Religio

Cartea:

Cărți

V. Cum trebuie să stăm cu atenţia în inimă

206. În ordinea firească sau a desfăşurării puterilor noastre, la trecerea de la cele din afară la cele dinlăuntru stă închipuirea. Trebuie să ne ferim de ea cât mai cu stăruinţă, pentru ca să putem ajunge în chip mulţumitor la adevăratul loc dinlăuntru. Din pricina lipsei de băgare de seamă, s-ar putea să ne împotmolim într-însa şi, rămânând acolo, să lunecăm la încredinţarea că am intrat înlăuntru, în timp ce ea nu este decât tinda din afară, curtea neamurilor (păgânilor). Asta încă n-ar fi nimic, dar această stare este aproape întotdeauna însoţită de o înşelare de sine.
Este ştiut că toată grija râvnitorilor cu privire la viaţa duhovnicească e îndreptată spre ţelul ei: de a ne pune într-o legătură cuviincioasă cu Dumnezeu. Aceasta se străduieşte şi se încearcă vădit la rugăciune. Ea este calea de ridicare către Dumnezeu şi treptele ei sunt treptele apropierii duhului nostru de Dumnezeu. Cea mai simplă lege a rugăciunii este să nu ne închipuim nimic, ci adunându-ne mintea în inimă, să stăm pătrunşi, că Dumnezeu este aproape, vede şi ia aminte şi cu această încredinţare să cădem în faţa Lui, Care este înfricoşat în măreţia Lui şi apropiat în bunul Lui pogorământ faţă de noi. Imaginile ţin luarea aminte în afară, oricât de sfinte ar fi ele şi în vremea rugăciunii, atenţia trebuie să fie înlăuntrul inimii: concentrarea luării aminte în inimă este punctul de plecare al rugăciunii, cea făcută după cum se cuvine; iar dacă rugăciunea este calea de ridicare la Dumnezeu, atunci abaterea luării aminte din inimă este abaterea de la această cale.

207. Cel dintâi mijloc al rugăciunii se datoreşte faptului, că unii lucrează mai ales prin imaginaţie şi prin fantezie. Aceste puteri le aflăm chiar la cel dintâi prag al trecerii noastre din afară înlăuntru şi de care noi trebuie să ne ferim, iar cei râvnitori să se oprească aici. A doua vamă pe drumul ce duce înlăuntru ne pune în faţă zidirea, raţiunea, mintea luată în sine ca putere cugetătoare şi de discernământ, de judecată şi de aceasta trebuie să trecem fără a ne opri la ea. Trebuie, dimpotrivă, să coborâm în inimă împreună cu ea. Când însă unii se opresc la ea, atunci ajungem la al doilea chip neîndreptăţit, nepotrivit, de rugăciune, ce are drept trăsătură deosebitoare faptul că mintea rămânând în cap vrea să pună rânduială şi să conducă toate cele sufleteşti prin propriile sale puteri, dar din ostenelile ei nu iese nimic. Ea aleargă după toate, dar nu poate birui nimic, ci numai suferă înfrângeri. Această stare a bietei minţi este pe deplin şi foarte bine zugrăvită de Simeon Noul Teolog.
Acest al doilea chip de rugăciune se cade să fie numit: al minţii şi al capului, care este contrar celui de al treilea, care s-ar numi al minţii şi al inimii sau al inimii şi al minţii.
Şi în toate acestea, de îndată ce s-a născut această rătăcire în cap, pe care am vădit-o la al doilea chip de rugăciune, inima porneşte laolaltă cu ceata ei de simţăminte, nimeni nu o mai găseşte şi asupra ei dau buzna grijile şi mişcările pătimaşe. Atunci mintea pe sine însăşi se dă uitării şi aleargă către acele ţinte ale grijilor şi patimilor şi numai într-un târziu se trezeşte şi se întoarce la sine.
Voi adăuga la aceasta, adică la a doua formă de rugăciune, câteva cuvinte din predoslovia cărţii Sfântului Grigore Sinaitul, scrisă de stareţul Vasile Schimonahul, împreună pustnic şi prieten cu Paisie al Neamţului. După ce citează din Simeon Noul Teolog, ceea ce am pomenit mai sus, el adaugă: „Cum se poate păzi nerăpită mintea numai prin stăvilirea simţurilor din afară, când gândurile acesteia curg de la sine şi zboară pe deasupra celor simţite? Dacă nu se poate, atunci mintea are nevoie ca în ceasul rugăciunii să alerge înlăuntru până în fundul inimii şi să stea acolo surdă şi mută de la toate gândurile. Cine se depărtează numai pe din afară de cele văzute, auzite şi vorbite, acela câştigă prea puţin folos. Închide-ţi mintea în cămara lăuntrică a inimii şi atunci te vei îndulci de liniştea dezlegată de gândurile cele rele şi vei gusta bucuria duhovnicească, pe care o aduce rugăciunea minţii şi luarea aminte a inimii“. Sfântul Isihie spune: mintea noastră nu poate birui nălucirile diavoleşti numai prin propriile ei puteri, ba nici nu poate nădăjdui aşa ceva. De aceea, păzeşte-te să nu te înalţi, după pilda vechiului Israil, că vei fi dat şi tu în mâinile vrăjmaşilor gândiţi. Acela fiind izbăvit prin toate mijloacele de Dumnezeu din mâinile egiptenilor, s-a gândit să-şi găsească un sprijin în idolul de ţărână. Iar sub idolul de ţărână trebuie să înţelegi cugetarea noastră cea neputincioasă, care atâta vreme cât Îl roagă pe Iisus Hristos împotriva duhurilor viclene, le izgoneşte bine, dar când îşi pune nădejdea, fără nici un tâlc în sine însuşi, cade printr-o uimitoare cădere şi se zdrobeşte.

208. Odată cu aceasta nu uita următoarea îndrumare a Sfântului Scărar. Ea ne descoperă calea de ridicare la Dumnezeu sub chipul unei scări cu patru trepte. Unii, zice el, îmblânzesc patimile; alţii cântă, adică se roagă cu gura; cei din a treia treaptă se îndeletnicesc cu rugăciunea minţii; cei de treapta a patra, intră în vedenie. Cei ce vor să se ridice pe aceste patru trepte nu pot începe de sus, ci trebuie să înceapă de jos şi călcând pe întâia treaptă, de pe aceasta urcă la următoarea, apoi la a treia şi abia mai târziu pe a patra. Pe această cale fiecare poate intra în cer. Mai întâi trebuie să te nevoieşti pentru îmblânzirea şi împuţinarea patimilor; apoi să te îndeletniceşti cu psalmodia, adică să te deprinzi să te rogi cu gura; mai departe să te rogi cu mintea şi în sfârşit, dobândeşti putinţa să te ridici cu vedenia. Prima este lucrarea noilor începători, a doua este lucrarea celor ce cresc în propăşire, a treia este a celor ce au ajuns la sfârşitul propăşirii, iar a patra este a celor desăvârşiţi.

209. Aşadar, începutul nu este altceva decât micşorarea şi îmblânzirea patimilor, iar cele ce nu se împuţinează prin alt mijloc, decât prin trezvia inimii şi luarea aminte. Prin urmare, cel ce trece prin toate acestea pe rând, făcând toate la rândul lor, acela poate că, după ce i se va curăţi inima de patimi, să se apuce din tot sufletul de cântarea de psalmi şi de lupta împotriva gândurilor şi să privească la cer cu ochii simţirilor sau să-l contemple cu ochii gândiţi ai sufletului şi să se roage curat cu adevărat, cum se cade.

210. Când te rogi cu simţirea, unde-ţi este luarea aminte dacă nu în inimă? Simţirea întotdeauna atrage către sine luarea aminte. În cap este un târg plin de îmbulzeală. Acolo nu te poţi ruga lui Dumnezeu. Că uneori rugăciunea merge bine şi de la sine, e un semn bun. Înseamnă că ea a început să se altoiască în inimă. Păzeşte-ţi inima ca să nu fie legată de ceva, stăruieşte-te să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, văzându-L de faţă şi lucrând înaintea Lui.

211. Dumneata plănuieşti să te faci sihastru. Dar uite care este paşterea dumitale! Stai şi strigă: Doamne miluieşte! Când nu ai legătură cu oamenii, atunci prin ce oare îţi vei îndeplini voia lui Dumnezeu? Prin nimic decât printr-o cuviincioasă stare a omului lăuntric. Dar aceasta prin ce se dobândeşte? Prin neîncetata aducere aminte de Dumnezeu cu frică şi prin aducerea aminte de moarte. Deprinderea de a urma înaintea lui Dumnezeu sau în pomenirea de Dumnezeu, este atmosfera vieţii duhovniceşti. În chip firesc ea ar trebui să fie în duhul vostru care sunteţi zidiţi după chipul lui Dumnezeu, dar deprinderea nu este decât din cauza căderii noastre faţă de Dumnezeu. Drept urmare, ne stă în faţă osteneala de a dobândi deprinderea să umblăm înaintea lui Dumnezeu. În esenţă, ea constă în încordarea de a sta în chip conştient înaintea feţei lui Dumnezeu Cel ce este pretutindenea; dar ea se mai susţine şi prin alte lucrări lăuntrice, care intră în alcătuirea vieţii duhovniceşti. Dar şi aici este o osteneală şi anume: să călăuzim aceste lucrări spre scopul propus. În această direcţie trebuieşte îndreptată şi citirea şi cugetarea şi rugăciunea şi toate îndeletnicirile şi legăturile trebuiesc astfel îndeplinite încât ele să nu stânjenească şi să nu tulbure aducerea aminte de Dumnezeu. Şi la toate acestea trebuie să adăugăm, unde se cuvine să stăm cu conştiinţa sau cu luarea aminte.
Mintea o avem în frunte şi oamenii conduşi de minte (oamenii de ştiinţă) numai în cap trăiesc. Trăiesc în cap şi sufăr de o neîncetată înviforare de gânduri. Această înviforare nu îngăduie atenţiei să se oprească asupra unui singur punct. Mintea nu poate nici să se oprească în singură cugetare de Dumnezeu atâta vreme cât se găseşte în cap. Mereu fuge în toate părţile. Pe acest temei, celui ce doreşte să se statornicească în unica cugetare de Dumnezeu i se dă poruncă să lase capul să se coboare cu mintea în inimă şi acolo să stea, fără să iasă de acolo cu luare aminte. Numai atunci când mintea se va uni cu inima, putem să ne aşteptăm la un succes în aducerea aminte de Dumnezeu. Încearcă acum să-ţi propui drept ţintă atingerea acestei stări şi începe să te mişti spre acest scop. Să nu crezi că aceasta este o osteneală, care întrece puterile, dar nici să nu socoţi că este atât de uşor încât e destul să vrei şi treaba s-a şi făcut.
Metoda prin care se atrage mintea spre inimă este tocmai împreună simţirea cu rugăciunile citite şi auzite, căci simţămintele inimii stăpânesc de obicei asupra minţii. Dacă vei îndeplini cum se cuvine prima metodă, atunci rugăciunea dumitale va merge cu simţămintele. Aceste simţăminte se vor schimba potrivit cu cuprinsul rugăciunilor. Eu nu vorbesc aici despre simţăminte obişnuite, ci numai despre acelea dintre ele, care au puterea să prindă întreaga cunoştinţă şi toată inima, care sunt în stare să lege sufletul, fără să-i mai dea libertatea să-şi continue citirea, ci numai să atragă mereu atenţia asupra lor. Acestea sunt simţăminte deosebite şi ele de îndată ce se nasc, dau naştere în suflet rugăciunilor proprii potrivit cu felul lor de a fi. Aceste simţăminte şi rugăciuni deosebite, care iau naştere în inimă, nu trebuiesc întrerupte prin continuarea rugăciunilor citite, ci oprind citirea, să li se dea libertatea de a se revărsa până se vor goli cu totul şi simţirea va deveni egală cu simţirile obişnuite ale rugăciunilor. Această metodă e mai puternică decât prima şi coboară mai repede mintea în inimă. Dar nu-şi poate arăta lucrarea decât după prima metodă sau odată cu ea.

212. Ajung să cred că te afli tot în cap încă, dar nu în inimă. Coboară-te în inimă şi îndată te vei preţui aşa cum se cuvine: dumneata ţi-ai arătat dorinţa să ajungi la simţământul propriei netrebnicii. Uite, tocmai acest lucru vei începe să-l descoperi şi să-l simţi de îndată ce te vei coborî în inimă. Cu cât mai adânc te vei coborî, pe atât mai repede ţi se va vădi acest lucru.

213. Lucrul de căpetenie este să stai cu mintea în inimă înaintea Domnului. Să stai în faţa Lui fără ieşire, zi şi noapte, până la sfârşitul vieţii.

214. Cineva a spus odată: fă ca gândurile tale să nu treacă de zidurile mănăstirii şi repede vei dobândi liniştea dulce a însingurării mănăstireşti. Aceasta este cea mai fericită parte a Mariei să te întocmeşti în aşa fel ca să nu fie nimic în gândurile tale afară de biserică şi de chilie. Cât e de bine aşa! Socot că această fericită stare nu poate fi descrisă.

215. Mi-a venit în minte să-ţi spun: apucă-te de o rugăciune mică şi scurtă şi săvârşeşte-o mereu şi în timpul lucrului şi în timpul liber şi când umbli şi când şezi, neîncetat. La început ai să te trudeşti când ai să spui această rugăciune, dar mai târziu ea se va spune singură. E de ajuns numai să te apuci şi să te osteneşti fără întrerupere. Această rugăciune este: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“. În acest timp, luarea aminte nu trebuie s-o ţii în cap şi nici asupra dumitale, ci în inimă, acolo înlăuntru, în dreptul sânului stâng. Când te vei deprinde, atunci prin această deprindere, vei izgoni tot ce tulbură şi vei aduce pacea în suflet.

216. Unde este inima? Acolo unde răspunde şi se simte tristeţea, bucuria, mânia şi altele, acolo este inima. Acolo stai şi cu luare aminte. Inima trupească este o inimă de carne, urzeală de muşchi puternici, dar cel care simte nu este carnea, ci sufletul pentru ale cărui simţiri, inima de carne nu slujeşte decât ca o armă, aşa cum creierul slujeşte drept unealtă pentru minte, stai în inimă cu credinţă, că şi Dumnezeu este tot aici, dar cum este, să nu-ţi închipui. Roagă-te şi te caută ca darul lui Dumnezeu să-ţi dea în sfârşit simţirea de Dumnezeu.

217. Nu va fi străin de înţelesul rânduielilor sfinte părinteşti de va spune cineva: poartă-te cum vrei, numai grăbeşte-te să dobândeşti această lucrare şi anume să stai cu inima în faţa Domnului, în care se cuprinde esenţa lucrării.

218. În vremea rugăciunii, atenţia trebuie să fie înlăuntru, în inimă. Concentrarea atenţiei în inimă este punctul de plecare al rugăciunii cuvenite. Şi pentru că rugăciunea este ridicarea către Dumnezeu, abaterea atenţiei de la inimă este abaterea de la această cale.

219. Introducerea minţii în inimă pe calea răsuflării, este arătată numai atunci, când nu ştii unde să te opreşti cu luarea aminte sau unde-ţi este inima, dar dacă ştii, chiar fără acest mijloc, cum trebuieşte găsită inima, fă cum ştii, numai să te statorniceşti în inimă.

220. În vremea rugăciunii este nevoie ca duhul să se unească cu mintea şi să rostească rugăciunea împreună cu ea, în care timp mintea lucrează prin cuvinte rostite numai în gând sau prin participarea glasului, iar duhul lucrează prin simţământul umilinţei sau plânsului. Unirea se dăruieşte la timpul potrivit de darul lui Dumnezeu, iar pentru un nou începător, este suficient dacă duhul va simţi şi va lucra împreună cu mintea. Atâta timp cât luarea aminte va fi păzită de minte, duhul va simţi negreşit umilinţa. Duhul de obicei se numeşte inimă, aşa cum în locul cuvântului minte se întrebuinţează cuvântul cap.
Roagă-te cu luare aminte, cu duhul zdrobit, folosindu-te de mecanismele enumerate mai sus, ca de nişte ajutoare; cu acest prilej, se va descoperi de la sine o cunoştinţă despre locul inimii, căpătată prin experienţă. Despre acest lucru se află lămuriri mulţumitoare în predosloviile schimonahului Vasilie.

221. Rugăciunea se numeşte a minţii, când se rosteşte de către minte cu o adâncă luare aminte; a inimii, când se rosteşte, cu inima şi cu mintea unite, cu care prilej mintea parcă s-ar coborî în inimă şi trimite rugăciunea din adâncul inimii; sufletească atunci când se săvârşeşte din tot sufletul, cu participarea trupului însuşi, când se săvârşeşte cu toată fiinţa, cu care prilej întreaga fiinţă se preface parcă într-o singură gură care rosteşte rugăciunea.
Sfinţii Părinţi adeseori cuprind în scrierile lor sub unica denumire de rugăciune a minţii, rugăciunea inimii şi rugăciunea sufletească, iar uneori le deosebesc. Astfel, Prea Cuviosul Grigorie Sinaitul a spus: „cheamă-mă neîncetat cu mintea sau cu sufletul“. Acum când învăţătura primită prin viu grai cu privire la acest subiect s-a micşorat până la extrem, este folositor să ştim deosebirea hotărâtă. La unii, lucrează mai mult rugăciunea minţii, la alţii rugăciunea inimii, iar la alţii rugăciunea sufletească; depinde de felul cum a fost fiecare înzestrat de Împărţitorul bunătăţilor tuturor, atât cele fireşti, cât şi cele harice; iar uneori în acelaşi nevoitor, lucrează când o rugăciune, când alta. O astfel de rugăciune este însoţită foarte adesea şi în mare parte de lacrimi.

222. Pentru dumneata ordinea mântuitoare tot mai este întunecată. Citeşte primele capete din Filotei Sinaitul în Filocalie şi vezi ce scrie acolo? Un singur act cuprinde în el totul. Căci el adună totul spre sine şi-l ţine în rânduială. Binevoieşte să orânduieşti astfel şi vei căpăta cuviincioasa ordine lăuntrică şi o vei vedea limpede. Acest act este să stai cu luare aminte în inimă şi să rămâi înaintea Domnului într-un duh de evlavie. Acesta este începutul înţelepciunii duhovniceşti.
Ai dori să te înţelepţeşti în desluşirea gândurilor, coboară-te din cap în inimă. Atunci toate gândurile vor fi văzute limpede, mişcându-se în faţa ochiului minţii dumitale, iar până atunci să nu aştepţi trebuitoare deosebirea de gânduri.

223. „Mă adun cu duhul“. Să-ţi ajute Dumnezeu! Dar nu scăpa din vedere lucrul de căpetenie, care este să te aduni cu mintea în inimă. În această direcţie îndreaptă-ţi mai mult ostenelile tale. Singura metodă este să te stărui să stai cu luare aminte în inimă, cu amintirea de Dumnezeu, Care este pretutindenea şi cu încredinţarea că ochiul Lui priveşte în inima dumitale. Îngrijeşte-te să te întăreşti în această convingere, că deşi dumneata eşti singur, ai totuşi întotdeauna nu numai aproape de dumneata, ci chiar înlăuntrul dumitale o persoană care este de faţă, care se uită la dumneata şi care vede totul în dumneata. Ceea ce ţi-am scris despre cele câteva lucruri multiple ce se fac în ziua când săvârşeşti rugăciunea lui Iisus, îţi vor servi drept foarte puternic în acest sens. Fă aşa de fiecare dată câte zece, cincisprezece minute – şi mai degrabă, stând în poziţie de rugăciune, cu mici închinăciuni şi fără ele, cum îţi vine mai bine. Osteneşte-te astfel şi roagă-L pe Domnul ca să-ţi dăruiască în sfârşit, să simţi şi să cunoşti ce este acea rană a inimii, după cuvântul stareţului Partenie. Aceasta nu se face deodată. Va trece un an de osteneală stăruitoare, dar poate chiar mai mult, până când vor începe să se arate unele semne. Să te binecuvinteze Domnul în osteneala şi calea aceasta; dar dumneata să nu o socoteşti această osteneală drept o lucrare de mâna a doua, ci ia-o drept lucru de căpetenie.

224. Dacă inima dumitale se încălzeşte în timpul rugăciunilor obişnuite, atunci tocmai prin acest mijloc încălzeşte-ţi căldura inimii pentru Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus, dacă o faci mecanic, nu-ţi dă nimic, ca şi oricare altă rugăciune, care este vorbită cu limba.
Încearcă să gândeşti mai viu, în timpul când săvârşeşti rugăciunea lui Iisus, că Domnul Iisus este aproape şi că stă înaintea sufletului dumitale şi ia aminte la ceea ce se petrece în el. Cu acest prilej vei trezi în suflet o sete de mântuire şi încredinţarea că în afară de Domnul nu avem de unde aştepta mântuirea.
Apoi să strigi către El, pe care-L vezi în chip gândit în faţa dumitale: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule Fiule, miluieşte-mă!“ Sau: „Milostive Doamne, miluieşte-mă cu judecăţile pe care le ştii“. Lucrarea nu stă deloc în cuvinte, ci în simţămintele ce le avem către Domnul.
Arderea cea duhovnicească a inimii pentru Domnul este dragostea faţă de El. Ea se aprinde din atingerea Domnului de inima noastră. Cum El în întregime este iubire, atunci atingerea Lui de inimă aprinde deîndată dragostea pentru El, iar din dragoste vine arderea inimii pentru El. Iată aceasta trebuie să fie obiectul căutărilor.
Pe limbă să fie rugăciunea lui Iisus, în minte privirea Domnului înaintea noastră, în inimă setea de Dumnezeu, sau de legătura cu Domnul; văzând silinţa ta, îţi va da cele cerute.

225. O altă însemnătate mai înaltă a unei rugăciuni mici şi scurte este adâncirea gândului şi simţirii în Dumnezeu. Ceea ce ai dumneata – adică aceste chemări – la prima întipărire se spulberă; afară de aceasta, în ciuda chemărilor, gândurile se îmbulzesc în cap, ca ţânţarii. Ca să curmăm această îmbulzeală, trebuie să legăm mintea de un singur gând, sau de gândul Cel care singur este Fiinţă. Un mare ajutor spre atingerea acestui scop, este rugăciunea mică şi scurtă. Cu ajutorul ei mintea ajunge simplă, fără risipire se altoieşte sau se dezvoltă simţirea pentru Dumnezeu. Când va veni această simţire, sufletul se va întări cu conştiinţa în Dumnezeu şi va începe să facă toate după rânduielile lui Dumnezeu. Cu rugăciunea scurtă trebuie să ţinem gândul spre Dumnezeu şi atenţia pironită la El. Iar dacă ne mărginim numai la cuvinte, nu ajungem decât „aramă sunătoare“.

226. Mă întrebi: „să mai continui o astfel de rugăciune sau să mă cobor cu mintea în inimă?“ Dar rugăciunea de care spui dumneata, unde se săvârşeşte? Ea nu poate să se facă nicăieri altundeva decât înlăuntru. Stai dinaintea lui Dumnezeu, fără închipuiri, în prezenţa Domnului şi vei încerca numaidecât simţăminte bune. Ce mai vrei deci? Aici sunt cuprinse toate. Ori dumneata săvârşeşti această lucrare numai în cap? Nu e aşa, trebuie să petreci în inimă. Dar să nu-ţi aduci aminte cum este, ci numai să-L vezi pe Domnul acolo. Totul se poate exprima astfel: „să stai cu mintea în inimă înaintea Domnului şi să te rogi“.
Rodul muncii – cel mai însemnat – nu este căldura şi dulceaţa, ci frica lui Dumnezeu şi zdrobirea.

227. Rugăciunea cea din afară, singură, nu e de ajuns. Dumnezeu ia aminte la minte şi de aceea, monahii care nu unesc rugăciunea cea din afară cu cea lăuntrică, nu sunt monahi. Judecata aceasta este pe bună dreptate. Cuvântul monah înseamnă singurătate; prin urmare, cine nu s-a însingurat el însuşi, acela încă nu este singuratic, acela nu este monah, chiar dacă ar trăi în cea mai singuratică mănăstire. Mintea nevoitorului, care nu s-a însingurat şi nu s-a închis în sinea ei, se găseşte în chipul necesar în mijlocul zgomotelor şi răzvrătirilor, produse de nenumărate gânduri, care au întotdeauna o trecere liberă spre el, iar mintea însăşi rătăceşte într-un chip bolnăvicios, fără nici un folos, şi fără să aibă nevoie, ci numai vătămarea ei. Însingurarea omului în el însuşi nu se poate săvârşi altfel, decât printr-o rugăciune atentă, mai ales prin rugăciunea lui Iisus, făcută cu luare aminte. Iar atingerea nepătimirii, luminarea sau, ceea ce este totuna, desăvârşirea creştină, fără dobândirea rugăciunii mintale în inimă, este cu neputinţă; în acest punct toţi Sfinţii Părinţi sunt de aceeaşi părere.
Calea rugăciunii mintale devine mult mai îngustă atunci, când nevoitorul va păşi pe ea cu lucrarea sa lăuntrică. Iar când el va intra în aceste locuri strâmte şi va simţi în toată puterea, cât este de trebuincioasă, cât este de adevărată şi de mântuitoare o astfel de stare, când osteneala din cămara cea lăuntrică va ajunge să fie dorită de el, ba şi însăşi calea cea strâmtă din viaţa cea din afară, ca una ce slujeşte drept locuinţă şi chivernisitoare a lucrării celei lăuntrice.

228. Miezul lucrării este să dobândim deprinderea de a petrece cu mintea în inimă, în această inimă simţitoare, dar nu însoţită de vreo închipuire simţită. Trebuie coborâtă mintea din cap în inimă şi aşezată acolo, sau cum a spus cineva din stareţi, se uneşte mintea cu inima. Cum poţi ajunge aici? Caută şi vei afla. La această stare se poate ajunge prin petrecerea în faţa lui Dumnezeu şi prin osteneala rugăciunii, îndeosebi prin umblarea la biserică. Dar trebuie să ţinem minte, că din partea noastră e numai osteneală, pe când însăşi lucrarea, adică unirea minţii cu inima este darul harului, care ni se dă atunci, când vrea şi cum vrea Domnul.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul