiilor Mitropolitul din Bacica, Irineu Bulovici, legate de marele bărbat al Bisericii Sârbe, părintele Justin Popovici.
I.B.: Învăţam la gimnaziu pe vremea când lucrurile erau destul de grele pentru Biserica Sârbă, cu toate că trecuse deja perioada prigoanelor. Duhul comunismului era încă destul de puternic şi nemilos.
Pe atunci, copiii care se interesau de viaţa duhovnicească erau destul de puţini, iar cărţile de valoare erau rare. Îmi amintesc, aşadar, cu câtă bucurie am primit în mâinile mele prima carte a părintelui Justin Popovici, care fusese editată în străinătate, pentru că, după cel de-al doilea Război Mondial, părintele Justin nu a mai putut să publice nimic în ţara sa, fiind considerat persona non grata de către autorităţile statului.
K.I.: Din cauza comunismului, nu-i aşa?
I.B.: Desigur. Cu toate că părintele nu s-a amestecat niciodată în viaţa politică, a scris, chiar de pe vremea când era un tânăr teolog, mai multe lucrări despre ateism şi despre Umanismul European64(Fragment din textul părintelui Justin Popovici despre Umanism:
„Cultura şi civilizaţia europeană au omul ca reper central. Omul este conţinutul, metoda şi punctul terminus al scopului civilizaţiei europene. Umanismul este formatorul cel mai important al omului, fiind creat pe de-a-ntregul pe principiul sofistic: „Omul este măsura tuturor lucrurilor“. Omul european este creatorul suprem şi cel care hotărăşte toate valorile. El declară că sunt adevărate lucrurile pe care el însuşi le consideră adevărate, indiferent de valoarea lor. Şi ca să ne exprimăm mai simplu şi mai sincer, trebuie să spunem că omul european s-a proclamat pe sine dumnezeu. Nu aţi văzut cât de mult îi place să se poarte ca un dumnezeu cu ştiinţa şi tehnica, cu filosofia şi cultura, cu religia şi politica, cu arta şi moda?… El vrea să o facă pe dumnezeu în orice chip: prin Inchiziţie, prin papalitate, prin foc şi sabie, şi chiar prin troglodism şi antropofagie. În limba ştiinţei pozitive umaniste, el a declarat că Dumnezeu nu există. Şi urmând acest mod de gândire, a ajuns la concluzia că, dacă Dumnezeu nu există, atunci omul este dumnezeu!
Lucrul cel mai drag omului european este să facă pe dumnezeu, cu toate că în Univers nu este decât un şoarece prins în capcană. Pentru a-şi arăta şi a-şi dovedi „dumnezeirea“, a declarat că toate lumile de deasupra noastră sunt goale, fără Dumnezeu şi fără fiinţe vii. El vrea cu orice preţ să supună natura bunului său plac. De aceea, a organizat o adevărată armată, pe care a îndreptat-o împotriva naturii, armată pe care o hrăneşte ideologic prin filosofia, ştiinţa, religia, morala, politica şi tehnica sa. Desigur, a reuşit să netezească nişte bucăţi din coaja materiei, dar nu a ajuns să transforme materia. Luptându-se cu ea, omul nu a reuşit să o umanizeze. Dimpotrivă, ea a fost cea care a reuşit să-l strâmtoreze pe om şi să-l facă numai materie. Iar omul, înconjurat de natură, se conştientizează pe sine ca materie şi numai ca materie. Este limpede faptul că omul european nu este dumnezeu, ci este robul lucrurilor. Cel care vrea să fie numit dumnezeu se închină ca un rob lucrurilor şi idolilor pe care el însuşi i-a creat. În lupta sa împotriva a tot ce este peste puterea sa de înţelegere, a înlocuit dorul de ceea ce se află deasupra materiei (cerul, sufletul, nemurirea, veşnicia, Dumnezeul viu şi adevărat) cu produsele civilizaţiei. EI a proclamat ca dumnezeu chiar şi civilizaţia, pentru că omul nu poate supravieţui pe această planetă, care se adânceşte în întuneric, fără un dumnezeu, fie el şi unul fals. Aceasta este ironia tragică a existenţei umane. Nu aţi observat faptul că, prin mania sa politică, omul european a transformat Europa într-o fabrică de idoli? Aproape toate produsele civilizaţiei au devenit idoli. De aceea, epoca în care trăim este mai întâi de toate o epocă a idolatriei. Nici un alt continent nu este atât de invadat de idoli, aşa cum este Europa contemporană. Nicăieri omul nu este mai rob faţă de lucruri şi nicăieri nu munceşte atât de mult pentru ele ca în Europa. În realitate, este vorba despre o idolatrie în cea mai gravă formă, pentru că închinarea se face către pământ. Spuneţi-mi, nu se închină omul pământului atunci când îşi iubeşte în mod egoist trupul făcut din ţărână şi insistă asupra ideii că este trup şi numai trup? Nu se închină el pământului atunci când proclamă ideologia luptei de clasă, a naţiunii şi a umanităţii?
Aşadar, Europa nu suferă de ateism, ci de politeism. Nu ne putem plânge de lipsa dumnezeilor, ci de inflaţia acestora. Pentru că L-a pierdut pe adevăratul Dumnezeu, omul a vrut să-şi potolească setea de Dumnezeire prin crearea de idoli. Şi-a creat idoli din ştiinţă şi din teoriile ei, din tehnică, din descoperiri, din religie şi din reprezentanţii ei, din politică şi din partidele ei, din modă şi din manechinii ei. Iar în centrul tuturor acestor idoli, pe tronul ecumenic al egoismului, l-a aşezat pe omul european – pe Dalai-Lama al Europei“ [n.a.].), a cărui consecinţă este şi comunismul. De aceea, autorităţile statului îl considerau pe părintele Justin periculos pentru planurile lor de ideologizare.
Aşadar, cartea aceea care a ajuns în mâinile mele şi m-a impresionat în mod deosebit fusese tipărită la München, în Germania, şi cuprindea diferite studii şi articole ale părintelui, scrise într-un stil foarte elegant – părintele Justin a fost un mânuitor necontestat al limbii sârbeşti. Când am terminat gimnaziul şi m-am dus la Belgrad ca să studiez Teologia, am avut printre colegi şi un ieromonah pe nume Ioan, care-l cunoştea pe părintele Justin şi mergea adesea la mănăstirea unde acesta trăia izolat de lume. Părintele Ioan s-a oferit să mă ia şi pe mine cu el, ca să-l cunosc pe părintele Justin Popovici.
Şi, cu adevărat, am rămas uimit de personalitatea părintelui, care în realitate era mult mai pregnantă decât ceea ce se întrevedea din scrierile sale. Când săvârşea sfânta Liturghie şi vorbea despre Hristos sau despre orice altă temă legată de credinţă, era atât de pătruns de moment, încât aş putea spune fără greş că era un adevărat vulcan duhovnicesc.
Era foarte activ şi plin de viaţă. Gândiţi-vă că până aproape de sfârşitul său – a murit la vârsta de optzeci şi cinci de ani – el nu mergea, ci alerga. Înainta cu pas vioi şi iute. Am rămas mut de uimire când l-am văzut odată – în Sâmbăta Mare – cum bătea metanii. Am gândit atunci: „Cred că bătrânelul acesta are arc“.
Caracterul vulcanic al predicilor sale se îmbina întotdeauna cu smerenia desăvârşită şi cu dragostea. Era o combinaţie care putea să pară ciudată, şi totuşi, atunci când era vorba de persoana părintelui Justin Popovici, lucrul acesta era cu putinţă.
Este excepţional faptul că, de la primele sale rânduri care au văzut lumina tiparului, şi până în martie 1979, când a scris ultimele pagini din viaţa sa, părintele Justin Popovici a urmat aceeaşi linie; scrierile mai noi nu au făcut decât să aprofundeze ideile exprimate în tinereţe. În permanenţă, el a fost ancorat în Tradiţia ortodoxă, pe care a mărturisit-o cu toată puterea sa.
Desigur, era un foarte bun cunoscător al problematicii şi al sistemului de gândire occidental. În jurnalele şi în textele sale pe care le-a scris începând cu vârsta de optsprezece ani, se poate distinge acelaşi mare teolog dogmatic de peste câteva decenii, desigur cu anumite diferenţe de stil şi de posibilităţi de expresie.
K.I.: Este adevărat că îi îndemna pe tineri să facă studii teologice în Grecia?
I.B.: Tuturor fiilor săi duhovniceşti, printre care am fost şi eu, le spunea astfel: „Fără limba greacă, nu puteţi să cunoaşteţi învăţătura patristică. Fără Părinţii Bisericii, nu există nici interpretarea sfintei Scripturi, nici teologie. Orice s-ar scrie astăzi, dacă nu se sprijină pe Sfinţii Părinţi, nu are legătură cu teologia Ortodoxă trăitoare. De aceea, să mergeţi în Grecia, unde şi astăzi este dusă mai departe fără întrerupere tradiţia Bisericii noastre. Acolo există pepiniere şi centre duhovniceşti. Tot acolo se află şi Sfântul Munte. În Grecia, teologia nu este ceva abstract, ci este viaţă şi lucrare“.
Şi cu adevărat: prin rugăciunile sale, cu toţii am ajuns în Grecia. Iar lucrul acesta ne-a influenţat mentalitatea şi întreaga viaţă. Personal, pot să spun că graţie îndemnului părintelui Justin, am ajuns să am conştiinţă naţională sârbă şi grecească, în egală măsură.
K.I.: Cândva aţi afirmat: „M-am născut sârb şi o să mor grec“.
I.B.: Fraza aceasta mă reprezintă cu adevărat.
K.I.: Mă simt atât de emoţionat de fiecare dată când îmi aduc aminte de cuvintele sfinţiei voastre…
I.B.: Părintele Justin cunoştea importanţa deosebită a elementului grecesc în Ortodoxie. Şi ca să spunem lucrurilor pe nume, gândirea sa teologică a dat mai multe roade în lumea ortodoxă elinofonă decât în Serbia.
K.I.: Din cauza comunismului, desigur.
I.B.: Şi de asta, dar mai ales din cauza lipsei capacităţii de absorbţie din Serbia. Puţini sunt cei în stare să urmărească profunzimile sensurilor pe care le-a cultivat părintele Justin în scrierile sale. Atât în Grecia, cât şi în Cipru, am întâlnit de la copii de gimnaziu până la academicieni care au citit cărţile părintelui Justin, pe când în Serbia, un asemenea fenomen nu are loc la o scară atât de largă.
K.I.: Ce cuvânt de folos al părintelui Justin aţi vrea să ne spuneţi?
I.B.: Unul dintre multele lucruri care m-au impresionat la el a fost că, deşi în discursurile sale teologice era foarte sever – recomanda întotdeauna stilul clasic, fără echivoc –, ne spunea, şi întărea prin exemplul său personal, să ne apropiem de fiecare om în parte „cu mers de porumbel“. În felul acesta, ne dădea de înţeles să-l abordăm pe semenul nostru cu foarte multă atenţie. Să avem grijă să nu-l rănim, să nu-l umilim şi să nu-l dispreţuim.
Lucrul acesta îmi aduce aminte de cuvintele Sfântului Nectarie – marele Sfânt şi făcător de minuni al secolului nostru –, care spunea că dacă rămânem în Ortodoxie, care este necesară şi binecuvântată, lupta noastră împotriva ereziilor nu ne scuteşte de datoria de a-i iubi pe ceilalţi, chiar şi pe cei rătăciţi şi pe eretici.
K.I.: Părinţii Bisericii noastre ne învaţă că inima monahului trebuie să ardă de durere chiar şi pentru demoni.
I.B.: Toţi Părinţii sunt, cu adevărat, luminătorii noştri, şi au avut aceleaşi experienţe duhovniceşti, oferindu-ne aceeaşi mărturie, însă cu amprenta personală a fiecăruia în parte în ceea ce priveşte modalitatea de a trăi sfinţenia.
K.I.: Ce aţi putea să ne spuneţi despre sfinţenia părintelui Justin Popovici?
I.B.: Sfinţenia sa este mărturisită peste tot în Serbia, atât de popor, cât şi de ierarhia Bisericii. Nu există nimeni care să o pună la îndoială. Mulţi sunt (atât din Serbia, cât şi din Grecia) cei care au avut experienţe minunate legate de părintele Justin; chiar şi vindecări.
K.I.: Ce aţi zice despre canonizarea sa oficială ca Sfânt al Bisericii?
I.B.: Canonizarea şi cinstirea sfinţilor în Ortodoxie este un fapt harismatic, ce izvorăşte în mod spontan din sufletul poporului lui Dumnezeu. Canonizarea oficială nu este altceva decât o constatare în atmosferă de sărbătoare a unei situaţii deja existente în conştiinţa tuturor şi în simţământul sobornicesc al Bisericii.
Simţământul acesta există. Însă anii care au trecut de la adormirea sa sunt puţini, aşa că este oarecum devreme pentru un asemenea lucru, deşi cred că nu va mai întârzia mult.
În final, pot să vă spun că în persoana părintelui Justin Popovici au coexistat teologul dogmatic desăvârşit şi scriitorul Vieţilor Sfinţilor – a scris şi Sinaxare. Îmbinarea dintre slujirea în altar şi slujirea de la catedră, dintre trăirea teologiei şi exprimarea sa în scris – dogma şi experienţa nu sunt două lucruri diferite, pentru că dogma exprimă experienţa duhovnicească, iar aceasta din urmă este teoretizată în dogma Bisericii – reprezintă un mesaj puternic al părintelui Justin în zilele noastre.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul