Religio

Cartea:

Cărți

Convorbire cu presbiterul Gheorgos Efthimiou, asistent ştiinţific la Facultatea de Teologie, Universitatea din Atena

K.I.: Părinţii Ortodoxiei sunt aceia care, trăind în Hristos, au devenit sălaşe ale Duhului Sfânt. Biserica noastră a avut sfinţi din primele veacuri şi până astăzi, fără încetare. Una din figurile aparte ale epocii în care trăim a fost şi părintele Iacov Tsalikis.
Părintele Gheorgos Efthimiu, care l-a cunoscut destul de bine pe părintele Iacov, a răspuns cu promptitudine invitaţiei noastre de a ne împărtăşi experienţele sfinţiei sale în legătură cu acest mare bărbat al Ortodoxiei. Îi mulţumim din suflet.
pr.G.E.: Domnule Ioannidis, vă mulţumesc pentru dragostea dvs. şi pentru invitaţia pe care mi-aţi adresat-o să vorbesc despre fericitul părinte, pe care Dumnezeu m-a învrednicit să-l cunosc în anul 1982, rămânând sub aripa sa duhovnicească timp de aproximativ un deceniu. Această legătură pe care am avut-o cu părintele Iacov a fost un moment de cotitură în ceea ce priveşte activitatea de păstorire şi viaţa mea în general.
Părintele Iacov Tsalikis s-a născut în anul 1920, în satul Livisi, din regiunea Makris, situată în partea sud-vestică a Asiei Mici, faţă în faţă cu insula Rodos. Părinţii săi, Stavros şi Teodora, creştini ortodocşi cucernici, şi-au învăţat şi şi-au povăţuit copilul pe calea lui Hristos. În neamul din partea mamei, înaintea părintelui Iacov, mai fuseseră şapte generaţii de presbiteri şi ieromonahi, aşa cum obişnuia el însuşi să ne povestească.
În 1922, când a avut loc schimbul de populaţie dintre Grecia şi Turcia, s-a dus în Grecia, împreună cu mama şi cu alte rude. S-au stabilit mai întâi în satul Sfântul Gheorghe, din regiunea Focidei. În anul 1925, au fost transferaţi în satul Farakla din Evvia, unde părintele Iacov a stat până când s-a dus la mănăstire.
În decursul anilor 1947–1949, şi-a satisfăcut stagiul militar. În anul 1951, după ce şi-a rezolvat obligaţiile familiale – părinţii săi plecaseră deja din această lume –, adică după ce şi-a măritat sora, s-a dus la Mănăstirea Cuviosului David cel Bătrân, unde l-a întâmpinat în mod minunat însuşi Cuviosul11( Cuviosul David a pustnicit în Evvia (locul său de baştină), în sec. al XVI-lea. Şi-a petrecut viaţa în nevoinţă, priveghere, post şi rugăciune. A fost supranumit cel Bătrân. El a ctitorit Mănăstirea din Limni, unde sunt adăpostite moaştele sale. A fost preamărit de Creator, ca un adevărat slujitor al Său, prin darul facerii de minuni asupra credincioşilor şi necredincioşilor, spre slava lui Dumnezeu. Pomenirea sa se săvârşeşte în ziua de 1 noiembrie [n.a.].).
Părintele Iacov a fost tuns în monahism în luna noiembrie 1952, apoi a fost hirotonit diacon, pe 18 decembrie, acelaşi an, şi ieromonah, adică presbiter, a doua zi. Hirotonisirea a fost săvârşită de fericitul Mitropolit Grigorie al Halkidei. A fost făcut egumen pe 25 iunie 1975, de către Mitropolitul Hristostom al Halkidei, deţinând această poziţie până la moartea sa.
K.I.: Să notăm în continuare câteva elemente ale personalităţii părintelui Iacov.
pr.G.E.: La fel ca toţi sfinţii Bisericii noastre, fericitul părinte Iacov a fost o adevărată evanghelie vie. Întreaga sa viaţă a reprezentat expresia adevărului lui Hristos. A fost un om zidit cu adevărat după chipul lui Dumnezeu, ce avea ca ţel în viaţă sfinţirea şi îndumnezeirea prin har. Era, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Galateni, ales din pântecele mamei sale12(Gal. 1, 15 [n. t.]).
Astfel, aşa cum el însuşi ne mărturisea şi după cum aflăm din biografiile sale, de mic copil iubea rugăciunea. Voia să imite ceea ce făceau preoţii la sfintele slujbe şi se ducea mereu pe la diferite bisericuţe, unde aprindea candelele şi se ruga sfinţilor. Ne spunea că într-una din bisericuţele din sat, copil fiind, s-a învrednicit de multe ori să vorbească cu Sfânta Parascheva.
De asemenea, tot de la acea vârstă fragedă, a început să fie chemat de sătenii care aveau felurite probleme, ca să le citească rugăciuni bisericeşti; şi, cu adevărat, rugăciunile sale erau urmate de adevărate minuni.
Aşadar, el a fost chemat de Dumnezeu şi a răspuns în mod corespunzător acestei chemări. Toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire. Creatorul vrea ca toţi „să fie dumnezei“, ca să folosesc o exprimare a Sfinţilor Părinţi. Fiecare om are libertatea să primească această chemare şi să o urmeze. Părintele Iacov a răspuns liber şi pe deplin conştient, de când era mic, la cuvintele: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie13(Matei 16, 24 [n.t.].). A ales să trăiască după Hristos şi nu s-a abătut de la acest drum până la ultima suflare.
Având deplină conştiinţă a războiului duhovnicesc şi a vrăjmaşilor mântuirii omului, care, aşa cum spune Sfântul Cosma Etolul, sunt „diavolul, trupul şi lumea“, Sfântul Iacov lupta împotriva acestora cu armele oferite de sfânta noastră Biserică, adică postul, privegherea, rugăciunea şi atâtea altele.
Ispitele, care în cazul părintelui Iacov au fost multe, fie sub forma unor boli foarte grele, fie prin prigoanele pe care le-a îndurat sau prin alte încercări, au funcţionat pentru el ca nişte uimitoare exerciţii de călire duhovnicească. Părintele era cunoscut pentru felul sfânt în care le aborda. Deşi la prima vedere ispitele erau dureroase şi păreau că-l păgubesc, în realitate, prin harul lui Dumnezeu şi prin atitudinea sa corectă faţă de atacurile diavoleşti, ele îl ajutau să sporească.
Îmi aduc aminte de un lucru pe care mi l-a spus în ultimele sale luni de viaţă, ca pe un testament sfânt, pe care eu îl transmit mai departe:
– Părinte Gheorghe, cât timp ai de înfruntat încercări, ispite şi supărări, să te rogi pentru cei care îţi fac rău şi te prigonesc, să-i ierţi şi să înduri ispita.
Şi, cu adevărat, rugăciunea, iertarea vrăjmaşilor şi răbdarea sunt modalităţile dumnezeieşti de a aborda o asemenea situaţie. Dacă ne comportăm astfel, nu numai că sporim sufleteşte, dar şi cel care ne face rău ajunge să se pocăiască.
Vorbind despre cum să ne comportăm dinaintea ispitelor, părintele Iacov pomenea cuvintele Sfântului Apostol Iacov, care spunea în Epistola sa: Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea14(Iacov 1, 2 [n.t.].).
K.I.: Cum era viaţa ascetică a părintelui Iacov?
pr.G.E.: Viaţa ascetică nu este ceva care se potriveşte numai călugărilor şi pustnicilor, pentru că Biserica Ortodoxă este în ansamblul ei o Biserică ascetică. Fiindcă omul a păcătuit, fiindcă este îndreptat acum spre păcat şi are ca vrăjmaşi pe „omul cel vechi“, care îl îndepărtează de voia lui Dumnezeu, pe diavol, care îl chinuieşte zi şi noapte, şi lumea, iar diavolul îl abate pe om de la calea sfântă şi îl duce la distrugere, de aceea, Biserica noastră este ascetică, trăsătură pe care o are fiecare creştin în parte, fie că este călugăr, cleric sau laic.
Părintele Iacov trăia ascetic; adică se ruga fără încetare, ţinea posturile Bisericii, priveghea şi muncea din greu. În felul acesta, a devenit pentru noi o pildă vie de trăire duhovnicească. Cu alte cuvinte, a respectat învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi ale sfintelor Scripturi. În prima Epistolă a sa către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel scrie: Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic15(I Cor 9, 27 [n.t.].).
Aş dori în continuare să vorbesc despre anumite aspecte din viaţa părintelui Iacov care, prin feluritele trăsături ale caracterului său, a slujit poporul lui Dumnezeu ca un vrednic păstor.
K.I.: Vă ascultăm cu multă dragoste şi bucurie.
pr.G.E.: Am spus anterior că a devenit egumen în anul 1975. Înainte de aceasta, din 1952, a constituit un exemplu de supunere, făcând ascultare desăvârşită faţă de stareţul mănăstirii. În continuare, când a ajuns el însuşi stareţ, s-a purtat faţă de călugării din mănăstire cu foarte multă dragoste, înţelegere şi discernământ. Dar şi faţă de oamenii care vizitau mănăstirea se comporta cu deosebită dragoste. Ospitalitatea sa era proverbială. Orice om care urca la mănăstire avea parte de o primire vrednică de cea a lui Avraam şi de multă grijă din partea tuturor părinţilor, care aveau inimile deschise şi îi primeau pe toţi cu zâmbetul pe buze.
Uimitor era discernământul cu care le vorbea oamenilor. Îmi amintesc că de fiecare dată începea discuţia cu o vorbă bună adresată omului care se afla în faţa lui, pe care îl considera de o valoare absolută, fiind un chip unic şi irepetabil al lui Hristos.
Părintele Iacov a fost, cu adevărat, un păstor vrednic al poporului lui Dumnezeu. În fiecare zi, timp de foarte mulţi ani, a slujit sfânta Liturghie cu frică şi cutremur. Îl vedeam cu totul absorbit şi dedicat lucrării sale de slujire, stând multă vreme în genunchi şi făcând metanii. De multe ori, a fost văzut de copii sau de oameni cu inima curată, ridicat deasupra pământului sau slujit fiind de îngeri.
Părintele Iacov avea marele dar de a le vorbi oamenilor. Putea să vorbească o oră sau mai bine, fără întrerupere, trecând lin de la o temă la alta. Aşa cum am avut ocazia să constat, când mă duceam la el cu studenţi de la Facultatea de Teologie, în timp ce le vorbea, atingea probleme care îi preocupau pe ei. Era un lucru deosebit. Cuvântul său pătrundea cu uşurinţă în inimile ascultătorilor săi, producând acolo transformarea cea bună. Îmi aduc aminte de evlavia ce îi umbrea pe toţi în acele momente. Spusele sale erau întotdeauna primite cu inimă deschisă, adică niciodată ceea ce afirma el nu îţi provoca reacţia de îndoială sau de respingere.
În acelaşi timp, cuvântul său era ca o sare duhovnicească. Părintele Iacov nu a fost un om cu toane sau slab sufleteşte; de aceea, vorbele sale nu erau stufoase, nici pline de emfază sau artistice. Fericitul părinte era un om foarte plăcut, harismatic, cu umor înnăscut; de fapt, cu foarte mult umor. De aceea, nu-i obosea niciodată pe oameni.
Era un sfătuitor duhovnicesc desăvârşit. Fiind plin de harisme şi luminat de Duhul Sfânt, spunea fiecăruia, în puţine cuvinte, ceea ce era necesar.
Când mă duceam la părintele Iacov cu studenţii de la Facultatea de Teologie, cu toţii simţeau nevoia şi îşi exprimau dorinţa de a vorbi cu el între patru ochi. În ultimii doi ani de viaţă ai părintelui, din cauza multelor boli de care suferea, îi era cu neputinţă să discute pe îndelete cu fiecare în parte. De aceea, am făcut în aşa fel încât fiecare student să-l vadă fie şi pentru un minut. Pot să vă mărturisesc din experienţele studenţilor şi studentelor că, în minutul acela în care îl vedeau pe părintele, ceea ce le spunea, de multe ori înainte să mărturisească ei înşişi ce anume îi purtase până la el, era exact ce îi preocupa pe ei.
K.I.: Aşadar, părintele Iacov avea harisma înainte-vederii şi a străvederii.
pr.G.E.: Desigur. Imaginaţi-vă că erau cincizeci şi mai bine de studenţi, şi că fiecăruia îi spunea exact ce era nevoie.
K.I.: Uimitor, într-adevăr.
pr.G.E.: Aş vrea să accentuez faptul că părintele era un foarte bun mângâietor al sufletelor. Era, cu adevărat, aşa cum cerea Apostol Pavel, care spunea: Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng16(Romani 12, 15 [n.t.])
De multe ori, vedeam că se duceau la el persoane cu diferite probleme: oameni îndureraţi, bolnavi, cu mari greutăţi financiare sau familiale. Prin harul lui Dumnezeu, părintele Iacov dăruia fiecăruia după nevoia sa. Iar oamenii plecau de la el mângâiaţi şi liniştiţi sufleteşte.
Desigur, nu era vorba despre o mângâiere lumească, ci de una duhovnicească, ce punea bazele pocăinţei şi vieţii după Dumnezeu.
Părintele Iacov putea fi caracterizat şi ca un om foarte milostiv. Aşa cum se spune, avea „mână largă“. Mai ales în ultimii ani, atunci când devenise cu adevărat cunoscut, iar oamenii veneau la el cu miile, şi fiecare voia să ofere ceva – fie bani, fie diferite obiecte –, părintele a jucat rolul de econom şi administrator, am putea spune, al tuturor acestor bunuri. De multe ori am văzut cu ochii mei cum veneau la mănăstire diferiţi oameni care ziceau: „Părinte, am nevoie de ulei“, „Am nevoie de făină“ sau „Am nevoie de bani“. Iar părintele Iacov le oferea cu generozitate ceea ce îi trebuia fiecăruia.
Odată ninsese mult, iar satul alăturat rămăsese izolat de lume. Atunci, părintele Iacov s-a gândit imediat la locuitorii din acel sat care nu mai puteau să se aprovizioneze cu hrană. Aşa că le-a cerut părinţilor de la mănăstire să pregătească patruzeci de pachete – atâtea familii rămăseseră în sat – cu alimentele de bază. Iar călugării au devenit alpinişti şi au transportat alimentele locuitorilor izolaţi, care au scăpat astfel de pericolul de a rămâne fără hrană.
Aşa cum ne-a mărturisit el însuşi, punea banii primiţi într-o sacoşă şi niciodată nu ştia ce sumă era înăuntru. Iar când venea cineva care avea nevoie, băga mâna în sacoşă şi îi dădea câţi bani apuca. Uimitor era faptul că sacoşa nu se golea niciodată.
K.I.: Aşadar, transformase locul unde stătea într-un adevărat minister al asistenţei sociale.
pr.G.E.: Întocmai. De asemenea, a făcut multe lucrări importante în mănăstire. Şi mereu avea bani, atâţi câţi îi trebuiau. Acest fapt era lucrarea harului lui Dumnezeu, fără nici o îndoială.
O altă harismă a părintelui Iacov era aceea de a alunga demonii, cu rugăciunile şi mijlocirea Cuviosului David, pe care părintele l-a slujit până la ultima sa suflare.
În ultimii săi ani de viaţă, veneau la mănăstire o mulţime de oameni care, din diferite motive, fuseseră luaţi în stăpânire de demoni – acesta este un subiect important, care ar avea nevoie de un amplu spaţiu de discuţie. Fericitul părinte citea rugăciunile corespunzătoare şi, prin harul lui Dumnezeu, de multe ori, oamenii demonizaţi se eliberau. Iar lucrul acesta avea efecte binefăcătoare şi asupra celor care urmăreau pe viu asemenea scene.
O să vă expun pe scurt un episod povestit de tatăl unui copil, pe care l-am cunoscut la mănăstire, în timp ce-l aşteptam pe părintele. Aşadar, omul acela mi-a spus:
– Vezi băiatul care tocmai a intrat înăuntru? Este fiul meu. A fost demonizat, dar s-a făcut bine, iar acum se pregăteşte să se ducă în armată. De aceea, a venit să primească binecuvântarea părintelui.
Aşa cum mi-a povestit omul acela, el însuşi ducea o viaţă păcătoasă, contrară voinţei lui Dumnezeu. Îi mergea rău în familie, fraţii nu-şi vorbeau între ei şi, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, copilul a căzut sub puterea diavolului, lucru care l-a cutremurat atât pe tatăl lui, cât şi pe toţi cei din jur. Atunci, s-au hotărât să meargă să se spovedească şi să ceară mila lui Dumnezeu. Şi cu adevărat, s-au mărturisit, s-au împărtăşit, s-au împăcat între ei, s-au dus la părintele Iacov, iar, prin harul lui Dumnezeu, băiatul a fost eliberat. Astfel, vedem că o întâmplare devine punct de pornire pentru ca mulţi oameni să se îndrepte spre Dumnezeu, prin pocăinţă, şi să înceapă o nouă viaţă în Hristos.
K.I.: Despre acestea ne-a încredinţat Însuşi Domnul, atunci când a spus: Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face17(Ioan 14, 12 [n.t.].).
pr.G.E.: Aş dori în continuare să spun câteva cuvinte şi despre alte virtuţi care împodobeau caracterul părintelui Iacov.
Pentru că alege liber să trăiască după Hristos şi se luptă să nu se abată de la acest drum, omul sfânt este acoperit de harul lui Dumnezeu şi împodobit cu harismele Duhului Sfânt. În persoana părintelui Iacov, s-au împletit în mod armonios toate virtuţile pe care le găsim la sfinţii Bisericii noastre.
Mai întâi şi întâi, se remarca printr-o iubire de-a dreptul proverbială. Când te aflai alături de el, simţeai că dinaintea ta sunt două braţe deschise spre îmbrăţişare – un om care te vedea ca pe chipul lui Dumnezeu şi care avea mereu un cuvânt bun de mângâiere şi de iubire pentru orice persoană şi în orice situaţie. Cu adevărat, se dedica fiecărui om care venea la el şi pe fiecare îl chema pe numele lui mic. Chema oile sale… pe nume18(Ioan 10, 3 [n.t.].), ca să folosesc cuvintele Domnului nostru, fapt care îi uimea pe toţi.
Smerenia era principala caracteristică a părintelui Iacov. Lucrul acesta era mărturisit chiar de diavolii din oamenii îndrăciţi care se duceau la el la mănăstire. Diavolii aceştia, după ce îl ocărau cum nu se putea mai rău, îi spuneau: „Vrem să te zdrobim, vrem să te distrugem, vrem să te nimicim, dar nu putem, pentru că ai smerenie“.
Şi cu adevărat, avea o smerenie nemaivăzută. Mereu vorbea de faptul că era un om neînvăţat şi bun de nimic. Îmi amintesc că atunci când un ieromonah l-a chemat să meargă la el la mănăstire, părintele a răspuns:
– Ce să fac eu la dumneavoastră la mănăstire? Eu sunt o mortăciune de câine. Vreţi să vin acolo să vă murdăresc?
K.I.: Părinte Gheorghe, de ce simt sfinţii că sunt atât de necuraţi şi de păcătoşi? Poate pentru că se compară pe ei înşişi cu îngerii şi cu Dumnezeu?
pr.G.E.: Caracteristica oamenilor sfinţi este aceea că, înaintând pe drumul lui Hristos, conştientizează din ce în ce mai mult propria slăbiciune şi neputinţă, comparându-se nu cu ceilalţi oameni, ci cu desăvârşirea şi curăţia lui Dumnezeu şi a îngerilor, aşa cum foarte corect aţi spus. Tocmai de aceea, toţi sfinţii bisericii noastre ajung să aibă aceeaşi conştiinţă a păcătoşeniei lor şi, cu cât trec anii, ei cer din ce mai multă milă de la Dumnezeu. „Doamne, milostiv fii mie, păcătosului“.
K.I.: Ei se analizează în amănunt; până şi cea mai mică necurăţie îi deranjează.
pr.G.E.: Întocmai. Cel care este imatur din punct de vedere duhovnicesc, vede numai patimile mari şi grele; el zice: „n-am omorât, n-am furat, aşa că sunt bun“. Dar cu cât înaintează în viaţa duhovnicească, distinge mişcările viclene ale inimii şi gândurile murdare, chemând în permanenţă mila lui Dumnezeu, căci El este singurul Care curăţă şi dă viaţă.
Părintele Iacov mai avea pomenirea morţii şi a judecăţii viitoare, care erau mereu dinaintea lui. De aceea, nu a dorit şi nu a urmărit niciodată nimic din ce este omenesc – slavă, bogăţii, cinstire sau orice altceva. Dimpotrivă, avea o singură dorinţă: să se supună lui Hristos toată viaţa sa, la Mănăstirea Cuviosului David, pe care l-a slujit cu smerenie, ca pe un stăpân şi pe un prieten. De aceea, avea multă îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu. Este de ajuns să menţionez faptul că orice i se întâmpla, orice nevoie şi problemă ar fi avut, alerga pe dată la icoana Cuviosului şi îi vorbea cu multă îndrăzneală.
O să vă spun în continuare o istorioară grăitoare, povestită chiar de el, care arată cât de mare era îndrăzneala părintelui dinaintea Cuviosului David, dar şi dăruirea sa faţă de mănăstire.
Mai întâi, însă, trebuie să precizez faptul că Mănăstirea, care cunoscuse o mare înflorire în trecut, avea cândva multe pământuri. Însă din pricina nevoilor oamenilor de după schimbul de populaţii din timpul Catastrofei micro-asiatice, dar şi cu alte ocazii, Mănăstirea a cedat din pământuri în favoarea ţăranilor fără pământ, care au alcătuit astfel adevărate sate. Prin urmare, Mănăstirea a rămas cu foarte puţin pământ, aşa cum este şi astăzi.
Iată întâmplarea: Cu mulţi ani în urmă, un om s-a dus şi a tăiat nişte măslini dintr-o mică livadă a mănăstirii. Călugării i-au spus părintelui Iacov, care s-a supărat foarte tare, dar nu pentru el, căci nu mânca mai mult decât o pasăre, ci pentru că uleiul pe care îl scoteau din măslini era folosit spre slujirea fraţilor. Părintele a alergat de îndată la icoana Cuviosului David şi i-a zis:
– Să-ţi spun un lucru, Cuvioase David. Eu mi-am lăsat casa, ogoarele, rudele, am lăsat totul ca să vin aici şi să te slujesc. Tu cum de-ai îngăduit să se ducă omul acela şi să distrugă ce este al mănăstirii tale? Ascultă, dar. Dacă până după-amiază, la ora Vecerniei, nu-l aduci pe omul acela aici, să ştii că n-o să mai săvârşesc slujba şi nici n-o să-ţi tămâiez. N-o să mai fac nimic.
Aşa cum ne-a povestit el însuşi plin de veselie, cu puţin înainte de ora Vecerniei, a intrat în mănăstire un om care a cerut să-i vorbească. A venit, s-a mărturisit şi, astfel, părintele a aflat că acela era omul care tăiase măslinii. Părintele l-a mustrat după cuviinţă.
K.I.: Ce fapt nemaipomenit, părinte Gheorghe. Prin această întâmplare, ni se dezvăluie sfinţenia părintelui Iacov şi cât era el de apropiat de Cuviosul David.
pr.G.E.: Apropierea sa de sfinţi era de-a dreptul uimitoare – atât faţă de Cuviosul David cel Bătrân, cât şi de Sfântul Ioan Rusul19(Cuviosul Ioan Rusul s-a născut în Ucraina şi s-a nevoit în Asia Mică. Căzând prizonier de război, a fost supus de turci la chinuri. A săvârşit minuni pe vremea când se afla încă în viaţă. A adormit în Domnul în anul 1730, la vârsta de patruzeci de ani. Moaştele sale întregi se află astăzi în Evvia (Grecia). Pomenirea sa se face în ziua de 27 mai [n.a.].). Aş putea spune că erau prieteni adevăraţi.
Aş dori să mai povestesc un episod, dacă tot discutăm acum de îndrăzneala părintelui. Pe vremea când era bolnav la Spitalul din Halkida şi trebuia să sufere o operaţie, la un moment dat, în salonul său se aflau mai mulţi călugări şi laici. Operaţia era programată pentru a doua zi. Atunci, părintele s-a rugat în gând cu toată credinţa: „Cuvioase David, nu treci şi pe la Sfântul Ioan Rusul să-l iei şi pe el şi să veniţi aici? Simt nevoia prezenţei şi a ajutorului vostru“.
Şi cu adevărat, în zece minute, aşa cum ne-a spus el însuşi, la intrarea în salon şi-au făcut apariţia Cuviosul David şi Cuviosul Ioan. Cum i-a văzut, părintele Iacov s-a ridicat pe mâini şi le-a urat bun venit, spunându-le:
– Vă mulţumesc pentru că mi-aţi ascultat cererea şi că aţi venit să mă vedeţi.
Celor de faţă le-a zis:
– Nu vă ridicaţi să-i salutaţi pe sfinţi? Dar ceilalţi nu-i vedeau, desigur.
K.I.: Părintele Iacov a fost un adevărat „concetăţean al sfinţilor“ şi „apropiat al lui Dumnezeu“.
pr.G.E.: Foarte adevărat. Despre îndrăzneala sa dinaintea Cuviosului David, aş vrea să mai adaug faptul că, de fiecare dată când era sunat – ajunsese foarte cunoscut şi îl sunau oameni din toate părţile Pământului, cerându-i să se roage pentru ei –, părintele se ducea de îndată dinaintea icoanei Cuviosului şi începea să-i spună diferite probleme pe care le aveau cei care îi cereau ajutorul.
S-ar putea povesti multe întâmplări legate de părintele Iacov. Până acum, am spus doar câteva din acestea, pentru ca cititorul să-şi facă o idee despre persoana părintelui Iacov.
A trăit până la moarte o viaţă de supunere, de răbdare şi de respect deosebit pentru feţele bisericeşti. Şi nu numai pentru arhierei, dar şi pentru toţi ceilalţi clerici, pentru preoţii de mir, pentru diaconi şi călugări. De multe ori, el era cel care făcea mai întâi metanie şi săruta mâna feţei bisericeşti cu care se întâlnea, chiar şi după ce îşi câştigase deja renumele de mare duhovnic, la care se spovedeau patriarhi şi mari oameni de stat. În momente ca acelea, „Iacov cel neştiutor de carte“, aşa cum îşi spunea el însuşi, îşi arăta măsura smereniei.
Terminase numai şcoala primară, însă avea înţelepciunea cea de sus. Era, cu adevărat, un om înţelept.
K.I.: Pentru că a mers pe drumul vieţii „ca un pescar“, aşa cum spune Sfântul Grigorie Palama, nu ca un „înţelept“.
pr.G.E.: Aşa este. Era uimitor cum citea textele bisericeşti, deşi nu învăţase greaca veche20(Limba de cult în Grecia este greaca veche, alături de forme mai modernizate (katharevusa), şi acestea destul de îndepărtate de limba vorbită astăzi de greci [n.t.]. ). Le citea fără cusur, le înţelegea perfect şi le interpreta cu uşurinţă.
K.I.: Avea harul lui Dumnezeu.
pr.G.E.: Fără îndoială. De asemenea, părintele Iacov îşi asumase sărăcia de bunăvoie. Nu avea nimic, iar hainele şi hrana îi erau foarte modeste. De aceea, Dumnezeu l-a înzestrat cu atâtea daruri, pe care el le folosea ca să-i ajute pe oameni. El a fost ca aceia care, aşa cum spune Sfânta Scriptură, n-au nimic, dar toate le stăpânesc21(II Cor. 6, 10 [n.t.].), prin harul lui Dumnezeu. Toată viaţa sa a muncit din greu, până când bolile nu i-au mai îngăduit să facă muncă fizică. De asemenea, dormea foarte puţin.
Un alt lucru care îl caracteriza era acela că, atunci când vorbea, spunea mereu „iertaţi-mă“. Aşa cum Sfântul Nicon spunea „pocăiţi-vă“, la fel spunea şi părintele Iacov „iertaţi-mă“. Cerea mereu iertare tuturor, ca expresie a smereniei sale.
K.I.: Ce aţi putea să ne spuneţi despre părintele Iacov ca duhovnic?
pr.G.E.: Personalitatea sa deosebită se dezvăluia mai ales atunci când spovedea; era un părinte duhovnic desăvârşit. Pe fiecare om în parte îl trata diferit după problemele şi caracterul pe care îl avea. Tuturor le citea inimile şi le dădea sfaturile cele mai potrivite. Prin părintele Iacov, mii de oameni s-au întors la Hristos; oameni care astăzi păşesc fără împiedicare pe drumul mântuirii.
Trebuie să vă spun că şi-a dat sufletul pe când săvârşea taina Spovedaniei. Pur şi simplu, a căzut pe metereze. Desigur, şi-a cunoscut dinainte sfârşitul. Unui diacon de la Sfântul Munte care venise la el la mănăstire, i-a spus: „Stai, stai, părinte, ca să mă înlocuieşti“. Şi, cu adevărat, câteva ore mai târziu, a plecat din lumea aceasta.
Vestea adormirii sale s-a răspândit ca fulgerul, şi au început să vină la mănăstire oameni cu miile, cei mai mulţi de vârstă tânără. Îi vedeai pe toţi cum îşi exprimă sentimentele adânci dinaintea sicriului în care fusese aşezat trupul fericitului părinte, care avea pe chip o expresie de bucurie şi părea că doarme.
K.I.: Am avut ocazia să urmăresc slujba de înmormântare pe bandă video şi pot să spun că m-am cutremurat.
pr.G.E.: Pe mine, Dumnezeu m-a învrednicit să particip la înmormântarea părintelui. A fost, cu adevărat, un eveniment emoţionant, la care merită să ne referim pe îndelete.
Vedeai mulţimea care şiroia în jurul sicriului, comportându-se ca şi cum şi-ar fi luat adio cu multă dragoste de la părintele lor. În momentele acelea, mă gândeam la faptul că, în timpul vieţii sale, părintele Iacov dăruise tuturor multă dragoste, care îi era acum înturnată.
Tot în ziua aceea, m-am gândit că părintele Iacov, dedicându-şi întreaga existenţă slăvirii lui Hristos, a fost şi el, la rândul lui, slăvit de Dumnezeu, în parte în timpul vieţii – pentru că în ultimii ani de viaţă, faima sa se întinsese pretutindeni şi mii de oameni din toate colţurile pământului îi cereau ajutorul, fie venind la mănăstire, fie prin telefon –, dar şi după moarte, când mii de oameni s-au strâns în jurul său pentru a se închina curatelor sale rămăşiţe pământeşti.
O să vă mai spun un lucru pe care l-am constatat cu mâinile mele. Temperatura trupului său era a unui om în viaţă. În acelaşi timp, avea pielea moale, plăcută la atingere şi flexibilă. Aşadar, trupul nu îi era nici rece, nici înţepenit.
Ceea ce am simţit în ziua înmormântării şi după aceea a fost că părintele Iacov nu a murit, ci trăieşte în continuare, iar acum se roagă pentru noi cu multă îndrăzneală, lângă tronul lui Dumnezeu.
K.I.: Vă mulţumesc din inimă, părinte Gheorghe, pentru importanta mărturisire pe care ne-aţi făcut-o despre părintele Iacov.
pr.G.E.: Vă mulţumesc şi eu din inimă şi cer iertare atât de la părintele Iacov, cât şi de la cititorii dvs. pentru cele spuse de mine, căci au fost cuvinte prea sărace pentru a putea prezenta cu ele o asemenea personalitate. Mi-aş dori ca mărturia mea să fie luată ca o simplă privire aruncată asupra vieţii şi lucrării părintelui Iacov. Şi pentru că, aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, cea mai bună cinstire adusă sfinţilor este urmarea lor, fie ca viaţa părintele Iacov să fie un exemplu pentru noi toţi, iar rugăciunile sale dinaintea lui Dumnezeu să ne întărească pe drumul spre mântuire.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul