Religio

Cartea:

Cărți

Cuviosul Filotei egumenul din Sinai

Trecem la Cuviosul Filotei, egumenul din Sinai, timpul vieţuirii şi sfârşitul căruia nu ne este cunoscut, dar despre opera căruia se spune în Filocalie că e „ca o mare luare aminte; dacă cineva ar fi numit-o tâlcuire exactă şi pravilă dreaptă de trezvie, de paza minţii şi de curăţia inimii, apoi n-ar fi păcătuit împotriva adevărului.“
„Se cuvine de dimineaţa să stai cu bărbăţie şi necurmat la uşa inimii, cu aducere aminte tare despre Dumnezeu şi cu rugăciunea neîncetată a lui Iisus Hristos în inimă şi cu această strajă a gândurilor să ucizi pe toţi păcătoşii pământului; adică cu o aducere aminte de Dumnezeu, dreaptă, întărită şi răpitoare spre cele de sus, să tai pentru Domnul capetele cugetelor celor puternice şi aţâţătoare de război“ (Ep. Teofan, Despre rugăciune şi trezvie, Cuviosul Filotei, Q 2).
„Unde e smerenie, aducerea aminte de Dumnezeu cu trezvie şi cu luare aminte şi rugăciunea deasă îndreptată împotriva vrăjmaşilor, acolo e locul lui Dumnezeu, sau cerul inimii unde oştirea drăcească se teme să stea, pentru că în acest loc trece Dumnezeu“ (Q 4).
„Când ne vom agonisi o obişnuinţă oarecare de a ne înfrâna şi a ne îndepărta de relele cele văzute, pricinuite de cele cinci simţuri1(Suspendarea activităţilor simţurilor), apoi după aceasta vom putea să ne păzim şi inima cu Iisus şi să ne luminăm în ea de la El şi cu o oarecare stare de căldură să gustăm cu mintea din bunătatea Lui. Pentru că n-am primit pentru altceva legea de a ne curăţi inima, decât pentru ca atunci când norii cugetelor celor rele vor fi izgoniţi din atmosfera inimii şi alungaţi printr-o luare aminte necurmată, noi să putem, ca într-o zi luminoasă, să vedem limpede pe Soarele Dreptăţii, pe Iisus şi întru câtva să ne luminăm în minte de cuvintele măreţiei Lui; căci de obicei ele (cuvintele), nu se descopăr tuturor, ci numai acelora care îşi curăţă mintea lor“ (Q 8).
„Nouă nu ne trebuie mare smerenie, dacă avem o grijă sinceră despre paza minţii întru Domnul, mai întâi faţă de Dumnezeu şi (al doilea) faţă de oameni. Noi, pururea în fel şi chip, trebuie să ne zdrobim inima, născocind şi înfăptuind totul ce ar putea să o smerească. Şi zdrobeşte şi smereşte inima, după cum se ştie, amintirea vieţii noastre de mai înainte, dacă ea este amintită, cum se cuvine. La fel şi aducerea aminte de toate păcatele din tinereţe, când cineva le cercetează cu mintea, amănunţit, de obicei se smereşte şi naşte lacrimi şi ne mişcă spre o mulţumire lui Dumnezeu din toată inima, precum şi aducerea aminte de moarte, mereu lucrătoare, care naşte şi plânsul plin de bucurie, de dulceaţă şi trezvia minţii. Dar mai ales se smereşte cugetarea noastră şi ne face să plecăm ochii în pământ, aducerea aminte de patimile Domnului nostru Iisus Hristos, când cineva le trece prin minte şi le aminteşte cu de-amănuntul. Acest lucru ne dă şi lacrimi. Pe deasupra acestea, într-adevăr smeresc sufletul şi marile binefaceri ale lui Dumnezeu, anume faţă de noi, când cineva le enumeră şi le cercetează amănunţit, căci noi avem război cu dracii cei trufaşi (care nu mulţumesc lui Dumnezeu)“ (Q 13).
„Nu te feri din iubire de sine, de aceste doctorii sufleteşti, mântuitoare, dacă tu eşti într-o astfel de stare şi ai nevoie de ele. Căci altfel, tu nu eşti ucenicul lui Hristos şi nici urmaşul lui Pavel, care zice despre sine: nu sunt vrednic a mă numi Apostol (1, Cor. 15, 9); iar în alt loc recunoaşte că mai înainte a fost hulitor, prigonitor şi dosăditor (1, Tim. 1, 13). Care vezi trufaşule, iată chiar un sfânt, dar nu-şi uită viaţa sa de mai înainte. Deşi toţi sfinţi, de la începutul zidirii şi până acum, se îmbrăcau în această cea mai din urmă haină a lui Dumnezeu (adică în smerenie). Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, fiind Dumnezeu nepătruns, incognoscibil (de necunoscut) şi negrăit (inefabil), în cursul întregii Sale vieţi celei din trup a fost îmbrăcat în smerenie, astfel că sfânta smerenie pe dreptate trebuie să se numească şi virtutea dumnezeiască şi poruncă şi haină a Domnului, a Stăpânului. De asemenea şi Îngerii şi toate acele puteri dumnezeieşti luminoase, lucrează şi păzesc această virtute, cunoscând prin ce fel de cădere a căzut Satana, care s-a mândrit, şi cum el vicleanul, spre pildă cum trebuie să se îngrozească de cădere (în acest păcat) îngerii şi oamenii. Zace în beznă (în adânc) pentru mândria sa, arătat ca cel mai fără de cinste înaintea lui Dumnezeu, decât orice altă făptură. De asemenea noi cunoaştem şi prin ce fel de cădere a căzut Adam din mândrie. Având înaintea ochilor astfel de pilde ale acestei virtuţi înălţătoare, mereu să ne smerim în fel şi chip din răsputeri, folosindu-ne de doctoriile arătate mai sus. Să ne smerim cu sufletul şi cu trupul şi în cugetare şi în dorinţă, şi în vorbe şi în gânduri şi la chipul de dinafară şi în afară şi înlăuntru. Dar mai ales trebuie să ne îngrijim ca Iisus Hristos, Fiul luiDumnezeu şi Dumnezeu, care petrece în noi, să nu stea împotriva noastră. Căci „Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă dar“ (Pilde 3, 34). „Învăţaţi-vă de la Mine, că blând sunt şi smerit cu inima, zice Mântuitorul“ (Matei 11, 29) (14).“
„Sufletul (cel iubitor de păcate) fiind îngrădit şi înconjurat de duhurile răutăţii, ca de un zid se leagă de lanţurile întunericului şi din pricina întunerecului ce-l înconjoară, nu se poate ruga cum ar trebui, căci e legat de el (de întunerec), în taină (în ascunzişurile şi adâncimile sale, sau nici singur neştiind cum) şi orbecăieşte cu ochii dinlăuntru. Însă când va pune începutul alergării de rugăciune către Dumnezeu şi se va trezvi după putere în rugăciune, atunci încetul cu încetul încep să se dezlege, prin puterea rugăciunii; altfel, el n-are nici o posibilitate de a se dezlega de întunerec. În acest timp, el cunoaşte că înlăuntru, în inimă, este o astfel de nevoinţă, o altă luptă împotrivă, ascunsă, un alt război în cugete stârnite de duhurile răutăţii, după cum mărturiseşte şi Sf. Scriptură când zice: de se va sui peste tine duhul celui puternic, să nu laşi locul tău (Ecl. 10, 4). Iar locul minţii este să stea ea neclintită în virtute şi trezvie. Este în stare şi în viaţa cea cu virtuţi şi în cea păcătoasă. Căci Scriptura zice: Fericit bărbatul care n-a intrat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stătut. (Ps. l, 1). Şi Apostolul învaţă: „Staţi, încingându-vă mijloacele voastre cu adevărul“ (Efes. 6, 14), (Q 19).“
„Din răsputeri să-L ţinem pe Hristos, căci nu sunt puţini cei ce încearcă în fel şi chip, să-L ia din suflet. Şi nici noi nu vom îngădui ca Iisus să se dea în lături fiind norod (mulţime) de cugete în locul sufletului (Ioan 5, 13). Însă ca să-L reţinem pe El, e cu neputinţă fără o osteneală plină de durere a sufletului. Să ne ostenim, să pipăim (să simţim, n. tr.) urmele vieţuirii Lui în trup, ca şi viaţa noastră să o petrecem cu smerenie. Să primim în simţire patimile Lui, pentru ca râvnind Lui cu răbdare să suferim toate necazurile. Să gustăm din negrăitul Lui pogorământ cel plin de purtare de grijă pentru noi, ca de la această dulce gustare cu sufletul să cunoaştem cât de bun este Domnul. Iar mai presus de toate acestea, sau înainte de toate acestea, să-L credem fără nici o îndoială, întru toate ce ne spune El şi în fiecare zi să aşteptăm purtarea Lui de grijă, îndreptată spre noi şi orice ni s-ar întâmpla, orice am întâmpina, să primim cu mulţumire, cu dragoste şi cu o bucurie îmbelşugată, ca să ne învăţăm să privim spre unul Dumnezeu, Care le cârmuieşte pe toate, după legile cele dumnezeieşti ale înţelepciunii Sale. Când vom face toate acestea, apoi nu vom fi departe de Dumnezeu. Buna credinţă este o desăvârşire fără de sfârşit, după cum a spus un oarecare dintre bărbaţii cei purtători de Dumnezeu şi desăvârşit în Duh“ (Q 20).
„Aducerea aminte, plină de dulceaţă, de Dumnezeu, adică de Iisus, cu mânia din inimă şi cu amărăciunea cea mântuitoare, de obicei, strică tot farmecul cugetelor, feluritelor îndemnuri, cuvinte năluciri, închipuiri întunecoase şi pe scurt spus, totul cu ce se înarmează şi cu ce iese obraznic vrăjmaşul cel a toate pierzător, căutând să înghită sufletele noastre. Iisus fiind chemat, pe toate le arde cu uşurinţă. Căci în nimeni altul n-avem mântuire afară de Iisus Hristos. Aceasta a spus-o şi Însuşi Mântuitorul, zicând: „fără de Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5), (Q 22).“
„Păzeşte-ţi mintea cu cea mai mare încercare a luării aminte. De îndată ce vei observa un cuget, să-i vorbeşti împotrivă, dar totodată să te grăbeşti să chemi pe Hristos Domnul spre izbândire (răzbunare),
Iar prea dulcele Iisus, încă pe când vei vorbi tu, îţi va spune: Iată-mă, sunt cu tine ca să-ţi dau un sprijin. Însă tu şi după ce toţi aceşti vrăjmaşi vor fi domoliţi, pentru rugăciunea ta, continuă din nou cu stăruinţă, ca să fi cu pază în minte. Iată din nou valurile (cugetelor), mult mai multe decât cele de mai înainte, unele după altele se vor arunca asupra ta, aşa că din pricina lor, parcă se scufundă sufletul ca într-un adânc şi e gata să piară. Însă Iisus, iarăşi îndemnat de ucenic, ca un Dumnezeu opreşte vânturile cele rele. Iar tu scăpând de năvălirile vrăjmaşului, pentru un ceas sau o clipă proslăveşte pe Cel ce te-a scăpat şi adânceşte-te în cugetarea despre moarte“. (Q 26).
„Să nu ne lepădăm însă şi de ostenelile nevoinţelor trupeşti; căci după cum grâul din pământ, aşa şi din ele răsare bucuria cea duhovnicească şi încercarea în bine. Să nu îndepărtăm de la noi cerinţa conştiinţei, printr-o filosofare mincinoasă, căci ea ne îndeamnă spre cele mântuitoare şi lucrătoare şi totdeauna ne arată care e datoria noastră şi la ce suntem obligaţi, mai ales când este (ea) curăţită printr-o trezvie vie, lucrătoare şi subţire a minţii. În acest caz, din pricina curăţiei sale, de obicei, rosteşte o judecată limpede, cuvenită şi hotărâtă, care exclude orice îndoială. Pentru toate acestea, nu trebuie de rătăcit în drum prin filosofări false căci ea (conştiinţa) înlăuntru ne vesteşte o viaţă plăcută lui Dumnezeu şi mustrând cu asprime sufletul dacă el şi-a întinat mintea prin păcate, ne arată mijlocul de a îndrepta greşelile, îndemnând inima cea căzută să se pocăiască şi arătându-i doctoria cu o convingere plină de dulceaţă“ (Q 28).
„Fumul care iese de la lemne e usturător pentru ochi, dar pe urmă le arată lumină şi-i îndulceşte pe aceia, cărora mai înainte le-a pricinuit neplăcere. Şi atenţia, ţinând neîncetat ochii minţii în încordare, oboseşte şi îngreunează capul. Însă Iisus, cel chemat în rugăciune, venind, luminează inima. Aducerea aminte de El, împreună cu strălucirea (noastră) lăuntrică ne procură şi binele suprem (adică pe Domnul Însuşi)“. (Q 29).
„Mulţi dintre fraţi cunosc înşelarea minţii, pe care o sufăr de la draci. Ei se silesc ca să fie harnici în toate lucrările, fără să se îngrijească de minte şi petrec viaţa cu simplitate şi fără de vicleşug. Socot, că negustând din curăţia inimii, ei nu cunosc deloc întunerecul patimilor dinlăuntru. Acei care nu cunosc războiul despre care vorbeşte Sf. Pavel, nu s-au calificat (îmbunătăţit) poate, prin încercare şi bine şi socot drept căderi numai păcatele cele săvârşite cu fapta, fără a se ţine socoteală de înfrângerile şi biruinţele cele de gând, pe care nu le vede ochiul cel simţit, pentru că ele sunt ascunse şi cunoscute numai unui Dumnezeu, întemeietorul nevoinţelor şi conştiinţei celui ce se nevoieşte. Către unii ca aceştia, mi se pare a spus următorul cuvânt al Scripturii. Ei zic: „pace, pace şi nu era pace“ (Iez. 13, 10). Pentru acei fraţi, care din simplitate se află într-o astfel de stare, trebuie să ne rugăm şi să-i învăţăm, pe cât se poate, ca ei să se depărteze nu numai de faptele rele cele nevăzute, ci şi de acel rău care lucrează în inimă. Iar cei care au dorinţa cea dumnezească să-şi cureţe ochiul cel sufletesc (propriu-zis vederea sufletului), una este lucrarea lui Hristos şi altceva este o taină.“ (Q 57).
Cu acestea terminăm cu citatele din Cuviosul Filotei Sinaitul şi trecem la marii stareţi Varsanufie şi Ioan, care s-au nevoit în Palestina în secolul al şaselea.
Preotul. Îngăduiţi-mi, părinte, să vă opresc şi să vă pun câteva întrebări. Răspundeţi-mi aşa, cum aţi fi răspuns unui mirean simplu, de rând, care nu pricepe nimic în problemele vieţii duhovniceşti dinlăuntru. Părinţii aceştia doi din urmă, cuviosul Isichie şi cuviosul Filotei, vorbesc despre trezvia lăuntrică, despre paza minţii şi a inimii. Cea dintâi întrebare care mi se iveşte este întrebarea despre cugete. Părinţii zic că trebuie să tindem a ne curăţi de cugete şi nu numai de cele rele, ci în genere de cugete. Cum trebuie înţeles acest lucru? Sau ele trebuie deosebite? Şi atunci cum trebuie înţeles cuvântul „cugete“? Aceasta-i întrebarea mea cea dintâi. A doua întrebare e: există oare vreo legătură între curăţirea de cugete şi rugăciunea lui Hristos?
Monahul. Dv. bine aţi făcut că aţi spus nedumeririle ce vi s-au ivit. Acest lucru ne dă prilejul să ne desluşim mai bine şi mai cu luare aminte, în problema cugetelor. Cugetele şi gândurile nu sunt una şi aceeaşi, deşi în unele cazuri ele se apropie. Gândul stă foarte aproape de cuvântul gândire, cugetare, care este o lucrare firească şi necesară a raţiunii dăruite nouă de Dumnezeu, făptuită de noi în chip liber. Prin gândire noi ne adâncim în cunoaşterea lumii ce ne înconjoară şi a noastră înşine şi rezolvăm felurite probleme, în legătură cu întocmirea (organizarea) vieţii noastre, atât personale, cât şi sociale. Această activitate a minţii noastre, noi o şi numim lucrare a gândului, însă nu o putem numi lucrarea cugetului. Puterea (aptitudinea) de gândire, face o parte necesară din fiinţa noastră cea duhovnicească, ca şi puterea de simţire şi puterea lucrărilor, sau voinţa. Alt lucru sunt cugetele. Cugetele sunt ivirea, în conştiinţa noastră, a unor sau altor imagini, chipuri, presupuneri, intenţii, dorinţi, amintiri ş.a.m.d., care nu depind de voinţa noastră. Aici cugetul se apropie de gând. Şi noi, nu rareori, întrebuinţăm şi un cuvânt şi altul, fără deosebire: „mi-a venit un gând, mi s-a ivit un cuget“.
În acest caz, gândul ca şi cugetul este ceva care se iveşte în minte fără de voie, dar nu o activitate liber cugetătoare a minţii. Cugetele sunt de mai multe feluri. Într-o convorbire anterioară, noi am adus o clasificare a cugetelor, de către Episcopul Ignatie Breancianinov. El deosebeşte patru feluri de cugete. Trăsătura caracteristică a tuturor acestora e că ele se ivesc în conştiinţa noastră fără de voie. După cuvintele Episcopului Ignatie „unele (cugete) răsar din harul lui Dumnezeu, sădit în fiecare creştin ortodox, prin sfântul Botez; altele ne vin de la Îngerul-păzitor; altele răsar din firea cea căzută, iar altele sunt aduse de duhurile cele căzute. Cugetele celor două feluri dintâi, sau mai drept amintirile şi simţirile ajută la rugăciune, o înviorează, întăresc atenţia şi simţul de pocăinţă, aduc umilinţă, plânsul inimii, lacrimi ş.a.m.d. În cugetele şi simţirile firii căzute, binele e amestecat cu rău, iar în cele demonice, răul adesea e camuflat cu bine, deşi uneori lucrează şi ca rău descoperit“. Dacă povăţuitorii lucrării lăuntrice ne sfătuiesc să ne luptăm nu numai cu cugetele cele rele, ci în genere cu cugetele, apoi acestea înseamnă numai că creştinul să nu se lase în stăpânirea cugetelor care răsar în conştiinţa lui fără de voie. El trebuie să se îngrijească de curăţia şi de limpezimea conştiinţei sale. Căci în realitate, noi adesea devenim robi ai cugetelor şi nu putem scăpa de ele deloc. Ele pătrund în lucrarea minţii noastre, strică limpezimea, curăţia, continuitatea, puterea şi fecunditatea lucrării ei, inundă conştiinţa cu felurite imagini, tablouri, amintiri fără de nici o treabă, goale, chiar vătămătoare şi chiar perverse. În mersul normal şi liniştit al gândirii, dau buzna amintiri şi imagini, care n-au nici un amestec cu lucrarea gândirii ci numai o împiedică, bunăoară, despre întâlnirile de ieri, despre o discuţie neplăcută, despre întâlniri şi obide, despre unele sau altele, planuri nerealizate, despre impresiile căpătate pe stradă, despre informaţiile căpătate din ziare şi altele. Toate acestea inundă conştiinţa, inundă şi inima, mai ales când omul se aşează la rugăciune, sau intră în biserica lui Dumnezeu. În acest timp, parcă înadins, ca dintr-o cutie fermecată, vin în cap fel de fel de gânduri străine, imagini, amintiri, planuri pentru viitor, griji mărunte, îngrijorări mici pentru lucruri uitate sau neîmplinite; în inimă răsare neliniştea, tulburarea, uneori mânia împotriva uneia sau altei persoane, nevoia de a face cutare sau cutare lucru; deci rugăciunea voastră nu merge; ea vă încurcă, vă împiedică; începeţi să vă rugaţi grăbit, ca să terminaţi cât mai curând pravila de rugăciune începută şi vă ocupaţi de lucrul care poate că nu-i chiar aşa de urgent. De ce ni se întâmplă toate acestea? Desigur că de la lipsa de disciplină în conştiinţa noastră, din pricină că nu suntem obişnuiţi să o ţinem în limitele lucrării ce ne preocupă, dar nu numai de la acestea. La voi, în lume, îi atribuie puţină însemnătate şi se jenează chiar să se gândească serios, dar nu numai să vorbească despre acea putere străină, de dinafară, drăcească, care tinde prin toate mijloacele posibile, să ne infecteze, murdărească şi întineze conştiinţa noastră şi simţurile noastre, cu scopul de a ne supune pe noi stăpânirii lor, de a ne lipsi de limpezimea şi curăţia minţii şi a conştiinţei şi a ne rupe pe noi de la Dumnezeu. Şi noi adeseori nu ne dăm seama sau nu dorim să ne dăm seama de acest lucru şi ajungem o jucărie pentru această putere rea dinafară. Ea acţionează asupra noastră şi prin cugetele cele păcătoase care pun stăpânire pe conştiinţa şi voinţa noastră, care mereu dau năvală în sufletul nostru, pun stăpânire pe noi, ne sfâşie şi ne ucid duhovniceşte. Fiecare dintre noi, printre aceste cugete, fără îndoială va găsi pe unele înrudite cu el, de la care el primeşte mai mult şi de care nu poate scăpa cu nici un fel de eforturi ale sale. Acest tablou al luptei noastre neputincioase, cu cugetele ce pun stăpânire pe noi, foarte bine l-a zugrăvit Cuviosul Simeon Noul Teolog, în al doilea chip al luării aminte şi rugăciuni, despre care deja am pomenit. Deci, iată dragă părinte, din această scurtă lămurire a mea, mi se pare, puteţi vedea limpede, deosebirea dintre gândirea noastră liberă şi cugetele ce se ivesc fără de voie, aşişderea de a vedea şi necesitatea unei lupte drepte şi corespunzătoare cu cugetele, pentru curăţirea ogorului curat al conştiinţei şi inimii noastre, de această buruiană. Sfinţii Părinţi şi Biserica Ortodoxă ne pun în faţa unui mijloc şi a unei căi sigure şi încercată de veacuri, spre a ne curăţi inima şi conştiinţa noastră de această inundare de buruienile cugetelor. Spre părere de rău, oamenii-lumeni nu numai că nu se folosesc de acest mijloc, ci în cea mai mare parte nici nu bănuiesc existenţa lui, ba nici nu se gândesc la posibilitatea şi necesitatea de a se lupta cu gândurile şi pur şi simplu le tolerează ca pe un rău inevitabil. Pe când, chiar în felul de a lucra, al cugetelor asupra noastră, este o împrejurare, care ne ajută pe noi în lupta cu ele. Această împrejurare constă în faptul că, cugetele, aşa să zicem, nu năvălesc deodată asupra noastră cu toată puterea lor, ci pun stăpânire pe noi pe îndelete şi treptat, pe măsura în care ne luăm după ele. Ele parcă-şi pipăiesc terenul pentru ele, din sufletul nostru, şi dacă văd că nu întâmpină nici o împotrivire în el, apoi tot mai mult şi mai mult îl cuprind în mrejele lor.
Părinţii Bisericii deosebesc câteva momente consecutive, în atacul ce-l exercită cugetele asupra noastră. Dacă noi, din nepăsare sau din nebăgare de seamă, sau din neştiinţă, nu vom învinge cugetul de îndată ce venim în atingere cu el, apoi cu fiecare atac al lui, ne va fi tot mai greu şi mai greu să-l învingem. În citatele de mai sus, în învăţăturile Sf. Părinţi, mijlocul cel mai de căpetenie de a lupta cu cugetele, pe care ni-l arată ei este: mai întâi de toate trebuie să ne mâniem pe cuget, să ne ridicăm asupra lui cu iuţime şi de îndată să ne întoarcem cu rugăciune pentru ajutorul către Domnul şi de la lucrarea ei, cugetul îşi va preda puterea şi se va risipi. La Sf. Grigorie Sinaitul se află o povăţuire amănunţită despre acest lucru pentru începători. Ei nu sunt sfătuiţi, în nici un caz, să intre în luptă cu cugetele. Lasă să-l facă acest lucru acei puternici şi încercaţi. Cei începători însă, după ce au dat cugetului cea dintâi lovitură, îndată să se ascundă „în adâncul inimii“ şi acolo să facă rugăciunea lui Iisus, aşteptând ajutor de la Domnul, pe care-l va şi da lor Domnul.
Puterea ce creşte treptat de acapararea sufletului nostru de către cugete, Sf. Părinţi o descriu astfel: la început vine aşa-zisa momeală. Prin acest nume e însemnat orice cuget simplu, sau imaginea unui lucru oarecare, sau un gând oarecare, care i-a venit omului în minte. Momeala ca atare o socot fără de păcat, că nu merită nici laudă, nici osândire, până când nu provoacă în noi, faţă de sine, o atitudine sau alta. Al doilea moment vine atunci, când noi observăm acest lucru sau acest gând începem să-l privim mai de-aproape, sau după expresia Părinţilor, începem să stăm de vorbă cu el, cu patimă sau fără patimă, şi-i îngăduim să rămână la noi, deşi nu-l acceptăm. Acest moment se numeşte însoţire. Acest lucru, Sf. Părinţi nu-l socot totdeauna fără de păcat; însă el poate fi şi de laudă, în cazul când această privire a cugetului se sfârşeşte după placul lui Dumnezeu, adică când îl respingem, văzându-l că-i păcătos. Al treilea moment se petrece atunci, când faţă de cugetul ce s-a ivit începem să consimţim, înclinăm spre el şi suntem gata să-l urmăm. Acest lucru se numeşte unire sau învoire cu cugetul. Însă şi în acest caz pot fi două ieşiri; după ce am înclinat un timp de partea cugetului, noi putem să ne dăm seama şi căindu-ne şi mărturisind lui Dumnezeu păcatul nostru cel de gând, să-L chemăm pe Dumnezeu într-ajutor, şi Dumnezeu ne iartă nouă păcatul şi noi învingem cugetul; iar cealaltă ieşire, după cuvântul Sf. Grigorie Sinaitul e atunci „când cineva cu voia sa, primeşte gândurile aduse de vrăjmaşi şi învoindu-se şi împrietenindu-se cu ele, e biruit de ele astfel că nu numai că nu se luptă împotriva lor, ci se şi hotărăşte să facă totul după îndemnul lor şi dacă nu va împlini hotărârile sale de fapt, apoi nu din altă pricină oarecare, ci numai pentru că nu i-a îngăduit timpul sau locul, sau pentru altă pricină, care nu i-a îngăduit să facă cele plănuite de noi înainte.“ Al patrulea moment e acela, când cugetul fără voie şi cu sila pune stăpânire peste inima noastră, se contopeşte cu ea, de parcă ar avea o viaţă, se opreşte în ea şi ne strică toată întocmirea noastră cea bună. Acest moment se numeşte robire. Însă şi în cazul acesta, mintea robită de cuget, cu ajutorul lui Dumnezeu poate scăpa de el. Se întâmplă însă că şi mintea, fiind parcă dusă de furtună şi de valuri şi târâtă de la întocmirea sa cea bună spre cugetele cele viclene, nu mai poate să revină la întocmirea sa cea liniştită şi paşnică. Acest lucru vine mai ales, de la deşertăciune şi de la convorbirile multe şi nefolositoare. Însă şi aici despre greutatea păcatului trebuie judecat felurit, după cum ar petrece această robire în timpul rugăciunii sau nu, şi se petrece această robire sau nu, şi se petrece acest lucru cu cugete mijlocii sau rele. Dacă robirea nu se petrece în timpul rugăciunii şi priveşte numai lucrurile necesare pentru viaţă, apoi aceasta poate fi şi fără de păcat, (vezi despre aceasta mai amănunţit la Cuviosul Nil Sorsky: Predania către ucenicii săi, despre vieţuirea ascetică, pag. 32) – Această carte, Ep. Ignatie Breaceaninov o recomandă începătorilor ca cea dintâi carte pentru a face cunoştinţă cu lucrarea rugăciunii lui Iisus şi cu lucrarea minţii în genere. În sfârşit, gradul cel mai înalt al stăpânirii noastre de către cugete, se numeşte patimă. Acest lucru se petrece atunci când cugetul cel rău, cuibărit multă vreme în sufletul nostru, devine parcă o fire a lui, o obişnuinţă a lui permanentă. La o astfel de stare, omul vine din propria sa voie şi în această stare sufletul necontenit e înviforat de cugetele cele pătimaşe, sădite de vrăjmaş şi înrădăcinate în el, din pricina antrenării lor şi a visării fanteziste. A scăpa de această stare, se poate numai pe calea pocăinţii; în caz contrar, omul e supus chinurilor viitoare. (Ibidem pag. 33). Deci vedeţi care este succesiunea în punerea de stăpânire peste suflete la cugete şi această succedare îi şi uşurează unui nevoitor atent lupta cu ele.
Dv. întrebaţi încă, care e legătura între cugete şi rugăciunea lui Iisus? Din cele spuse Dv., singuri puteţi vedea că ea e foarte aproape de ele, lucru care e uşor de înţeles. Cu ajutorul rugăciunii lui Iisus şi numai cu ajutorul ei, dar nu cu eforturile proprii, după cum mărturisesc despre acest lucru, în chip unanim toţi părinţii-nevoitori, anume – momeala, iar învingându-l el prin aceasta, îndepărtează de la sine şi întregul lanţ al atacurilor, inclusiv până la patimă.
Din cele spuse, se vede de asemenea, ce însemnătate mare are, în lucrarea minţii şi a inimii şi atenţia cea cu priviri agere, cu ajutorul cărora omul prinde momentul când are nevoie să se întoarcă după ajutorul rugăciunii calde şi strălucitoare a lui Iisus, ca să înlăture primejdia ce-l ameninţă, de a-şi întina mintea şi inima lui cu cugete necurate sau deşarte. O, dacă mirenii ar da o atenţie mai suficientă celor spuse, cât de curată, dreaptă şi uşoară ar deveni atunci viaţa lor cea duhovnicească. Urmărind, cu agerime, curăţia izvorului însuşi al vieţii celei duhovniceşti, adică inima noastră, lor nu le-ar veni greu să facă curate şi toate manifestările de dinafară ale acestei vieţi, adică toate faptele lor şi raporturile reciproce dintre ei. Ce aer proaspăt, curat ar adia atunci în viaţa noastră! Şi cât de uşor, cu câtă bucurie am respira în viaţa noastră. Întreaga noastră nenorocire e anume în această lipsă de orânduială, de supraveghere şi de părăsire a vieţii din inima noastră!
Preotul. Vă mulţumesc foarte mult, părinte, pentru lămurirea ce mi-aţi dat-o. Să dea Dumnezeu ca ea să ajungă până la auzul şi inimile creştinilor ce petrec în lume! Iar acum vă rog să continuaţi cu înşirarea învăţăturilor Părinţilor Bisericii, despre lucrarea minţii şi rugăciunea lui Iisus, pe care eu o ascult cu mare plăcere şi folos pentru mine…

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul