Religio

Cartea:

Cărți

Convorbire cu protobresbiterul Gheorgos Metallinos,profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena, scriitor

K.I.: În Ortodoxie, Tradiţia Părinţilor este foarte importantă, deoarece, de-a lungul veacurilor, Sfinţii Părinţi au fost punctele de reper pe calea desăvârşirii în Hristos.
Despre importanţa deosebită a Părinţilor în Ortodoxie vom avea în continuare ocazia unică de a discuta cu protoprezbiterul Gheorgos Metallinos. Împreună, vom încadra acest subiect în spaţiul teologiei.
pr.G.M.: Vă mulţumesc mult, domnule Ioannidis, pentru ocazia pe care mi-aţi dat-o de a-mi exprima şi eu gândurile. Vă felicit pentru alegerea temei, deoarece este vorba despre unul din cele mai importante subiecte ale vieţii duhovniceşti.
Voi încerca să fac o încadrare teologică şi istorică a acestui fenomen. Consider că ar trebui să începem de la scopul existenţei Bisericii în lume.
Mai ales din ziua Cincizecimii, când Biserica se arată lumii ca Trupul lui Hristos, ea are ca scop unic şi exclusiv îndumnezeirea omului.
Aceasta este, de altfel, esenţa Ortodoxiei, adică a Creştinismului, în autenticitatea sa. Ortodoxia înseamnă prezenţa lui Dumnezeu în istorie şi, în acelaşi timp, posibilitatea îndumnezeirii omului. Sfântul Atanasie cel Mare spunea că Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul, S-a întrupat „pentru ca noi să ne îndumnezeim, pentru ca omul să se facă primitor al Dumnezeirii“.
Biserica este, aşa cum rezultă din pilda bunului Samarinean, un „han“ care îi primeşte pe toţi, aici şi acum, ca un spital duhovnicesc (această exprimare îi aparţine Sfântului Ioan Gură de Aur). Viaţa creştinului este o trăire concretă şi constă în nevoinţă şi smerire permanentă, având drept scop ultim îndumnezeirea. Din păcate, în vremurile pe care le trăim, toate acestea au fost aduse la un numitor comun cu rutina. Pentru cei mai mulţi, în ziua de astăzi, Creştinismul înseamnă rutină.
Am spus că îndumnezeirea este singurul scop al prezenţei Bisericii în lume şi singurul scop al vieţii creştinului. Drumul spre îndumnezeire este echivalent cu lucrarea de tămăduire şi de curăţire a fiinţei umane. Tocmai de aceea Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre un spital duhovnicesc. Omul intră în acest spital care se numeşte Trupul lui Hristos sau Biserica, unde restabileşte comunicarea directă cu harul lui Dumnezeu.
Aşa cum fiecare spital are în el doctori care redau sănătatea fizică, şi pentru restabilirea sănătăţii duhovniceşti, adică a comunicării cu Dumnezeu, este nevoie de doctori. Iar lucrarea doctorului duhovnicesc este împlinită de părintele duhovnic.
Dimensiunile lucrării unui părinte duhovnic sunt date de spusele Sfântului Apostol Pavel din prima sa Epistolă către Corinteni: Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos5(I Cor. 4, 15 [n.t.]). Aici, Apostolul Pavel vorbeşte despre aceeaşi renaştere în Hristos despre care vorbise Domnul Însuşi cu Nicodim, ucenicul Său de noapte. În Sfânta Evanghelie după Ioan, citim: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu6(Ioan 3, 3 [n.t.].).
Hristos spune că trebuie să ne naştem din nou. Nicodim întreabă dacă omul poate să intre în pântecele mamei sale pentru a se naşte din nou. La rândul său, Apostol Pavel afirmă că omul poate avea mulţi învăţători, dar nu şi părinţi. Aşa cum în viaţa biologică avem un tată şi o mamă, şi în viaţa duhovnicească avem taţi şi mame, pentru că Ortodoxia nu cunoaşte numai Părinţi, ci şi Maici.
Rolul părintelui nu este moralizator, ci duhovnicesc. El trebuie să-i ajute pe oameni ca, prin Evanghelie, să ajungă la Hristos.
Părintele îi poate îndruma pe ceilalţi spre Hristos datorită legăturii pe care o are el însuşi cu Dumnezeu. El este un om duhovnicesc nu pentru că ar fi învăţat, intelectual sau cultivat, ci pentru că are „gândul lui Hristos“ şi este sălaş al Duhului Sfânt. Lucrul acesta înseamnă, mai întâi de toate, că părintele este unit cu Hristos şi că Hristos este prezent, în Duhul Sfânt, în interiorul său, fapt pentru care el poate să-i îndrume şi pe alţii spre Hristos. Dacă omul nu are această experienţă duhovnicească, nu îi este cu putinţă să fie părinte. Trebuie mai întâi ca el însuşi să se vindece de patimi, să îşi concentreze gândul pe rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“ şi să îşi facă inima sălaş al Duhului Sfânt şi al întregii Sfintei Treimi, pentru ca să poată, prin această experienţă personală, să-i îndrume şi pe alţii pe calea mântuirii.
K.I.: Părinte Gheorghe, să vedem acum ce înseamnă să ajungem la Hristos prin Evanghelie.
pr.G.M.: Înseamnă că toate trebuie săvârşite potrivit metodei de mântuire date de Însuşi Hristos.
Părintele este acela care renaşte duhovniceşte sufletele celorlalţi. Din păcate, mulţi au încurcat lucrurile şi au falsificat viaţa noastră duhovnicească. În Ortodoxia autentică, nu avem de-a face cu moralizări, ci cu tămăduirea sufletului, cu o adevărată operaţie pe suflet. Părintele nu este un moralist, ci un duhovnic chirurg. Şi repet, nu educaţia, oricât de profundă ar fi ea, îl ajută pe om să devină părinte – fireşte, nu suntem împotriva ştiinţei de carte, aşa cum nici Sfinţii Părinţi nu sunt împotrivă –, ci harul sfânt. Dacă omul nu este vas al Duhului Sfânt şi dacă harul nu lucrează în inima sa, atunci el nu îi poate ajuta duhovniceşte pe ceilalţi. Tocmai de aceea avem atât de puţini părinţi.
Elementul esenţial al credinţei este capacitatea de receptare a harului. Harul nu este ceva magic, ce se impune de sus. El se dă după puterea omului de a-l primi, adică în funcţie de curăţia inimii sale.
Ca să analizăm puţin problema, s-ar putea spune că omul seamănă cu un vas care are o deschidere în partea superioară, pe unde primeşte apă. Cu cât deschiderea este mai mare, cu atât intră înăuntru mai multă apă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu ploaia harului, care intră în om după cât de mare este deschiderea inimii sale. Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire7(I Cor. 15, 41 [n.t.].), ne spune Sfântul Apostol Pavel în prima sa Epistolă către Corinteni. Părinte adevărat este cel care, prin nevoinţe şi prin pocăinţă, valorifică harisma sau harismele date lui de Duhul Sfânt.
K.I.: Cum putem noi să ne folosim de părinţi?
pr.G.M.: Mai întâi aş vrea să mă refer la Sfântul Vasile cel Mare, întemeietor al tradiţiei patristice şi a vieţii monastice. Scrierile sale ascetice sunt piedestalul vieţii de obşte ortodoxe. Ele circulă acum traduse şi în limba neogreacă, meritând cu adevărat să fie studiate.
Sfântul Vasile cel Mare, după ce s-a întors din Atena, unde a primit învăţătura lumească, a început să plece în călătorii lungi pentru acea epocă, mergând în ţările care acum alcătuiesc Orientul Mijlociu – Siria, Palestina etc. – şi ajungând până în Egipt, unde se afla cel mai mare centru monastic de pe atunci, asemănător Sfântului Munte, ca să se întâlnească cu mari asceţi, de la care să înveţe despre viaţa duhovnicească.
Lucrul acesta înseamnă că nu trebuie să stăm într-un loc şi să aşteptăm să găsim acolo unde suntem părinţi sau maici care să ne ofere ceva pentru mântuirea noastră. Această idee este susţinută şi de Isocrate8(436-338 î. Hr. Orator atenian şi retor, ale cărui scrisori şi pamflete sunt o sursă valoroasă de gândire politică antică [n.t.]. ), unul dintre cei mai mari oratori ai vechii Atene. El îi îndemna pe oameni să nu obosească mergând pe drumuri lungi, ca să-i găsească pe cei de la care să aibă de învăţat. Aşa au procedat şi Părinţii Bisericii, iar noi trebuie să le urmăm exemplul.
Este ca şi cum am căuta un doctor bun. Aşa cum facem astăzi, atunci când avem vreo boală pe care o conştientizăm – cheltuim ce avem şi ce n-avem şi ne ducem departe, până la capătul pământului, ca să găsim doctorul potrivit –, la fel trebuie să procedăm şi în viaţa noastră duhovnicească, ca să găsim părintele duhovnic cel mai bun pentru noi.
Lucrul cel mai tragic în ziua de astăzi este că, în timp ce de sănătatea trupească ne interesăm, de sănătatea sufletului, adică de prezenţa sau absenţa harului sfânt în inima noastră, din păcate, nu ne preocupăm.
K.I.: Din cauza grijilor lumeşti.
pr.G.M.: Aici e problema. Deşi, pe cele trupeşti am putea să le neglijăm, căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie9(Evrei 1, 14 [n.t.].). Cu alte cuvinte, nu putem să ne jucăm cu cele duhovniceşti, ci trebuie să ne căutăm un părinte bun. Aceasta este prioritatea.
Odată ce l-am găsit, trebuie să facem ascultare desăvârşită faţă de el. Aici consider că se face adesea o anumită greşeală, pentru că se pleacă de la premise morale, ca de exemplu să fim oameni buni, să nu spunem minciuni etc. Cu adevărat, şi acestea sunt boli şi trebuie vindecate. Greşeala este, însă, că ne ocupăm de boală şi nu de cauzele ei.
Pentru că pornim de la ideea că părintele este un moralist, nu putem să înţelegem ce înseamnă ascultarea. De obicei, avem impresia că ascultarea înseamnă ca părintele să ne dea anumite porunci în privinţa vieţii noastre de zi cu zi, iar noi să le respectăm. Dar nu este corect! Oare doctorul la care ne ducem pentru a ne vindeca boala trupească ne oferă modele de comportament bun? Nu. El ne dă indicaţii cum să facem să atingem rădăcina problemei, adică sursa bolii. Acelaşi lucru îl face şi părintele duhovnic. El ne dă medicamente prin care să atacăm cauza patimilor noastre. Ascultarea înseamnă aplicarea întocmai a canonului. Părintele ne arată cum să lovim în ură, în invidie, în răutate şi, în general, în pricinile îndepărtării inimii noastre de harul sfânt, şi cum să vindecăm răul din adâncul fiinţei noastre.
K.I.: Care este rolul părintelui în succesiunea apostolică a Bisericii noastre?
pr.G.M.: Biserica trăieşte şi parcurge istoria tocmai pe baza legăturii părinte duhovnic-fiu duhovnicesc. Succesiunea apostolică în Biserică este strâns legată de Sfinţii Părinţi.
Aşadar, lucrarea apostolică nu se opreşte la punerea mâinilor, ci include şi relaţia duhovnic-fiu duhovnicesc. Dacă omul nu se integrează în această tradiţie, chiar dacă ar fi fost hirotonit patriarhul patriarhilor, harul pe care îl ia în interiorul său la hirotonie rămâne nelucrător.
K.I.: Aşadar, este nevoie de părinţi duhovnici şi de fii duhovniceşti.
pr.G.M.: Aceasta este temelia vieţii eclesiastice şi a prezenţei în Istorie a Ortodoxiei.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul