Religio

Cartea:

Cărți

Convorbire cu Petros Botsis, scriitor

K.I.: Părintele Ieronim al Eghinei a fost una din figurile sfinţite ale secolului nostru. Originar din Asia Mică, el L-a mărturisit pe Hristos în spaţiul grecesc în timpul Catastrofei micro-asiatice. Domnul Petros Botsis cunoaşte foarte bine viaţa acestui mare părinte al Bisericii. De altfel, a scris şi o carte intitulată Ieronim, pustnicul din Eghina.
P.B.: A fost un sfânt adevărat – nu ceea ce numim în mod obişnuit om sfânt –, pe care am fost binecuvântat să-l cunosc îndeaproape. Tocmai din acest motiv m-am ocupat de biografia sa.
K.I.: Cât timp aţi fost în preajma sa?
P.B.: Şase ani. Iar jumătate din timpul acesta am fost foarte apropiat de el. În ultima parte a vieţii lui, i-am stat alături zi şi noapte.
K.I.: Părintele Ieronim a murit în casa dumneavoastră. Cât de important este faptul că un sfânt şi-a lăsat ultima suflare în acel loc?
P.B.: Părintele Ieronim s-a născut în anul 1883 la Gelver, în Capadocia, unde a făcut primii ani de şcoală, s-a iniţiat în tainele creştinismului şi a cunoscut câţiva oameni sfinţi, despre care vom vorbi mai încolo. A trăit într-un mediu impregnat de trăire creştină. Aşa cum mărturisea el însuşi, acolo unde locuia, casele erau aproape ca mănăstirile. De altfel, satul său fusese construit pe amplasamentul unde cândva se aflau chilii ale pustnicilor. După moartea tuturor acestora, chiliile lor au devenit primele case ale satului Gelver. Aşadar, în locul acela a existat o tradiţie profund ortodoxă, iar locuitorii satului aveau conştiinţă monahală.
Despre părintele Ieronim putem spune că a fost ales din pântecele mamei sale, după cum zicea Apostolul Pavel. A avut chemare spre viaţa monahală şi spre sfinţenie. El însuşi spunea că, de mic copil, a stat prin biserici şi a dormit pe sub sfinte Mese. Vecinii i-au observat comportamentul acesta – chiar şi turcoaicele – şi i-au spus mamei lui: „Elisabeta, Vasile a înnebunit“. Vasile era numele de botez al părintelui Ieronim.
Când a împlinit zece ani, mama sa l-a luat şi l-a dus la o bisericuţă din afara satului. Fiindcă şi ea observase purtarea băiatului ei, i-a spus acestuia:
– Văd la tine nişte semne mai aparte. Aş dori ca atunci când vei creşte, dacă vrei şi tu, să îţi închini viaţa lui Dumnezeu. Ce zici? Îmi dai cuvântul tău?
Micul Vasile s-a gândit puţin, după care a răspuns cu fermitate:
– Da, mamă, îţi dau cuvântul meu.
Mama sa era o femeie foarte credincioasă şi am putea spune că l-a îndemnat chiar pe Vasile să îşi dedice viaţa lui Hristos.
Pe lângă aceasta, copilul Vasile a cunoscut şi două figuri impresionante de oameni sfinţiţi, care au contribuit în mod hotărâtor la conturarea personalităţii sale.
Unul era mireanul Misail, care juca rolul de îndrumător spiritual nu numai pentru Gelveri, ce avea pe atunci 4000 de locuitori, dar şi pentru întreaga regiune. Misail putea să se roage de dimineaţa până seara, după cum povestea părintele Ieronim. Dimineaţa îşi ridica mâinile spre cer, iar la apusul soarelui, când le cobora, puteai să-i storci cămaşa de sudoare. Era omul rugăciunii smerite şi neptice, aşa cum se numeşte ea în cadrul Bisericii.
Cea de-a doua persoană care l-a influenţat foarte mult pe părintele Ieronim a fost un preot ce slujea într-una din parohiile din satul său. Se numea părintele Ioan şi era un om foarte credincios şi dedicat rugăciunii. Trăsătura sa principală (din informaţiile care au ajuns până la noi) era faptul că atunci când săvârşea sfânta Liturghie, mai ales în momentul sfinţirii cinstitelor Daruri, întârzia foarte mult. Dascălii intonau „pe Tine Te lăudăm…“ iar şi iar, însă părintele Ioan nu mai termina.
…Până într-o zi când oamenii s-au hotărât să i se plângă şi să-i ceară explicaţii. El le-a răspuns cu simplitate: „Cum aş putea să termin repede, dacă în ceasul în care încep să spun rugăciunea, sfânta Masă este înconjurată de foc… Dacă focul nu se retrage, nu pot să întind mâna şi să spun: «fă pâinea aceasta Trupul Hristosului Tău…»“.
K.I.: Ceea ce ne povestiţi este cutremurător, domnule Botsis.
P.B.: La un asemenea nivel de sfinţenie se găseau aceşti oameni, care, desigur, au lăsat o puternică amprentă în sufletul părintelui Ieronim şi l-au influenţat foarte mult în viaţa sa duhovnicească.
În continuare, părintele Ieronim, care devenise deja diacon, s-a dus la Locurile Sfinte. A stat la Mănăstirea Sfântului Ioan Înaintemergătorul timp de nouă luni. După aceea, s-a dus la Constantinopol. Acolo a întâmpinat multe dificultăţi, pentru că, fiind format duhovniceşte în ţara sa, nu se putea aştepta la ceea ce a întâlnit acolo. În paralel, în tot timpul acesta, experienţele pe care le-a avut i-au adus un mare folos sufletesc.
A scris o scrisoare către părintele Misail, spunându-i că s-a dus la Constantinopol149(Actuala capitală a Tuciei, cu numele de Istanbul. Constantinopolul a fost cândva capitala Imperiului Grec Bizantin şi centrul Ortodoxiei [n.t.].) ca să găsească oameni cu duh patristic, însă ca el nu a găsit. Răspunsul lui Misail a fost următorul: „Dacă-mi mai scrii că n-ai găsit om ca mine, n-o să mai vorbesc cu tine şi nici n-o să mă mai rog pentru tine niciodată“. Această smerenie a lui Misail i-a fost de folos părintelui Ieronim, fiind un exemplu de urmat pentru tot restul vieţii. Şi, cu adevărat, la fel s-a comportat şi părintele Ieronim: niciodată nu a primit să fie lăudat de nimeni.
În timpul şederii la Constantinopol, părintele Ieronim a desfăşurat o activitate intensă. Pentru început, a slujit ca diacon, vreme de mai muţi ani, în biserica Patrarhiei Ecumenice. S-a remarcat mai ales prin predicile rostite la Vecernie, care erau urmărite de foarte multă lume. Lucrul acesta îi impresiona foarte mult pe turcii din vecinătate.
Odată a venit la el un turc ce i-a spus că stăpânul său, care era cadiu, adică judecător, voia să vorbească cu el. Părintele Ieronim s-a temut ca nu cumva acest lucru să fie pricină ispită, aşa că s-a dus la cadiu cu strângere de inimă, dar acesta l-a primit cu mult respect şi a început să-i vorbească deschis:
– Părinte, eu sunt judecător musulman. Zece la sută din banii pe care-i câştig îi dau săracilor, dăruiesc zestre văduvelor şi am grijă de orfani. Atunci când judec, încerc să fiu drept şi nu părtinesc pe nimeni, oricât de mare funcţie ar avea el. Toate acestea nu sunt, oare, de ajuns pentru a câştiga paradisul despre care vorbiţi voi, creştinii?
Părintele Ieronim a înţeles că era vorba despre un om bine-intenţionat şi s-a hotărât să-i ofere mărturia credinţei sale, indiferent de consecinţe. Aşadar, i-a pus următoarele întrebări:
– Ai copii?
– Am.
– Ai oameni supuşi?
– Am.
– Copiii tăi îţi împlinesc voia?
– Nu totdeauna, pentru că au îndrăzneală faţă de mine şi, uneori, una spun eu şi alta fac ei.
– Supuşii tăi îţi fac întotdeauna voia?
– Fireşte. Fac mereu ce le zic eu.
– Când vei muri, cine te va moşteni? Copiii, care nu se supun ţie, sau slugile care se supun?
– Copiii mei, desigur, pentru că ei au drept de moştenire, nu slugile.
– Acelaşi lucru se întâmplă acum şi cu tine. Dreptul la moştenire îl au numai copiii lui Dumnezeu. Şi ca să te faci copil al lui Dumnezeu, trebuie să te botezi şi să devii creştin.
Cadiul a fost atât de impresionat de argumentele părintelui Ieronim, încât nu a întârziat să se catehizeze şi să se boteze în Hristos.
K.I.: Ce episod emoţionant!
P.B.: De asemenea, câtă vreme se afla în Constantinopol, s-a mai întâmplat următorul fapt:
Prăvălia unuia dintre fiii duhovniceşti ai părintelui Ieronim a ars. Paguba a fost foarte mare: şase sute de bancnote. Având o familie de întreţinut, bietul om a fost cuprins de deznădejde. Părintele Ieronim l-a luat în chilia sa, care, aşa cum spun cei ce cunosc acele locuri, era plină de găuri, acoperite în parte cu carton, ca să nu intre vântul înăuntru.
Când omul acela a intrat în chilie, părintele i-a spus să deschidă un anume săculeţ şi să ia banii care se aflau înăuntru. Omul a întrebat câţi bani să ia, iar părintele Ieronim a spus:
– Nu ştiu câţi sunt. Nu i-am numărat. Ia-i pe toţi.
Omul a rămas mut de uimire. Cuprins de emoţie, i-a mulţumit părintelui şi a plecat. Faptul deosebit a fost că, ajungând acasă, a numărat banii şi erau exact şase sute de bancnote!
Această întâmplare este rezultatul împletirii dintre milostenie şi harismele înainte-vederii şi străvederii, pe care, aşa cum vom vedea în continuare, părintele le avea foarte bine conturate.
K.I.: Să vorbim acum despre lucrarea părintelui Botsis din spaţiul Greciei.
P.B.: În 1922, când a avut loc schimbul de populaţie dintre Grecia şi Turcia, părintele Ieronim a plecat în Grecia. După ce a rătăcit o vreme, s-a stabilit în cele din urmă în Eghina.
Mai întâi, s-a dus să slujească la biserica Mitropolitană, ca diacon. Acolo l-a întâlnit pe arhimandritul Pantelimon Fortinis, care mai apoi a devenit Mitropolit în Karistia şi, după aceea, în Chios. Cei doi au fost uniţi printr-o prietenie puternică şi prin lucrarea comună pe care au împlinit-o.
Îmbolnăvindu-se la un moment dat, părintele Ieronim a ajuns la Spitalul din Eghina, care pe atunci nu era aşa mare, cum e acum. În vreme ce era pacient, a început să-şi arate puterea binefăcătoare faţă de ceilalţi bolnavi, mângâindu-i şi dându-le tot felul de sfaturi.
Văzând că le era de mare ajutor, responsabilii spitalului i-au spus să rămână, dacă vrea, ca preot. Părintele Ieronim a primit, cu condiţia să i se ofere un salon, care avea să fie transformat în biserică. Şi, cu adevărat, i-au dat un salon, dar bani de biserică n-au avut să-i dea.
Anumiţi oameni, care se apropiaseră de el, i-au dat banii necesari pentru biserică şi, astfel, a devenit preot paroh la spital. A avut o activitate eclesiastică şi socială foarte intensă, iar mulţi oameni se spovedeau la el.
După patruzeci de zile de slujire (aşa cum ne mărturisesc cei care au asistat la Liturghiile sale; părintele plângea mereu la Liturghie, făcându-i şi pe cei de faţă să lăcrimeze), aşadar, într-o duminică n-a mai ieşit să-i împărtăşească pe credincioşi şi le-a dat drumul să plece, spunându-le că se întâmplase ceva. În aceeaşi după-amiază, şi-a depus demisia din activitatea de paroh, chiar dacă a fost nevoit să mai slujească acolo încă cinci-şase luni.
Aşa cum i-a mărturisit părintelui său duhovnic – Mitropolitul Karistiei, care, la rândul său, a informat direcţiunea spitalului –, în timpul săvârşirii acelei sfinte Liturghii, pâinea şi vinul din sfântul Potir s-au prefăcut cu adevărat în carne şi sânge. După ce le-a spus oamenilor să plece, a stat multe ore şi s-a rugat, până ce carnea şi sângele au luat din nou forma pâinii şi a vinului.
K.I.: Ce experienţă!…
Cum aţi creiona personalitatea părintelui Ieronim?
P.B.: Mai de mult, am citit un text scris de Sfântul Grigorie Teologul, despre Sfântul Vasile cel Mare. Sfântul Grigorie spunea că Sfântul Vasile sporise în virtuţi într-atât, încât ceilalţi păreau că nu au nici o virtute. Lucrul acesta aş putea să-l afirm fără rezerve şi despre părintele Ieronim.
Era un om al rugăciunii. Când rostea „pentru rugăciunile…“, ca să înceapă Vecernia, lacrimile îi curgeau pe obraz. Era şi omul iubirii. Oricine se ducea la părintele Ieronim trebuia să primească ceva sau să ia masa împreună cu el. Atunci când era vizitat de vreun preot, părintele Ieronim făcea plecăciune mai întâi şi săruta mâna acelui preot. Atât de mare era smerenia sa. Nu lăsa pe nimeni să-i spună nici un cuvânt de laudă. Când cineva îl lăuda, erau singurele momente în care îl vedeai foarte serios şi nu atât de dulce cum era de obicei. Din tot ce înfăptuia, se vedea deplina sa lepădare de sine şi lăsarea în voia lui Dumnezeu. Nu făcea niciodată nimic cu de la sine putere. De asemenea, era foarte milostiv.
K.I.: Era înzestrat cu harismele străvederii şi înainte-vederii.
P.B.: Am fost martor la multe cazuri în care a văzut anumite lucruri înainte ca ele să se întâmple. Era duhovnicul meu şi mă duceam la el, în Eghina, o dată la cincisprezece-douăzeci de zile. Întotdeauna îmi notam de dinainte problemele pe care voiam să le discut cu el. Dar niciodată nu era nevoie să-mi verific însemnările, pentru că îmi răspundea cu multă meşteşugire la întrebările pe care le aveam, în ordinea în care erau ele scrise de mine pe hârtie.
Pe vremea când se afla la spital, a venit la el o doamnă văduvă pe nume Styliani, care îl vizita adesea. Mama ei suferea de boala Parkinson, iar fratele ei era paralizat. În ziua aceea, a lăsat o nepoată să aibă grijă de mama ei, iar situaţia fratelui său a rezolvat-o pe moment cu ajutorul unei surori de-a ei.
Cum a intrat în camera părintelui – eram şi eu de faţă –, el a întrebat-o:
– Bine ai venit, fiica mea. Ai lăsat pe cineva cu mama ta?
– Da, părinte, am lăsat-o pe nepoata mea, Popi.
– Bravo. Şi o să stai aici toată ziua?
– Da.
N-au trecut zece minute, şi părintele i-a spus:
– Du-te acasă, căci mama este singură.
– Dar am lăsat-o cu nepoata mea, aşa cum v-am mai spus.
– Însă acum este singură. Trebuie să pleci.
Doamna Styliani s-a întors spre mine şi m-a privit – nu ştiam ce să facem şi ne-am gândit să coborâm la o cafenea care era în apropiere pentru ca doamna să sune acasă. Şi, cu adevărat, a sunat, dar n-a răspuns nimeni. A insistat, iar la un moment dat, a răspuns mama ei.
– Mamă, eşti singură?
– Da.
– Popi nu este cu tine?
– Nu, a plecat.
Vă daţi seama ce am simţit amândoi în momentul acela. Când ne-am întors în camera părintelui, el a întins mâna spre doamna Styliani şi i-a spus:
– Hai, fiica mea. Acum du-te. Domnul să te binecuvânteze.
K.I.: Vedea totul cu ochii duhovniceşti. Nu-i scăpa nimic.
P.B.: Asemenea întâmplări au fost cu sutele.
Într-o dimineaţă, părintele mi-a zis că trebuie să plece de la spital. Doctorii îi puseseră diagnosticul de neoplasm la piept, însă lui nu i-am spus nimic. Dar puteai, oare, să-i ascunzi ceva? După ce doctorii i-au făcut tot ce-i puteau face, părintele a cerut să plecăm de la spital şi să ne ducem în Eghina. La el în salon veniseră doi tineri din Eghina. Părintele i-a întrebat cum era vremea în insulă, iar ei i-au răspuns că era bună.
Pentru că aveam de gând să-l însoţesc, m-am dus acasă să mă pregătesc şi, după aproximativ două ore, m-am întors la spital. Părintele plecase între timp şi mi s-a spus că s-ar fi îndreptat spre casa mea, nicidecum spre Eghina. M-am dus şi l-am găsit, după care l-am întrebat de ce schimbase planurile, iar el mi-a răspuns că în Eghina nu era vreme bună, chiar dacă nu cu mult timp în urmă i se spusese tocmai contrariul. Cum am ajuns acasă la mine, am primit un telefon prin care am fost informaţi că în Eghina se iscase o furtună atât de puternică, încât vieţile noastre ar fi fost în primejdie dacă în acele momente ne-am fi aflat pe apă.
K.I.: Acestea sunt harismele pe care Duhul Sfânt le oferă celor care se fac vase ale harului sfânt.
P.B.: Să vă mai povestesc o întâmplare:
Vasile şi Maria, soţ şi soţie – doi oameni înduhovniciţi, pe care îi cunoşteam foarte bine –, se duceau să se mărturisească la părintele. Şi, pentru ca totul să meargă bine între ei, au căzut de acord să fie pe deplin sinceri şi deschişi unul faţă de celălalt. Însă părintelui nu i-au spus nimic despre această înţelegere.
Odată, soţia i-a dat nişte bani unei prietene de-a ei, care avea probleme familiale. Însă soţului ei nu i-a spus nimic – cine ştie de ce… Părintele Ieronim n-avea habar de nimic din toate acestea.
Când s-au dus din nou la părintele, acesta i-a zis lui Vasile:
– Bine ai venit, Vasile.
Iar Mariei:
– Bine ai venit, hoaţo.
Şi a continuat:
– Nu te-ai înţeles cu bărbatul tău să nu ascundeţi nimic unul de celălalt? Crezi că dacă voiai să ajuţi pe cineva, el ar fi spus nu? Înţelegerea dintre voi este bună. Să o ţineţi cu adevărat.
Era ca şi cum ar fi avut dinaintea ochilor săi un televizor prin care vedea totul.
K.I.: Aţi putea să ne povestiţi vreo întâmplare legată de milostenia părintelui Ieronim?
P.B.: Ca să-i poată ajuta pe cei în nevoie, cerea la rândul lui de la alţii. Numai în asemenea cazuri cerea. Pentru el însuşi nu cerea niciodată nici măcar un bănuţ. Odată, s-a dus din Eghina în Pireu, unde s-a întâlnit cu un prieten de-al său care era un comerciant înfloritor. I-a cerut să-l ducă cu maşina undeva. Era atât de respectat, încât nu era nimeni care să nu-i facă pe plac. Aşadar, s-au dus împreună într-o zonă care se numeşte Tamburia. Au ajuns la o casă necunoscută şi au bătut la uşă. Acolo au întâlnit o familie care se afla, într-adevăr, într-o situaţie disperată: tatăl era bolnav, copiii plângeau, iar mama nu ştia ce să facă, pentru că nu aveau bani nici pentru mâncare, nici pentru medicamente. Bieţii oameni au rămas uimiţi când au văzut că doi străini le calcă pragul. N-au discutat prea mult şi părintele cu prietenul său au plecat.
Pe drum, părintele Ieronim s-a adresat însoţitorului său:
– Dacă m-aş fi aflat eu în locul lor, m-ai fi ajutat?
– Cum să nu, părinte.
– Uite, vreau să îi ei tu în grijă.
Aşa s-a şi întâmplat. Prietenul său comerciant şi-a asumat rolul de a ajuta familia aceea săracă.
K.I.: Întâmplarea aceasta ne arată nu numai iubirea de oameni a părintelui, ci şi faptul că avea harisma străvederii, pentru că era vorba despre o familie necunoscută.
P.B.: În ultimii ani de viaţă, de trei ori pe săptămână, lua într-o mână – cealaltă era amputată – săculeţul său („săculeţul iubirii“, aşa cum fusese numit) şi cobora în oraşul Eghina. Pe unde trecea, oamenii îi puneau în săculeţ diferite alimente: peşte, fructe, legume etc. Iar pe drumul de întoarcere, părintele le împărţea celor nevoiaşi.
Odată, în piaţă se afla un pescar care se gândea: „Ce-o fi făcând părintele cu peştele pe care îl primeşte…“ Iar în clipa în care părintele a trecut pe lângă el, s-a prefăcut că nu îl vede, stând aplecat şi sortând peştii. Părintele s-a oprit în dreptul lui şi îl privea zâmbind. Când pescarul s-a îndreptat în cele din urmă spre el, părintele i-a spus:
– Ştiu ce gândeşti în momentul acesta: „Oare ce face ăsta cu atâta peşte…“ Uite cum stă treaba: eu nu am cerut peşte nici de la tine, nici de la altcineva. Dacă vrei, dai, dacă nu vrei, nu dai. Din peştii pe care îi primesc, pe unii îi mănânc, pe alţii îi dau. Rămâi sănătos şi Dumnezeu să te binecuvânteze.
Domnule Ioannidis, m-am întâlnit cu pescarul respectiv şi mi-a mărturisit că, atunci când avusese gândul acela, părintele se afla la cincisprezece metri distanţă şi, cu toate acestea, i-a citit gândul şi a venit la el să i-l dezvăluie.
K.I.: Prin harul străvederii pe care îl avea.
Cum era stilul său de a vorbi, domnule Botsis?
P.B.: Era ca şi cum ar fi vorbit în epigrame şi în maxime. Printr-un cuvânt, acoperea pagini întregi de învăţături. În discuţiile pe care le avea, putea să transfere cu foarte multă uşurinţă exemplele practice pe tărâmul duhovnicesc.
De pildă, vedea un aparat de radio şi spunea: „Eu admir aparatul acesta. Este lucrul mâinilor omeneşti. Cineva vorbeşte din cealaltă parte a lumii, iar eu îl aud aici. La fel se întâmplă şi cu rugăciunea. Noi ne rugăm aici, iar Dumnezeu ne aude de sus“.
Mereu insista pe cuvintele: „Păziţi-vă gândul“. În felul acesta, voia să ne îndemne să nu ne legăm gândul de nimic, ci să-l închinăm numai lui Dumnezeu. Şi continua: „Nu deschideţi uşi, pentru că, dacă deschideţi uşi şi ferestre, cu siguranţă va intra pe acolo vântul şi veţi răci“.
K.I.: Ce imagine plastică…
P.B.: Spunea că cel mai bun mijloc de păzire a gândului este rugăciunea.
Obişnuia să pună următoarea întrebare: „Care are mai multă putere? Apa sau focul?“ Vizitatorii lui se încurcau la o asemenea întrebare. „Apa“, răspundea unul. „Dacă arunci un pahar cu apă într-un foc mare, acesta se stinge?“, întreba părintele iarăşi. „Focul are putere mai mare“, spunea atunci vizitatorul. „Dar dacă arunci multă apă peste un foc mic, nu se va stinge?“ Şi concluziona: „Prin urmare, nici focul nu este mai puternic, nici apa. Depinde de cantitate. De aceea, îngrijiţi-vă să aveţi partea duhovnicească mai puternică, pentru a nu fi luată în stăpânire de cea trupească. Dacă voinţa pentru cele duhovniceşti este mai mare, atunci nu o să vă vatăme nici un atac sau gând lumesc“.
K.I.: Ne-am putea referi şi la capitolul suferinţelor îndurate de părintele Ieronim?
P.B.: Părintele Ieronim a avut multe greutăţi şi încercări în viaţa lui, mai întâi în satul său, apoi la Locurile Sfinte, la Constantinopol şi în Eghina.
În Eghina a avut o încercare foarte mare. Dar înainte să v-o povestesc, trebuie să vă spun că părintele Ieronim avea cunoştinţe practice de medicină. Ştia anumite alifii şi medicamente care făceau mult bine. În timpul ocupaţiei germane din Grecia, la părintele Ieronim a venit un german. Acesta avea o rană la picior şi fusese pe la mulţi doctori, dar nu se putuse vindeca. Nişte oameni l-au sfătuit să se ducă la părintele Ieronim. La început, părintele nu a vrut să facă nimic, pentru că se temea să nu fie acuzat că îi înlocuieşte pe doctori. Dar germanul s-a enervat, aşa că părintele a fost nevoit să primească. Şi, cu adevărat, i-a vindecat rana.
La plecare, germanul a lăsat în urma sa un proiectil. Părintele nu l-a bănuit niciodată că ar fi avut intenţii rele. Nimeni nu ştie ce a fost în capul lui. Odată, părintele s-a dus în oraşul Eghina, unde a văzut un fel de brichetă făcută dintr-un obuz asemănător cu acela pe care îl lăsase la el germanul. Pentru că era priceput la foarte multe lucruri – toată viaţa lui a muncit – părintele a luat obuzul şi a început să lucreze la el, încercând să-l transforme în aprinzător.
Din păcate, obuzul era plin şi a explodat, afectându-i serios mâna stângă. A rămas fără simţire şi l-au transportat mai întâi la Spitalul din Eghina şi apoi la Pireu. Aşa cum ne-a spus maica Eupraxia, care a stat mulţi ani alături de el, mai ales în ultima parte a vieţii sale, din ziua accidentului spunea mereu: „Slavă Domnului, slavă Domnului“. La Spitalul din Pireu i-au tăiat mâna, pentru că se infectase. În urma acestui accident, nu şi-a pierdut numai mâna, ci şi auzul, pe care şi l-a recăpătat în urma intervenţiei miraculoase a Sfinţilor Doctori fără de arginţi.
El însuşi spunea: „Mi-am pierdut mâna. Dumnezeu a îngăduit să-mi fie luată. Se pare că nu aveam nevoie de ea. Am cealaltă mână. Dacă vrea să mi-o ia şi pe aceasta, să mi-o ia. Iar dacă vrea să-mi dea cancer, primesc bucuros. Numai să fie voia lui Dumnezeu şi să-mi dea şi puterea să suport“. Era cu totul dedicat şi credincios lui Dumnezeu. Nu îl înspăimântau suferinţele, ci posibilitatea să fie îndepărtat de Creatorul său. Aceasta era marea sa grijă şi preocupare.
Părintele Ieronim a fost un adevărat sfânt, fapt care a fost dovedit de întreaga sa viaţă. Îmi aduc aminte cu câtă răbdare a suportat crucea bolii. Şi ştiţi că a suferit foarte mult. Cancerul pe care l-a avut îi provoca dureri teribile. Dar niciodată nu se plângea. Mereu spunea „Slavă Domnului“. Îl slăvea pe Dumnezeu fără încetare.
A ştiut data când avea să moară. A adormit pe 16 octombrie 1966, în zi de duminică. În lunea de dinaintea acestei zile, i-a chemat la el pe fiii săi duhovniceşti şi le-a dat ultimele sfaturi. Nu pot să vă descriu atmosfera din acele momente. Era plină de emoţie şi, aş putea spune, de misticism. Ne-a zis chiar aşa: „Până duminică, dacă vrea Dumnezeu, voi fi în viaţă. După aceea, voi adormi“.
Doamnei despre care v-am vorbit mai devreme i-a spus să aibă grijă de maica Eupraxia, care a stat alături de el în Eghina până la ultima sa suflare. În 1991, a murit şi maica Eupraxia. Sihăstria părintelui din Eghina este deschisă. Spun lucrul acesta pentru cei care vin în Grecia şi vor să viziteze sihăstria unde şi-a trăit părintele Ieronim ultimii ani de viaţă. Oricine se duce în Eghina şi întreabă de părintele Ieronim va auzi cele mai calde şi mai emoţionante cuvinte.
Înainte să termin cartea despre părintele Ieronim, care a circulat în anul 1991, am mai făcut o călătorie în Eghina. Scopul acestei călătorii a fost acela de a mă întâlni cu oamenii care l-au cunoscut şi de a afla mai multe lucruri despre el.
Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit (dincolo de cele auzite despre harismele străvederii şi înainte-vederii, despre caracterul său milostiv, despre dragostea sa faţă de toţi şi despre discernământul care îl caracteriza – aşa cum v-am mai spus, am putea vorbi ore întregi pe această temă) a fost faptul că leit-motivul spuselor tuturor era că părintele Ieronim fusese un sfânt. Nu am găsit nici un om care să se îndoiască de sfinţenia sa.
Aş dori să închei această convorbire prin cuvintele unui mare teolog şi scriitor contemporan: „Numai cei care i-au cunoscut îndeaproape pe îngeri şi pe sfinţi pot să vorbească despre părintele Ieronim al Eghinei“.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul