Religio

Cartea:

Cărți

Convorbire cu Stylianos Kementzetzidis, teolog, scriitor

K.I.: Sfinţii Părinţi sunt prelungirea în lume a Evangheliei, pentru că Biserica este atelierul sfinţeniei.
De-a lungul veacurilor, Ortodoxia ne-a oferit o mulţime de mari figuri patristice. Ele nu lipsesc nici în veacul în care trăim, fiind marele dar al lui Dumnezeu pentru noi, cei care trăim în lume şi avem gând lumesc. Domnule Kementzetzidis, să începem cu felul în care l-aţi cunoscut pe părintele Cleopa. Vorbiţi-ne despre impresia pe care v-a făcut-o acest părinte din România.
S.K.: Cât timp am stat la Sfântul Munte, am auzit că monahii români se disting prin virtuţi mai mult decât ceilalţi ortodocşi care trăiesc şi se nevoiesc în acele locuri. Am constatat lucrul acesta eu însumi, văzând o mulţime de părinţi români care îşi împlineau îndatoririle cu o evlavie neobişnuită.
K.I.: Când se întâmpla lucrul acesta?
S.K.: Între anii 1974 şi 1979. Am venit în contact cu românii care trăiesc acolo, pentru că la Sfântul Munte există un schit românesc, închinat Sfântului Ioan Înaintemergătorul147(Schitul Prodromu [n.t.].), dar şi multe chilii unde trăiesc părinţi români, care se disting în mod deosebit prin evlavia lor. Pe mulţi dintre aceştia i-a cunoscut şi părintele Paisie, care spunea despre ei că dovedesc o mare dragoste şi multă credinţă în Dumnezeu.
Astfel, am avut dorinţa de a cunoaşte câţiva sfinţi români, iar Dumnezeu mi-a dat ocazia să-mi împlinesc gândul printr-un călugăr ce a fost să se închine pe la mănăstirile din România (care sunt foarte multe; aş putea spune că acolo este un adevărat Sfânt Munte – Moldova are sute de mănăstiri vechi; chiar şi astăzi, două dintre ele au peste 700 de maici).
K.I.: Lucrul acesta este foarte important.
S.K.: Evlavia poporului român o întrece pe cea a ortodocşilor din toată lumea.
K.I.: Este atât de mare?
S.K.: E ceva nemaiîntâlnit nicăieri. Lucrul acesta este valabil mai ales în cazul oamenilor care trăiesc în Munţii Carpaţi. Acolo, tradiţia monahicească este vie.
K.I.: În România au fost şi mulţi greci. Să nu uităm că Ipsilante a început Revoluţia148(Este vorba despre Revoluţia grecească de la 1821, al cărei semnal de început a fost dat la Iaşi, în curtea bisericii Trei Ierarhi, pe 25 martie 1821, dată care este în prezent Ziua naţională a Greciei [n.L].) de acolo.
S.K.: Sunt mulţi greci… la Iaşi, în Brăila, în Galaţi… În plus, românii au fost foarte influenţaţi de Bizanţ.
K.I.: Legăturile au continuat şi pe vremea Imperiului Otoman?
S.K.: Foarte mulţi domnitori au sprijinit Sfântul Munte, ctitorind acolo şi mănăstiri.
Aşadar, călugărul acesta binecuvântat s-a dus în România şi, într-o lună, a reuşit să înveţe limba. Aşa că ne-a propus să edităm un volum despre Părinţii români, mai vechi şi mai noi. A găsit o carte voluminoasă intitulată Patericul românesc, din care am citit despre mulţi sfinţi. Am auzit şi de cei care se mai aflau încă în viaţă, aşa că am dorit foarte mult să-i cunosc.
Dumnezeu a binevoit şi, în anul 1990, am făcut prima vizită în această ţară, cu binecuvântarea părinţilor şi a Bisericii. Astfel, legăturile cu România s-au strâns. De atunci, m-am învrednicit să merg acolo de 9 ori, de unde am luat diferite materiale duhovniceşti, încercând, în acelaşi timp, să ajut la publicarea de cărţi religioase în limba română, pentru sporirea cunoaşterii în Dumnezeu, fiindcă, după mulţi ani de regim comunist, românii aveau nevoie de aşa ceva.
S-au făcut patru traduceri de carte românească în limba greacă. Printre acestea au fost: Dialoguri duhovniceşti cu Părinţi români, dedicată în cea mai mare parte părintelui Cleopa, Cuvinte duhovniceşti, în întregime a părintelui Cleopa, şi Dialoguri despre erezii, tot a părintelui Cleopa, precum şi alte materiale, publicate în periodice.
K.I.: Părintele Cleopa era un monah învăţat?
S.K.: Din punctul de vedere al oamenilor lumeşti, nu era deloc învăţat, pentru că nu a mers la şcoală. Însă avea ştiinţa desăvârşită a lui Dumnezeu.
K.I.: Desigur. Alături de el mai este şi părintele D. Stăniloae.
S.K.: Da. A adormit şi el în Domnul. Era un părinte învăţat.
K.I.: Profesor universitar.
S.K.: Aşa este. Părintele Cleopa a fost duhovnic al multor mănăstiri şi al multor clerici din ţara aceasta – un far luminos de înţelepciune, de sfinţenie şi de mărturisire sfântă, în lumea modernă în care trăim.
Vă voi povesti câte ceva din ce am auzit pe vremea când mă aflam acolo.
K.I.: În ce parte a României este locul acela?
S.K.: În regiunea Moldovei. Nu pot să nu amintesc aici Mănăstirea lui Paisie Velicicovski, ce avea 1000 de călugări şi adăpostea o tipografie şi alte lucruri minunate. Este o regiune cu foarte multe mănăstiri de călugări şi de maici.
K.I.: E departe de Bucureşti?
S.K.: Da. Aproximativ la 4 ore distanţă. Regiunea se numeşte Sihăstria, pentru că în vremurile de demult acolo au vieţuit sihaştri. Acum, la Sihăstria sunt aproximativ 100 de călugări. Părintele Cleopa a renunţat la a fi egumen al mănăstirii, ca să se dedice întru totul lucrării sale de spovedire şi de povăţuire a poporului, pentru că zilnic veneau la el sute de oameni, zeci de autocare din toată România, ca să asculte fie şi un cuvânt al său. Stătea până la douăsprezece-unu noaptea, primind nesfârşite grupuri de oameni. Ceea ce se petrecea la Sfântul Munte cu părintele Paisie avea loc – la o scară mult mai mare – într-o mănăstire din România, acolo unde vieţuia părintele Cleopa. Pentru că în România sunt 18 milioane de ortodocşi, iar asemenea oameni sunt foarte puţini, părintele Cleopa atrăgea interesul întregii ţări.
Din câte am auzit, se trăgea dintr-o familie cu mulţi copii. Să fi fost vreo zece vlăstare, dintre care şapte au ajuns clerici, călugări, ieromonahi, pentru ca, în cele din urmă, chiar şi mama lor să se călugărească. Când s-a dus la mănăstirea care se numeşte Sihăstria, părintele duhovnic de acolo nu l-a primit. Deşi era iarnă, l-au lăsat afară, spunându-i: „Nu eşti bun de călugărie“. A rămas la poarta mănăstirii trei zile şi trei nopţi, timp în care se ruga şi încerca să vorbească cu călugării, dar aceştia nu îl băgau în seamă. A treia zi i-au deschis şi l-au primit înăuntru, zicându-i: „Hai la noi, dar să ştii că aici viaţa e grea. Este nevoie de lepădare de sine, de ascultare desăvârşită şi, în plus, nu trebuie să vorbeşti cu fratele tău – avea un frate la acea mănăstire – timp de un an, oriunde v-aţi întâlni“. A primit toate condiţiile, după care i s-a spus: „Ascultarea ta este să paşti oile“. Şi, cu adevărat, şi-a împlinit ascultarea cu multă râvnă, rugându-se, şi citind – am putea spune – cartea lui Dumnezeu din natură, având grijă de conştiinţă, slăvindu-L pe Dumnezeu şi studiind Sfânta Scriptură.
Astfel îşi petrecea timpul. După ce a trecut anul şi s-a întâlnit cu fratele său, tot nu şi-au vorbit. În câţiva ani, a devenit foarte înţelept. Cunoştea Scriptura şi multe scrieri ale Sfinţilor Părinţi pe de rost, ajungând la înălţimile sfinţeniei. Egumenul de atunci al mănăstirii era un om plin de har, care şi-a cunoscut dinainte sfârşitul. Dumnezeu i-a dat de ştire că ciobanul Cleopa era vrednic de a fi noul egumen.
Vestea aceasta i-a nemulţumit pe călugări. Dar şi-au spus: „Să nu-l întristăm pe părintele nostru. După ce va muri, vom îndrepta noi lucrurile. Doar n-o să îngăduim să ne conducă un cioban pe noi, care suntem învăţaţi şi ne aflăm de atâţia ani aici…“ Considerau că un asemenea lucru este umilitor şi că stareţul se înşelase.
K.I.: Nu aveau smerenie.
S.K.: Ba aveau. Însă câteodată mai ies la suprafaţă şi cele lumeşti. Omul vechi încă mai trăieşte. Uneori, vedem lucrurile cu raţiunea, care nu este întotdeauna exactă în judecata ei.
După puţin timp, stareţul i-a chemat şi le-a spus: „Pregătiţi-vă, luaţi ripidele şi hai să mergem în pădure, ca să-l aducem pe părintele nostru duhovnic“. Părinţii au acceptat – erau cam 100 – şi s-au dus în pădure. La un moment dat, părintele Cleopa i-a văzut venind, fără să ştie ce se întâmpla. Iar ei i-au spus: „Domnul te cheamă ca să fii păstorul obştii noastre“. Atunci, el a căzut la pământ şi a început să plângă, cerând să fie izbăvit de această slujire, pentru că se considera nevrednic de ea. „Mai bine ar fi să se deschidă pământul şi să mă înghită“, spunea părintele Cleopa, dar stareţul i-a răspuns: „Dacă nu te supui chemării şi nu vei împlini voia lui Dumnezeu, vei fi străin de mântuire şi vei rămâne în afara binecuvântării lui Hristos“. Atunci, el s-a supus şi a urmat convoiul până la mănăstire.
Au intrat cu toţii în biserică, s-a făcut slujba de înscăunare, i s-a dat toiagul, după care i s-a spus: „Şi acum, rosteşte un cuvânt de învăţătură către turma ta“. În timpul acesta, părinţii – o parte dintre ei – au cârtit cu gândul împotriva părintelui Cleopa: „Necioplitul ăsta…“, şi aşa şi pe dincolo…, fără să îşi împartă gândurile cu ceilalţi.
K.I.: Comentau în sinea lor…
S.K.: Da. Iar părintele, timp de câteva ore, le-a vorbit celor de faţă despre Sfinţii Părinţi, despre Scripturi şi despre atâtea alte lucruri minunate. I-a surprins pe toţi şi le-a scos la iveală gândurile ascunse.
K.I.: Avea harismă…
S.K.: Desigur. Fiecare dintre cei care greşiseră cu gândul faţă de el s-a apropiat şi i-a făcut metanie, mărturisindu-i: „Părinte, iartă-mă, pentru că am gândit aşa şi aşa despre sfinţia ta“.
Astfel a devenit părintele Cleopa stareţul mănăstirii, care, de atunci, a început să înflorească. Cu câţiva ani înainte de a adormi în Domnul, a renunţat la slujirea de stareţ, pentru a se putea dedica netulburat lucrării de spovedire şi de îndrumare a sufletelor.
K.I.: Ceea ce ne povestiţi, domnule Kementzetzidis, este deosebit de frumos. Mi-aţi umplut sufletul de bucurie. Iată că evenimentele apostolice se petrec şi în zilele noastre. Au luat un cioban şi l-au făcut egumen – păstor al oilor raţionale. Spuneţi-ne câteva din cuvintele sale de învăţătură.
S.K.: Să vă spun mai întâi ceva legat de părintele Paisie, ca să nu uit, şi după aceea revin.
Părintele Cleopa dorea foarte mult să ajungă să se închine la locurile sfinte din Ierusalim şi din Sfântul Munte. Şi, cu adevărat, Dumnezeu a binevoit şi, în anul 1977, gândul său s-a împlinit. Când a sosit la Sfântul Munte, a mers pe la câteva mănăstiri, ca un pelerin smerit şi simplu, şi s-a întâlnit în cele din urmă şi cu părintele Paisie.
Părintele Cleopa vorbea româneşte, iar părintele Paisie auzea în greceşte. Părintele Paisie vorbea în greceşte, iar părintele Cleopa auzea româneşte.
K.I.: Lucrul acesta îmi aduce aminte de Cincizecime.
S.K.: Au vorbit destul de mult timp. Se înţelegeau fără nici o problemă şi s-au despărţit cu dragoste şi bucurie. Am aflat această întâmplare de la un episcop care cunoştea foarte bine episodul întâlnirii dintre cei doi. Părintele era foarte înţelept. Îl avem înregistrat chiar pe bandă video.
Vă voi prezenta ceva ce ne-a spus a doua oară când am mers să-l vedem. La un moment dat, a avut loc întâlnirea tuturor ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, la care au participat şi mulţi factori de decizie, adică miniştri etc. I-au dat cuvântul şi părintelui Cleopa, pentru că era foarte respectat de toţi.
De faţă cu guvernanţii, cu Patriarhul şi cu episcopii, a spus: „Pentru că mi-aţi dat toiagul, o să vă lovesc fără milă“.
Era vorba despre cum s-ar putea reuşi renaşterea duhovnicească în locurile acelea. Cum să-şi regăsească monahismul strălucirea de odinioară. Iată ce le-a spus părintele: „Cunoaşteţi cu toţii că am fost cioban vreme de zece ani încheiaţi şi ştiu cum se face caşul adevărat – trebuie să aibă cuib bun. Iar cuibul bun sunt părinţii duhovnici, fără de care nu se pot forma nici creştini, nici călugări. Regimul comunist a îndepărtat din mănăstire pentru totdeauna 10.000 de călugări şi clerici şi i-a lăsat numai pe cei de peste 60 de ani. Astăzi avem prin mănăstiri numai tineri – adică oameni fără experienţă – şi foarte bătrâni. Dacă nu punem umărul să formăm îndrumători duhovniceşti, nu se poate să reuşim renaşterea spirituală a poporului şi a monahismului nostru“. După ce le-a spus cele necesare, în limba mărturisirii, a adevărului şi a îndrăznelii, a oferit îndrumările duhovniceşti corespunzătoare, care au fost luate în considerare, pentru că părintele Cleopa era conştiinţa poporului român contemporan.
Părintele Cleopa a fost un far luminos şi un duhovnic sfinţit, lucru care se vede şi din prigoana pe care a suferit-o din partea regimului. Timp de 10 ani, s-a ascuns în Munţii Carpaţi, unde era apărat de harul lui Dumnezeu, căci a supravieţuit vremii reci şi tuturor încercărilor. Nu aprindea focul, ca să nu fie reperat. Animalele sălbatice ascultau de el şi îl însoţeau. Şederea sa în munţi a adus în conştiinţa credincioşilor un adevărat mărturisitor contemporan, aşa cum de altfel şi era.
K.I.: Această povestire ne aminteşte de marii asceţi din pustie.
S.K.: Aşa este.
Odată, când ne-am dus la el şi i-am lăsat mai multe lucruşoare trimise cu dragoste de credincioşii din Grecia şi de prin alte părţi – cruciuliţe, icoane etc. –, ne-a spus plângând: „Plâng de bucurie că e pentru prima oară când pot să ofer credincioşilor de aici icoane şi cruciuliţe, care o să-i bucure, iar eu mă bucur când mă gândesc cât de bucuroşi or să fie ei“. L-am întrebat: „Nu le transmiteţi vreun cuvânt celor care v-au trimis aceste daruri?“ Iar el a răspuns: „Mânca-i-ar Raiul“.
K.I.: Extraordinar.
S.K.: Adică să-i câştige împărăţia lui Dumnezeu.
Să vă mai spun ceva ce mi-am amintit acum şi care are legătură cu părintele Cleopa, dar şi cu un alt om sfinţit, despre care nu cunoaştem nimic.
Într-o zi, un pustnic de prin alte părţi s-a hotărât să se ducă la părintele Cleopa să-i ceară sfatul. Nu se odihnea acolo unde trăia. Era încercat de ispită. Pe drum – printr-o pădure – a întâlnit un alt pustnic cu haine foarte vechi, cu capul plecat şi cu ochii şiroindu-i de lacrimi. Pustnicul acela i-a spus: „Bună ziua“ şi i-a rostit numele. „Te duci la părintele Cleopa să-i spui că nu-ţi poţi afla odihna. Părintele Cleopa nu este acolo. Eu mă duc la mănăstire şi mă întâlnesc cu el fără să mă vadă fraţii. Întoarce-te înapoi, roagă-te şi gândurile vor dispărea“. Călugărul acela a rămas uluit. „Motivul pentru care ne-am întâlnit aici nu este altul decât acela să-mi aduci hârtie, toc şi cerneală“. „Şi unde să găsesc eu din acestea?“ „Aşa a hotărât Dumnezeu. Când vei vrea să vii din nou, ne vom întâlni iarăşi“.
Călugărul a rămas mut de uimire. Şi-a luat rămas bun, s-a întors înapoi, dar, după şase luni, iar i-au venit gânduri şi a hotărât să se ducă din nou la părintele Cleopa. În timp ce cobora de la mănăstire, şi-a amintit de ceea ce vorbise cu pustnicul acela. S-a dus în satul de lângă mănăstire şi a luat hârtie şi toate cele trebuincioase, pentru cazul în care avea să se întâlnească din nou cu el.
Şi, cu adevărat, pustnicul îl aştepta într-un anumit loc. Când l-a văzut că vine, l-a salutat pe el şi i-a mulţumit, iar el l-a întrebat: „Cine sunteţi?“ Şi pustnicul i-a răspuns: „O să-ţi spun povestea mea, pentru că de asta ai şi venit. Vreau să aştern pe hârtie câteva lucruri pe care le porunceşte Dumnezeu. Care sunt vremurile în care trăim? Deschide Evanghelia, căci faptele Apocalipsei se apropie. Trăim acele vremuri“. I-a arătat un fragment dintr-un capitol. „Dumneavoastră ce sunteţi?“ „Fiul meu, eu sunt episcop. M-au făcut episcop cu forţa, iar eu nu-mi aflam liniştea, căci mă atrăgea foarte mult pustia. După o sfântă Liturghie, mi-am scos omoforul, l-am lăsat pe sfânta Masă, am scris un bileţel şi apoi am dispărut. După ce am mers 400 de kilometri pe jos, înspre Carpaţi, am găsit o mănăstire, unde m-am rugat să mă primească şi pe mine. M-au primit şi mi-au spus: «O să fii cioban». Şi, cu adevărat, timp de câţiva ani am fost cioban şi m-am rugat fără încetare la Dumnezeu, împlinindu-mi cu credinţă ascultarea.
Într-o seară, după ce m-am întors din pădure, părintele stareţ mi-a spus: «Pregăteşte-te să te facem călugăr». Însă eu eram deja călugăr şi mi-am zis că nu trebuia să se afle lucrul acesta, aşa că m-am luat şi m-am dus din mănăstire pe ascuns. De atunci, au trecut ceva mai bine de douăzeci de ani. Acum trăiesc în munţii Carpaţi, singur, cu Dumnezeu şi cu fiarele sălbatice – urşii şi lupii, care ascultă de mine şi mă apără“.
Călugărul l-a întrebat: „Cum putem să avem o viaţă duhovnicească?“, iar el a răspuns că sunt 12 trepte ale vieţii duhovniceşti. Şi a continuat: „Cei care consumă carne nu pot să ajungă pe culmile înduhovnicirii“. I-a spus toate câte se cuveneau, după care a mai adăugat: „Există şi oameni care, atunci când sunt acoperiţi de har, pot să trăiască fără să mănânce absolut nimic. Se hrănesc o dată pe săptămână cu sfânta Împărtăşanie. Unii ca aceştia nu au nici o grijă în privinţa frigului (în regiunea aceea, temperatura scade până la minus 40 de grade), nici a căldurii. Ei trăiesc în Rai. Dar până aici se ajunge foarte greu şi nu multora li se dă harul acesta“.
K.I.: Aceştia sunt îngerii care trăiesc pe pământ.
S.K.: Clericul acesta necunoscut i-a dezvăluit multe lucruri. I-a mai spus: „Animalele sălbatice mă însoţesc până la poarta mănăstirii; intru înăuntru, mă împărtăşesc, stau de vorbă cu părintele Cleopa şi, când plec de acolo, animalele sălbatice mă iau iar în primire şi mă duc înapoi“. Semnale ale existenţei acestui pustnic au existat până în anii 1950-1951. După aceea, s-au pierdut. A adormit în Domnul.
K.I.: A rămas necunoscut?
S.K.: Da. Este un sfânt necunoscut. Îl ştia numai părintele Cleopa.
K.I.: Această povestire îmi aduce aminte de fiarele sălbatice, de cum erau duşi sfinţii pe aripile vântului… Îmi dau seama că regiunea aceea este o pustie contemporană, plină de lucruri minunate.
S.K.: Să vă mai spun un lucru pe care mi l-am amintit. Au venit nişte teologi din Statele Unite şi l-au vizitat pe părintele Cleopa, datorită faimei de care se bucura, şi i-au admirat înţelepciunea. L-au întrebat: „Câţi teologi are România?“ El le-a răspuns imediat: „Două milioane“. Teologii aceia au rămas surprinşi: „Unde îi ţineţi pe cei două milioane de teologi?“ Iar el le-a spus: „Toţi oamenii din Munţii Carpaţi sunt teologi, pentru că ştiu să se roage şi stau la slujbe câte 4-5 ore fără să aibă scaune, ca şi cum ar fi călugări. Ştiu să se mărturisească, să postească ca nişte pustnici, au conştiinţă ortodoxă şi se luptă ca să stea cu cinste dinaintea lui Dumnezeu. Aceştia sunt teologi, nu cei care studiază pe la şcolile contemporane“.
K.I.: Frumos spus. Foarte frumos spus…

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul