Religio

Cartea:

Cărți

Cuviosul Prohorie tămăduitorul

Mult Milostivul Dumnezeu de multe ori îngăduie ca să se întâmple oamenilor diverse nenorociri şi întristări, toate acestea având un rol pedagogic, spre îndrumarea şi îndreptarea lor. Nu uită însă niciodată, ca Unul ce este Iubitor de oameni, ca pe lângă ispită să dăruiască şi izbăvirea, aşa cum vom vedea şi din viaţa cuviosului Prohorie tămăduitorul.
Cuviosul Prohorie a strălucit prin viaţa şi lucrarea sa duhovnicească în anii temutului domnitor al Kievului Mihail Sviatopolk Iziaslavici, vestit pentru duritatea şi nedreptăţile săvârşite. Multe necazuri şi persecuţii au îndurat locuitorii Kievului pe toată durata domniei lui. Chinurile au devenit şi mai mari atunci când au început repetatele invazii ale polofţilor şi a altor popoare migratoare ce atacau Kievul. Luptele neîncetate cu duşmanii externi, războaiele civile dintre domnitorii ruşi, persecuţiile, înrobirile, jafurile şi toate celelalte dezastre erau cauzele care provocau sărăcia, nefericirea şi durerea poporului rus.
În acei ani grei şi întunecaţi a venit de la Smolensk la mănăstirea Peşterilor fericitul Prohorie, cerând de la stareţul Ioan ca să-l tundă în monahism şi să-l numere printre fiii săi duhovniceşti. După rânduita perioadă de încercare, ce a revelat în mod clar râvna către Dumnezeu a bunului Prohorie, egumenul l-a introdus în viaţa cea îngerească, aşa după cum dorise.
Cu multă râvnă şi dăruire se lupta cuviosul să împlinească principiile vieţii monahale şi să biruiască duşmanul cel înşelător, urmând întocmai viaţa ascetică pe care i-o rânduise duhovnicul său. Printre aceste nevoinţe se număra şi postul aspru. Nu numai că nu mânca niciodată altceva decât un pic de pâine şi de apă, dar chiar şi această pâine era făcută din rădăcini amare de lobodă. În fiecare vară culegea el însuşi această rădăcină, o măcina şi o avea pregătită pentru pâine pe tot timpul anului.
În toată viaţa sa cuviosul s-a hrănit cu lobodă şi de aceea fraţii îl mai numeau şi Lobodnic. Nici o altă mâncare sau fruct nu a gustat până la adormirea sa. Nici pâine de făină de grâu, în afară de puţina prescură ce se împărţea la sfârşitul Sfintei Liturghii.
Bunul Dumnezeu, văzând această râvnă şi răbdare a fericitului, transforma amărăciunea rădăcinii aceleia în dulceaţă, şi astfel pâinea pe care o pregătea cuviosul avea un gust dulce şi plăcut. Când şi-a dat seama de această minune a Domnului, cuviosul a simţit o mare bucurie şi cu recunoştinţă fată de Binefăcătorul cel ceresc a continuat cu şi mai mare râvnă lupta sa ascetică împotriva patimilor.
În viaţa fericitului Prohorie se împlineau cuvintele de îndemn ale Mântuitorului: «Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca sau ce veţi bea…. Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte».
Asemenea păsărilor cerului şi cuviosul, fără să aibă grijă, dăruit proniei şi iubirii lui Dumnezeu, se hrănea cu o mâncare pentru care nu semăna pământul şi nu se îngrijea de recoltă. Se ducea doar în acele locuri în care semăna în locul său cerescul Semănător, culegea plantele crescute prin grija Acestuia şi se întorcea la mănăstire, slăvindu-L pentru binefacerile Sale.
În acei ani, din cauza neîncetatelor războaie, o puternică foamete izbucni în întreaga Rusie. Umbra morţii îi ameninţa pe locuitorii Kievului. Atunci Domnul, vrând să-i salveze pe oameni de la îngrozitoarea moarte prin înfometare, şi ca să-l slăvească pe robul Său Prohorie, făcu să crească în toată regiunea Kievului lobodă, mai multă ca niciodată. Cuviosul atunci se apucă să adune neobosit loboda în cantităţi foarte mari, să o macine şi să facă din ea pâine întreaga noapte, pe care dimineaţa o împărţea locuitorilor flămânzi.
Câţiva dintre ceilalţi monahi au vrut să facă şi ei acelaşi lucru, să-l imite pe fericit şi să facă şi ei pâine din lobodă. Era însă imposibil să mănânce acea pâine făcută de dânşii, deoarece ieşea foarte amară, ca pelinul şi neagră precum cărbunele. Atunci au înţeles că era vorba de o minune pe care o făcea Atotputernicul Dumnezeu cu fericitul Său rob, şi nu s-au mai încumetat altădată să-l imite. Oricare dintre cuvioşi care avea nevoie de pâine îi cerea acestuia. Iar Prohorie nu lăsa pe nimeni să plece de la dânsul cu mâinile goale. Pâinea pe care le-o dădea, în chip inexplicabil, nu numai că nu era amară, ci era dulce şi mai gustoasă chiar şi decât pâinea de făină de grâu.
Se întâmplă însă şi altceva. Unul dintre fraţi, după ce încercă şi singur să facă pâine de lobodă şi nu reuşi, se gândi să ia pe ascuns câteva dintre pâinile făcute de cuvios. Luă de două, trei ori. De fiecare dată însă, după ce o gustă, văzu că şi aceea era amară. Îi fu ruşine să-i descopere cuviosului păcatul său. În cele din urmă însă, chinuit de foame, se duse şi-i istorisi fapta şi păţania sa stareţului Ioan. La început egumenul nu l-a crezut. Trimise pe un alt frate să ia şi acela câteva pâini pe ascuns de la cuviosul Prohorie. Nici pe aceea însă nu au putut-o gusta din cauza amărăciunii ei. Vrând să afle cu orice preţ misterul acestei situaţii, stareţul se gândi să încerce altceva.
– Du-te la părintele Prohorie, îi spuse fratelui, şi cere-i o pâine pentru mine. În vreme ce vei pleca însă, să iei pe ascuns încă o pâine şi să o aduci aici.
Fratele execută întocmai porunca stareţului. Peste puţin timp se înfăţişă cu cele două pâini. Însă iată! Pâinea pe care o primise din mâinile şi cu binecuvântarea cuviosului era de culoare aurie şi dulce, în vreme ce cea luată pe ascuns se făcuse neagră şi amară.
După această confirmare minunea se auzi peste tot şi cu toţii, monahi şi mireni au slăvit pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, care şi-a trimis ajutorul Său celor înfometaţi, prin mijlocirea cuviosului Prohorie.

 

În anii războiului civil dintre Sviatopolk şi domnitorii Vladimir şi Peremislak, nu mai puteau să ajungă până la Kiev mulţi dintre negustorii de produse alimentare. Şi în timp ce existau provizii de multe alte alimente, exista o mare lipsă de sare.
Când fericitul a văzut această lipsă în popor, i-a rugat pe toţi fraţii din obşte să aducă la chilia sa o mare cantitate de cenuşă, care se strângea în fiecare zi la chiliile lor şi la bucătărie. Când chilia se umplu de cenuşă, sfântul căzu într-o fierbinte rugăciune a inimii. Atunci cenuşa nu întârzie să se prefacă în sare albă şi curată!
După aceasta cuviosul i-a anunţat pe toţi cei care aveau nevoie de sare să vină să-şi ia fiecare câtă doreau. Se află foarte curând că fericitul împărţea sare şi au alergat cu toţii să se aprovizioneze cu căutatul produs. Şi în chip minunat au constatat apoi, că acea sare din chilia sa, nu se termina niciodată. Cu cât cuviosul o împărţea, cu atât aceea se înmulţea. Astfel locuitorii, care în zadar căutaseră prin târguri să găsească sare, sau o găseau la preţuri foarte mari, alergau acum la Lavra Peşterilor ca să-şi ia fiecare câtă avea nevoie, fără să plătească nimic.
Câţiva dintre negustorii care încercaseră să profite de pe urma acestei crize şi vindeau sarea din depozitele lor la preţuri exagerat de mari ca să se îmbogăţească peste noapte, au fost foarte nemulţumiţi când au văzut că monahul de la Peşteri le strica socotelile lor viclene. S-au dus deci la domnitor şi i-au spus:
– Stăpâne, i-au spus, monahul Prohorie de la Lavra Peşterilor ne-a făcut o mare pagubă. Nu mai vine nimeni să cumpere sare de la noi şi toţi aleargă la dânsul ca să o primească pe gratis. Iar noi, care plătim atâtea impozite, nu mai putem vinde sarea pe care am ţinut-o ascunsă în depozitele noastre. Din cauza lui o să dăm faliment.
Vicleanul şi iubitorul de arginţi Sviatopolk se gândi să exploateze această situaţie şi să iasă el în câştig dublu: şi pe comercianţi să-i mulţumească şi în acelaşi timp să câştige şi el mulţi bani. Trimise deci pe slujitorii săi să confişte sarea cuviosului Prohorie şi să o aducă la palat. Fixă un preţ foarte ridicat de vânzare, în timp ce în acelaşi timp anunţă pe toţi locuitorii că din acea zi sarea se va vinde numai de la palat.
– De dragul vostru îl voi jefui pe monah, le spusese comercianţilor.
Zis şi făcut. Numai că în timp ce sarea era transportată la palatul lui Sviatopolk, au văzut cu toţii că aceasta se transforma din nou în cenuşă!
Când o văzu, domnitorul le spuse slugilor să o guste.
– Cenuşă este! Cenuşă, îi spuseră slujitorii.
Nimeni nu putea să explice ce se întâmplase. Uimit Sviatopolk dădu ordin ca cenuşa să fie păzită timp de trei zile, poate că între timp s-ar fi putut explica acel fenomen ciudat. Cele trei zile au trecut, însă nimic nu se schimbă. Atunci domnitorul dădu ordin să fie aruncată acea cenuşă în spatele palatului, un pic mai departe de poarta slujitorilor.
Între timp locuitorii au continuat să vină la cuviosul Prohorie şi să ceară sare. Când au aflat despre jaful ce se petrecuse, au plecat întristaţi cu mâinile goale, blestemând pe acela care o confiscase. Cuviosul îi mângâie însă spunându-le:
– Când domnitorul va arunca sarea, să mergeţi să o adunaţi. O veţi găsi împrăştiată lângă poarta din spate a palatului.
Şi într-adevăr, oamenii s-au dus acolo după cele trei zile şi în loc de cenuşă au găsit sare. Când s-a dus vestea că există sare în afara palatului domnesc, au alergat cu toţii să o adune. Când domnitorul fu informat despre cele întâmplate îi veni să înnebunească de răutate şi de ciudă. Ceru atunci de la supuşii săi să afle mai multe informaţii despre viaţa monahului Prohorie. I-au istorisit atunci despre viaţa sa ascetică şi despre minunile pe care le săvârşise şi în trecut, nu numai despre transformarea cenuşii în sare, dar şi despre pâinea făcută din rădăcini amare de lobodă.
Atunci Sviatopolk se ruşină pentru fapta sa, se duse cu pocăinţă la mănăstirea Peşterilor şi căzu în faţa cuviosului, cerându-i cu lacrimi iertare pentru fapta sa josnică şi promiţându-i că niciodată nu va mai nedreptăţi pe cineva. Mai mult, prin intermediul cuviosului, se împăcă şi cu stareţul Ioan, cu care era certat, din cauza poziţiei critice a acestuia faţă de nedreptăţile şi nelegiuirile făcute de dânsul pe parcursul anilor de domnie.
De atunci şi până la sfârşitul vieţii sale domnitorul avu un mare respect pentru cuviosul Prohorie şi a ascultat cu smerenie sfaturile acestuia.
Într-o zi chiar, domnitorul îi făcu cunoscută una dintre dorinţele sale spunându-i:
– Dacă va fi voia lui Dumnezeu, părinte, să plec din această lume mai înaintea sfinţiei voastre, am să vă rog să fiţi dumneavoastră acela care să mă aşeze în mormânt, cu chiar mâinile voastre. Iar dacă va fi să plecaţi dumneavoastră primul, vă rog să mă lăsaţi, sfinte al lui Dumnezeu, să duc trupul vostru cu mâinile mele la peştera sfântului Antonie. Şi poate că astfel Domnul să aibă milă de mine şi să-mi ierte păcatele grele pe care le-am săvârşit împotriva voastră şi a tuturor.
Au trecut de atunci mai mulţi ani. S-a întâmplat ca sfântul să se îmbolnăvească şi să înţeleagă că sfârşitul vieţii sale pământeşti se apropia. Îi trimise deci un mesaj domnitorului Sviatopolk, care se afla plecat la război cu polofţii: «Principe, s-a apropiat ora plecării mele din lume. Dacă vrei să-ţi îndeplineşti dorinţa ta şi să afli milă de la Dumnezeu, vino ca să primeşti iertarea cea de pe urmă şi să mă aşezi cu chiar mâinile tale în mormânt. Aştept venirea ta. Dacă însă vei întârzia şi voi pleca fără să ne vedem, nu va fi vina mea pentru ceea ce va urma. Deoarece campania ta nu va mai avea acelaşi rezultat, pe care l-ar avea dacă ai ajunge la timp şi m-ai prinde în viaţă».
Îndată ce primi acest mesaj Sviatopolk, lăsă oştirea sa pe câmpul de luptă şi alergă într-un suflet la mănăstirea Peşterilor. Îl prinse pe cuvios în viaţă, aşezat pe patul suferinţei sale.
În ultima discuţie pe care au avut-o, cuviosul i-a vorbit foarte mult despre virtutea iubirii, despre milostenie, despre îndatoririle sale faţă de poporul pe care îl conducea, despre judecata de apoi, despre viaţa de dincolo, despre bunătăţile ce le vor moşteni cei drepţi şi despre chinurile veşnice destinate celor păcătoşi. Apoi îi dădu iertarea pentru toate nedreptăţile pe care i le făcuse, îl binecuvântă şi-şi luă cu căldură la revedere de la dânsul. La sfârşit, îşi înălţă cinstitele sale mâini către cer şi-şi predă în pace sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Sviatopolk ridică plângând trupul sfântului. Însoţit apoi de toţi fraţii din obşte îl transportă la peştera cuviosului Antonie şi-l aşeză în mormântul pregătit. Fraţii slujiră slujba înmormântării cu mare cinste, după care domnitorul se întoarse degrabă la oştirea sa.
Campania de luptă continuă cu mari victorii. Sviatopolk înaintă neînvins şi-i zdrobi pe polofţi chiar în regiunile stăpânite de aceştia, supunându-i şi luând un mare număr de prizonieri barbari. A fost o victorie dăruită de Dumnezeu neamului rus, prin rugăciunile fericitului Prohorie.
De atunci domnitorul, întotdeauna când pleca la luptă sau la vânătoare, trecea pe la mănăstirea Peşterilor ca să se închine la icoana Maicii Domnului, ca să primească binecuvântarea părinţilor şi ca să se închine la mormintele cuvioşilor Antonie, Teodosie şi Prohorie.
Sfântul Prohorie chiar şi după adormirea sa a continuat să poarte de grijă poporului rus. Făcu şi continuă să facă multe minuni, scăpând pe cei credincioşi de necazuri, de foamete, de invazii, de epidemii, rugându-se pentru ei neîncetat, către preabunul şi preaputernicul Dumnezeu.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul