Religio

Cartea:

Cărți

CONVORBIRI DE ÎNCHEIERE

Preotul. Eu m-am pregătit cu totul de plecare, însă am simţit o dorinţă puternică să mai trec pe la D-voastră, ca să vă mulţumesc pentru poveţele îndrumătoare, care mi-au descoperit mie miezul vieţii duhovniceşti dinlăuntru şi să vă cer să vă rugaţi pentru mine şi să-mi daţi binecuvântarea Dv. pentru plecare şi poate să mai aud povaţa D-voastră cea de pe urmă, sfatul şi îndrumarea cum să păzesc eu, cel slab şi neîncercat în mintea, în inima şi în viaţa mea, învăţăturile ce le-am primit de la D-voastră. Eu mă tem că în viaţa lumească complicată şi plină de deşertăciune, e uşor şi degrabă voi pierde totul ce am reuşit să agonisesc aici, la Sf. Dv. Mănăstire.
Monahul. Îmi pare foarte bine că vă văd încă o dată. Nu vă tulburaţi, şi nu slăbiţi cu Duhul. Nădăjduiţi spre Domnul. El nu vă va părăsi şi vă va ajuta, nu numai să păstraţi, ci să şi creşteţi şi să înmulţiţi cele bune, pe care vi le-a dat mănăstirea noastră.
Din partea D-voastră îngrijiţi-vă să păstraţi acel duh de râvnă după Dumnezeu, acea ardere a inimii pe care o simţiţi acum în D-voastră.
Preotul. Eu aş fi foarte fericit să păstrez în mine această ardere a Duhului după Dumnezeu, însă mă tem că nu voi reuşi. Ce să fac ca să nu o pierd?
Monahul. Râvna după Dumnezeu se naşte în noi, în simţământul pocăinţii care e aprins în noi de harul lui Dumnezeu pentru duhul înfrânt şi făgăduinţa de a lucra voia lui Dumnezeu; ea este puterea spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu şi numai ea singură e în stare să ia asupra ei, toată povara aceasta. Duhul de râvnă este unica putere mântuitoare pentru noi. Unde este el, acolo e sârguinţă, griji, stăruinţă, voinţă pentru faptele cele plăcute lui Dumnezeu. Unde nu este el, acolo totul încetează şi cade: n-are duhul viaţă el se răceşte, moare. Poate fi acolo şi lucrarea faptelor celor bune, însă ele vor fi bune numai după formă, iar nu după putere şi duh. Aceasta este acel foc care a venit să-l arunce pe pământ pe Domnul nostru Iisus Hristos (Luc. 12, 49). Apostolul porunceşte să nu stingem duhul (1, Tes. 5, 18). La Sfinţii Părinţi acest lucru se numeşte felurit: cântare, oferire, osârdie, sârguinţă, căldura duhului şi ardere şi pur şi simplu râvnă1(Ep. Teofan, Calea spre Mântuire, ed. 7-a, pag. 204.) .
Ca să păstrăm în noi acest duh al râvnei după Dumnezeu, trebuie neapărat să ne întoarcem viaţa cea de dinafară spre cea dinlăuntru, să pătrundem în noi înşine, să ne mutăm conştiinţa din domeniul raţiunii în domeniul duhului, din cap în inimă şi să ne întărim bine acolo. Acesta este punctul de plecare, de început, al trecerii spre o viaţă duhovnicească dreaptă. Pentru a descoperi această lege a vieţii celei duhovniceşti şi a o lămuri din toate punctele de vedere, au şi fost închinate toate convorbirile noastre anterioare2(Vezi mai ales paginile…precum şi altele din această carte.).
Numai pe lângă această petrecere neîncetată înlăuntru se poate păstra în sine o necurmată ardere a duhului şi o râvnă după Dumnezeu. „Râvna, scrie Sfântul Teofan, trebuie păstrată pe aceeaşi cale pe care s-a născut, iar ea s-a născut printr-o schimbare lăuntrică a inimii, sub lucrarea cea nevăzută a harului lui Dumnezeu“3(Calea spre Mântuire, pag. 205.).
Învăţătura despre mutarea conştiinţei, din domeniul minţii în domeniul duhului şi din cap în inimă, e cu totul străină conştiinţei ştiinţifice contemporane. „Oamenii minţii (cei învăţaţi), scrie Episcopul Teofan într-una din scrisorile sale, trăiesc numai în cap. Trăiesc în cap şi suferă de o neîncetată învolburare, nu lasă atenţia să stea numai într-un loc. Nici mintea, până când ea e în cap, nu poate sta şi într-un singur gând despre Dumnezeu. Până când ea e în cap, tot fuge şi fuge. Pe acest temei, celor ce doresc să se statornicească într-un singur gând despre Dumnezeu, li se porunceşte să părăsească capul şi să se coboare cu mintea lor în inimă şi să stea acolo cu atenţia fără ieşire. Numai atunci când mintea se va uni cu inima, se poate aştepta o reuşită în aducerea aminte de Dumnezeu. Binevoiţi a vă propune drept realizarea acestui lucru şi începeţi a vă mişca spre această ţintă. Să nu socotiţi că acest lucru este peste măsura puterilor, dar nici să nu gândiţi că e aşa de uşor, că e de ajuns numai să vrei şi s-a şi făcut“.
„Mintea de îndată ce capătă libertatea, începe în aceeaşi clipă să rătăcească şi să vagabondeze prin lume. Trebuie s-o obişnuim să stea acasă şi nu numai să stea acasă, ci să stea fără de ieşire înaintea lui Dumnezeu. Iată că dacă veţi reuşi acest lucru, apoi aducerea aminte de Dumnezeu se va afla înrădăcinată în mintea şi în inima D-voastră. D-voastră veţi începe a umbla, fără nici o abatere, în prezenţa lui Dumnezeu, cu o evlavie cuvenită, veţi păşi într-o atmosferă duhovnicească, unde vă va fi uşor să şi respiraţi şi să zburaţi.“ Iar înainte de a te păzi, ca să stai în inimă, trebuie să te aşezi acolo. D-voastră în cea mai mare parte trăiţi în cap, iar în inimă vă statorniciţi numai atunci când lucrarea din cap va stârni vreo simţire oarecare. Însă trebuie dimpotrivă să fii în inimă fără de ieşire, iar capul să-l părăseşti cu totul dacă va fi nevoie; în urma cerinţelor vieţii celei duhovniceşti, să lucrezi şi cu mintea, apoi las-o să lucreze, şezând în inimă.
Aşa scrie Episcopul Teofan despre neapărata trebuinţă pentru viaţa cea duhovnicească, ca într-un centru al vieţii duhovniceşti, dar nu numai al celei raţionale. La fel scrie şi Episcopul Ignatie Breanceaninov, după cum se vede acest lucru în convorbirile noastre anterioare. Acelaşi lucru îl spune şi un vechi părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului. Iată cuvintele lui proprii despre petrecerea înlăuntru şi despre legătura dintre minte şi inimă.
„Mintea se numeşte şi activitatea minţii, care constă în gânduri şi înţelesuri; mintea este şi puterea care le produce pe acestea, denumite în Scriptură încă şi inimă. După această putere a minţii, cea mai de seamă dintre puterile noastre, sufletul din noi este cugetător“1(Despre rugăciunea şi curăţia inimii, Filocalia, Ed. 2, vol. 5, pag. 301.).
Unii zic că mai facem rău, silindu-ne să închidem mintea înlăuntrul trupului; căci zic, e mult mai de trebuinţă şi de folos s-o extindem în fel şi chip în afară de trup: Frate! Nu auzi ce spune Apostolul, că trupurile noastre sunt Biserica Duhului Sfânt ce locuieşte întru noi (I Cor. 3, 18), după cum şi Domnul zice: mă voi sălăşlui întru ei şi voi umbla şi le voi fi lor Dumnezeu (2 Cor. 6, 16)? Poate că cineva din cei ce au minte să socoată necuviincios să-şi sălăşluiască mintea sa în ceea ce s-a învrednicit să fie un locaş al lui Dumnezeu? După cum şi Dumnezeu a sălăşluit (aşezat) la început mintea în trup? Au doară şi El a făcut rău? Astfel de cuvinte, frate se cuvine să le adresăm ereticilor, care zic că trupul e rău şi este o creatură a principiului celui rău. Iar noi socotim că e rău ca mintea să petreacă în cugetări de ale trupului, iar petrecerea ei în trup n-o socotim că e rău, fiindcă trupul nu e rău. Dacă Apostolul numeşte trupul moarte, când zice: „Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia“ (Rom. 724), apoi înţelege aici cugetarea senzuală şi trupească.
Aplicând aceasta din urmă la cele duhovniceşti, el pe bună dreptate, a numit trup şi nu trup simplu, ci moarte a trupului. Deci e rău ceea ce nu e minte, dar această lege, care se află întru mădularele noastre şi luptă împotriva legii minţii, petrece (trăieşte) în trup (Rom. 7, 23). De aceea noi, luptând împotriva acestei legi a păcatului, o izgonim din trup şi sălăşluim acolo mintea, ca pe un episcop (care supraveghează şi cârmuieşte toate) şi prin aceasta rânduim legi pentru fiecare putere a sufletului şi fiecăruia din mădularele trupului cele cuvenite lui. Simţurilor le poruncim ce şi în ce măsură să perceapă, care lucrare a legii se numeşte înfrânare; partea poftitoare a sufletului o aşezăm în cea mai bună dispoziţie, al cărei nume e dragostea; partea cea gânditoare o îmbunătăţim, izgonind tot ce împiedică mintea şi să se înalţe către Dumnezeu – şi această practică a legii celei duhovniceşti o numim trezvie.
Deci dacă şi noi vom ţine mintea noastră înlăuntrul trupului, oare vom face ceva nedemn pentru măreţia minţii şi cine va spune acest lucru, afară de cel ce deloc nu este duhovnicesc şi are o minte dezbrăcată de harul cel dumnezeiesc?
Sufletul nostru e înzestrat cu multe puteri şi se foloseşte ca de o unealtă, de trupul pe care îl face viu. Deci, prin ce organ ca unealtă, se foloseşte în activitatea sa puterea lui pe care o numim minte? Nimeni, niciodată, nu s-a gândit că mintea ar locui în unghii sau în gene, în nări sau în obraji. Însă toţi sunt uniţi, că ea se află înlăuntrul nostru. Se deosebesc numai în ce priveşte cu ce organ se foloseşte ea ca o unealtă. Căci unii o aşează în creier, ca într-o acropolă (cetăţuie); alţii îi dau sediul în mijlocul inimii. Cu aceştia din urmă ne unim şi noi, lămurind numai că puterea noastră înţelegătoare nu e închisă în inimă ca într-un vas oarecare, fiindcă nu e trupească şi nu se află în afară de ea ca ceva unit cu ea, ci există în inimă ca într-un organ al său, după cum ştim acest lucru destul de bine, fiind învăţaţi acestui lucru, nu de oameni, ci de însuşi Ziditorul omului, care spune în Evanghelie, că nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies din gură, acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile (Mat. 15, 11, 19). Acelaşi lucru îl spune şi Macarie cel Mare: „Inima cârmuieşte organul întreg şi când harul va cuprinde toate despărţiturile inimii, domneşte peste toate cugetele şi mădularele, căci acolo e mintea şi toate cugetele sufletului“. Deci inima este cămara cea ascunsă a minţii şi cel dintâi organ trupesc al puterii celei gânditoare. De aceea, silindu-ne în cea mai mare trezvie să supraveghem asupra puterii noastre celei gânditoare, s-o cârmuim drept şi s-o îndreptăm prin ce fel de mijloc putem să reuşim în acest lucru, dacă nu vom aduna de din afară mintea risipită prin simţuri şi o vom introduce chiar în această inimă care este păstrătoarea cugetelor? Pentru care lucru şi Fericitul Macarie, ceva mai jos după cuvintele citate mai sus, zice: „trebuie de privit acolo, dacă harul a scris legile duhului“. Unde acolo? În organul cel mai de seamă, unde este scaunul harului şi unde este mintea şi toate cugetele sufletului, adică în inimă. Vezi, cât de necesar e pentru cei ce s-au hotărât să ia aminte lor şi în liniştire să întoarcă şi să închidă mintea în trup, dar mai ales în acela, care este trupul cel mai lăuntric din trup, pe care noi îl numim inimă. Căci, dacă după psalmist, toată slava fiicei împăratului este înlăuntru (Ps. 44, 14), apoi de ce noi s-o căutăm undeva în afară? Dacă, după Apostol a trimis Dumnezeu pe Duhul Sfânt în inimile noastre, strigând: Avva, Părinte (Gal. 4, 60), apoi noi, cum să nu ne rugăm în inimă cu acest Duh Sfânt? Dacă după cuvântul Domnului, al Proorocilor şi Apostolilor, Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul nostru este (Luc. 17, 21), apoi nu va fi în afară de Împărăţia lui Dumnezeu acela care se sileşte să izgonească mintea de dinlăuntrul său în afară“1(Despre cei ce se liniştesc în sfinţenie, Filocalia, Ed. 2, vol. 5, pag. 289–293.)? Aceasta e mărturia Sfântului Grigorie Palama.
Să ne întoarcem din nou la Episcopul Teofan. El scrie: „Când luarea aminte se va coborî în inimă, atunci va atrage acolo, într-un singur punct, toate puterile sufletului şi ale trupului. Această concentrare a întregii vieţi omeneşti într-un singur loc, îndată răspunde acolo cu o anumită simţire. Această simţire este începutul căldurii viitoare. Simţirea aceasta de la început uşoară, mereu prinde putere, se întăreşte, se adânceşte şi din rece cum e la început, trece într-o simţire caldă şi ţine atenţia asupra sa, naşte căldura din inimă. Iar această căldură ţine atenţia, fără o anumită încordare din partea ei (atenţiei). Pe urmă, ele se sprijinesc una pe alta şi trebuie să petreacă nedespărţite, căci răspândirea atenţiei răceşte căldura, iar micşorarea căldurii slăbeşte luarea aminte“ (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 11).
Mult mai amănunţit vorbeşte Episcopul Teofan despre petrecerea înlăuntru, în cartea sa „Calea către mântuire“.
Când harul dumnezeiesc lucrează asupra omului, în inima lui, atunci harul lui pătrunde acolo cu conştiinţa sa, iar după el şi toate puterile sufletului şi ale trupului. De aici legea pentru petrecerea cea dinlăuntru; ţine conştiinţa ta în inimă şi prin încordare adună acolo toate puterile sufletului şi ale trupului. Petrecerea înlăuntru este propriu-zis închiderea conştiinţei în inimă, iar adunarea încordată acolo a tuturor puterilor sufleteşti şi trupeşti este mijlocul cel esenţial sau lucrarea, nevoinţa. Totuşi, ele se nasc reciproc una pe alta, aşa că una nu poate fi fără de alta. Cine e închis în inimă, acela e adunat, iar cine e adunat, acela e în inimă. Lângă conştiinţa din inimă, trebuie adunate toate puterile şi mintea şi voinţa şi simţirea. Adunarea minţii în inimă e luarea aminte, adunarea voinţii este veghea, trezvia, trei lucrări lăuntrice, prin care se înfăptuieşte adunarea de sine şi lucrează petrecerea cea dinlăuntru. Cine le are pe acestea şi încă pe toate, acela este înlăuntru; cine nu le are şi chiar numai pe una, acela e în afară. Pe urma acestor lucrări sufleteşti, tot acolo trebuie să fie îndreptate şi organele trupeşti, corespunzătoare lor; aşa, după atenţia – întoarcerea ochilor spre lăuntru, după veghe – încordarea muşchilor din tot trupul, îndreptându-se spre piept, după trezvie – strâmtorarea mişcărilor de scurgere, care oarecum ne slăbesc, după cum se exprimă Nichifor şi care se apropie de inimă din părţile de jos ale trupului, înăbuşirea desfătării şi odihnei trupului. Astfel de lucrări trupeşti acţionând nedespărţit de cele trupeşti, sunt cele mai puternice, ajutând acele mijloace sufleteşti, fără de care ele nici nu pot fi. Deci, întreaga lucrare a petrecerii înlăuntru prin adunarea de sine, se cuprinde în următoarele: în cea dintâi clipă, după ce te-ai trezit din somn, coboară-te înlăuntru în inimă, în acest piept al trupului; pe urmă cheamă, atrage, încordează într-acolo şi toate puterile sufletului şi ale trupului, prin luarea aminte, cu întoarcerea ochilor într-acolo, prin veghea voinţii, cu încordarea muşchilor şi cu trezvia simţirii, cu înăbuşirea desfătării şi odihna trupului şi fă acest lucru până când conştiinţa se va aşeza acolo, ca pe un loc sau scaun al său, se va lega cu ceva lipicios de un zid tare; şi pe urmă petreci acolo fără ieşire, până când te foloseşti de conştiinţă, repetând des aceeaşi lucrare a adunării de sine şi pentru reînoirea şi pentru întărirea ei, fiindcă ea în fiecare clipă ba slăbeşte, ba se strică.
Trebuie ştiut că această petrecere înlăuntru şi adunare nu e acelaşi lucru cu adunarea din timpul cugetării, sau gândirea (de la cuvântul a sta pe gânduri), deşi puţin se aseamănă cu ea. Aceasta din urmă stă numai la obârşia minţii, lăsând toate celelalte puteri neocupate şi se menţine în cap; ba stă şi în inimă la obârşia tuturor mişcărilor, mai jos şi mai adânc decât orice, ce este sau ce petrece în noi, sau se face astfel că toate acestea se petrec pe deasupra ei, înaintea ochilor ei şi ba e îngăduită, ba e oprită.
De aici e limpede de la sine, că petrecerea dinlăuntru este în forma sa cea adevărată condiţia unei adevărate stăpâniri a omului asupra sa. Prin urmare a unei adevărate libertăţi şi înţelegeri şi de aceea şi a unei vieţi într-adevăr duhovniceşti. Acest lucru se aseamănă cu acela, după cum în lumea de din afară, stăpân al oraşului se numeşte acela care ocupă cetăţuia. De aceea, orice lucrare duhovnicească şi orice nevoinţă trebuie să fie lucrată de aici, altfel ea nu e duhovnicească, e mai prejos de nevoinţă şi trebuie lepădată. Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este, zice Domnul şi pe urmă numai lucrarea cea duhovnicească a poruncit: intră în cămara ta şi închide uşa. Aceasta e cămara inimii, după înţelegerea tuturor Sfinţilor Părinţi. Din această pricină, omul cel duhovnicesc care se mântuieşte, se nevoieşte şi numeşte lăuntric.
Că adunarea înlăuntru e cel mai potrivit mijloc pentru a păzi râvna, acest lucru se vede îndată: 1) Cel adunat trebuie să ardă, căci îşi adună toate puterile laolaltă, după cum razele risipite, fiind adunate într-un punct, dezvoltă o căldură mare şi aprind. Şi într-adevăr, de adunare totdeauna e unită căldura: duhul aici, se vede singur pe sine, după cum zice Nichifor şi joacă de bucurie. 2) Cel adunat e puternic asemenea unei oştiri orânduite, sau unui mănunchi de trestii slabe legate la un loc. Ea, asemenea încingerii coapselor, înseamnă gătirea şi puterea de a lucra. Cel neadunat totdeauna e slab şi sau cade, sau nu lucrează. 3) Cel adunat vede totul în sine. Cine e în centru, vede în direcţia tuturor razelor, vede la fel totul în cerc şi parcă dintr-odată, iar cel ce a ieşit din centru vede numai în direcţia unei singure raze; la fel e şi acela care e adunat înlăuntru, vede toate mişcările puterilor sale, vede şi le poate cârmui. Iar arderea duhului, puterea şi agerimea vederii îi alcătuiesc adevăratul duh al râvnei, care se întocmeşte din ele. De aceea, trebuie spus: numai să fi înlăuntru şi nu vei înceta să râvneşti.
Deci, aşa de însemnată e petrecerea înlăuntru! Prin urmare, trebuie să ne ostenim ca s-o agonisim, căci şi ea nu se află dintr-o dată, ci după un timp şi după multă căutare. Nu e aşezată pe locul cel dintâi, pentru că nu este o condiţie a vieţii celei duhovniceşti. Desăvârşirea ei depinde de desăvârşirea celor trei lucrări sufleteşti şi celor trei trupeşti care o produc şi anume: de luarea aminte cu întoarcerea ochilor spre înlăuntru, de veghea voinţii cu încordarea trupului şi de trezvia inimii cu îndepărtarea desfătării şi odihnei trupului. Iar în deplina lumină ea se va arăta atunci când se va agonisi curăţia minţii de gânduri, curăţia voinţii de pofte şi curăţia inimii de împătimiri şi patimi. Însă şi până atunci, ea este totuşi, o petrecere înlăuntru deşi nedesăvârşită, necoaptă şi cu întrerupere1(Calea spre mântuire, Ed. 7-a, pag. 205–209.).
„…Iată de ce, în poveţele Sfinţilor Părinţi, viaţa cea lăuntrică e pusă într-o legătură neîntreruptă cu lupta nevoitorilor. Însă adunarea nu e acelaşi lucru ca şi lupta. Aceasta este o lucrare duhovnicească deosebită, cea mai de căpetenie. Ea este locul unde se lucrează tot ce e duhovnicesc şi lupta şi citirea şi cugetarea de Dumnezeu şi rugăciunea. Orice ar face nevoitorul intră mai înainte de toate înlăuntru şi de acolo lucrează“2(Calea spre mântuire, Ed. 7.a, pag. 209.).
Pentru a coborî mintea în inimă şi pentru unirea minţii cu inima, Părinţii cei din vechime, recomandau şi unele metode fizice, de pildă, coborârea minţii în inimă pe calea respiraţiei, sau şederea pe un scăunel mic, strângând capul în piept, aplecându-te spre genunchi şi reţinându-ţi respiraţia. Despre aceste metode, Sf. Teofan scrie aşa: „Prin coborârea minţii în inimă pe calea respiraţiei, se arată cazul când tu nu ştii unde să-ţi opreşti luarea aminte, sau unde e inima; iar dacă tu ştii şi fără aceasta unde să-ţi găseşti inima, fă cum ştii, numai să te aşezi în inimă“.
Şi încă: „alţii făceau aşa: se aşează pe un scăunel mic, din cele ce se pun sub picioare, strânge capul spre piept, se apleacă spre genunchi şi respiră o jumătate de rugăciune (a lui Iisus), o zice inspirând aerul, iar cealaltă jumătate respirând. Ostenindu-se astfel, se obişnuiesc cu rugăciunea, iar pe urmă şi pe alţii îi sfătuiesc la fel. Şi lasă-i! Numai să nu socoată că în aceasta se cuprinde toată lucrarea. Însă acestea toate şi altele asemenea acestora nu sunt lucrarea, ci adausuri. Lucrarea e: să stai cu mintea în inimă în faţa Domnului şi să-I spui rugăciunea“3(Despre mijlocul de a coborî mintea în inimă şi despre folosirea lor, noi numai o dată.).
„Felul meşteşugit de a lucra, rugăciunea are o însemnătate nu esenţială ci auxiliară. La Părinţii Bisericii, el e descris ca un mijloc de dinafară şi e supus lucrării lăuntrice. Nevoitorii cei neiscusiţi îşi însuşesc numai partea de dinafară, neîngrijindu-se de cea lăuntrică. De îndată ce apare o mişcare caldă în inimă, ei hotărăsc: iată a dat Dumnezeu şi începe să-şi închipuie despre sine. Din pricina acestui lucru, sporirea rugăciunii lăuntrice se curmă şi ei rămân numai cu lucrarea cea de dinafară. Şi viaţa cea duhovnicească încetează“.
Rătăcirea vine mai înainte de toate de la nelămurirea miezului lucrării şi de la gândul fals care e temelia tuturor rătăcirilor. De pildă: unii râvnitori ai lucrării lăuntrice, din neiscusinţa lor, iar uneori din ignoranţă, nepricepând că mintea este o putere duhovnicească şi se foloseşte de inimă, ca de un organ al său, privesc mintea ca un obiect oarecare material care, pe calea respiraţiei, trebuie mutat în inimă şi încă şi inima şi-o închipuie ca pe un vas sau un clondiraş în care poţi păstra mintea.
Numai această singură părere greşită e de ajuns ca să le facă toată osteneala lor de rugăciune fără de rod. Mulţi s-au ostenit mulţi ani şi totul a fost în zadar. Ba şi mai mult, mintea se cobora mai jos de inimă şi stârnea acolo anumite senzaţii nedorite; sau la unii se cobora în pântece şi ei închipuindu-şi că mintea lor se află în vasul sau clondiraşul care o cuprinde, socoteau că aceasta e ceea ce căutau ei, adică rugăciunea cea harică, în timpul căreia dracii nu mai îndrăznesc să se mai apropie, căci îi arde rugăciunea lui Iisus, pe când într-o astfel de stare a lor se repetau numai cuvintele de rugăciune, fără gândire şi simţire şi chiar fără aducere aminte de Dumnezeu. Iar Dumnezeu era socotit că e undeva departe în cer. La alţii, în loc de a se uni mintea cu inima se producea o ieşire din sine, o ieşire în simţuri. Şi totul depindea de gândul greşit de la temelie, că mintea poate fi aşezată în inimă ca într-un vas oarecare, contrar lămuririi aduse mai sus a Sfântului Grigorie Palama, despre o adevărată legătură reciprocă a minţii şi inimii1(Mai amănunţit despre înşelarea din timpul rugăciunii lui Iisus, vezi paginile…).
O dreaptă aşezare a minţii în inimă, însoţită de o ardere a duhului şi o râvnă după Dumnezeu, e şi posibilitate şi temelie şi condiţie pentru o nevoinţă dreaptă şi reuşită, adică pentru o luptă şi o biruinţă asupra patimilor şi izvoarele lor şi spre acest lucru trebuie să ia aminte oricare lucrător al rugăciunii minţii. Eu vreau să vă spun şi despre aceasta câteva cuvinte, în această convorbire de pe urmă, înainte de plecarea D-voastră. Cea dintâi biruinţă a noastră asupra noastră înşine se cuprinde în această înfrângere a voinţii, în lăsarea noastră în voia lui Dumnezeu, cu o depărtare plină de neprietenie, de tot ce e păcătos. Cele de mai înlăuntru ale noastre sunt punctul de plecare pentru activitatea noastră pozitivă, precum şi pentru lupta noastră cu patimile. Conştiinţa şi voinţa, trecând de partea binelui, începând să-l iubească, lovesc cu ură orice rău şi orice patimă şi pe lângă toate acestea, chiar pe a ta proprie.
În aceasta se şi cuprinde propriu zis, trecerea, transformarea1 (Episcopul Teofan, Calea spre mântuire, Ed. 7-a, pag. 267–269.). Prin aceasta însă nu se afirmă cum că toată puterea de biruinţă e de la noi ci se arată numai izvorul; iar puterea care biruie şi nimiceşte patimile este harul. Cei care se luptă, cu strigăte se aruncă înaintea lui Dumnezeu, plângându-se asupra vrăşmaşilor şi urându-i pe ei şi Dumnezeu în el şi prin el îi izgoneşte şi-i nimiceşte. Îndrăzniţi, zice Domnul, că eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). Toate le pot întru Hristos cel ce mă întăreşte, mărturiseşte Apostolul (Fil. 4, 13).
Omul până la convertire e pătimaş pe de-a întregul. După convertire, duhul umplându-se de râvnă devine curat, iar sufletul şi trupul rămân pătimaşe. Când va începe curăţirea şi vindecarea lor, ele se îndărătnicesc şi se ridică pentru a-şi scăpa viaţa asupra duhului care le izgoneşte. Prin aceste revolte ce se fac mai mult prin el, sunt însuşite aceste puteri. Însă sunt mişcări îndreptate direct asupra duhului.
Episcopul Teofan, în felul următor enumera patimile care se ridică asupra nevoitorului: 1) În trup: principiul din care izvoresc e plăcerea trupului sau odihnirea trupului. Unde este aceasta, acolo este pofta de desfrâu, îmbuibarea pântecului, iubirea de plăceri, lenevia, moleşeala, vagabondarea simţurilor, vorbăria, răspândirea, nestatornicia, libertinaj întru toate, luarea în râs, flecăreala, somnolenţa, setea de plăceri şi tot felul de lucrări spre a face pe plac trupului în pofte. 2) În suflet: a) în partea cea gânditoare, încrederea numai în mintea sa, împotrivirea în cuvinte, revolta împotriva minţii lui Dumnezeu, îndoiala, îngâmfarea, curiozitatea, răspândirea minţii, rătăcirea gândurilor, b) În partea poftitoare: încăpăţânarea, nesupunerea, iubirea de stăpânire, cruzimea, încrederea în sine, atribuirea tuturor lucrurilor nouă înşine, nemulţumirea, iubirea de avere, lăcomia c) În partea simţitoare – patimile care zguduie liniştea şi pacea inimii: mânia, invidia, ura, răutatea, osândirea, dorul, întristarea, necazurile, trândăvia, temerile, nădejdile, aşteptările2 (Ibidem, p. 269.).
Toate acestea, în suflet şi în trup. Însă şi duhul cel ce a prins sau mai bine zis prinde viaţă nu e slobod de atacuri care, cu atât sunt mai primejdioase, cu cât primesc izvoarele vieţii şi adesea nu sunt observate, din pricina subţirimii. Şi aici, la fel ca şi în trup şi în suflet, împotriva întregii alcătuiri a vieţii celei duhovniceşti dinlăuntru, este un şir întreg de mişcări şi stări potrivnice care o izgonesc şi o întunecă; aşa, adesea, se petrece, în loc de petrecere înlăuntru şi adunării, ieşirea din fire, ieşirea din simţuri; în locul celor trei acte ale petrecerii înlăuntru: luarea aminte, veghe şi trezvie: răspândirea minţii, tulburarea lăuntrică, deşertăciunea, slăbirea, îngăduinţa, scăparea, libertinaj, obrăznicie, robire, împătimire, rănirea inimii; în locul cunoaşterii lumii celei duhovniceşti: uitarea de Dumnezeu, de moarte, de judecată, de toate cele duhovniceşti.
Fiindcă cel mai de seamă lucru în duh e conştiinţa, zidită de petrecerea înlăuntru, apoi când cade ea, cade şi lucrarea cea spre viaţă. De aici se ridică în locul fricii de Dumnezeu şi simţului de dependenţă de El, neînfricarea; în locul alegerii şi preţuirii celor duhovniceşti – odihna de sine (de ce să te mai sileşti!), în loc să-ţi recunoşti păcătoşenia, persistarea în înşelare şi părere, în locul simţurilor de pocăinţă – nesimţire, împietrirea inimii; în locul credinţei în Domnul, îndreptăţirea de sine; în locul râvnei, răceala, moleşeala, nici un fel de aprindere şi în locul lăsării în voia Domnului, lucrare de sinel (Ibidem, p. 270–271.).
Iată droaiele revoltelor păcatului, care sunt gata în fiecare clipă să stingă viaţa noastră cea nouă. Omul umblă pe pământul fiinţei sale ca pe nişte smârcuri, gata în orice clipă să se prăbuşească.
Toate aceste mişcări greşite (înlăuntrul omului) n-ar fi aşa de furioase, dacă n-ar fi ajutate de părinţii lor cei din vecinătate, de lume şi de draci.
Lumea este o lume realizată a patimilor, sau patimi care se mişcă în persoane, obiceiuri, lucrări. Atingându-ne de ea cu o parte oarecare nu se poate să nu tulburi şi o rană corespunzătoare în tine, sau o patimă, fiindcă ele se aseamănă şi sunt sub înrâurirea aceloraşi întocmiri. Şi dracii, ca izvoare ale oricărui rău, înconjurând cu droaiele lor de pretutindeni pe oameni, îi îndeamnă spre păcat, lucrând prin trup, mai ales prin simţuri şi acea stihie, în care se află sufletul şi dracii înşişi. De aceea, orice patimă şi orice revoltă a păcatului e în raport cu ei, ca şi cu o cauză. Însă e ceva în cercul păcatului, ce numai dracii ni-l pot influenţa, la ce nu e în stare firea cu toată stricăciunea ei: aşa gândurile cele de hulă, de îndoială, de necredinţă, de dispreţuire neobişnuită, întunecare, înşelări de tot felul şi, în general toate ispitele cele ale patimilor, pline de îngâmfare, patima neîmblânzită a desfrâului, ura încăpăţânată şi care durează până la moarte şi altele. Afară de aceste lupte nevăzute de la draci, sunt şi năvăliri văzute din partea lor, pipăibile: năluciri de tot felul, care se extind chiar până la o stăpânire a lor asupra trupului.
Iată totul ce se ridică asupra omului cel nou, înlăuntru şi în afară1 (Episcopul Teofan, Calea spre mântuire, Ed. 7-a, pag. 272.).
Eu am enumerat pentru D-voastră, chipurile cele mai felurite ale luptei de la patimi şi de la draci care îl ajung pe om.
Acum nu e timpul să vă arăt regulile luptei. D-voastră le veţi găsi în cărţile Episcopului Teofan: „Calea spre mântuire“, „Războiul nevăzut“ şi altele. Însă condiţia cea mai de seamă pentru a reuşi în luptă, vă este cunoscută. Aceasta este petrecerea înlăuntru cu rugăciunea către Hristos în inimă, de la care se naşte arderea duhului şi râvna pentru Dumnezeu. Descoperirii acestui adevăr, au fost închinate toate convobirile noastre. Pe scurt am repetat cele spuse acolo, în această convorbire a noastră de pe urmă.
Încă mai pe scurt, ideea principală a convorbirilor noastre, se poate exprima prin cuvintele Fericitului Filotei, egumenul din Sinai:
„De dimineaţă, cu bărbăţie şi cu stăruinţă stai la uşa inimii, cu o aducere aminte tare despre Dumnezeu şi cu o neîncetată rugăciune a lui Iisus Hristos în suflet şi prin această pază de gând taie capetele, cugetele cele puternice şi aţâţătoare la război“2 (pag. 162 din această carte.). Deci, iată şi povaţa mea cea de acum pentru D-voastră: ţineti-vă de ea tare şi Domnul nu vă va părăsi! Mergeţi în pace!

SFÂRŞIT

LĂUDAT SĂ FIE CU SLAVĂ MULTĂ DUMNEZEU,
ZIDITORUL TUTUROR!

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul