Religio

Cartea:

Cărți

Cuviosul Isaachie zăvorâtul

Nu este posibil ca omul să nu fie ispitit. Dacă vicleanul a îndrăznit să-l ispitească în deşert pe Domnul, cu atât mai mult pe robii săi. Aceasta se întâmplă însă prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Deoarece aşa cum aurul se încearcă prin foc şi se curăţă şi străluceşte sclipitor, tot aşa şi omul credincios, care se încearcă prin focul ispitelor, va străluci în cele din urmă asemenea soarelui în faţa lui Dumnezeu, prin faptele sale cele bune, în timp ce duşmanul care seamănă ispitele va fi predat în focul cel veşnic.
O mare încercare şi ispită a suferit şi părintele nostru Isaachie zăvorâtul.
Cuviosul Isaachie, după prenumele său lumesc Toropţanin, se ocupase cu comerţul şi strânsese multe bogăţii. Odată însă stătu mai mult şi medită şi-şi aduse aminte de cântarea de la slujba înmormântării: «deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea…». Atunci se hotărî să-şi împartă toată averea sa săracilor şi veni apoi la peştera cuviosului Antonie, dorind să se dăruiască Domnului.
Cuviosul Antonie, după ce-i puse la încercare iubirea sa pentru Dumnezeu şi râvna pentru viaţa monahală, l-a tuns în monahism. De atunci sfinţitul Isaachie, pătruns de flacăra iubirii divine, a început o aspră viaţă ascetică. Cu binecuvântarea cuviosului Antonie se zăvorî în cel mai adânc colţ al peşterii, în cea mai întunecată dintre chilii. Era umedă, strâmtă şi înăbuşitoare, şi semăna mai degrabă cu un înspăimântător mormânt subteran decât cu o chilie.
Vrând de asemenea să-şi chinuiască şi mai mult trupul şi-a scos cămaşa de lână pe care o purtau toţi ceilalţi fraţi şi ceru să i se cumpere o capră. Când îi fu adusă o sacrifică şi-i luă pielea pe care o purtă exact aşa cum era, neprelucrată, lăsându-o să se usuce pe trupul său.
Cu această îmbrăcăminte se închise în chilia sa strâmtă pe care o zidi la intrare, dedicându-se astfel rugăciunii şi predându-se în mâinile lui Dumnezeu. Se ruga neîncetat, cu lacrimi, fără să mai ştie când era noapte sau zi. Nu avea nici un fel de saltea şi niciodată nu se întindea să se culce. Se odihnea doar un pic şezând pe un buştean. Mânca numai o dată la două zile un pic de pâine uscată şi bea puţină apă, pe care i le aducea însuşi cuviosul Antonie, singurul care vorbea cu dânsul câteva cuvinte. Mâncarea i-o dădea printr-o mică firidă, pe unde abia încăpea să treacă o mână.
Timp de şapte ani a petrecut cuviosul Isaachie în acest mod de aspră viaţă ascetică. Vai însă! Inima sa nu era însă pe deplin curăţată de slava deşartă. Câteva urme ale acestei patimi demonice întinau încă conştiinţa sa. Şi astfel l-a lovit o mare nenorocire.
Într-o noapte, în timp ce fericitul făcea obişnuitele sale metanii şi spunea psalmii Miezonopticii, a simţit o mare oboseală şi cum puterile îl părăseau, a stins lumânarea şi a şezut.
Şi iată! Deodată întunericul chiliei a fost luminat de o lumină mare! Ce fel de lumină era aceea…? Puternică şi orbitoare ca şi cea a soarelui! Cuviosul a fost nevoit să-şi închidă ochii, neputând să privească liber.
În aceeaşi clipă au apărut înaintea lui doi tineri frumoşi cu feţe luminoase.
– Isaachie, i-au spus cuviosului, suntem îngeri şi am venit să te anunţăm, că, iată, vine Hristos la tine, împreună cu alţi îngeri ai cerului.
Sărmane omule, al lui Dumnezeu! De unde să-ţi dai seama că în faţa ta erau doar nişte demoni, care veniseră să te înşele! Ai uitat că satana poate să se prefacă şi «să se înfăţişeze ca înger de lumină şi că slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii13 (II Corinteni 11, 14, 15.)?…»
Şi-a ridicat deci cuviosul ochii cu greutate şi ce să vadă! O mulţime de demoni, pe care acesta i-a confundat cu îngerii, cu feţe luminoase, şi între dânşii era unul a cărui faţă strălucea mai mult decât a celorlalţi, iradiind raze luminoase.
– Isaachie! i-au strigat demonii. Iată-l pe Hristos! Cazi ca să i te închini!
Cuviosul, fără să poată distinge înşelăciunea cea diavolească, a uitat să invoce ajutorul Domnului sau să-şi facă semnul Sfintei Cruci, care-i împrăştie pe diavoli. A căzut deci nefericitul şi s-a închinat diavolului ca şi cum ar fi fost Hristos!
În aceeaşi clipă demonii au început să scoată îngrozitoare strigăte de bucurie şi de victorie, strigând biruitori:
– Al nostru eşti, Isaachie! Al nostru eşti!
Apoi l-au înşfăcat pe cuvios, l-au pus să stea jos pe pământ şi s-au adunat în jurul său. Dintr-o dată chilia s-a umplut sufocant de demoni.
Atunci cel care se prezentase ca fiind Hristos a spus:
– Luaţi instrumentele! Apucaţi tobele! Cântaţi sărbătoreşte! Iar Isaachie să ne danseze!
S-au înfăţişat deodată mulţi diavoli având în mâni instrumente muzicale şi au început să cânte o muzică asurzitoare şi tulburătoare, cu adevărat demonică. În aceeaşi vreme ceilalţi diavoli l-au ridicat pe cuvios şi l-au forţat să danseze împreună cu dânşii în ritmul nebunesc al acelei muzici.
Dansul acela a ţinut multe ore. Tot atât de mult a ţinut şi bătaia de joc a demonilor faţă de cuvios. După ce l-au chinuit în acest hal, l-au trântit jos aproape mort şi au dispărut.
Se făcuse deja dimineaţă. Cuviosul Antonie a venit la ferestruica micii chilii, aducând ca întotdeauna un pic de pâine şi apă.
– Binecuvântează, părinte Isaachie, a spus cu voce înceată.
Nu a auzit însă nici un răspuns.
– Părinte Isaachie, binecuvântează, a spus din nou şi mai puternic de această dată.
Tăcere.
Cuviosul Antonie mai repetă de două, trei ori salutarea aceasta. Din chilie nu se auzea însă nici cel mai mic zgomot. A crezut atunci că fericitul Isaachie şi-a predat sufletul său Domnului. A anunţat atunci să vină cuviosul Teodosie şi ceilalţi fraţi de la mănăstire.
Şi într-adevăr, peste puţin timp au venit fraţii, au spart zidul de la intrarea în chilie şi l-au tras afară pe cuvios, crezând că este mort. Când l-au scos însă afară şi-au dat seama că încă mai trăia. Abia mai respira. Trupul său era însă înlemnit, incapabil să facă şi cea mai mică mişcare. Gura îi era pe jumătate deschisă. Ochii mari deschişi cu privirea pierdută. Şi-au dat seama curând că nu se mai putea intra în legătură cu dânsul. Nu putea vorbi şi nici nu înţelegea ceea ce i se spunea.
Cuviosul Antonie a înţeles foarte curând că monahul zăvorât fusese atacat de către diavoli. Din acea clipă l-a luat lângă sine în chilie şi l-a îngrijit, depunând mult efort. Iar atunci când a fost nevoit să fugă de la Kiev, prigonit fiind de domnitorul Iziaslav, l-au îngrijit în continuare cuviosul Teodosie împreună cu ceilalţi fraţi din obşte. L-au luat la obşte şi s-au chinuit zi şi noapte ca să-l facă bine şi să-l readucă în simţiri.
Nefericitul Isaachie era într-adevăr într-o stare jalnică. Dezintegrat sufleteşte şi trupeşte, surd şi mut, nu putea să se mişte absolut deloc, nici măcar să se întoarcă pe o parte. Era tot timpul întins şi nemişcat, având răni pe tot corpul. Cu toate acestea, cu multă dragoste frăţească-l îngrijeau, îl spălau şi-l hrăneau fraţii din obşte, în frunte cu cuviosul Teodosie. Nu putea nici măcar să mănânce. Cu multă greutate abia reuşeau să-i toarne în gura pe jumătate deschisă diverse mâncăruri lichide, pe care cu dificultate le înghiţea.
Situaţia aceasta a durat timp de doi ani. Cuviosul Teodosie se ruga în fiecare zi la patul bolnavului şi cu lacrimi îl implora pe mult milostivul Dumnezeu să aibă milă de robul Său şi să-l izbăvească de sub stăpânirea demonilor.
Într-o zi, pe când intrase deja în al treilea an al suferinţei sale, Isaachie a început să vorbească. A cerut în şoaptă să fie ridicat în picioare.
L-au ridicat. Nu a putut însă să se susţină. A căzut jos, dar a început să se poată mişca, asemenea unui copil mic, în patru labe.
Încet, încet a început să-şi revină din ce în ce mai mult. A început apoi să meargă normal. În biserică însă nu vroia să intre. Îl duceau fraţii de multe ori cu forţa. După o vreme a început însă să vină şi singur. La fel şi la masă. Stătea separat de ceilalţi fraţi şi nu vorbea cu nimeni. Îi puneau pâine în faţă şi nu se atingea de ea. I-o puneau atunci în mână şi-l forţau să o mănânce. De multe ori se rugau de dânsul să se hrănească singur. Odată, cuviosul Teodosie, vrând să-l izbăvească şi din această influenţă demonică, spuse fraţilor:
– Lăsaţi-i pâinea în faţă, nu în mâini! Să mănânce singur!
Toată săptămâna aceea cuviosul Isaachie nu a mâncat nimic. După aceea însă, tot văzându-i pe ceilalţi fraţi mâncând, a început să ia şi el pâinea în mână şi să o mănânce. Acesta a fost începutul unei eliberări definitive a acestuia de sub legăturile demonilor.
După adormirea cuviosului Teodosie, la începutul stăreţiei cuviosului Ştefan, fericitul Isaachie şi-a regăsit pe deplin puterile sufleteşti, eliberat deja de lanţurile celui viclean.
Atunci, cu binecuvântarea stareţului Ştefan, se dedică din nou vieţii ascetice, de data acesta însă nu în chilia cea întunecoasă, izolat şi neapărat, ci înăuntrul mănăstirii, păzit de prezenţa şi de sprijinul stareţului şi a celorlalţi fraţi.
Învăţându-se minte din păţania sa, se adresă celui viclean şi-i spuse:
– O, diavole, tu care m-ai amăgit atunci când eram singur în peşteră! De acum înainte nu mă voi mai lupta singur şi izolat. Mă voi lupta cu tine aici înăuntru, în mănăstirea mea, şi te voi învinge cu ajutorul harului lui Dumnezeu şi al rugăciunilor fraţilor!
A început să poarte ca şi ceilalţi fraţi rasa şi cămaşa de lână călugărească şi cu râvnă se încadra în viaţa ascetică a obştii. Făcea ascultare de toţi fraţii şi lucra cu răbdare oriunde ar fi fost trimis. Mergea primul la muncă şi primul la biserică. Drept şi nemişcat stătea în sfântul locaş până la sfârşitul slujbelor. Purta nişte pantofi mai vechi şi găuriţi, fie iarnă fie vară. Când era iarnă şi îngheţuri mari, picioarele sale atingeau podeaua de piatră îngheţată a bisericii. Cu toate acestea cuviosul nu se mişca deloc până la sfârşitul slujbei.
După slujba de dimineaţă se ducea la bucătărie, aprindea focul, aducea apă şi făcea toate pregătirile necesare pentru începerea gătitului. Când soseau fraţii bucătari le găseau pe toate pregătite.
Odată unul dintre fraţii bucătari, cu numele Isaac, a vrut să-şi bată joc de cuvios şi i-a spus:
– Părinte Isaachie! Iată, acolo în acel copac din curte s-a aşezat un corb. Du-te, prinde-l şi adu-l încoace!
Cuviosul făcu metanie în faţa bucătarului, ieşi afară, se sui în copac şi fără nici un fel de greutate prinse corbul. Pasărea, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, nu se sperie şi nici nu încercă să zboare. Îl lăsă pe cuvios să o prindă în mâinile sale slăbite de asceză şi să o aducă la bucătărie.
Au rămas ca trăzniţi bucătarii când au văzut acest rezultat al smereniei şi al ascultării sfântului. I-au înştiinţat pe ceilalţi fraţi şi pe stareţ şi de atunci înainte au început să-l respecte ca pe un monah harismatic.
Cuviosul Isaachie însă, ca să evite slava oamenilor şi o a doua cădere în capcana diavolilor, a început să se comporte ca şi cum ar fi înnebunit, să se prefacă. Spunea cuvinte ciudate, le provoca diverse neajunsuri fraţilor sau trecătorilor şi de aceea de multe ori era insultat, batjocorit şi chiar lovit. Refugiul său era peştera cuviosului Antonie, care acum era goală. Acolo se ruga zi şi noapte, suferind frigul iernii.
Într-o noapte fericitul a aprins soba cea veche, săpată în piatră, din peşteră. Aceasta însă la un moment dat se înfundă şi începu să scoată afară flăcări şi fum. Atunci cuviosul, neavând nimic la îndemână cu care să stingă focul, dădu la o parte capacul de piatră şi se puse cu picioarele goale pe buştenii aprinşi. A rămas acolo aşa pentru multă vreme, până când focul s-a stins. Cu toate acestea picioarele sale nu s-au ars absolut deloc.
Multe alte astfel de lucruri minunate a săvârşit cuviosul, care dintr-un monah ce fusese înşelat de diavoli, devenise acum, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, alungător al lor.
De multe ori i se arătau demonii şi încercau să-l sperie, strigând:
– Eşti al nostru, Isaachie! Eşti al nostru, deoarece te-ai închinat stăpânului nostru!
Acesta însă le răspundea cu curaj:
– Stăpânul vostru este Belzebul, care nu are putere mai mare decât o muscă14 (Belzebul sau Baal-Zebub în ebraică înseamnă zeul-muscă sau zeul muştelor. Iudeii numeau astfel idolul adorat de ecroniţi (IV Regi I, 2). Pentru că era foarte oribil şi scârbos la înfăţişare îl identificau cu însuşi satana. Aici cuviosul Isaachie îi batjocoreşte pe demoni, folosind sensul propriu al cuvântului Belzebul.). De aceea nu-mi este frică de el, aşa cum nu-mi este frică nici de voi musculiţelor, robii săi. M-aţi înşelat odată, deoarece nu am cunoscut şiretlicurile şi vicleniile voastre. Acum însă, prin puterea Domnului meu Iisus Hristos şi prin rugăciunile cuvioşilor mei părinţi Antonie şi Teodosie, nu mă veţi mai învinge. Veţi fi învinşi şi vă veţi spulbera asemenea muştelor!
Şi zicând acestea, cuviosul se însemnă cu semnul Sfintei Cruci, iar demonii fugiră, urlând ca nişte câini răniţi. Însă nu se dădeau bătuţi. Reveneau mai târziu cu aceeaşi răutate şi încă şi mai sălbatici.
În timpul nopţii se adunau în faţa chiliei cuviosului şi începeau să facă nişte zgomote îngrozitoare. Scrâşneau, urlau, băteau tobele şi ameninţau.
– Isaachieeee!, strigau. O să surpăm peştera şi o să te îngropăm de viu!
– Fugi de aici, blestematule!, îi strigau alţii. O să te băgăm în pământ!
Cuviosul însă cu calm şi curaj le răspundea:
– Dacă aţi fi fost de la Dumnezeu aţi fi umblat la lumina zilei, deoarece «Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El15 (I Ioan I,5.)». Dar pentru că-l slujiţi pe întunecatul diavol, de aceea umblaţi în întunericul nopţii, aşa cum şi împăratul vostru, stăpânitorul întunericului, «este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui16 (I Ioan II,11.)».
Astfel de cuvinte şi multe altele le spunea fericitul Isaachie demonilor, făcând întotdeauna semnul Cinstitei Cruci. Îndată demonii dispăreau ca un fum.
Altădată îşi luau înfăţişarea unor animale sălbatice. Se transformau în urşi, lupi, lei şi alte fiare prădătoare şi se repezeau urlând asupra sa, chipurile ca să-l sfâşie. Alteori se înfăţişau ca sute de şerpi, broaşte, şobolani şi alte animale scârboase, şuierând înspăimântător.
În toate aceste cazuri însă arătările demonice se spulberau prin invocarea numelui lui Hristos şi cu semnul Sfintei Cruci. Iar duhurile cele viclene fugeau grăbite urlând:
– Ah, Isaachie, ne-ai învins! Ne-ai învins…!
– Nu v-am învins eu, ci preaputernicul Dumnezeu, le răspundea cuviosul. Însă iată! Acum vă arătaţi aşa cum vi se potriveşte, în forma animalelor celor necurate, de vreme ce şi voi sunteţi necuraţi!
Timp de trei ani s-a luptat cu îndârjire cu cetele demonilor cuviosul Isaachie. Apoi nu au mai îndrăznit să-l mai atace, învinşi fiind de harul lui Dumnezeu, care se odihnea deasupra robului Său.
De atunci s-a instalat din nou în peştera sa singuratică, dăruindu-se la fel de mult vieţii ascetice de post, priveghere şi rugăciune, aşteptând să-i vină obştescul sfârşit.
Nu după mult timp, înaintat fiind deja în vârstă, se îmbolnăvi. Venise ora chemării sale la Domnul, către cămările cele cereşti. Fraţii l-au adus la mănăstire. După opt zile a adormit în pace, plecând către tărâmul celor vii.
Stareţul Ioan şi întreaga obşte au îngropat cu mare cinste trupul său în acelaşi loc subteran în care se odihnesc şi moaştele altor sfinţi călugări de la Lavra. Astfel bunul ostaş al lui Hristos, cu toate că la început fusese învins de către viclenii demoni, mai apoi se dovedi învingător şi moştenitor al împărăţiei cerurilor.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul