Religio

Cartea:

Cărți

Convorbire cu pr. Gheorghe Kaparis, preot; † Iona Papaioannu, inspector şcolar; Maria Ioachim

K.I.: Panais a fost omul lui Dumnezeu. Prin viaţa lui sfântă, a reuşit să-şi cureţe trupul şi sufletul şi să se facă vas al harului Duhului Sfânt. El se află acum în rândul Sfinţilor Părinţi. Oamenii din Lisi l-au respectat în mod deosebit şi l-au urmat, existând şi astăzi în Cipru numeroase persoane formate de el.
Panais a dus o viaţă ascetică exemplară, nevoindu-se împreună cu fratele său, Vasile.
Să începem, domnule Papaioannu. Spuneţi-mi cum l-aţi cunoscut pe moş Panais şi ce a reprezentat el pentru dumneavoastră.
I.P.: Pentru mine, moş Panais a reprezentat prototipul omului dedicat în întregime lui Dumnezeu. El făcea să curgă prin venele oamenilor din Lisi şi a tuturor celor care îl ascultau credinţa sfântă în Unul Dumnezeu. Îl iubea nespus de mult pe Hristos. Comunica cu Dumnezeu în fiecare zi. Se ruga ziua întreagă. Avea o asemenea memorie, încât ştia toate sfintele slujbe pe de rost. Îmi aduc aminte, de pe vremea când eram la şcoala primară, că se întâmpla să ne întâlnim la câmp, unde ascultam povestiri frumoase, pilde şi foarte multe poveţe deosebite. M-a impresionat atunci faptul că, în timp ce oamenii din jur, care munceau în arşiţa verii pentru pâinea din ziua aceea, înjurau şi blestemau pentru orice îi deranja, moş Panais şi fratele său, Vasile, atunci când animalele nu munceau cum trebuie, strigau: „Binecuvântatele lui Dumnezeu!“ Această expresie – „Binecuvântatele lui Dumnezeu!“ – m-a pus serios pe gânduri pe vremea când eram elev. De ce nu se enervau? De ce nu se supărau? Desigur, mai târziu mi-am dat seama că exprimarea „Binecuvântatele lui Dumnezeu!“ era mult mai bună decât cuvintele pe care le rosteau ceilalţi.
Moş Panais era tot timpul în biserică: la Vecernie, la Utrenie, la sfânta Liturghie şi la toate celelalte slujbe. Ştia psalmii pe de rost. Încet-încet, lumea a început să vină în număr mare la slujbele pe care le săvârşeau cei doi fraţi.
Lucrul de cea mai mare importanţă pentru oameni era că moş Panais punea în practică el însuşi ceea ce îi învăţa pe ceilalţi. Nu spunea vorbe goale. Îmi amintesc cum zicea: „Să ştiţi că nu vă spun nimic fără ca înainte să fi încercat eu însumi lucrul acela. Aşadar, tot ce vă zic poate fi aplicat în practică. Numai să vreţi“. Un alt lucru pentru care îl admiram era capacitatea sa de a face nenumărate mătănii. Îmi amintesc cum gândeam noi înainte de a ne duce la biserică: „Să ne ducem de pe-acum? Liturghia începe abia peste două ore. Hai să mai stăm“. Pe când moş Panais era acolo de cu seară. Nu ştiu dacă se ducea vreun pic să se odihnească. Când ajungeam la biserică, îl găseam acolo. Ceea ce mă impresiona era faptul că stătea în picioare dinaintea icoanei Maicii Domnului, fără să se mişte deloc. Doar buzele se mişcau puţin, intonând probabil cântări bisericeşti. Prin credinţa şi prin nevoinţa sa, el era pentru noi un exemplu deosebit.
K.I.: Să-l întrebăm şi pe părintele Gheorghe cum l-a cunoscut pe acest om al lui Dumnezeu.
pr.G.K.: L-am cunoscut pe fericitul Panais pe vremea când eram la şcoala primară. După ce am terminat şcoala, am început să merg cu regularitate la întruniri, în timpul cărora moş Panais ne prezenta conţinutul diferitelor cărţi religioase, precum şi erminia Sfintei Evanghelii, după Theotokis. Citea şi din Vechiul Testament. După aceea, stingea lumina şi săvârşea Vecernia. O ştia pe de rost.
K.I.: Ştiu şi eu lucrul acesta din proprie experienţă, pentru că odată, când eram refugiat, am participat şi eu la o asemenea Vecernie, ceea ce pentru mine a fost o experienţă duhovnicească profundă.
pr.G.K.: Făcea singur privegheri, în mod regulat. În fiecare duminică făcea priveghere împreună cu fratele său, Vasile. Îngenunchea dinaintea icoanei Maicii Domnului, spunea slujba din memorie şi lăcrima în continuu.
K.I.: Avea darul lacrimilor…
pr.G.K.: După ce m-am preoţit, a devenit mâna mea dreaptă.
K.I.: Explicaţi-ne puţin cum anume era mâna dreaptă a sfinţiei voastre?
pr.G.K.: Dacă mă duceam la vreo casă să fac sfântul Maslu, el venea cu mine ca să mă ajute. De asemenea, cânta la strană la toate slujbele pe care le săvârşeam. Psalţii veneau numai duminica. În celelalte zile ale săptămânii, psalţii noştri erau Panais şi Vasile.
K.I.: Şi ştiau slujbele pe de rost?
pr.G.K.: Da. Absolut toate slujbele.
K.I.: Este un lucru deosebit să fii aproape neştiutor de carte şi să cunoşti atât de multe.
pr.G.K.: Au făcut numai şcoala primară, dar ştiau destulă carte. Învăţau singuri. În plus, erau inteligenţi şi asimilau cu uşurinţă.
K.I.: Când spun neştiutori de carte, mă refer la faptul că nu au făcut gimnaziul, liceul sau facultatea. Când vorbeai cu ei, îţi dădeai seama că ştiau toată Sfânta Scriptură, dar şi Imnografia. Cunoşteau foarte bine epistolele Sfântului Apostol Pavel, cărţile proorocilor – orice. Era uimitor să-i asculţi. Amândoi erau nişte universităţi ambulante. Asemenea oameni sunt unici.
Dragă Maria, povesteşte-ne şi tu ceea ce îţi aminteşti despre moş Panais, dat fiind faptul că i-ai fost multă vreme aproape, ca ucenică.
M.I.: Multe am auzit şi am învăţat de la bunul nostru Panais Hagiionas. A locuit în Lisi, ducând o viaţă pustnicească. Trăia ca un ascet al pustiei în mijlocul lumii şi căuta suflete de oameni pe care le îndruma spre mântuire. Era un înger pământean.
Pe bunul nostru părinte l-am cunoscut pe vremea când eram mică. Îmi aduc aminte că aveam 6 ani când ne-am dus acasă la el şi ne-am aşezat pe nişte taburete, iar el ne-a citit din Vieţile Sfinţilor. Ne spunea povestiri, citea rugăciuni, cânta psalmi… La el se aduna multă lume, ca să-l asculte. Ne sfătuia să purtăm rochii lungi, batic pe cap şi să ne purtăm cu demnitate, ca Maica Domnului, ca să avem dreptul să intrăm în biserică.
Îmi aduc aminte că ne-a învăţat şi o rugăciune, pe care o rosteam înainte de a intra în biserică. Ne spunea să facem cruce de trei ori şi trei metanii şi să spunem în taină: „Învredniceşte-mă, Doamne, să intru în casa Ta, ca să Te preaînalţ, după cum se cuvine. Primeşte rugăciunea mea, Doamne, şi miluieşte-mă pe mine, păcătoasa“.
K.I.: Văd că n-ai uitat-o, Maria.
M.I.: Nu am uitat-o. Ne îndemna să ne ducem la biserică cu regularitate, să ne spovedim şi să ne împărtăşim des. Ne spunea să avem credinţa clădită pe piatră, nu pe nisip, ca să nu o pierdem cu prima bătaie a vântului. Mereu ne învăţa cuvântul lui Dumnezeu. A fost pentru noi părinte şi dascăl. Noi îl iubeam foarte mult şi, când îl vedeam, alergam să-i sărutăm mâna şi să luăm binecuvântare, iar el, cu zâmbetul pe buze, ne spunea: „Să fiţi binecuvântate, fetelor. Să dea Domnul să nu vă pierdeţi râvna, ca să nu fie în zadar ce-aţi învăţat“.
K.I.: Să revenim la dumneavoastră, domnule Papaioannu. Ceea ce ne-a povestit sora dvs., Maria, este foarte important. Ea ne-a oferit o frumoasă mărturie a felului în care moş Panais putea să intre în inimile şi în sufletele oamenilor, ca să le câştige. Aşa cum spunea Apostolul Pavel, tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii122(Cor. 9, 22 [n.t.].). Cred că şi Panais avea harisma aceasta. Adică să fie toate pentru toţi, ca să câştige suflete pentru Împărăţia Cerurilor.
I.P.: Avea, cu adevărat, propriul său stil de a-i aborda pe oameni. Simţeai că era un sfânt care parcă te subjuga sufleteşte, în sensul bun al cuvântului. Mai avea şi zâmbetul acela plăcut, prin care te atrăgea şi te cucerea. Când îl priveai, simţeai că în sufletul lui şi pe buzele sale nu este înşelăciune. Iar ceea ce spunea era crezul său. Ne transmitea adevărurile credinţei noastre. După ce îşi captiva auditoriul, îl ţinea sub vraja cuvintelor sale, pentru că avea un talent deosebit de a povesti. Avea un stil elegant, cu schimbări de ton. Trăia ceea ce povestea.
Iată că mă întorc la amintirile din primii ani ai vieţii mele, care mă emoţionează şi îmi dezvăluie fapte inedite. Pe atunci nu conştientizam. Aveam vreo 5-6 ani, dar mi-a rămas în minte expresia pe care mama şi bunica o rosteau mereu: „Citesc băieţii“.
K.I.: Băieţii fiind…
I.P.: …Panais şi Vasile, fiii lui Hagiionas. În Lisi a rămas de atunci exprimarea: „Citesc băieţii. Să mergem“. Eram micuţ şi o urmam pe mama ţinându-mă de fustele ei. Ne duceam la casa celor doi fraţi, unde vedeam multe femei adunate, iar Panais şi Vasile, ce aveau pe atunci în jur de 30 de ani, citeau ceva din Sfânta Scriptură, care pe mine mă obosea (pentru că eu voiam să mă joc), dar mi-a rămas în minte evlavia cu care femeile ascultau ceea ce le citeau „băieţii“. Am trăit această scenă din nou pe vremea când eram elev la gimnaziu, prin anii 1942-1944. Atunci, prin efortul lor, s-a înfiinţat în Lisi o asociaţie religioasă. Se simţea nevoia de a se da şi bărbaţilor ocazia de a veni la întruniri. Acasă la ei nu se putea aduna multă lume. Veneau puţini bărbaţi. Mai mult femei. Însă la asociaţie, lucrurile stăteau cu totul altfel. M-a impresionat numărul mare de oameni care se adunau la acele întruniri – 40-60 de persoane, între care şi profesori. Panais stătea în mijloc şi le citea.
K.I.: Omul acela mic de statură, îmbrăcat cu iţari…
I.P.: Da, da. Imaginea aceasta mi s-a imprimat în memorie. Toţi îl ascultau cu multă evlavie. După aceea, adunările au început să se ţină într-o clădire care se afla peste drum de casa lor, ridicată de biserică special pentru ceea ce de atunci s-a numit Asociaţia Religioasă Proorocul Ilie.
Pe atunci, veneau la întruniri şi învăţători sau profesori din aceia care trebuiau să facă practică un an pentru a se putea apoi înscrie la Şcoala Pedagogică. Ei îl ascultau pe moş Panais cu mult respect. I-au impresionat cuvintele: „Eu sunt cel care are nevoie de voi, iar voi veniţi să mă ascultaţi pe mine?“, rostite de moş Panais.
Câteva decenii mai târziu, pe vremea când eram refugiat, am auzit această frază din nou, rostită de moş Panais dinaintea profesorilor universitari care se duceau la el. Mereu spunea: „Eu am nevoie de domniile voastre, şi domniile voastre veniţi să mă ascultaţi pe mine…“
K.I.: Avea sufletul curat şi smerit şi de aceea a intrat în Împărăţia lui Dumnezeu. Mulţi stareţi, călugări aghioriţi, profesori universitari şi alţii se duceau la el ca să se împărtăşească din lumina sfântă care se afla în sufletul său.
Părinte Gheorghe, să revenim la sfinţia voastră. Povestiţi-ne despre felul cum se comporta Panais când se afla în lăcaşul sfânt al lui Dumnezeu, ca ajutor al preotului şi ca om. Aţi avut vreodată vreun conflict cu el?
pr.G.K.: Îl iubeam foarte mult şi îl respectam ca pe părintele nostru, îl consideram mai presus de noi şi de multe ori îi ceream sfatul.
K.I.: Cine? Preoţii?
pr.G.K.: Da. Atunci când nu ştiam ceva, îl întrebam pe el. Era mâna noastră dreaptă. El îi pregătea pe oameni pentru spovedanie. Înainte de a se spovedi, oamenii treceau mai întâi pe la Panais, şi abia apoi pe la duhovnic. Era neapărat.
K.I.: Lucrul acesta se întâmpla în tot satul?
pr.G.K.: Da. În tot satul.
K.I.: Era respectat de toţi?
pr.G.K.: De toţi.
K.I.: Din câte mi-a spus părintele Gavriil, arhimandritul consătean al sfinţiei voastre, Panais avea capacitatea de a naşte în sufletele oamenilor o asemenea cucernicie, încât aceştia simţeau nevoia puternică de a se întoarce spre Dumnezeu. Chiar şi cei de stânga (comuniştii), care se presupunea că urmau teoriile materialiste, îl respectau pe moş Panais. De multe ori, Panais se ducea la locurile de întrunire ale celor de stânga şi îi învăţa.
pr.G.K.: Nu făcea deosebire între oameni. Avea şi obiceiul ca, atunci când murea cineva tânăr, să meargă noaptea la rudele mortului, să le citească ceva şi să le mângâie. Există unii oameni care şi astăzi spun: „Dacă nu era Panais, eu aş fi murit; mi-aş fi luat zilele“.
K.I.: Atât de important era ajutorul său?
pr.G.K.: Da. Mai avea un obicei. Erau în sat destui bătrâni care nu puteau veni la biserică pentru a se împărtăşi. Aşa că Panais se ducea pe la ei şi îi anunţa că în ziua cutare avea să treacă preotul să le dea sfânta Împărtăşanie. Mai întâi îi pregătea, după care ne duceam în ziua stabilită să-i împărtăşim. De-aţi fi văzut cu câtă dragoste îl întâmpinau bătrânii pe Panais: „Stai jos, Panais; să-ţi dăm să bei ceva“. Astfel îi spuneau toţi.
K.I.: Cu toţii îl voiau aproape de ei, pentru că le aprindea în inimă focul dumnezeiesc.
pr.G.K.: Peste tot se ducea. Chiar şi în crâşme sau la asociaţii care, cel mai sigur, nu aveau să-l primească. Am acum în minte un fragment din Gheorgos Lisiotis, care este profesor de filologie. Odată l-am rugat să ne scrie câteva cuvinte despre cafeneaua lui Pandelis Matheu. Cafeneaua lui Pandelis era cândva un local înfloritor. Gheorgos Lisiotis obişnuia să meargă la această cafenea prin deceniul al patrulea. Stătea la masă alături de bătrâni. Proprietarul cafenelei mersese la şcoală până în clasa a treia gimnazială şi era considerat pe atunci învăţatul satului. Ştia să comenteze multe pasaje din Sfânta Scriptură. Astfel, la cafeneaua lui au găsit teren propice şi nişte adventişti. Iată ce scrie Gheorgos Lisiotis, referindu-se mai ales la moş Panais: „Odată, a intrat în cafenea Panais al lui Hagiionas, când înăuntru se afla şi un adventist“. Mai scrie că adventiştii se duceau acolo pentru că Pandelis al lui Matheu era „ştiutorul de carte al epocii, care învăţase pe de rost unele pasaje din Sfânta Scriptură. Cu toate acestea, el tăcea din gură când se ivea Panais, care cunoştea Scriptura cu adevărat. Moş Panais apăra cu mult zel principiile Ortodoxiei şi le închidea gura adventiştilor. Era o persoană ascetică, cu suflet curat şi evlavios. Predica Evanghelia lui Hristos oriunde s-ar fi aflat. A fost un adevărat călugăr, care a marcat prin prezenţa sa viaţa religioasă din Lisi“.
K.I.: Din Lisi şi nu numai.
pr.G.K.: Citind şi analizând texte religioase, acasă la el, la asociaţia religioasă şi chiar prin cafenele, ne-a lăsat tuturor o amintire de neşters. Adventiştilor acelora le răspundea cu citate din Biblie pe care le ştia pe de rost.
K.I.: Maria, să revenim la tine. Povesteşte-ne despre relaţia zilnică pe care o aveai cu acest om, care a fost un adevărat părinte al Bisericii noastre.
M.I.: Pentru moş Panais şi pentru fratele său, Vasile, biserica din Lisi era o adevărată mănăstire. Săvârşeau slujbe în fiecare zi, aşa cum se face pe la mănăstiri. Făceau şi privegheri, care durau toată noaptea.
Iar când era vreo sărbătoare închinată Maicii Domnului sau hramul bisericii noastre, moş Panais era plin de bucurie. O iubea foarte mult pe Maica Domnului şi, de aceea, toată seara îi intona cântări de slavă, stând în genunchi şi cu lacrimile curgându-i pe pardoseală. Ne zicea: „Cântaţi, copiii mei, Maicii Domnului, căci i se cuvine să-i cântăm“.
Zi şi noapte stătea în genunchi şi o preamărea pe Maica Domnului cu lacrimi în ochi. Genunchii săi aveau răni până la sânge, de la atâtea mătănii. O altă mare priveghere era cea a Mântuitorului. Ne spunea: „În seara aceasta trebuie să stăm până târziu. O să cântăm şi o să ne rugăm, până când Domnul va binevoi asupra noastră“. Cea mai mare şi mai strălucitoare priveghere era cea a Răstignirii lui Hristos. Îi cânta lui Hristos toată noaptea, împreună cu fratele său, Vasile. Tămâiau Epitaful, îl stropeau cu agheasmă şi aruncau pe el petale de trandafir. Ne îndemnau astfel: „Când avem mort în casă, stăm toată noaptea, priveghem şi ne rugăm. Cu atât mai mult I se cuvine lucrul acesta lui Hristos, Care este Dumnezeul nostru. Staţi, copii, în noaptea aceasta lângă Hristos şi lângă Maica Domnului“. Când Panais se împărtăşea cu preacuratele Taine, ne spunea: „Astăzi ne-am împărtăşit. Acum Hristos este în noi, chiar dacă nu suntem vrednici de aceasta. Avem hrană duhovnicească, aşa că nu ne trebuie hrana materială“. Nu mânca nimic toată ziua.
Când ne întorceam de la biserică, seara târziu, ne spunea pe drum: „Să veniţi, copii, la biserică, acum, că este deschisă, pentru că va veni o vreme când acestea se vor strica, şi vor plânge oamenii pentru că au pierdut totul“.
K.I.: Aşadar, a prevăzut ocuparea satului Lisi de către turci.
M.I.: Da.
K.I.: Înseamnă că avea harisma înainte-vederii.
M.I.: Ceea ce am auzit de la el s-a împlinit pe vremea când eram refugiaţi.
K.I.: Când v-a spus lucrurile acestea? Îţi aduci aminte, Maria?
M.I.: Cu puţin timp înainte să fugim din Lisi. Nu îmi aduc aminte exact ziua. Când acele lucruri s-au împlinit, am zis cu toţii că moş Panais avea harisma înainte-vederii.
K.I.: Iată o mărturie importantă despre moş Panais, care dovedeşte multe.
Să ne întoarcem la domnul Papaioannu. Spuneţi-ne câteva cuvinte de folos ale lui moş Panais, dacă vă mai aduceţi aminte.
I.P.: Moş Panais nu era numai un om al religiei, ci şi un bun pedagog. Ceea ce noi încercăm să punem astăzi în practică în domeniul pedagogiei, ca pe un crez al dascălilor – mă refer la formarea de caractere prin colaborarea dintre mai mulţi factori –, moş Panais a aplicat cu mult înainte. „Creşterea şi educaţia copiilor seamănă cu o ştafetă. Sunt mulţi cei care iau parte la cursă: părinţi, învăţători, preoţi şi societatea. Dacă unul dintre aceştia nu aleargă cum trebuie, întreaga cursă este compromisă“.
K.I.: Ce exemplu deosebit. Ne aminteşte de gândirea sistemică.
I.P.: Aceasta este gândirea corectă. Aşa învaţă şi pedagogia modernă. Tot ce ne spunea moş Panais era plin de înţelepciune. Zicea: „Dumnezeu ne vrea pe noi. Noi îi facem o mulţime de daruri, dar El ne vrea pe noi“. „Ne-am obişnuit să spunem «pâinea noastră cea de toate zilele». Dar prin cuvântul «pâine» nu se înţelege numai hrana trupului, ci şi hrana sufletului“.
K.I.: Mă întorc din nou la sfinţia voastră, părinte Gheorghe. Vorbiţi-ne cum a fost vieţuirea laolaltă cu acest om, căci înţeleg că aţi locuit o perioadă în aceeaşi casă, fapt care are o deosebită importanţă. Spuneţi-ne cum era moş Panais în viaţa de zi cu zi.
pr.G.K.: Panais era un om neobosit. Nu stătea nici o clipă. Mereu era ocupat cu câte ceva. Fie citea, fie făcea alte treburi.
K.I.: Făcea şi lucru de mână?
pr.G.K.: Da. Lega mături sau pregătea fitile pentru candelele de la biserică. Se mai ocupa şi cu transcrierea.
K.I.: Cu transcrierea textelor sfinte, înţeleg.
pr.G.K.: Da. De asemenea, repara pantofii rudelor sale. Era, cu adevărat, neobosit. Nu stătea nici un minut. Noi voiam să ne odihnim, dar Panais niciodată. Se ducea să muncească şi pe câmp. Când era vremea de Vecernie, venea uneori pe jos cale de o oră şi jumătate şi mereu ajungea la timp. Ajungea, de fapt, puţin mai înainte, ca să aibă timp să deschidă biserica şi să aprindă candelele.
K.I.: Ceea ce ne spuneţi despre hărnicia lui moş Panais îmi aduce aminte de părintele Porfirie, care zicea că trebuie să muncim din greu. Munca este şi ea o lucrare sfântă. Părintele Porfirie insista mult asupra rolului muncii în viaţa duhovnicească, ca mijloc de terapie sufletească şi trupească, spunând că Însuşi Dumnezeu a lucrat atunci când a făcut lumea. Iată cât de corect era Panais. De altfel, Domnul a spus: Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez123(Ioan 5, 17 [n.t.].). Dacă Tatăl şi Fiul lucrează, cu atât mai mult noi trebuie să lucrăm. Este un lucru fără sens să ne petrecem viaţa lenevind.
Părinte Gheorghe, cum aţi ajuns să locuiţi în aceeaşi casă cu moş Panais?
pr.G.K.: Soţia mea este nepoata lor de soră. Cum Panais şi Vasile nu s-au căsătorit, s-au gândit să dea casa ce o aveau de la părinţi, nepoatei lor, adică soţiei mele. Panais şi Vasile au rămas în continuare să trăiască în ea. Cum casa este aproape de biserică, am acceptat să ne mutăm şi noi în ea.
K.I.: Aşadar, cei doi v-au dat casa.
pr.G.K.: Da. I-au iubit mult pe copiii mei, care nu se desprindeau de casa lor. Cea de-a doua fiică a mea, până la 4 ani, a stat în aceeaşi cameră, pot să spun, în acelaşi pat cu sora lui Vasile şi Panais.
K.I.: A fost o mare binecuvântare pentru familia sfinţiei voastre să vă crească copiii în preajma acestor doi oameni, care cred că i-au influenţat foarte mult.
pr.G.K.: Cea de-a doua fată a mea a avut atâta răbdare, încât a învăţat pe de rost aproape toate troparele sfinţilor. Când era de 3-4 ani, ştia să cânte multe dintre ele. Nu ştia numai cuvintele, ci şi felul în care se cântă.
Panais mânca foarte puţin, iar când copila insista: „Mai ia un pic, unchiule Panais“, el îi zicea: „Hai, să fac puţină ascultare“.
K.I.: Domnule Papaioannu, am auzit că la un moment dat se punea problema ca Panais să se căsătorească. Ştiu că există o întâmplare legată de motivul pentru care nu s-a căsătorit şi nu s-a preoţit.
I.P.: Cu toţii voiam să-l vedem preot, dar el spunea: „Nu sunt vrednic să port povara rasei“. Era un călugăr trăitor în lume. A dus o viaţă virtuoasă şi pustnicească în mijlocul ispitelor.
K.I.: A fost o fiinţă duhovnicească.
I.P.: Întocmai.
K.I.: În lume, dar nu al lumii.
I.P.: Cu toţii, şi noi, şi cei de o vârstă cu el, voiam să-l vedem preot în Lisi. Dar pentru aceasta, trebuia mai întâi să se însoare, iar părinţii s-au grăbit să-i găsească o mireasă. Panais nu voia, dar ca să nu-i supere pe părinţi, nu a zis nu. S-au dus aşadar să peţească fata, au văzut-o, l-a văzut şi fata pe el. Atunci, ea a zis: „N-o să-l iau de bărbat, pentru că este foarte slab şi nu o să reziste să muncească. Cum o să trăim astfel?“ El însuşi a povestit mai târziu această întâmplare, adăugând: „Pe această fată nu am iubit-o. Dar când m-a refuzat şi mi-a dat astfel ocazia să mă căsătoresc cu Hristos, am iubit-o“. Aşadar, se închinase pe sine Bisericii şi lui Hristos.
K.I.: I se potrivesc cuvintele: Sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor124(Matei 19, 12 [n.t.].). O asemenea atitudine nu este pentru toţi, ci numai pentru cei cu chemare.
Să ne întoarcem puţin la Maria, care doreşte să ne mai spună ceva.
M.I.: Bunul nostru părinte nu voia să vadă biserica închisă. „Şi unde să ne ducem?“, spunea. „Nu este loc mai bun decât casa lui Dumnezeu“. Stătea zi şi noapte în biserică, citind şi înălţând cântări sfinte. „Trebuie să-L slăvim pe Dumnezeu fără încetare“, zicea el. Îmi aduc aminte că, într-o duminică, adunam măslinele bisericii, iar cu noi era şi moş Panais. Cum ne povestea el diferite întâmplări, la un moment dat, s-a oprit şi a spus: „Mă duc să aprind candela Maicii Domnului, pentru că stă să se stingă“. S-a dus într-un suflet în biserică, a aprins candela, după care s-a întors la treabă. Iar noi, între timp, stăteam şi ne întrebam cu toţii oare cine îi spusese că flacăra candelei Maicii Domnului era pe cale să se stingă…
K.I.: Avea harisma străvederii, aşa cum au toţi sfinţii.
M.I.: Îmi aduc aminte că atunci când l-am văzut pentru prima oară după ce am fost refugiaţi, i-am sărutat mâna şi am plâns dezrădăcinarea la care fusesem obligaţi. Iar el a spus: „Vă aduceţi aminte când eram în Lisi şi vă spuneam: veniţi la biserică, pentru că va veni timpul când biserica va fi goală şi vom plânge cu toţii şi vom jeli?“
K.I.: Cu adevărat, avea harisma înainte-vederii. A văzut ce avea să se întâmple.
M.I.: Ne mai zicea: „De aceea vă tot spuneam să adunaţi în sufletele voastre comori dumnezeieşti, ca acum să aveţi de unde să luaţi şi să vă întăriţi sufleteşte“. Cu astfel de cuvinte ne mângâia moş Panais.
K.I.: Cu adevărat, trebuie să facem în noi un depozit duhovnicesc, pentru că fără el ne chinuim în viaţă. Omul care nu are în el provizii duhovniceşti, trăieşte într-un iad permanent, fiind lipsit de ajutorul şi protecţia lui Dumnezeu.
Aş dori în continuare să discut cu toţi trei despre un episod pe care sper că îl cunoaşteţi, despre care am scris în cartea Sfinţi Părinţi contemporani, într-un mod ascuns. Mi l-au povestit părintele Gavriil şi stareţa Calista de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon. Am discutat despre acest fapt şi cu Vasile, fratele lui Panais, care mi-a confirmat veridicitatea lui. Aceşti oameni sfinţi au primit vizita lui Hristos în satul Lisi, sub forma unui străin, precum şi a harului, sub formă de curcubeu. Străinul acela era urmat de mama sa. Ce ştii despre toate acestea, Maria?
M.I.: Din ce mi-au povestit cei doi fraţi, într-o seară, când se duceau la arie, au văzut un tânăr îmbrăcat în rasă, însoţit de mama sa, care se apropiau de ei. Vasile i-a văzut mai întâi şi i-a spus lui Panais: „Vine cineva înspre noi. Este un om îmbrăcat în rasă, împreună cu mama sa“. Atunci, moş Panais a spus: „A, omul acesta nu este cerşetor. Parcă ar fi înger“. Străinul avea pe umeri o boccea cu haine, pe care a lepădat-o jos. A lăsat-o pe mama sa ceva mai încolo şi a venit să-i întrebe pe fraţi: „Când plecaţi în plimbarea pe care o faceţi în fiecare seară?“ Cei doi fraţi i-au răspuns: „Plecăm imediat. Suntem gata“. Străinul le-a zis: „Mergem şi noi cu voi“. Şi s-au pornit împreună.
Moş Panais l-a întrebat de unde vine, încotro merge şi ce anume doreşte. Străinul i-a răspuns: „Sunt de la Ierusalim; am venit cu mama mea pentru câteva zile“. Şi a continuat povestind diferite întâmplări, ca şi fapte legate de Răstignirea Domnului. După aceea, s-au dus cu toţii spre casă. Tânărul nu a intrat înăuntru. Atunci, Panais s-a dus să-i aducă de mâncare. Străinul i-a spus: „O să mă întorc unde am lăsat hainele. Acolo o să rămân în noaptea aceasta. Nu stau la voi“. Vasile a rămas afară, iar Panais a intrat înăuntru să aducă de mâncare. Atunci străinul i-a zis lui Vasile (în mână îi apăruse din senin o farfurie cu mâncare): „Eu mă duc la bătrâna de alături să-i dau farfuria, pentru că într-o seară mi-a dat şi ea o farfurie cu mâncare“. A intrat la bătrână şi nu s-a mai întors înapoi. Când a ieşit Panais, nu i-a mai găsit nici pe el, nici pe bătrână. A căutat peste tot, dar nici urmă de ei. Farfuria pe care o ţinuse în mână era pe masă.
K.I.: S-a făcut nevăzut?
M.I.: Da.
K.I.: Şi mama s-a făcut nevăzută?
M.I.: Da, şi ea. Nu mai văzuseră niciodată în viaţa lor un asemenea om. Era un înger.
K.I.: Îţi mulţumesc mult, Maria. Şi sfinţia voastră, părinte Gheorghe, aţi auzit despre această întâmplare?
pr.G.K.: Mi-a povestit-o Panais de multe ori şi mi-a confirmat-o Vasile.
I.P.: Caracteristic pentru cei doi fraţi era iubirea faţă de aproapele şi primirea de străini. Era cu neputinţă să lase un om străin fără să îl primească în casa lor.
K.I.: Şi în timpul când erau refugiaţi, uşa lor era mereu deschisă, iar ei îţi puneau dinainte de toate.
I.P.: Vedeţi, în clipa în care au fost gata să-i primească în casa lor şi să le dea de mâncare, tânărul şi mama sa au dispărut.
K.I.: Primirea de străini a acestor doi fraţi era avramică, am putea spune.
pr.G.K.: Dacă se afla vreun străin în sat, era adus şi la casa lui Panais şi a lui Vasile să fie găzduiţi şi omeniţi. Pe atunci, în Lisi nu existau hoteluri. Cei care treceau pe aici rămâneau peste noapte în casa lor. Rar se întâmpla să nu fie nici un străin la ei în casă. Şi cerşetorii dormeau tot acolo.
K.I.: Despre curcubeu ştiţi ceva? Ai auzit despre lucrul acesta, Maria? Dumneavoastră, domnule Papaioannu?
I.P.: Nu ştiu nimic.
K.I.: Am stat de vorbă cu Vasile, care mi-a spus: „Mergeam pe cărare şi vedeam dinaintea noastră curcubeul. Am crezut că era vreo vedenie de-a satanei, că venise cel rău să ne necăjească. Aşa că am schimbat direcţia. Ne-am întors înapoi. Dar oriunde ne îndreptam, curcubeul era dinaintea noastră“. Din câte ştiu eu, curcubeul simbolizează prezenţa harului lui Dumnezeu. De altfel, pe ei i-a vizitat des harul lui Dumnezeu.
Să ne continuăm discuţia despre aceşti doi oameni sfinţi. Maria, mai spune-ne şi alte lucruri.
M.I.: Bunului nostru părinte Panais îi datorez foarte multă recunoştinţă. Îl respect din adâncul inimii pentru ceea ce mi-a oferit. Îmi doresc ca în clipa aceasta în care vorbim despre viaţa lui, el să ne vadă, să ne audă şi să se roage pentru noi, aşa cum ne-a făgăduit când era pe pământ. Atunci, ne spunea: „Ascultaţi, copiii mei: dacă voi afla puţin har dinaintea lui Dumnezeu, când voi fi dincolo, mă voi ruga pentru voi şi pentru toată lumea“.
K.I.: Lucrul acesta înseamnă că avea conştiinţă ecleziastică adevărată. Aşa cum spuneau Sfântul Siluan Athonitul şi părintele Sofronie de la Essex (care a scris o carte despre Sfântul Siluan, părintele său duhovnic), omul nu trebuie să se roage în mod egoist, doar pentru el însuşi şi pentru nevoile sale personale. Şi pentru acestea este firesc să se roage către Tatăl ceresc, dar nu cu prioritate. Ar trebui să se roage pentru întreaga omenire, pentru toţi oamenii care au trăit pe pământ de la începutul lumii şi pentru cei care vor fi după noi. Aceasta înseamnă conştiinţă ortodoxă autentică şi dragoste faţă de toţi oamenii.
I.P.: Este un lucru pe care moş Panais îl făcea.
K.I.: Desigur.
I.P.: Trăia pentru toţi. Ştia multe nume pe de rost. Le avea şi scrise.
K.I.: Îmi aduceţi aminte de sfântul părinte Nicolae Planas, care citea atâtea nume, încât Liturghia dura până la trei după-amiază.
I.P.: Moş Panais mai spunea că nu trebuie să aşteptăm să ne dea Dumnezeu ceva ca să Îi mulţumim şi să ne rugăm Lui. Este neapărată nevoie să cerem de la Dumnezeu iertarea păcatelor, atât pentru noi, cât şi pentru ceilalţi. Noi spunem că Îl iubim pe Dumnezeu. Însă El ne iubeşte mult mai mult. Iată ce zicea moş Panais despre acest fapt: „Oricât de mult şi-ar dori copiii noştri să ne iubească, tot noi îi iubim mai mult“. Părintele întotdeauna iubeşte mai mult. Iar Dumnezeu este Părinte. Ne iubeşte mai mult. Şi dacă ne trimite uneori încercări, o face pentru că ne iubeşte. Vrea să ne dea ocazia să ne curăţim sufleteşte.
K.I.: Aş vrea să adaug ceva ce spunea moş Panais despre familii şi cupluri. Zicea că diavolului îi place să doarmă în patul soţilor. Este important că acest lucru a fost afirmat de un om care nu a fost căsătorit niciodată.
pr.G.K.: Avea multă experienţă pe această temă. De câte ori existau neînţelegeri grave între perechile căsătorite din sat, moş Panais se ducea ca să-i împace. Prin îndrumarea şi insistenţa sa, multe cupluri s-au întors la Dumnezeu şi s-au pocăit, salvând astfel familia de la distrugere.
K.I.: Zicea că femeia şi bărbatul sunt un trup. Când era de vină unul dintre ei, îi spunea celuilalt: „Dacă te doare mâna, o tai?“ Avea capacitatea de a ilustra ceea ce voia să spună cu imagini deosebite.
pr.G.K.: Aşa este. Folosea această imagine cu regularitate atunci când se ducea să împace membrii unei familii. Cred că satul nostru a fost printre „codaşe“ în privinţa numărului de divorţuri.
K.I.: Lucrul acesta se datorează lui Panais şi lui Vasile. Realmente, salvau familii.
Îmi aduc aminte şi altceva – nu ştiu dacă îţi aduci aminte şi tu, Maria – despre filosofia de viaţă a lui moş Panais. Întreba: „Ce este viaţa?“ şi răspundea: „Viaţa seamănă cu o groapă în jurul căreia ne învârtim până cădem în ea“. În felul acesta, voia să arate zădărnicia ei.
Doreai să ne spui ceva, Maria.
M.I.: În Lisi, dar şi în timpul când eram refugiaţi, casa lor era lăcaş de rugăciune şi de mântuire. La ei se aduna lume multă. Învăţau rugăciuni şi se rugau. Făceau Vecernia în casă şi în bisericile din Larnaka şi din împrejurimi. Au învăţat lumea să facă privegheri. Mulţi îl urmau şi îl respectau. Unii dintre ei au devenit preoţi, călugări sau teologi.
K.I.: Părintele Gavriil spune că datorează lui moş Panais faptul că acum este călugăr şi preot. De asemenea, stareţa Calista se consideră ucenica sa.
M.I.: Toate câte s-au dus la mănăstire – Calista, Vasilica, Macaria, Elpidia – au fost formate de moş Panais.
Încet-încet, s-a auzit despre el în tot Ciprul.
K.I.: Şi în afara Ciprului. Dovadă au fost oamenii din Grecia care veneau să-l vadă, inclusiv profesori universitari şi părinţi de la Sfântul Munte.
M.I.: A adus pe calea lui Dumnezeu multe suflete. A rămas în conştiinţa oamenilor ca un om sfânt.
K.I.: Domnule Iona Papaioannu, voiaţi să adăugaţi ceva.
I.P.: Au fost pomenite numele stareţei şi ale celorlalte monahii. Moş Panais nu a încetat niciodată să aibă contact duhovnicesc cu ele. Corespondau prin scrisori. Iar când nu mai putea scrie, veneau ele şi îl vedeau. Scrisorile pe care le trimitea erau deosebite. Anumite pasaje aduc aminte de stilul Apostolului Pavel: „Dumnezeu este iubire şi nu desparte fiinţele Sale, oricât de departe ar fi una de cealaltă“. În legătură cu refugierea, scria: „Dumnezeu a îngăduit să suferim pentru păcatele noastre. Venim în această lume ca să suferim şi să fim încercaţi. Trebuie să îndurăm cu răbdare tot ce ne dă Hristos“. Iată ce a scris într-o scrisoare: „Hristos, Care a fost fără de păcat, a suferit pentru păcatele noastre şi S-a jertfit. Iar noi, pentru propriile noastre păcate, nu vrem să suferim“. Când eram refugiaţi, ne amintea cuvântul Apostolului Pavel; Având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi125(Tim. 6, 8 [n.t.].).
K.I.: Era, cu adevărat, cetăţean al cerului, nu al pământului. Să vă mai spun încă ceva. Este vorba despre un fapt pe care îl ştiu de la nişte prieteni din Lisi. Frizerul meu este din Lisi. Se numeşte Panikos. Poate îl cunoaşteţi.
I.P.: Surulas?
K.I.: Da. Iată ce mi-a spus: Panais bea un pahar de apă şi zicea: „Slavă Ţie, Doamne, că mi-ai dat apa“. Îl slăvea tot timpul pe Dumnezeu şi-I mulţumea chiar şi pentru lucrurile mărunte. Şi noi bem apă. Şi vă întreb: Îl slăvim cumva pe Dumnezeu pentru că ne-a dat apa? Şi totuşi, ar trebui să-L slăvim pentru absolut orice. Panais simţea nevoia să-L slăvească pe Dumnezeu. Cunoştea frumuseţea recunoştinţei. Atunci când Îi mulţumeşti lui Dumnezeu, este acelaşi lucru cu a-L slăvi. Dumnezeu nu are nevoie să-I mulţumim. Nevoia este a noastră.
pr.G.K.: Într-o zi, ne-am dus la un om să facem Maslu. Pe drumul de întoarcere am văzut nişte oameni care zideau la o casă, deşi era duminică. Panais s-a oprit şi a început să le vorbească, glumind cu ei. Desigur, glumele sale erau cu înţeles. La sfârşit, le-a spus: „Zidiţi, zidiţi duminica, dar acum să-l vedem pe cel care o să locuiască înăuntru“.
K.I.: Înfricoşătoare cuvinte.
pr.G.K.: Da. M-au impresionat. Mai târziu, pe vremea când eram refugiaţi, mi-am adus aminte de ele şi am conştientizat greutatea lor.
Nu-l vom uita niciodată pe Panais. Prezenţa lui ne dădea mereu putere. Avea harisma lacrimilor. În momentul sfinţirii Cinstitelor Daruri, plângea. Când oamenii se împărtăşeau, ochii săi erau în permanenţă plini de lacrimi. Dacă se întâmpla să picure pe jos vreo picătură din sfânta Împărtăşanie, se apleca deîndată şi lingea podeaua ca să o cureţe. Şi plângea…
K.I.: Da, Maria, vrei să ne spui ceva.
M.I.: Lacrimile pe care le vărsa se urcau la cer.
K.I.: Cu adevărat, se duceau la cer, la jertfelnicul Celui de Sus. Cred că avea „aparatul“ care îl lega de cele înalte, aşa cum se exprima el însuşi. Cine are acest aparat se poate conecta la curentul electric ceresc.
I.P.: Cine se apropia de el lua energie sfântă.
Stilul său de a vorbi, felul de a te privi, exemplele şi povestirile cu care îşi îmbogăţea învăţătura, cunoştinţele pe care le avea (ştia pe de rost toate slujbele, foarte multe tropare şi cărţi întregi), toate acestea te atrăgeau şi te convingeau să trăieşti cu adevărat o viaţă în Hristos. Un aspect important al pedagogiei sale era faptul că ceea ce spunea aplica el însuşi în practică. Zicea: „Niciodată nu v-am spus vreun lucru pe care să nu-l fi încercat eu însumi“.
K.I.: Vorbele fără fapte sunt moarte.
I.P.: Da. Aşa este. Trăia realitatea lui Dumnezeu şi o transmitea celor din jurul său.
Părintele Simeon spunea: „Uitaţi-vă la moş Panais. Prin el grăieşte Însuşi Dumnezeu. Citeşte psalmii ca un înger“.
Îmi aduc aminte că pe vremea când eram în Lisi, oameni cultivaţi sau teologi care nu îl cunoşteau şi treceau prin sat se duceau la el şi rămâneau impresionaţi de felul în care un om simplu şi „neînvăţat“ era în stare să facă o asociaţie religioasă. Duminica după amiază se adunau aproximativ o sută de oameni ca să-l asculte pe moş Panais. Străinii se întrebau: „Cum este cu putinţă ca un om neînvăţat să îndrăznească să vorbească acestei mulţimi de oameni, între care se află oameni cultivaţi, învăţători şi medici?…“ Dar când ajungeau să-l cunoască, îşi schimbau părerea şi spuneau că este un om plin de înţelepciune. Să nu uităm că Hristos i-a arătat înţelepţi pe pescari. Şi moş Panais a fost un pescar de oameni preaînţelept. El inspira credinţă şi dragoste faţă de Dumnezeu.
Un alt fapt uimitor era că se afla în pas cu vremurile. Era mereu proaspăt. Gândea şi simţea la nivelul vârstei celui cu care discuta.
K.I.: Hristos a fost, este şi va fi acelaşi în veac. Şi pentru că oamenii sfinţi sunt oglindirea lui Hristos pe pământ, ei sunt capabili să meargă în pas cu vremurile.
I.P.: Poate că tocmai de aceea a avut atâta succes printre oameni. Toate pildele, exemplele şi povestirile sale erau desprinse din viaţa contemporană.
K.I.: Să spunem şi cititorilor câteva dintre aceste pilde, domnule Iona.
I.P.: Despre rugăciune spunea: „Rugăciunea este uleiul din candela vieţii şi să avem în vedere faptul că, atâta vreme cât arde focul în candelă, nu se apropie şoarecii de ea. Dar când focul se stinge, imediat vin şoarecii şi rod fitilul. De asemenea, şoarecele poate să spargă candela“.
K.I.: Din păcate, sunt multe lucruri rele în viaţa noastră care pândesc momentul când se stinge focul în candelă. Vai de noi dacă se termină uleiul…
I.P.: Iată ce mai spunea moş Panais: „Când citim vreo carte religioasă, când ne rugăm şi suntem aproape de Dumnezeu, este ca şi cum am pune ulei în candelă. Dar dacă nu ne rugăm, lăsăm candela în părăsire, şi atunci focul se stinge şi vine şoarecele – adică satana –, care este gata să roadă fitilul şi să spargă candela“.
Îmi aduc aminte că odată un tânăr l-a văzut cum stătea sub un copac şi se ruga. Tânărul s-a dus la el şi i-a spus: „Roagă-te şi pentru mine, moş Panais“. Atunci, el a răspuns. „Cum să nu. O să mă rog pentru tine şi pentru toţi tinerii. Dar să ştii că dacă nu semeni tu însuţi, nu vei putea secera“.
Să vă mai spun o întâmplare. Odată, când vorbea cu cineva, interlocutorul său se tot uita la ceas. Se pare că se grăbea să se ducă undeva. Atunci, Moş Panais i-a spus: „Am observat că te uiţi mereu la ceas. Nu stai liniştit pentru că eşti aşteptat de nişte oameni. Ei bine, la fel este cu viaţa şi cu moartea. Suntem aşteptaţi să plecăm de aici, ca să ne unim cu Dumnezeu, cu Părintele nostru. De aceea, trebuie să fim atenţi la ceasul acela şi să nu ne culcăm pe-o ureche, ca nu cumva, când vine vremea, să nu fim pregătiţi. De aceea, te rog să te uiţi în permanenţă la ceasul vieţii. Şi să ştii că timpul trece. Să fim pregătiţi nu numai trupeşte, dar şi sufleteşte. Pregătirea sufletească se face prin rugăciune. Acum poţi să te duci în pace. Te aşteaptă nişte oameni. Şi să nu uiţi niciodată că ai două ceasuri: cel de la mână şi ceasul vieţii tale, care măsoară timpul cât ţi-a mai rămas până la întâlnirea cu Dumnezeu“.
K.I.: Aceste cuvinte îmi aduc aminte de ceea ce spunea părintele Paisie Aghioritul – marele părinte Paisie. El zicea că oamenii trebuie să dobândească neliniştea cea bună. Fără această nelinişte, nu putem spori duhovniceşte.
Este rândul tău, Maria.
K.I.: Moş Panais ne spunea mereu că rugăciunea şi sfânta Liturghie nu îl oboseau. Zicea: „Dacă aş auzi liturghii şi psalmodii zi şi noapte, nu mi-ar trebui nimic altceva. Sufletul meu se bucură“.
K.I.: Rugaţi-vă neîncetat126(Tes. 5, 17 [n.t.].).
M.I.: Moş Panais nu voia să-şi piardă timpul cu prea mult somn sau cu lucrurile care nu aduceau sufletului nici un folos. Când termina slujba la biserică şi se întorcea acasă ca să se odihnească, îşi zicea în sinea lui: „Dacă mă duc să mă culc, nu fac nici un bine sufletului meu. Câţi oameni nu au nimic să pună pe masă în seara aceasta, iar tu, Panais, ţi-ai umplut burta şi vrei acum să dormi? Nu. Trebuie să le duc ceva. Ce-oi găsi prin casă“. Lua ce avea şi o pornea, ca de obicei, spre casele văduvelor, ale orfanilor, bolnavilor, paraliticilor şi ale tuturor celor aflaţi în suferinţă. Trecea pe la toţi ca să le dea câte ceva şi să-i mângâie, ca să le uşureze chinul. Când termina această lucrare, moş Panais nu se ducea acasă ca să se culce, ci se îndrepta spre biserică. Aprindea candelele şi începea să se roage. Astfel îşi petrecea multe nopţi. Aceasta era viaţa sa de zi cu zi. Chiar şi când mergea pe drum, îi vedeai buzele mişcându-se şi rostind rugăciuni. Se ruga fără încetare.
Dacă cineva îi spunea: „Mai ia o pauză şi odihneşte-te vara aceasta“, el răspundea: „Cuvântul lui Dumnezeu nu are sfârşit. Zi şi noapte trebuie să-L slăvim pe Dumnezeu şi să-I cântăm“.
I.P.: În legătură cu lucrarea de milostenie despre care ne-a vorbit Maria, mulţi oameni spuneau despre el că era o „fantomă a nopţii“. Umbla pe străzi până târziu, în noapte. Nu voia să-l vadă nimeni. Numai Dumnezeu.
K.I.: Căuta să nu facă paradă, aşa cum se întâmplă în cazul unora care dau câte ceva, după care se scrie despre ei la ziar.
I.P.: Da. Şi când oamenii îl întrebau: „Iar te-ai dus să faci bine oamenilor?“, el răspundea: „Dacă atunci când auzim despre un lucru bun, ne face plăcere, cu atât mai multă plăcere ne face când săvârşim noi înşine binele acela“. Iată filosofia sa de viaţă.
Când se întâmpla să moară vreun om în sat – tânăr sau bătrân –, dacă familia voia, se ducea la ei în fiecare seară timp de patruzeci de zile ca să-i mângâie prin cuvintele sale pline de har. Se putea să fie doi-trei morţi în acelaşi timp. În asemenea situaţii, moş Panais făcea în aşa fel încât să se ducă pe la toţi. Oamenii îl aşteptau, iar el reuşea, prin învăţăturile şi pildele sale, să întărească credinţa tuturor. Dacă omul care murise fusese drept în faţa lui Dumnezeu, Panais le spunea că se afla într-un loc plin de fericire, ceea ce era pentru toţi cea mai bună mângâiere.
De asemenea, punea foarte mare preţ pe rugăciune. Zicea: „Cel mai bun lucru pe care îl poate face omul care lucrează pe câmp este să se roage. Iar când treaba nu merge bine cu boii sau cu plugul, să nu înjure, ci mai degrabă să se roage“.
K.I.: Avea antidot pentru orice.
I.P.: Îmi mai aduc aminte încă ceva. Moş Panais nu a fost numai agricultor, ci şi cizmar – vreme de mai mulţi ani. Lucra la Panais al lui Nikolettis, căruia noi, în Lisi, îi spuneam Pistris. În prăvălia lui munceau 10-15 persoane, aşa că era firesc să vorbească, să glumească şi să râdă. Lucrul acesta nu-i plăcea prea mult lui Panais, pentru că în timp ce lucra, obişnuia să se roage. Se bucura pentru faptul că Pistris era un om sever, care voia ca angajaţii lui să nu vorbească în timpul lucrului şi nici să-i judece pe alţii, deoarece credea că atunci când vorbesc, oamenii nu muncesc aşa cum trebuie. Pistris nu le îngăduia să vorbească, iar moş Panais era în culmea fericirii. Zicea: „Nu există stăpân mai bun ca el, pentru că în timp ce lucrez, pot să mă şi rog“. De multe ori îl auzeai spunând: „Vorba multă nu este un lucru bun. Când vorbim mult, fie suntem apreciaţi, fie ne mândrim, fie judecăm, fie hulim – orice, dar numai lucru plăcut lui Dumnezeu nu facem. Iar dacă cineva te întreabă ceva, poţi să-i răspunzi scurt, spre slava lui Dumnezeu“. Mai spunea: „Cuvintele puţine sunt ca zahărul, iar tăcerea e ca mierea“.
K.I.: Aş vrea să-mi vorbiţi şi despre banca cerului.
I.P.: Banii au fost dintotdeauna o mare ispită. Oriunde ne-am duce, trebuie să muncim pentru bani. Moş Panais obişnuia să spună: „Banii ne-au fost trimişi de Dumnezeu ca să ne împlinim anumite nevoi şi ca să ne îngrijim cu ei de semenii noştri. Mă tot gândesc, atunci când avem bani, de ce căutăm banca cea mai bună ca să-i depunem? Ne zbatem să-i punem la banca cea mai sigură, ca să nu fim în primejdie de sărăcire şi să-i putem scoate când voim. Dar de ce nu ne gândim că cea mai bună bancă este cerul? Acolo trebuie să-i depunem, ca să-i găsim când vrem şi când avem nevoie“.
K.I.: Acolo trebuie să depunem şi alţi bani, adică rugăciuni, fapte bune şi jertfe. Atunci când ne folosim banii spre binele fraţilor noştri, îi depunem la banca cerească.
I.P.: El punea în practică porunca Domnului, care spunea: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie127(Luca 18, 22 [n.t.].).
K.I.: Noi, care am avut ocazia să vedem şi să cunoaştem oameni sfinţi, suntem obligaţi faţă de Dumnezeu, pentru că am văzut exemple de viaţă sfântă, iar cine vede şi nu pune în lucrare, va fi vai şi amar de el. Eu simt des povara acestei datorii pe umerii mei slabi. Am multe datorii de răscumpărat.
M.I.: Dumnezeu trimitea în casa lor multe binecuvântări şi bogăţii, pentru că îi iubea mai mult decât pe noi. Când te uitai câte le dădea Dumnezeu, îţi dădeai seama cât îi iubea. Arau pământul, le ieşea grâu din belşug, pe care îl măcinau şi-l făceau pâine. Aveau o turmă de oi, care dădea mult lapte. Dumnezeu ştie câte altele mai aveau. Jumătate din ce aveau, şi chiar mai mult, împărţeau săracilor. Moş Panais spunea: „Doar nu ne-a zis Domnul să strângem bani. Ce să facem cu ei? Trebuie să dăm şi celor care nu au. Împărăţia lui Dumnezeu nu se dobândeşte cu bani, ci cu fapte bune“.
K.I.: Şi mai ales prin iubire. Aşa cum ne-a spus Domnul, biletul de intrare în Rai este dragostea pe care o arătăm fraţilor noştri. Dacă Dumnezeul nostru este Dumnezeul iubirii, atunci trebuie ca şi copiii Săi să fie copii ai iubirii, prin fapte, nu numai prin vorbe.
Maria, mai ai să ne spui şi alte lucruri legate de harisma înainte-vederii a iubitului nostru Panais?
M.I.: Da. Harisma înainte-vederii se putea observa în multe împrejurări. Puţini ştiau, însă, lucrul acesta. Numai cei care erau aproape de el zi de zi şi îi urmăreau viaţa. De multe ori, atunci când vorbeam cu el, ne spunea despre problemele pe care le întâmpinam şi despre cele care ne aşteptau. Noi îl admiram şi spuneam că este înţelept, pentru că ştia totul despre noi şi despre vieţile noastre, fără ca noi să-i fi spus ceva. Cred că avea harisma înainte-vederii încă de pe vremea când eram în Lisi. Îmi aduc aminte că, nu cu multă vreme înainte de a ne părăsi satul, am avut o anumită problemă duhovnicească. Cineva încerca să mă îndepărteze de Biserică şi, de aceea, am avut multe încercări. Din cauza acestor probleme, timp de trei zile am întârziat să ajung la biserică. În seara celei de-a treia zi, m-am gândit să mă duc la biserică să mă închin. Când m-a văzut, moş Panais a venit la mine şi mi-a spus: „Ce ai, Maria, de întârzii să vii la biserică?“ Eu nu i-am spus adevărul, ci am motivat că fusesem bolnavă. „Da, Maria, ai fost bolnavă. De 2-3 zile eşti încercată, iar încercările vor mai dura încă 2-3 zile. Nu te descuraja, şi îl vei birui pe potrivnic. Totul va fi bine şi vei dobândi ceea ce sufletul tău doreşte“. Mi-a spus exact ce se întâmplase, pe când eu nu îi povestisem nimic despre lucrul acela. Când l-am întrebat: „Cine ţi-a spus, moş Panais, ce problemă am?“, el mi-a răspuns: „Ştiu, Maria, ce ţi s-a întâmplat“.
K.I.: Era informat de sus.
M.I.: Să vă mai povestesc o întâmplare din care se poate înţelege că avea harisma înainte-vederii. Şi aceasta şi cea de mai înainte au avut loc cu câteva luni înainte să plecăm din Lisi.
În fiecare seară, moş Panais se ducea la biserică pentru slujbă. Stătea şi citea până se adunau toţi. Când veneau fetele, acestea îi spuneau: „Am venit toate. Hai să începem“. Iar el le răspundea: „Să mai aşteptăm puţin, ca să vină şi Maria“. Mă aştepta doar în serile în care ştia exact că urmam să mă duc şi eu la biserică, iar lucrul acesta l-a mărturisit sora Vasilica, ce mergea în fiecare seară la slujbele de la biserică.
Într-o zi, Vasilica m-a întrebat dacă îi spusesem lui moş Panais să mă aştepte. I-am răspuns: „Nu. Niciodată nu i-am spus să mă aştepte. Nu ştiu dacă sunt în stare să vin în fiecare seară“. Atunci a înţeles şi ea că moş Panais avea harisma înainte-vederii. Mereu ne spunea: „Ce vedeţi şi ce auziţi, să nu mai ziceţi nimănui“. Iar noi îl ascultam.
Seara târziu, stau şi scriu despre viaţa sa, iar înainte să adorm, vine ca să vorbim. Străluceşte ca un soare. Din trupul său ies raze de lumină şi este vesel, aşa cum era întotdeauna. Îmi zice: „Bine te-am găsit Maria, cu copiii tăi“.
K.I.: Câţi copii ai?
M.I.: Cinci. Se bucura când îi luam pe copii seara, ca să-l asculte. Copiilor le plăceau povestioarele sale.
K.I.: Domnule Iona, aşa cum ştim, viaţa creştinului are ca punct central sfântul Potir: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică128(Ioan 6, 54 [n.t.].). Pentru moş Panais, sfânta Împărtăşanie era viaţa sa. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer129(Ioan 6, 51[n.t.]). Iubea foarte mult Trupul şi Sângele Mântuitorului. Tânjea după Înviere. Cred că aveţi ceva să ne spuneţi în legătură cu acest subiect.
I.P.: Cine l-a cunoscut pe moş Panais îşi aduce bine aminte că era un om foarte slab. Postea tot timpul. Cred că nu a mâncat carne niciodată. Postea pentru că voia să se împărtăşească des. Cunoscuţii şi prietenii lui îl îndemnau: „Mănâncă şi tu ceva, pentru că ai slăbit“ – se putea să treacă o zi întreagă fără să pună nimic în gură; bea doar puţină apă. Atunci, el le răspundea: „Nu pot schimba sfânta Împărtăşanie cu mâncarea“.
Se împărtăşea des şi îi îndemna şi pe ceilalţi să facă la fel. Iar dacă cineva se codea, se apropia de el şi îi spunea: „Trebuie să primim în noi Trupul şi Sângele lui Hristos“. Se îngrijea de bătrâni şi de bolnavi, adică de cei care nu puteau să vină la biserică pentru a se împărtăşi. Aranja ca preotul să treacă pe la ei din când în când ca să le dea sfânta Împărtăşanie.
K.I.: Şi părintele Tsestos povestea nişte întâmplări legate de acest fapt.
I.P.: Părintele Tsestos spunea plângând următoarele: Era înainte de Crăciun. Moş Panais trecuse pe la toţi bătrânii şi bolnavii şi le spusese că avea să vină preotul pe la ei ca să-i împărtăşească. Oamenii au postit. Când a venit vremea ca preotul să meargă cu Panais prin sat, de cu seară începuse să plouă. Ploua atât de tare, încât nu se putea merge nicăieri. Pe atunci, nu erau maşini în sat. Între timp, moş Panais s-a rugat la Maica Domnului, după care a spus: „Suntem gata, părinte“. „Plouă, Panais. Trebuie să ne ducem altădată“. „Dar i-am anunţat pe oameni şi ştiu că venim. Ia sfântul Potir şi hai să mergem, că Dumnezeu e mare“. S-a dus şi a luat lumânarea şi crucea. Cum a ajuns în uşa bisericii, ploaia a încetat. Părintele Panayotis s-a uitat lung la Panais, după care s-au dus să-i împărtăşească pe oameni. I-au împărtăşit pe toţii bătrânii şi bolnavii, iar afară nu a căzut în timpul acesta nici un strop de ploaie. Când au intrat înapoi în biserică, Panais s-a întors spre preot şi i-a spus: „Ai văzut?“. Şi în clipa când a rostit aceste cuvinte, a început din nou să plouă cu găleata.
M.I.: Într-o zi, eram împreună cu o femeie din Lisi. Cum vorbeam noi aşa despre sat, ne-am adus aminte de bătrânii noştri. Atunci, mi-a povestit despre o vedenie pe care o avuse zilele acelea. Mi-a spus: „Într-o noapte, în timp ce dormeam, am visat că am ajuns până în Rai. Devenisem uşoară ca o pasăre şi zburam. După multă vreme, am ajuns la o uşă mare. Acolo se afla moş Panais, care ţinea în mână o carte ce părea a fi Evanghelia. Când m-a văzut, a venit spre mine, m-a salutat, iar eu i-am sărutat mâna. M-a prins atunci de mână şi am zburat amândoi. Mi-a arătat întreg Raiul. Locul acela pe unde umblam era totul numai lumină. Nu exista întuneric. Toate erau strălucitoare ca soarele. Treceam pe deasupra drumurilor, a munţilor, a râurilor şi a cărărilor abrupte. Eu mă temeam să trec pe acolo, dar moş Panais îmi spunea: «Nu te teme, că te trec eu». M-a dus peste tot. Am văzut lucruri pe care nu le-am văzut niciodată pe pământ. Nu mai voiam să mă întorc înapoi. În fine, m-a dus într-o biserică strălucitoare, care era plină de sfinţi. Am stat puţin să ne odihnim. Eu priveam în jurul meu cu admiraţie. Toate erau frumoase şi nu mă mai săturam să le privesc. La un moment dat, moş Panais mi-a spus: «Hai să te duc jos, pentru că trebuie să vină şi alţii». M-a luat de mână şi am început să zburăm ca nişte păsări. Am trecut iarăşi prin aceleaşi locuri şi am ajuns la o scară mare. Atunci, mi-a spus: «Coboară pe aici, ca să ajungi jos». Eu mă temeam să păşesc pe scară şi m-a ajutat moş Panais. Am coborât pe scară şi, peste puţin timp, am ajuns acasă la mine. Când am deschis ochii şi am văzut că mă aflam acasă, m-am întristat şi am spus: «Ah, de ce m-am întors în casa asta urâtă şi n-am rămas în locul acela frumos…»“.
K.I.: Întâmplarea aceasta este foarte frumoasă. Arată locul unde se află acum Panais. Cred că prietena ta s-a dus departe în timpul somnului. A intrat cu duhul în lumea subtilă de dincolo.
Domnule Iona, aşa cum ştim, moş Panais îl iubea foarte mult pe Dumnezeu. Singurul lucru care îl interesa era ceea ce Sfântul Grigorie Teologul numea: „amintirea lui Dumnezeu“. Să vorbim puţin despre această dragoste a lui moş Panais.
I.P.: Bine că aţi deschis subiectul. Era, cu adevărat, îndrăgostit de Dumnezeu. Fără încetare Îl slăvea, Îl binecuvânta şi Îi mulţumea. Obişnuia să spună: „Uitaţi-vă la un tânăr care este îndrăgostit vremelnic de o fată. Chiar dacă nu este poet, trece prin faţa casei ei şi cântă. Se poate să nu aibă voce frumoasă, dar vrea să-şi exprime iubirea. Imaginaţi-vă cum este să fii îndrăgostit de Dumnezeu. Este atunci cu putinţă să nu te rogi şi să nu-I înalţi imnuri de slavă?“
Aş vrea să adaug două întâmplări.
Cândva, în Lisi, cineva a furat obiectele de aur şi argint pe care oamenii le închinaseră Maicii Domnului. Le-a căutat moş Panais, le-au căutat şi alţii… Vina a căzut oarecum pe el. Epitropul i-a zis la un moment dat: „Moş Panais, dumneata ai cheile şi pleci ultimul.“ Desigur, nu a spus că el le-ar fi luat, dar moş Panais s-a amărât şi i-a răspuns: „Dumnezeu este mare“. Şi s-a rugat. A doua zi, s-a deschis uşa bisericii şi a intrat un om din Lisi care i-a spus: „Aram pământul şi am găsit săculeţul acesta. Are înăuntru lucruri de valoare“. Au deschis săculeţul şi au văzut în el toate obiectele de aur şi de argint care lipseau.
K.I.: Aşadar, hoţul le-a ascuns pe ogorul omului aceluia.
I.P.: Atunci, Panais a spus: „Însuşi Dumnezeu S-a îngrijit de lucrurile Sale“.
A doua întâmplare pe care vreau să v-o povestesc este următoarea: Panais avea pe faţă o rană şi toţi îl îndemnau să meargă la doctor. Doctorii care l-au examinat şi-au dat seama că ceea ce avea pe faţă era cancer. Trebuia să facă iradieri. Dar moş Panais se ruga şi spunea: „O să treacă“. Nimeni nu-l credea, în afară de el însuşi şi de Dumnezeu. Şi, cu adevărat, la puţină vreme s-a vindecat, iar doctorii se mirau cum a fost cu putinţă aşa ceva fără nici un tratament.
K.I.: Moş Panais avea harisma lacrimilor?
I.P.: Când se ruga, îi şiroiau lacrimile pe obraz. Plângea cu adevărat. Spunea: „Când închizi ochii şi simţi că Hristos este dinaintea ta, nu poţi să nu plângi. Când te rogi şi te gândeşti la cât este lumea de păcătoasă şi ce a făcut Domnul pentru această lume, nu este cu putinţă să nu se deschidă izvoarele lacrimilor“.
Ne spunea mereu că Dumnezeu ne iubeşte, că are nevoie de noi şi că ne vrea alături de El. Nu aşteaptă de la noi numai să-I facem făgăduinţe şi apoi să le împlinim. Acesta este doar un mijloc de comunicare cu El. Domnul ne vrea pe noi înşine. Ca să înţelegem mai bine, ne dădea următorul exemplu: „De multe ori obişnuim să-i trimitem pe copiii noştri la bunica şi la bunicul, ca să le ducă de mâncare. Le duc pâine şi alte bucate. Bătrânii sunt mulţumiţi cu ceea ce primesc. Aceasta este o modalitate de a comunica. Însă bătrânii se uită la copii şi spun: «Noi nu vrem mâncare, ci dorim ca fiii noştri să vină la noi»“. Mai zicea că şi noi ţinem sărbătorile, facem daruri bine-plăcute lui Dumnezeu, oferim dragostea noastră celor din jur, însă Dumnezeu ne spune: „Eu vă vreau pe voi“.
K.I.: Foarte frumos. Cu adevărat, ne vrea. A venit pe pământ pentru mântuirea noastră.
I.P.: Să vă mai spun ceva ce mi-am amintit acum. Cândva, predam catehismul pentru copiii din Lisi (orele le ţineam în biserică). Primul venea moş Panais. Pe lângă faptul că ne ajuta în diverse feluri, timp de 75 de minute stătea nemişcat cu ochii închişi. Doar buzele i se mişcau. Şoptea ceva şi, în acelaşi timp, urmărea lecţia şi se bucura. Avea o atitudine foarte cucernică.
K.I.: Moş Panais a fost un om care s-a luptat foarte mult împotriva egoismului său. El şi-a ridicat cu bărbăţie crucea, ajutându-i şi pe fraţii săi să şi-o poarte pe-a lor. Avea conştiinţă ecleziastică, muncea şi se ruga fără încetare pentru viaţa şi mântuirea lumii.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul