Religio

Cartea:

Cărți

Convorbire cu Stylianos Papadopoulos, profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena, scriitor

K.I.: Beneficiem în continuare de o mărturie destul de scurtă, dar importantă, legată de părintele Sofronie de la Essex, din partea profesorului universitar Stylianos Papadopoulos.
S.P.: Părinţii Iacov şi Porfirie, despre care am vorbit anterior, nu au fost teologi în sensul restrâns al cuvântului, şi nu au încercat să se manifeste ca atare. Adică nu ofereau răspunsuri care să rămână în analele Bisericii Ortodoxe. Ei spuneau lucruri simple, rezultate din propriile lor experienţe şi bazate pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi.
Există, însă, o categorie de părinţi care simt nevoia ca în urma lor să lase pentru oameni texte de referinţă. Printre aceştia a fost şi părintele Sofronie, care a muncit, a gândit, a studiat, s-a rugat lui Dumnezeu şi a formulat în scris răspunsuri la diferite întrebări.
K.I.: Şi părintele Sofronie vorbeşte despre experienţa luminii necreate.
S.P.: Aşa este.
Din câte l-am cunoscut – şi cred că am dreptate –, pot să spun că era un bărbat sfânt, care avea harisma teologhisirii.
Părintele Sofronie era un om plin de har, o persoană sfântă, harismatică, fapt care se vede pe chipul său şi este demonstrat de felul cum îi îndruma pe oameni şi cum se ruga.
K.I.: Am impresia că ultima sa carte, intitulată L-am văzut pe Dumnezeu aşa cum este, constituie una din cele mai cutremurătoare lucrări ale secolului XX.
S.P.: Nu pot judeca cu uşurinţă textele inspirate de Duhul Sfânt. Pot doar să spun, cu smerenie, că această carte nu ar fi existat dacă nu era alcătuită prin puterea Duhului Sfânt.
K.I.: Aceasta spune totul.
Redăm în continuare un fragment din cartea Îl vom vedea pe Dumnezeu precum este, scrisă de părintele Sofronie, în care vorbeşte despre lumina necreată:
„Lumina Împărăţiei cereşti văzută pe Tabor sau pe drumul Damascului ori în alte împrejurări atrage spre sine, dar se vede în chip neajuns, depăşind la infinit vrednicia noastră, mai bine zis nevrednicia noastră. Rugăciunea ţâşnită din această sfântă durere lansează duhul omului în altă lume; această lume pământească este uitată şi însuşi trupul nu se mai simte. Părinţii numeau această stare «iadul pocăinţei», care ne aseamănă cu Hristos, pogorându-Se în «iadul Iubirii». Oricât de greu ar fi acest «chin adamic», oricât de mare ar fi această suferinţă, lângă ea este prezentă bucuria chemării lui Dumnezeu şi lumina unei vieţi noi.
Mie mi-a fost dat să trăiesc câteva genuri de lumină şi de lumini: «lumina» inspiraţiei artistice, provocată de frumuseţea lumii văzute; «lumina» contemplaţiei filosofice, care trece în experienţa mistică; vom introduce aici şi «lumina» cunoaşterii ştiinţifice, care are întotdeauna şi inevitabil o valoare relativă; am fost ispitit de apariţiile luminoase aduse de duhurile vrăjmaşe. Dar, deja, în vârsta matură, când m-am întors la Hristos, ca la un Dumnezeu desăvârşit, mi-a strălucit Lumina cea fără de început. Această minunată Lumină, în măsura în care după bunăvoinţa de Sus mi-a fost dat s-o cunosc, le-a întunecat pe toate celelalte, întocmai cum soarele ce răsare nu permite să se vadă nici chiar stelele cele mai luminoase.
Faptul Întrupării lui Dumnezeu ocupă un loc central în istoria omenirii, de la crearea lumii. Acest eveniment a răsturnat toate încercările omeneşti de a cunoaşte Începutul Cel fără de început prin eforturi venind de jos, chiar dacă aceste eforturi par uneori geniale.
Dar nici acum nu pot povesti acel profund proces care se petrece înlăuntrul meu. Nu pot găsi numele acelei puteri care în chip reţinut, dar activ, îmi vindeca mintea şi inima. În locul cel mai intim al inimii se înălţa ceva tainic, totuşi ceva cunoscut din frageda mea copilărie. Creşterea aceasta era aparte: când primea o formă lentă dintr-un proces anevoios, când izbucnea…
Noi coborâm, în actul osândirii de sine, în prăpăstii întunecoase, pentru ca în momentul când, întru Hristos şi prin El, ni se deschide chipul cel mai înainte de veci al Omului în mintea creatoare a lui Dumnezeu, să începem să sesizăm bezna întunecării noastre. După cum fulgerul care scânteiază în noapte face întunericul mai nepătruns, tot astfel, ivindu-se noua lumină a Dumnezeirii, prin contrast, ne face să vedem întunericul din lăuntrul nostru asemenea unei mase dense de murdărie respingătoare. Această vedere generează înlăuntrul nostru o mare durere, care loveşte fiinţa noastră în toate planurile. Suferinţa duhului nostru în acest timp trece peste limitele temporale: ea depăşeşte oricare durere fizică. Ne afundăm în întregime în râurile lacrimilor. Fiind robi ai patimilor, noi ne vedem deodată rupţi de la Dumnezeu, a Cărui săgeată a iubirii ne-a rănit pe noi. Din adâncuri strigăm către El (Ps. 129, 1).
Aşa se zămisleşte în noi pocăinţa. La început, ea este însoţită de o profundă tristeţe; apoi, schimbându-se în intensitatea încordării şi în formele sale, căinţa rămâne cu noi nedespărţită. Pocăinţa pe pământ nu are sfârşit, căci sfârşitul său ar însemna o deplină îndumnezeire a noastră, printr-o desăvârşită asemănare cu Hristos cel înălţat.
Elanul de pocăinţă, din timp în timp, devine atotmistuitor. În minte şi în inimă nu există nimic decât conştiinţa plină de suferinţă: «Eu sunt prizonierul răului întuneric». Şi iată, într-un chip neprevăzut, în temniţa sufletului, pătrunde Lumina Soarelui necreat, acea Lumină care umple toate dimensiunile cosmice. Ea umple cu dragoste mintea şi inima noastră. Noi o vedem şi petrecem în ea; totuşi, nu suntem încă în stare să credem în această minune a Bunătăţii Părintelui nostru.
Această Lumină care este inerentă Părintelui Luminilor (Iacob 1, 17) ne renaşte şi chiar ne creează din nou pe noi; schimbă radical direcţia atenţiei noastre: mai înainte, ea era atrasă de pământ şi de alte lucruri trecătoare, vremelnice. Sub acţiunea harului, atenţia se cuprinde înlăuntru şi, de acolo, răsare în sfera duhovnicească nevăzută şi veşnică (II Cor. IV, 18). Ceea ce mai înainte ne părea nouă important şi chiar fundamental devine neînsemnat pentru duhul nostru; bogăţia, puterea şi slava pământească şi toate cele asemenea lor îşi pierd atracţia. Chiar ştiinţa care nu ne dă nouă cunoaşterea esenţială, adică cea despre Dumnezeu; tot astfel, şi speculaţiile filosofice lipsite de viaţă autentică rămân nişte valori trecătoare.
Când Lumina cea neatinsă după esenţă şi nenumită ne cuprinde din afară şi pătrunde înlăuntrul sufletului nostru, atunci şi noi devenim nişte fiinţe în afară de vreme. Lumina aceasta care este de la Dumnezeu este Lumina iubirii şi a cunoaşterii; dar un tip de lumină şi cunoaştere cu totul deosebite. Amândouă se revarsă una într-alta şi, în fond, sunt una în veşnicie. Iubirea atrage cu atâta putere, încât pentru nimic în lume duhul nostru nu-şi opreşte luarea-aminte despre ceea ce se petrece cu noi, deşi el trăieşte în chiar această «petrecere». Nu există mişcare spre sine însuşi a duhului. În avântul său, el este încordat de a simţi ceea ce nu se poate simţi, să îmbrăţişeze pe Cel neîncăput, să-L ajungă pe cel neajuns; să fie numai în El şi să nu mai vadă nimic altceva.
Domnul mi-a dat harul de a înţelege starea disperată a păcătoşeniei mele; şi chiar mai mult decât atât: sfânta ură faţă de păcatul meu, adică faţă de mine însumi, care sunt una cu păcatul meu, a cărui miasmă este asemenea gazelor otrăvitoare. A te tămădui prin propriile sforţări este cu neputinţă. Fiind cuprins de o totală disperare de starea în care eşti, unica scăpare care rămâne este de a te arunca în braţele lui Dumnezeu cu o nădejde fără de nădejde. Acest salt poate fi definitiv, fără întoarcere; mi-e frică să mă întorc; n-am nici putere să mă împotrivesc păcatului, să-mi menţin nepătată viaţa cea nouă…
Apariţiile Luminii Necreate sunt mult mai rare decât cred unii. În elanul pocăinţei, mulţi asceţi s-au învrednicit de acest dar, fără să îndrăznească să se oprească cu mintea asupra lui ca să-şi dea seama cu adevărat: «Cine este acesta?» Ei se mulţumesc cu acţiunea Luminii asupra sufletului şi duhului lor: împăcarea cu Dumnezeu, mângâierea nepreţuită, simţirea veşniciei, înfrângerea morţii.
Acum vreau să vorbesc despre ceea ce Domnul mi-a dăruit, după întoarcerea mea la El, la o vârstă matură, când cercetările se legau cu o profundă rugăciune de pocăinţă. La începutul acestei perioade, Lumina se arăta mai repede decât focul care mă ardea, şi deasupra trupului meu şi înlăuntrul sufletului, ca ceva ce eu primeam, în timpul acestei arderi, ca ceva străin lui Dumnezeu. Eu atunci nu ştiam nimic şi nu înţelegeam ce se petrece cu mine. Gândul meu nu se ducea la cercetarea naturii Focului şi Luminii. Sufeream în pocăinţa mea cu toata fiinţa mea, dar ştiam că am înviat cu duhul.
La începutul anilor ’30, când eram deja diacon, timp de două săptămâni bunăvoirea lui Dumnezeu a fost cu mine. Seara, când soarele era gata să apună şi să se ascundă după munţii Olimpului, mă aşezam într-un balcon în apropierea chiliei mele, cu faţa la luminătorul care apunea. În acele zile am văzut lumina de seară a soarelui şi totodată o altă Lumină care mă înconjura cu gingăşie şi care pătrundea în inima mea liniştită, într-un mod de nespus, dându-mi să încerc compătimirea şi iubirea de oameni, care se purtau cu mine aspru. Totodată, simţeam şi o oarecare compătimire nedureroasă pentru făptură în general. După apusul soarelui intram în camera mea, ca de obicei, pentru ca să-mi fac pravila pregătitoare pentru Sfânta Liturghie de a doua zi şi lumina nu mă părăsea în tot timpul rugăciunii.
Mai înainte, lumina naturală mi se părea imaterială, dar mai târziu, după contemplarea Luminii Necreate a lui Dumnezeu, lumina naturală a devenit pentru mine grosolană, uneori agresivă. Ea luminează natura pământească, dar nu dă prin ea însăşi duhului nostru pătrunderea în taina Fiinţei Divine. În mod contrar, Lumina divină aduce mai întâi de toate o revelaţie asupra Împărăţiei Tatălui Ceresc.
Dar când a apărut Lumina necreată, în credinţa duhului meu că sunt în faţa morţii, atunci tot ce mai înainte murea în mine s-a ridicat cu mine prin acţiunea acestei Lumini. Şi întunericul morţii care mă speria, şi apăsătoarea scârbă de mine însumi pentru păcatul care era în mine, şi pe care îl simţeam ca o rupere de Dumnezeul iubirii, şi amara deznădejde şi revoltă contra existenţei în general, aşa cum ea se reflecta mai înainte în conştiinţa mea, toate acestea erau renăscute prin puterea pocăinţei şi transfigurate în mod radical, devenind o chenoză asemănătoare celei a lui Hristos“98.(După cartea Arhimandritului Sofronie Vom vedea pe Dumnezeu precum este, în traducerea ieromonahului Rafail Noica, Editura Sophia, 2005 [n.t.].)

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul