Religio

Cartea:

Cărți

Cuviosul Teodosie, stareţ al Lavrei Peşterilor

În oraşul Vasiliev (astăzi Vasilikov), aproape de Kiev, trăiau evlavioşii părinţi ai cuviosului Teodosie. La opt zile după naşterea sa, petrecută în anul 1029, părinţii săi l-au dus la preot, pe care l-au întrebat ce nume s-ar cuveni să pună pruncului. Acela, îndată ce l-a primit în braţele sale, a prevăzut cu ochii sufletului că acest copil va fi dedicat încă din pruncie lui Dumnezeu şi de aceea l-a numit Teodosie. Apoi, după patruzeci de zile, l-au botezat cu acest nume. Copilul a crescut prin grija părinţilor săi, fiind umbrit de harul lui Dumnezeu.
Nu a trecut mult timp şi părinţii săi au fost nevoiţi, din porunca domnitorului, să se mute departe, într-un alt oraş, numit Kursk. Aceasta era rânduiala Proniei Divine, spre a străluci şi acolo viaţa plină de virtute a micului Teodosie.
În acest oraş a crescut şi în acelaşi timp a înaintat duhovniceşte, dobândind treptat înţelepciune şi iubire faţă de Dumnezeu. Studia cu luare aminte cuvântul dumnezeiesc, devenind în scurt timp un bun cunoscător al întregii Sfintei Scripturi. Toţi rămâneau uimiţi de înţelepciunea lui, de puterea de pătrundere a tainelor divine şi de repeziciunea cu care putea învăţa.
În fiecare zi se ducea în biserica Domnului şi urmărea cu toată atenţia sfintele slujbe.
Evita cercurile de prieteni de aceeaşi vârstă cu el şi nu-i plăcea să participe la jocurile lor. De asemenea nu-şi dorea deloc să poarte haine luxoase, ci căuta să se îmbrace cât mai simplu şi decent.
La vârsta de treisprezece ani a rămas orfan de tată. De atunci tânărul a devenit din ce în ce mai ascet. Mergea împreună cu servitorii casei lor şi participa cu smerenie la toate muncile câmpului. Mama lui îl certa adeseori din cauza acestui comportament. Îi cerea să se îmbrace în haine bogate şi să se întovărăşească cu cei de acelaşi rang cu el.
– Tu, îi spunea, aşa cum te comporţi te jigneşti pe tine însuţi şi originea ta nobilă.
Teodosie însă nu numai că nu o asculta, ci îşi dorea din ce în ce mai mult să devină asemenea celor simpli şi săraci. Aceasta însă o înfuria foarte tare pe mama sa, care de multe ori îl bătea fără milă.

 

Între timp fericitul tânăr medita la modul în care şi-ar fi putut afla salvarea din această situaţie. Astfel, când într-una din zile a auzit despre Ţara Sfântă, acolo unde Domnul săvârşise lucrarea Sa mântuitoare, a început să-şi dorească foarte mult să ajungă şi el până acolo, spre a se închina. Şi, în timp ce se ruga fierbinte pentru îndeplinirea acestei dorinţe, iată că la Kursk au sosit de la Locurile Sfinte mai mulţi închinători. Văzându-i Teodosie a alergat la ei plin de bucurie. A făcut o metanie în faţa lor, i-a îmbrăţişat cu evlavie şi i-a întrebat de unde vin şi către ce se îndreaptă.
– Venim din oraşul sfânt Ierusalim, i-au răspuns. Şi, dacă va fi voia lui Dumnezeu, dorim să ne ducem din nou acolo.
Atunci fericitul i-a rugat ca atunci când vor porni din nou în această călătorie, să-l ia şi pe dânsul. Şi, când aceştia i-au promis că îi vor îndeplini dorinţa, s-a întors plin de bucurie la casa sa.
Când a venit timpul plecării, închinătorii l-au anunţat să se pregătească. Atunci el s-a sculat în timpul nopţii şi pe ascuns, luându-şi doar cele absolut necesare pentru drum, fără să fie băgat în seamă de nimeni, a ieşit din casă. Astfel a plecat cu grupul închinătorilor. Dar Preabunul Dumnezeu nu a dorit ca să plece de pe pământul rus acela, care din pântecele maicii sale fusese ales, spre a păstori oile cele cuvântătoare ale neamului său, prin îmbrăţişarea vieţii monahale celei îngereşti.
Astfel deci, atunci când după trei zile mama sa şi-a dat seama că fiul ei cel mic plecase cu închinătorii, a dat ordin să fie urmărit, pornind chiar şi ea în căutarea lui. După un lung drum, i-au ajuns din urmă şi l-au prins pe Teodosie.
Era atât de mare furia ei încât l-a prins de păr, l-a trântit la pământ şi a început să-l lovească cu picioarele. Apoi, după ce i-a mustrat aspru pe închinători, au luat calea întoarcerii. Legat asemenea unui răufăcător era adus bietul tânăr Teodosie. Mânia mamei sale a fost atât de mare, încât şi după întoarcerea acasă continua să-l bată până când obosea.
Apoi l-a condus într-o cameră, l-a încuiat şi l-a lăsat acolo legat. Iar binecuvântatul tânăr primea toate acestea cu smerenie şi bucurie duhovnicească. Se ruga şi mulţumea neîncetat lui Dumnezeu.
Abia după două zile l-a dezlegat şi i-a dat să mănânce. Însă mânia ei nu se potolise încă. I-a legat de picioare o greutate de fier, pentru a nu mai putea fugi şi-l ţinea permanent sub supraveghere.
Astfel a petrecut mai multe zile «deţinutul». În cele din urmă însă, se pare că mamei sale i s-a făcut milă de el. L-a rugat fierbinte să nu mai fugă niciodată de lângă ea. Îl iubea mai mult decât pe oricare alt copil al ei şi nu se putea despărţi de dânsul.
El a promis că nu va mai pleca, de vreme ce aceasta părea să fie voia lui Dumnezeu, şi astfel i-au scos fiarele de la picioare şi l-au lăsat din nou să umble liber.
Fericitul Teodosie şi-a revenit încet, încet la vechile sale străduinţe ascetice, mergând în fiecare zi la biserica Domnului.
A observat însă cu tristeţe că Sfânta Liturghie nu se putea săvârşi în fiecare zi, deoarece nu se aduceau zilnic prescuri din partea credincioşilor. Cu cuminţenia şi cu smerenia care-l caracterizau, iată ce a făcut: a cumpărat grâu, l-a măcinat cu mâinile sale, a copt mai multe prescuri şi le-a dus la biserică. Pe cele pe care le avea în plus le-a vândut, spre a putea din nou să cumpere grâu şi să facă prescuri pentru a doua zi. Banii care îi rămâneau în plus, îi împărţea la cei săraci. O astfel de faptă a plăcut desigur mult lui Dumnezeu, pentru că biserica avea de acum prescuri bune şi curate, făcute de mâinile acestui tânăr nevinovat.
Mai mult de doi ani a continuat să facă această lucrare sfântă, în acest timp însă, copiii care erau de-o seamă cu el îl batjocoreau, îi strigau tot felul de insulte şi-l tratau cu dispreţ. El însă nu le răspundea şi le primea pe toate cu bucurie şi tăcere. Duşmanul binelui însă, văzându-se învins prin smerenia harnicului tânăr, nu se liniştea nicicum. Vrând să-l oprească de la această lucrare bineplăcută, a pornit-o împotrivă pe mama sa. Aceasta, care nu suferea să-l vadă pe fiul ei făcând această muncă umilitoare, după părerea ei, i-a spus cu iubire următoarele cuvinte:
– Te implor, copilul meu, opreşte-te de la acest lucru. Faci de ruşine neamul şi originea ta. Nu mai pot suporta să aud de la toţi numai insulte. Unui copil ca tine nu i se potrivesc astfel de fapte.
– Ascultă-mă te rog, mamă, a răspuns cu smerenie fericitul Teodosie. Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos S-a făcut pe Sine sărac şi smerit. Ne-a dăruit astfel exemplul după care să devenim şi noi smeriţi. El a acceptat defăimările, lovirile, pălmuirile şi toate le-a suportat pentru mântuirea noastră. Câte deci ar trebui noi acum să suportăm de dragul harului Său! Cât despre lucrul pe care îl fac ascultă: Domnul nostru, la Cina cea de Taină, a luat în mâinile Sale pâinea, a binecuvântat-o şi împărţind-o ucenicilor Săi le-a zis: «Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor». De vreme deci ce Domnul a numit acea pâine, ca fiind chiar trupul său, nu ar trebui la rândul meu să mă bucur pentru că mă învrednicesc să pregătesc aceste pâini, care prin marea Taină a Sfintei Euharistii se transformă în Trupul lui Hristos?
Auzind aceste cuvinte, mama sa îi admiră înţelepciunea şi-l lăsă în pace.
Nu după mult timp însă, într-una din zile, îl văzu că era afumat tot de la cuptor. Îndată s-a supărat din nou şi a început să-l dojenească – când mai cu vorba bună, când cu ameninţări sau cu bătaia – ca să se oprească de la acest lucru.
Acest comportament al ei îi producea fericitului tânăr o mare tristeţe. Neştiind ce să mai facă, într-una din nopţi a fugit pe ascuns de acasă şi a plecat într-un alt oraş, aproape de Kursk. Acolo a rămas în casa unui preot, o mai veche cunoştinţă de-a sa şi a continuat lucrarea sa obişnuită.
Mama sa, după ce l-a căutat prin tot oraşul şi nu l-a găsit, s-a supărat foarte tare. Iar când după mai multe zile a fost informată despre locul unde se ascundea, s-a pornit pe urmele lui plină de furie.
L-a găsit într-adevăr în casa preotului. Lovindu-l neîncetat, l-a adus înapoi acasă.
– De lângă mine, l-a ameninţat, nu vei mai putea pleca niciodată! Dacă vei mai încerca să fugi te voi ţine numai legat!

 

Smerit cu inima şi ascultător cum era faţă de toţi, Teodosie reuşi să câştige simpatia şi dragostea guvernatorului de Kursk, care observase smerenia şi dăruirea sa faţă de Biserică. Îl invită deci să vină şi la biserica sa voievodală. Îi dărui chiar şi un frumos costum, pe care să-l poarte cu această ocazie. Fericitul însă, purtând pentru câteva zile costumul cel strălucitor, se simţi stânjenit de acest fapt şi de aceea îl dezbrăcă şi-l dărui săracilor. Astfel apăru la biserică îmbrăcat din nou în hainele sale cele modeste. Guvernatorul, când l-a văzut astfel, i-a dăruit un nou costum, încă şi mai frumos ca cel dintâi şi l-a rugat să-l poarte. Tânărul însă-l dărui şi pe acesta săracilor. Lucrul acesta se repetă de mai multe ori şi-l făcu pe guvernator să-l iubească şi mai mult şi să admire smerenia sa.
Altădată Teodosie s-a dus la o fierărie şi a comandat acolo o centură grea de fier. După ce a fost gata, a luat-o şi s-a încins cu ea direct pe piele, fără să o mai scoată deloc multă vreme. Era foarte strânsă şi-i provoca suferinţe, pe care el le îndura cu hotărâre în semn de asceză.
La una dintre mesele festive pe care le-a organizat guvernatorul, la care erau chemaţi mulţi oaspeţi de seamă, a fost chemat şi Teodosie spre a sluji la masă. A fost forţat însă de mama sa să se îmbrace cu cel mai bun costum al său. În timp ce se îmbrăca, ochiul atent al mamei sale a zărit că bluza sa era pătată de sânge. Apropiindu-se a descoperit centura de fier pe care o purta şi s-a înfuriat foarte tare. I-a smuls-o cu mânie, l-a bătut şi i-a aruncat-o. Iar binecuvântatul nostru tânăr se purta în continuare ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, s-a îmbrăcat cu cele impuse de mama sa şi a plecat să slujească la palat.
Într-o zi a auzit cuvintele Evangheliei în care Domnul spune: «Oricine iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine…». «Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc pe e». De asemenea a auzit şi acestea: «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre». Aceste cuvinte au înflăcărat inima celui de Dumnezeu luminat, Teodosie. Şi arzând pentru dragostea divină, se gândea în fiecare zi cum ar fi putut, pe ascuns faţă de mama sa, să se îmbrace în sfânta haină monahală.
Odată, prin Pronia Divină, s-a întâmplat ca mama sa să lipsească mai multe zile din oraşul Kursk. Iar fericitul, plin de bucurie, şi-a făcut rugăciunea către Dumnezeu şi a plecat pe ascuns de acasă.
S-a îndreptat către oraşul Kiev, deoarece auzise despre monahii care trăiau acolo. Nu ştia însă pe ce drum să o apuce şi de aceea s-a rugat la Dumnezeu să-i trimită pe cineva, care l-ar fi însoţit şi l-ar fi condus până acolo. Şi iată că prin Pronia Divină, au trecut pe lângă el câţiva negustori, ce aveau căruţele încărcate cu marfă şi care se îndreptau către Kiev. Când a auzit care era destinaţia lor, fericitul a dat slavă lui Dumnezeu şi a pornit pe urmele lor, de departe, spre a nu fi văzut de aceştia. Când negustorii se opreau pentru popasul de noapte, se oprea şi el – la o distanţă oarecare, astfel încât să nu-i piardă din vedere – şi se odihnea, sprijinindu-se doar pe ajutorul lui Dumnezeu. Trei săptămâni a durat drumul de la Kursk la Kiev, care era şi capitala ţării.
Când a ajuns acolo, a vizitat toate mănăstirile din împrejurimi, rugându-i pe monahi să-l primească în obştea lor. Aceştia însă, când îl vedeau aşa de tânăr, dar sărac, cu hainele ponosite de atâta drum, nu se arătau binevoitori ca să-l primească. Era voia lui Dumnezeu să ajungă acolo unde era chemat «din pântecele maicii sale», cum de altfel avea să se şi petreacă.
S-a întâmplat să audă atunci de cuviosul Antonie, care trăia o aspră viaţă ascetică în peşteră. A tresăltat inima sa şi a pornit să-l caute.
Îndată ce l-a văzut pe sfântul părinte, a căzut la pământ şi i s-a închinat, rugându-l cu lacrimi ca să-l primească lângă dânsul ca ucenic.
– Fiul meu, i-a spus cuviosul Antonie, nu vezi cât de îngustă şi săracă este această peşteră? Tu nu vei putea să faci faţă acestui loc sălbatec.
Nu i-a spus aceste cuvinte ca să-l încerce, ci prevedea în mod profetic faptul că Teodosie era acela care avea să mărească acel loc şi să înfiinţeze o mănăstire ce va deveni celebră, în care vor trăi mulţi monahi.
Luminatul de Dumnezeu Teodosie i-a răspuns:
– Să ştii, cinstite părinte, că Mântuitorul Hristos m-a condus la sfinţia voastră ca să mă mântuiesc şi sunt gata să fac tot ceea ce îmi vei spune.
Atunci cuviosul Antonie i-a răspuns:
– Binecuvântat să fie Dumnezeu, copilul meu, Cel care întăreşte astfel de străduinţe. Iată locul în care vei sta. Acolo vei locui.
Fericitul Teodosie a căzut din nou în genunchi, cerând binecuvântarea duhovnicului. Acela îl binecuvântă şi apoi îi dădu ascultare fericitului Nikon, care era preot, să-l tundă în monahism. Acesta îl luă pe Teodosie, îl tunse ca pe un miel nevinovat, după rânduiala Sfinţilor Părinţi, şi-l îmbrăcă în haina monahală. Era la vârsta de douăzeci şi trei de ani, în vreme ce la Kiev era domnitor Iaroslav Vladimirovici.

 

Cuviosul Teodosie se dărui cu tot sufletul lui Dumnezeu şi duhovnicului său, Antonie. Începu un susţinut efort ascetic şi ducea cu bucurie jugul vieţii monahale.
Nopţile le dedicase slăvirii Domnului, fără să se mai odihnească dormind. Ziua se întărea pe sine prin cumpătare, post şi lucrul mâinilor. Întotdeauna îşi amintea Psalmul care spune: «Vezi smerenia mea şi truda mea şi iartă-mi toate păcatele mele».
Prin cumpătare şi post îşi smerea sufletul, iar prin priveghere şi lucrul mâinilor îşi înfrâna trupul, astfel încât era admirat de cuviosul Antonie şi de fericitul Nikon. Îl preţuiau pentru cuminţenia sa, pentru smerenia, ascultarea, curajul şi dârzenia de care dădea dovadă, cu toate că era atât de tânăr, şi slăveau pentru toate acestea pe Dumnezeu.

 

Între timp mama sa l-a căutat peste tot, în oraş şi în afara lui, dar nu l-a găsit nicăieri. Cu suspine amare îl plângea ca pe un mort. A dat de veste în toată ţara, că cel, care îl va vedea şi o va informa despre locul unde se află fiul ei, va primi o mare recompensă. Şi iată că nişte oameni care tocmai sosiseră de la Kiev i-au spus:
– Noi l-am văzut în oraşul nostru, la Kiev, înainte cam cu aproximativ trei ani, căutând o mănăstire la care să devină monah.
Îndată ce a auzit aceasta, fără cea mai mică întârziere şi fără să se gândească la distanţa sau la lungimea călătoriei, porni către Kiev. După ce a căutat în zadar pe la toate mănăstirile, i-au spus să se ducă şi la peşteri, la duhovnicul Antonie. Când a ajuns acolo l-a căutat pe vestitul ascet.
– Spuneţi cuviosului, le-a zis părinţilor, că vin de foarte departe ca să mă închin şi să iau binecuvântarea sa.
Duhovnicul, îndată ce a fost anunţat, a ieşit din peşteră. Atunci ea a făcut o adâncă metanie în faţa lui, până la pământ, cerându-i să o binecuvânteze. Bătrânul a binecuvântat-o şi apoi a acceptat să stea de vorbă cu dânsa. Ea îi spuse mai multe lucruri, iar la sfârşit îi descoperi motivul pentru care venise de fapt.
– Te implor, deci, părinte, i-a spus. Spune-mi adevărul. Este aici fiul meu, pentru care atâtea am suferit, fără să ştiu dacă mai este în viaţă?
– Fiul tău este viu. Să nu te mai întristezi şi nici să nu te mai îndurerezi pentru el. Se află aici.
– Aş putea, părinte, să-l văd? Am mers atâta drum ca să ajung până aici. Să-l văd numai şi apoi voi pleca.
– El şi-a luat votul de a nu mai vedea pe nimeni, i-a răspuns bătrânul. Cu toate acestea, vino mâine dimineaţă, iar eu am să-l anunţ că ai venit.
Femeia făcu din nou o metanie adâncă şi se îndepărtă. Cuviosul a intrat în peşteri ca să-l anunţe pe fericitul Teodosie. Tristeţea acestuia a fost foarte mare, când a auzit că mama sa aflase unde se găseşte. Foarte devreme, a doua zi de dimineaţă, mama sa a venit. Teodosie însă nu accepta să o vadă, cu toată insistenţa duhovnicului.
– L-am rugat mult pe fiul tău să iasă să te vadă, dar nu vrea cu nici un chip.
Auzind aceste cuvinte femeia, care se arătase atât de smerită până atunci, se înfurie şi începu să ţipe plină de îndrăzneală:
– O! Am ajuns eu să mă rog de acest bătrân! De acesta care mi-a luat copilul şi mi l-a ascuns în peşteră şi nu vrea să mi-l mai arate! Îndată să-mi aduci băiatul! Nu mai suport, mor dacă nu-l voi vedea. Ori îl vei aduce, ori mă voi sinucide chiar acum, aici în faţa intrării peşterii!
Supărat din cauza acestor ameninţări cuviosul intră din nou în peşteră ca să-l roage pe Teodosie să iasă. De data aceasta, de dragul duhovnicului său, acesta ascultă şi ieşi. Îndată ce l-a văzut atât de slab şi cu faţa adâncită de asceză, maica sa a căzut de gâtul lui şi a început să verse pentru mult timp lacrimi amare.
Când a început apoi încet, încet să-şi revină din suspine a început să-l roage fierbinte:
– Întoarce-te, copilul meu, acasă. Ceea ce faci aici pentru sufletul tău poţi să faci la fel de bine şi acolo. Vino să fii lângă mine. Vino să poţi să îngropi bătrânul meu trup, când voi pleca din această lume, şi după aceea vei putea să te reîntorci la peşterile acestea. Eu, copilul meu, nu pot să mai trăiesc fără să văd chipul tău.
Atunci fericitul Teodosie i-a răspuns astfel:
– Ah, mamă, dacă vrei să mă vezi, rămâi aici la Kiev. Intră într-o mănăstire de maici, astfel încât să mă vezi din când în când şi mântuirea ta să ţi-o lucrezi. Altfel te asigur că nu vei putea niciodată să mă mai vezi.
Câteva zile la rând, timp în care mama sa a venit mereu să-l vadă, a povăţuit-o şi a încercat să o facă să se răzgândească. Ea însă nici nu dorea să audă despre mănăstire.
Între timp cuviosul, de îndată ce aceasta pleca, intra în peşteră şi înălţa rugăciuni fierbinţi. Îl ruga pe Dumnezeu să schimbe gândul inimii ei, astfel încât să accepte sfaturile sale mântuitoare. Iar Dumnezeu a ascultat rugăciunile robului său, după cuvântul profetului care spune: «Aproape este Domnul de cei ce-l cheamă pe Dânsul întru adevăr. Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunile lor Le va asculta».
Astfel, nu după mult timp, mama sa a început să se poarte diferit.
– Da, copilul meu, îi spunea, voi face ceea ce îmi ceri. Nu mă voi mai întoarce înapoi, ci, dacă aşa este voia lui Dumnezeu, voi rămâne la o mănăstire de maici şi voi trăi acolo ca maică pentru tot restul vieţii mele. Acum am înţeles cât de trecătoare este viaţa aceasta.
S-a bucurat duhul cuviosului când a auzit aceste cuvinte şi s-a dus degrabă să-i dea de veste părintelui Antonie. Acesta a dat slavă lui Dumnezeu pentru întoarcerea roabei Sale şi a ieşit spre a-i da un cuvânt de învăţătură. Apoi a mijlocit către principesa locului, spre a uşura acceptarea ei la mănăstirea de maici a Sfântului Nicolae. Acolo a fost tunsă în monahism şi după ce a mai trăit încă mulţi ani în pocăinţă şi smerenie, a adormit întru Domnul.

 

Străduinţele ascetice ale cuviosului Teodosie în peşteră l-au condus repede la biruinţa împotriva duhurilor celor necurate. După ce mama sa a depăşit durerea ei şi a intrat în monahism, s-a dăruit unor eforturi ascetice şi mai mari, rănit fiind de dragostea divină. Înăuntrul peşterii putea să vadă cineva trei lumini duhovniceşti aprinse, care prin rugăciune şi post străpungeau întunericul demonilor. Iar aceste trei lumini erau: Cuviosul Antonie, Fericitul Teodosie şi Cuviosul Nikon.
Când mai târziu, pe la 1062, domnitorul s-a înfuriat împotriva monahilor de la peşteri, pentru că îi acceptaseră în obştea lor pe boierul Varlaam şi pe sfetnicul Efrem, fericitul Nikon a fost nevoit să fugă în pustiu împreună cu alţi fraţi. Au mers la Tmutaracan, în partea de est a mării de Azov, unde au întemeiat o nouă mănăstire, în care au stat până la 1068. Atunci cuviosul Teodosie a fost hirotonit preot.
Ca preot săvârşea în fiecare zi Sfânta Liturghie cu duhul smereniei. Se putea observa uşor blândeţea sa naturală, statornicia gândurilor şi curăţenia inimii. Era plin de înţelepciune duhovnicească şi simţea pentru toţi monahii adunaţi în jurul cuviosului Antonie o adâncă iubire frăţească.
După mai mult timp cuviosul Antonie a încredinţat stăreţia fericitului Varlaam şi el s-a retras într-un loc mai pustiu. Acolo şi-a săpat o altă peşteră şi a continuat în singurătate şi linişte viaţa sa ascetică.
Egumenul Varlaam şi ceilalţi fraţi călugări au continuat viaţa cuvioasă de obşte în prima peşteră. Deoarece însă numărul lor a tot crescut cu timpul, iar spaţiul din peşteră era de acum prea mic pentru nevoile lor liturgice, evlaviosul Teodosie împreună cu cuviosul Varlaam, primind binecuvântarea duhovnicului Antonie, au construit deasupra peşterii o încăpătoare biserică de lemn, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. În aceasta se strângeau toţi fraţii pentru a participa la sfintele slujbe.
Faptul că în peşteră locul era atât de strâmt, împreună cu asceza atât de aspră pe care şi-o impuseseră, provocau desigur părinţilor o luptă chinuitoare şi aprigă, pe care Dumnezeu o vedea, dar pe care oamenii obişnuiţi cu greu şi-o pot închipui. Se hrăneau doar cu puţină pâine de secară şi cu apă. Mâncare gătită serveau numai Sâmbăta şi Duminica şi nu totdeauna, deoarece de multe ori nu aveau decât rădăcini fierte.
Printre alte munci pe care le făceau zilnic era şi aceea de a împleti coşuri de nuiele. Apoi le vindeau şi cu banii obţinuţi cumpărau grâu. Noaptea fiecare îşi măcina raţia sa de făină iar apoi adunau făina, spre a coace pâinea.
Înainte de a se lumina de ziuă se adunau în biserică pentru slujba Utreniei. Apoi mergeau la ascultările pe care le aveau. Dacă le mai rămânea timp lucrau şi la grădină. Apoi slujeau în biserică Ceasurile şi Sfânta Liturghie şi în continuare, mâncând doar un pic de pâine îşi continuau lucrul lor, care dura până la ora Vecerniei şi a Pavecerniţei. Astfel se nevoiau în fiecare zi, dăruiţi iubirii lui Dumnezeu.
Cuviosul Teodosie, care era de acuma preot, îi depăşea pe toţi fraţii prin post, curaj, vrednicie, smerenie şi ascultare. Era întotdeauna gata să-i ajute pe toţi. Căra apă şi lemne de la pădure. Câteodată, când aceia se odihneau, aduna grâul, pe care aceia ar fi trebuit să-l macine şi-l măcina el pe tot, lucrând şi rugându-se întreaga noapte.
Odată, când în regiune au apărut mulţi ţânţari, ca să se întărească în asceză, ieşea noaptea afară din peşteră, se dezbrăca până la brâu şi se lăsa ciupit de aceştia, în timp ce mâinile sale continuau să împletească coşuri, iar buzele sale să rostească psalmii lui David. Cu toate că trupul lui se învineţea de ciupituri, el rămânea nemişcat până în zori. Apoi mergea în biserică la Utrenie şi pe parcursul întregii slujbe nu se mişca deloc din locul său şi nici nu se îndepărta cu mintea de la rugăciune.

 

Astfel, îl iubeau toţi fraţii săi monahi, îl considerau ca pe un tată al lor şi-l admirau foarte mult pentru smerenia şi ascultarea sa.
Odată s-a întâmplat să fie chemat fericitul Varlaam, stareţul obştii, de către voievodul Iziaslav, ca să-l pună stareţ la o altă mănăstire, a Sfântului Dimitrie, pe care acesta o construise pe cheltuiala sa. Domnitorul îşi dorea ca această mănăstire, prin, bogăţia cu care era înzestrată, să depăşească faima Lavrei Peşterilor. Degeaba însă. Deoarece multe mănăstiri se clădesc cu tezaurele voievozilor şi domnilor, nu au valoarea acelora care se clădesc pe temelia rugăciunilor şi a lacrimilor, pe temelia posturilor şi privegherilor sfinţilor. Întemeietorul Lavrei Peşterilor, cuviosul Antonie nu avusese aur şi argint; a sădit însă via sa cu posturi aspre şi a udat-o cu lacrimile rugăciunilor. De aceea ea a crescut şi a fost slăvită şi binecuvântată cu bogăţie de către Dumnezeu.
Atunci când deci, fericitul Varlaam a plecat la mănăstirea Sfântului Dimitrie, fraţii au mers şi au cerut cu toţii de la cuviosul Antonie să-l numească pe fericitul Teodosie stareţul lor. Cuviosul Antonie a fost de acord cu bucurie. Cu binecuvântarea sa, fericitul Teodosie a ajuns stareţ pentru cei douăzeci de fraţi ai obştei.

 

Vrednicul de preţuire Teodosie, cu toate că devenise stareţ, nu şi-a schimbat duhul său smerit, ci îşi aducea aminte întotdeauna de cuvintele Domnului care spunea: «Oricine doreşte să fie cel dintâi, să le fie tuturor slujitor». De aceea se smerea pe sine, făcându-se mic şi slujitor al celorlalţi. În orice împrejurare se oferea pe sine model de bună lucrare. La muncă şi la biserică era primul care venea şi ultimul care pleca.
Rugăciunile dreptului Teodosie au adus multe binecuvântări, iar viaţa obştii a înflorit şi a progresat. Era asemenea seminţei care căzuse în pământul cel bun şi rodise însutit. Aşa a crescut în scurt timp şi obştea mănăstirii, ajungând să aibă peste o sută de monahi. Şi toţi înaintau în viaţa de rugăciune şi de virtute.
Prin creşterea obştii peştera nu mai oferea deja atmosfera unei vieţi de linişte. De asemenea mica biserică de lemn de deasupra devenise şi ea neîncăpătoare. Cuviosul însă nu se arăta niciodată supărat de strâmtoarea locului şi de atmosfera sa sufocantă. Dimpotrivă, îi mângâia în fiecare zi pe fraţi şi-i îndemna să nu se ocupe cu cele lumeşti. Le aducea aminte cuvintele Domnului: «În casa Tatălui meu multe locaşuri sunt» şi «Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă».
Între timp a văzut că nu departe de peşteră se afla un loc foarte frumos, care era foarte potrivit pentru ridicarea unei mănăstiri. A început să creadă şi să spere că acest lucru se va îndeplini şi a arătat mult interes spre a-l putea dobândi.
Au cerut binecuvântarea cuviosului Antonie şi s-au adresat domnitorului Iziaslav, pentru acea bucată de pământ. Şi într-adevăr acesta le-a cedat locul respectiv şi în scurt timp, cu ajutorul lui Dumnezeu, a fost ridicată în acel loc o mare biserică de lemn, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. S-au construit de asemenea mai multe chilii şi fraţii s-au instalat în ele. Locul a fost foarte curând binecuvântat de Dumnezeu şi Mănăstirea Pecerska a devenit curând, foarte renumită pretutindeni. Numele acesta Pecerska (a Peşterii) se datorează desigur peşterii unde a locuit la începuturi întreaga obşte şi care se păstrează până astăzi.
Luând mănăstirea această nouă formă de viaţă (de obşte), cuviosul Teodosie s-a gândit la ce tipic ar trebui impus întregii obşti. Se gândea foarte mult la acest lucru. A apelat la rugăciunile şi binecuvântarea cuviosului Antonie şi Dumnezeu nu a întârziat să răspundă. În iconomia Sa, a făcut astfel încât, să le devină cunoscut tipicul mănăstirii Studion.
Cuviosul monah Mihail, grec de origine care venise de la această mănăstire, se găsea pe atunci în obşte. Venise de la Constantinopol, ca însoţitor al noului hirotonit Mitropolit de Kiev, Gheorghe (1062). El l-a înştiinţat, deci pe cuviosul Teodosie, despre viaţa ascetică a monahilor de la Studion, viaţă pe care el însuşi se învrednicise să o trăiască.
Aceste informaţii i-au plăcut mult cuviosului. Fără întârziere, a trimis pe unul dintre monahi la Constantinopol cu misiunea de a-l găsi pe monahul Efrem, fostul sfetnic al domnitorului, care pe atunci tocmai se întorcea de la Sfintele Locuri, şi să-i dea spre îndeplinire următoarea ascultare: să viziteze deci mănăstirea Studion, să cunoască el însuşi în mod exact tipicul şi rânduiala ei şi să le scrie cu toate amănuntele: cum cântă, ce citesc, cum fac metaniile, cum stau aşezaţi la biserică, la trapeză, ce mănâncă în zile diferite şi altele.
Şi într-adevăr, fericitul Efrem, urmând porunca cuviosului, a urmărit rânduiala mănăstirii, a scris în mod exact tot tipicul ei şi s-a întors la Kiev.
Îndată ce a primit în mâinile sale textul respectiv, cuviosul Teodosie a dat poruncă să fie citit pentru toată obştea. De atunci Lavra Peşterilor a început să-şi desfăşoare viaţa liturgică şi monahală după tipicul studit. De aici l-au luat apoi şi celelalte mănăstiri, punându-l în practică exact după rânduiala stabilită de cuvios. Astfel toate mănăstirile ruseşti, care mai înainte nu avuseseră un tipic mănăstiresc în sine, se orientau după Lavră, pe care o considerau ca un bun model în toate chestiunile monahale.

 

Pe toată perioada în care a fost stareţ cuviosul Teodosie nu a încetat să strălucească prin viaţa sa virtuoasă. Pe cei care doreau să devină monahi îi accepta cu multă dragoste frăţească.
Cunoscuse tristeţea pe care o are cineva care îşi doreşte viaţa monahală şi nu este acceptat într-o mănăstire. El însuşi simţise această tristeţe atunci când, tânăr fiind, a vrut să intre în monahism, iar mănăstirile din Kiev i-au închis porţile neprimitoare.
Nu se grăbea însă să-i tundă imediat în monahism pe cei doritori şi nici să le dea să poarte imediat rasa (să-i facă rasofori). Îi lăsa o perioadă să poarte hainele lor civile, până când aceştia cunoşteau bine viaţa mănăstirească. După ce îi încerca, trecându-i pe rând pe la toate ascultările, îi făcea rasofori. Mai târziu, după ce aceştia se distingeau prin curăţenia vieţii lor, îi învrednicea de a intra în îngereasca obşte monahală.
Nu înceta să-i îndemne pe ucenicii săi, spre dobândirea unei vieţi de continuă pocăinţă. Avea obiceiul să treacă noaptea pe la toate chiliile spre a vedea cum trăieşte viaţa de rugăciune fiecare frate. Dacă îl vedea că se roagă, dădea slavă lui Dumnezeu plin de bucurie. Dacă însă vedea că doi sau trei fraţi se adunau într-o chilie după Pavecerniţă şi stăteau la discuţii inutile, îi îndruma cu bunătate să nu piardă timp preţios.  Astfel îi făcea să simtă permanent prezenţa sa printre ei. Dimineaţa îi chema şi cu exemple înţelepte îi învăţa cum să-şi întărească şi mai mult dăruirea lor către Dumnezeu. Fratele care greşea şi avea inima smerită înţelegea greşeala sa, făcea metanie şi-i cerea iertare. Cel care însă avea inima sa întunecată de viclenia diavolului şi care nu-şi dădea seama de greşeala sa, ci se considera pe sine nevinovat, iar cuvintele duhovnicului le socotea nefolositoare, era mai multă vreme sfătuit şi i se dădea şi un canon spre îndreptare. Astfel, deci îi învăţa pe toţi să se îngrijească de rugăciune, să nu stea la discuţii după Pavecerniţă, să nu se ducă pe la alte chilii, ci să rămână doar în chilia lor şi să se roage neîncetat. Le spunea de asemenea ca în timpul zilei, atunci când lucrau, dacă le era cu putinţă să spună Psalmii lui David.
Printre altele îi învăţa:
– Vă implor, fraţilor. Haideţi să înaintăm în posturi şi rugăciuni, să ne îngrijim de mântuirea sufletelor noastre, să ne întoarcem faţa de la răutăţi şi de la căile celui viclean. Haideţi să ne apropiem de Dumnezeu cu suspine negrăite, cu lacrimi, cu pocăinţă, cu privegheri şi cu ascultare, astfel încât să dobândim mila Sa. Să nu punem preţ pe lumea aceasta trecătoare şi să avem întotdeauna în mintea noastră cuvintele Domnului, care a spus: «Şi dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu». De asemenea: «Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi». Aşa şi noi fraţilor, care ne-am lepădat de lume, să ne lepădăm şi de lucrurile lumii acesteia. Să urâm minciuna, care ne atrage către lucruri josnice, şi să nu ne mai întoarcem la păcatele noastre mai vechi aşa cum câinele se întoarce la vărsătura lui. Pentru că aşa cum ne spune Domnul, «nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu».
Şi cum vom scăpa de iadul cel veşnic, dacă ne terminăm viaţa noastră în trândăvie şi fără pocăinţă? Pocăinţa este cheia împărăţiei cerurilor şi fără pocăinţă nimeni nu o poate câştiga. Este drumul care duce în patria cea veşnică. Să o urmăm deci cu frică de Dumnezeu şi să ne întărim paşii noştri către ea. În calea pocăinţei nu se arată cel viclean, şi cu toate că acum ea aduce întristare, mai târziu ea vă va umple de bucurie. Mai înainte de a se apropia zilele cele de pe urmă haideţi să apucăm pe acest drum, ca să câştigăm bunătăţile cele veşnice.
Făptuind el însuşi fiecare dintre virtuţi, învăţa prin chiar exemplul său pe fraţi, care primeau ca şi pământul cel bun învăţătura sa şi rodeau, după cuvântul Domnului, «unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci».
Îi puteai vedea pe aceşti oameni trăind asemenea unor îngeri pe pământ, iar Lavra Peşterilor semăna cu împărăţia cerurilor, în a cărei cupolă strălucea ca un mare astru cuviosul Teodosie cu lucrarea sa cea virtuoasă.
De multe ori strălucea chiar şi în realitate, luminat de lumina cea necreată, cu care îl slăvea Dumnezeu. Astfel odată, într-una din nopţile întunecate, cuviosul Sofronie, stareţul mănăstirii Arhanghelului Mihail, se întorcea la mănăstirea sa şi a văzut deodată deasupra mănăstirii Peşterilor o lumină extraordinară, care căpătase forma trupului cuviosului Teodosie. Rămas fără grai în faţa acestei viziuni minunate a dat slavă lui Dumnezeu zicând:
– Mare este harul Tău, Doamne! Că ai arătat în zilele noastre un asemenea luminător care străluceşte în toată Pecerska!
Încă şi mulţi alţi martori au văzut o astfel de lumină, de multe ori, şi au dat mărturie despre aceasta pretutindeni.
Atunci au început să vină la cuvios foarte mulţi oameni, ca să-şi mărturisească păcatele lor şi se întorceau întotdeauna la casele lor cu o mare mulţumire duhovnicească. Au început de asemenea să ofere şi multe ajutoare mănăstirii în vederea susţinerii şi construirii celor necesare. Mulţi dintre ei au donat mănăstirii chiar şi multe pământuri.

 

Foarte mult îl iubea pe sfânt şi domnitorul Iziaslav. De multe ori îl chema la dânsul sau de multe ori îl vizita chiar el la chilie, spre a se bucura de cuvintele sale duhovniceşti.
Printre alte rânduieli ale mănăstirii cuviosul a aşezat-o şi pe aceasta: portarul mănăstirii să nu deschidă nici unui vizitator, între masa de prânz şi ora Vecerniei. Aceasta pentru a avea timp fraţii să se odihnească un pic, după efortul care îl depuneau anterior (privegherea de noapte, slujbele de dimineaţă şi munca de peste zi).
Într-o după-amiază, domnitorul a pornit spre mănăstire împreună cu fiul său. Îndată ce a ajuns la poarta mănăstirii, a coborât de pe cal – nu se permitea nimănui să intre cu calul în incinta mănăstirii – a bătut cu putere şi a cerut să i se deschidă. Portarul însă i-a răspuns:
– Avem poruncă de la duhovnicul nostru să nu deschidem nimănui până la ora Vecerniei.
– Nu-mi vei deschide nici mie? Sunt chiar domnitorul.
Portarul însă nu a înţeles ultimele cuvinte, cum că era vorba chiar de domnitor şi i-a strigat din nou prin poarta închisă:
– Nu ţi-am spus…? Am ascultare de la stareţ, care mi-a spus că de-ar veni chiar şi domnitorul în persoană să nu-i deschidem. Ai un pic de răbdare până la ora Vecerniei şi vei intra.
– Dar sunt chiar eu, domnitorul! strigă din nou Iziaslav.
Atunci portarul se uită pe vizor şi văzu că este chiar domnitorul. Cu toate acestea nu-i deschise, ci se duse repede să-l anunţe pe părintele stareţ. Cuviosul ieşi ca să-l întâmpine şi-l primi cu multă cinste.
– Ce poruncă severă mai e şi aceasta, îl întrebă Iziaslav, de mi-a spus portarul că nici domnitorul în persoană nu va fi primit la ora destinată odihnei?
– Binecuvântat să fiţi înălţimea voastră, i-a explicat cuviosul, am stabilit această regulă spre a se odihni obştea, după oboseala privegherilor de noapte. Înalta dumneavoastră dăruire însă, către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este întotdeauna binevenită printre noi, iar venirea voastră, care arată odată în plus progresul vostru duhovnicesc, ne face întotdeauna o mare bucurie.
Au intrat în biserică, unde cuviosul a slujit o scurtă doxologie, iar apoi s-au aşezat să discute pe diverse teme duhovniceşti. Atât de mult se bucura Iziaslav de cuvintele înţelepte ale cuviosului, că nu se mai sătura să-l asculte. La sfârşit, se întoarse cu mult câştig duhovnicesc la palatul său, dând slavă lui Dumnezeu. Din acea zi a început să-l iubească şi mai mult pe sfânt, pe care îl considera de aceeaşi valoare cu Sfinţii Părinţi din vechime, şi de aceea asculta de fiecare sfat al său.
Toată această cinstire din partea domnitorului şi a celorlalţi demnitari ai ţării nu-l făceau pe cuvios să simtă vreun fior de mândrie păcătoasă. Dimpotrivă, cu toate că era atât de luminos, încerca să iasă cât mai puţin în evidenţă.
Se smerea pe sine mai mult ca oricând. Muncea cu mâinile sale toată ziua şi învăţa nu doar cu cuvântul, ci şi cu fapta.
Cu toate că era stareţ, se ducea de multe ori la bucătărie şi muncea împreună cu ceilalţi fraţi. Frământa pâinea, fiind foarte priceput şi-i întărea pe cei care aveau această ascultare.
Într-o zi, în apropierea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, se terminase apa la bucătărie. Fratele Teodor, care era pe atunci bucătar, s-a adresat cuviosului:
– Nu am pe nimeni care să-mi aducă un pic de apă.
Atunci cuviosul s-a ridicat şi a început el însuşi să care apă de la izvor. Când unul dintre fraţi l-a văzut ostenindu-se astfel, s-a dus de îndată şi le-a spus celorlalţi. Îndată au venit cu toţii şi au început să care apă, încât la scurtă vreme, s-au umplut toate vasele destinate pentru apă, de la bucătărie.
Altădată când se terminaseră lemnele tot la bucătărie, acelaşi bucătar Teodor, i-a spus cuviosului:
– Părinte, spune-ţi cuiva care nu are de lucru să aducă nişte lemne, deoarece este mare nevoie.
Iar cuviosul i-a răspuns:
– Iată, eu sunt acela care nu are nimic de lucru. Voi merge eu.
Era chiar la ora mesei. Fericitul a dat poruncă fraţilor să se ducă la masă, în timp ce el luă toporul şi începu să taie lemne. Când masa a luat sfârşit şi fraţii l-au văzut pe stareţul lor tăind lemne, îndată i-au sărit în ajutor şi au tăiat şi ei atât de multe, că au ajuns pentru foarte multe zile.

 

Când fericitul Nikon s-a întors la Pecerska, cuviosul, cu toate că era stareţ, îl cinstea ca pe un părinte duhovnicesc al său. Şi de multe ori, dat fiind că Nikon se îndeletnicea cu legatul cărţilor, îl ajuta. Îi pregătea firele, pe care le folosea la cusut. Atât de smerit şi simplu era.
Încă şi hainele pe care la purta ca stareţ, erau foarte modeste şi sărăcăcioase. Purta pe trup o cămaşă de lână aspră care îl zgâria. Din acelaşi material era şi fesul călugăresc, care era foarte strâns, astfel încât să nu se vadă nici un fir de păr de pe cap.

 

Odată cuviosul s-a dus pentru o problemă la palatul domnitorului, care era foarte departe de oraş şi a întârziat acolo până când s-a înnoptat. La plecare Iziaslav i-a pus la dispoziţie o trăsură, care să-l ducă înapoi la mănăstire, spre a-i fi mai uşoară călătoria aceasta nocturnă.
Pe drum micul vizitiu care conducea trăsura, văzându-l că poartă haine atât de sărăcăcioase, nu şi-a imaginat că este stareţul mănăstirii. Îi spuse deci:
– Călugăre, tu toată ziua leneveşti. Eu însă întotdeauna muncesc şi aş vrea şi eu acum să mă odihnesc. Fiindcă tu eşti odihnit, vino şi stai în locul meu pe cal.
Cuviosul, plin de smerenie cum era, s-a ridicat, l-a ajutat pe tânărul vizitiu să se urce şi să se lungească în trăsură şi apoi el s-a urcat pe cal. În vreme ce înainta călare, îl mai apuca ameţeala din cauza postului. De aceea, mai cobora din când în când şi mai mergea pe jos, pe lângă trăsură. Când obosea se suia din nou pe cal.
Spre dimineaţă au început să întâlnească pe drum tot felul de demnitari, care se îndreptau spre palatul voievodului. Îndată ce de la depărtare îl recunoşteau pe cuvios, coborau de pe caii lor spre a-i face metanie şi a-i cere binecuvântarea.
Atunci cuviosul i-a spus vizitiului:
– Iată, copilul meu, s-a făcut dimineaţă. Vino să stai tu pe cal acum.

 

Tânărul vizitiu, când îi văzu pe boieri că vin şi se înclină în faţa cuviosului, a fost cuprins de o frică îngrozitoare şi stătea pe cal mai mult tremurând. Înaintând pe drum au întâlnit tot felul de personalităţi ale cetăţii, care se înclinau în faţa cuviosului. De aceea frica vizitiului creştea din ce în ce mai mult.
Când au ajuns la mănăstire şi a văzut că toţi călugării i se închină la fel, deja se simţea pierdut. «Cine să fie acesta în faţa căruia se închină cu toţii?», se gândea în sinea sa.
Cuviosul l-a luat de mână şi l-a dus la bucătărie. Acolo a spus să i se dea să mănânce, apoi i-a dat o recompensă bănească pentru drum şi l-a lăsat să se întoarcă. Toate cele petrecute s-au aflat mai târziu de la însuşi tânărul vizitiu, care le-a mărturisit fraţilor de la mănăstire, deoarece cuviosul nu spusese nici o vorbă despre cele petrecute.

 

În fiecare zi cuviosul îi îndemna pe fraţi, să nu se mândrească pentru nimic. Monahul, spunea, trebuie să fie smerit şi să se facă faţă de toţi, ca fiind cel mai mic. Model de monah smerit este acela, care cu mâinile încrucişate la piept se apleacă şi face metanie în faţa tuturor, aşa cum prevede şi ascultarea.
În mod repetat cultiva între monahi duhul smereniei şi-i îndemna ca pentru orice lucru să ceară binecuvântarea celor mai mari decât ei. Cel ce seamănă cu binecuvântare, le spunea, cu binecuvântare va şi secera roade dulci.
Aceste adevăruri le trăiau în viaţa lor de zi cu zi, aşa cum vom vedea în continuare.
Celor care veneau să viziteze mănăstirea, spre a se folosi duhovniceşte, împreună cu dumnezeiasca învăţătură li se oferea şi o masă cu pâine, vin şi mâncărurile gătite în ziua aceea la bucătărie. De multe ori chiar şi domnitorul rămânea la masă. Astfel odată, în timp ce mânca, acesta i-a spus stareţului:
– Acasă la mine, părinte, există din belşug toate bunătăţile pământului. Şi cu toate acestea, niciodată nu am găsit mâncărurile mele atât de gustoase, cum sunt acestea de aici de la mănăstire. Slujitorii mei îmi pregătesc tot felul de delicatese şi mezeluri, dar ele nu întrec mâncărurile voastre. Ia, explică-mi, te rog, care este secretul acestei reuşite?
Iar luminatul de Dumnezeu Teodosie, care dorea să-l atragă în orice chip pe domnitor spre iubirea de Dumnezeu, i-a răspuns:
– Înălţimea voastră, de vreme ce îmi cereţi să vă dezleg acest mister, o voi face. Aici la mănăstirea noastră, mai înainte de a începe fraţii gătitul, respectă următorul regulament: Bucătarul şef vine şi-mi cere mie binecuvântarea. Apoi îngenunchează de trei ori în faţa Sfintei Mese, cu o lumânare ia foc de la candela de acolo şi aprinde cu ea cuptorul de la bucătărie. Ajutorul său, mai înainte de a pune apa în cazane, cere binecuvântarea superiorului său: «Binecuvântează părinte!», şi primeşte răspunsul: «Dumnezeu să te binecuvânteze frate!». Şi ca să nu spun prea multe, toate se fac în acest fel, şi de aceea ies atât de bune mâncărurile noastre. În vreme ce slujitorii tăi, din câte ştiu, îşi fac serviciul lor certându-se unul cu altul, plângându-se şi bârfindu-se unul pe altul. De multe ori cei mai mici sunt şi bătuţi de către supraveghetorii lor. Şi în general toate se fac însoţite de păcate. De aceea nu poţi găsi un gust plăcut în mâncărurile lor.
– Într-adevăr, părinte, este exact aşa cum spuneţi, răspunse Iziaslav.
Când cuviosul afla că se făcuse ceva fără binecuvântare şi ascultare o caracteriza ca fiind «partea vrăjmaşului». Dacă era vorba de o mâncare, atunci nu le permitea fraţilor să o guste. Dădea poruncă să fie aruncată în râu sau în cuptor, spre a fi arsă. Această practică o poate înţelege cineva, urmărind următoarea întâmplare.
Era la sărbătoarea Sfântului Dumitru, iar cuviosul împreună cu mai mulţi călugări din obşte au mers în vizită la mănăstirea care purta hramul acestuia. Acolo câţiva creştini evlavioşi le-au dăruit câteva pâini mari şi proaspete. Cuviosul le-a trimis îndată la Pecerska şi a dat ascultare chelarului să le pună în acea seară la masă, pentru restul de fraţi care rămăseseră la mănăstire. Acela însă nu făcu ascultare. «Mai bine să le pun la masă mâine dimineaţă când vor fi aici toţi fraţii», se gândi în sinea sa. «Acum mai bine să pun din pâinea noastră». Astfel s-a şi întâmplat.
A doua zi de dimineaţă, când toţi fraţii erau adunaţi la masă, cuviosul a văzut pâinile trimise de cu seară. L-a chemat pe chelar şi l-a întrebat:
– De unde sunt pâinile acestea?
– Sunt cele pe care le-aţi trimis sfinţia voastră ieri. Însă pentru că erau puţini fraţi la masă, m-am gândit să le pun astăzi, când suntem cu toţii.
– Ar fi fost cu mult mai bine să fi făcut ascultare şi să nu te fi încrezut în judecăţile tale, i-a răspuns cuviosul.
Apoi a poruncit unui alt frate să pună acele pâini într-un coş şi să le arunce la râu, în vreme ce chelarului i-a dat canon pentru neascultarea sa.
Cunoscând că lăcomia şi grija pentru cele viitoare caracterizează numai pe acei monahi care nu sunt consecvenţi cu făgăduinţele lor, cuviosul Teodosie a luat următoarea hotărâre: să-i formeze neîncetat pe fraţi în virtutea tăierii oricărui simţ de proprietate faţă de cele trecătoare, spre a se putea astfel îmbogăţi în credinţă şi în nădejde, fără a se sprijini pe existenţa celor materiale.
De multe ori făcea vizite pe la chilii şi dacă găsea ceva în plus de mâncare, sau de îmbrăcăminte, sau orice altceva prisositor, le arunca în foc. Le considera, aşa cum am spus, «partea vrăjmaşului» şi faptă de neascultare.
– Nu trebuie, fraţilor, îi învăţa, noi care am îmbrăţişat viaţa monahală şi ne-am lepădat de cele lumeşti, să le adunăm din nou în chilia noastră. Ce rugăciune curată să dăruim lui Dumnezeu, când avem atâtea lucruri în chilia noastră? «Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta!» ne spune Domnul. Să ne limităm deci, fraţilor, doar la haina noastră curată şi la hrana care se dă la trapeză. Nimic în plus să nu existe în chiliile noastre. Astfel rugăciunile noastre se vor ridica fierbinţi către Dumnezeu, din minte curată.
Cu astfel de sfaturi îi forma duhovniceşte pe fraţi. Şi niciodată nu era nedrept, sau furios, sau ironic cu ei, ci cu duhul blândeţii îi cerceta pe toţi. Dacă se întâmpla ca vreunul dintre monahii mai puţin râvnitori să se smintească şi să părăsească mănăstirea, îl cuprindea o mare tristeţe. Făcea rugăciuni cu lacrimi fierbinţi către Dumnezeu, spre a se întoarce în staul oaia care a fugit. Iar dacă se întorcea îl primea cu bucurie şi-i dădea sfaturile necesare. «Acele suflete care fug din obşte sunt stăpânite de laşitate», spunea, «şi cad în cele mai josnice patimi şi sunt cucerite de diavol».

 

Era odată în mănăstire un frate care era lipsit de răbdare, care de multe ori pleca şi apoi, după o vreme, se întorcea. Cuviosul îl primea de fiecare dată cu bucurie. Îi asigura, de asemenea pe ceilalţi fraţi, că Dumnezeu nu-l va lăsa să moară în afara mănăstirii, ci la sfârşit îl va lua de la mănăstire către cele cereşti.
Odată, după mai multe plecări, fratele se întoarse şi-l rugă pe cuvios să-l primească din nou. Şi iarăşi, cu milostivire, cuviosul l-a primit printre oile păstorite de dânsul.
După puţin timp, fratele a venit la el ca să-i dea banii pe care îi câştigase cât fusese plecat în lume, unde lucrase ca şi croitor bisericesc. Cuviosul i-a spus însă:
– Dacă vrei să fii ascultător desăvârşit, aruncă-i în foc, deoarece sunt rodul neascultării.
Fratele a strâns mica sa avere, pe care o câştigase în lume şi urmând cuvântul cuviosului, i-a dat foc. De atunci nu a mai plecat niciodată din mănăstire. A murit, se arată, în pace, după ce trăise în pocăinţă restul zilelor sale. Astfel s-a adeverit şi vederea înainte cu duhul a cuviosului.
Cu astfel de exemple a ştiut stareţul Teodosie să-i formeze în duhul lipsei oricărui simţ de proprietate şi să le insufle în schimb credinţa şi nădejdea, astfel încât nici una dintre oile cele cuvântătoare să nu mai părăsească restul turmei.
Cuviosul îi iubea foarte mult şi era foarte milostiv cu cei săraci. Când vedea vreun cerşetor sau vreun sărac necăjit şi zdrenţăros, simţea durere pentru situaţia lor şi-i milostivea cu lacrimi în ochi. Astfel s-a hotărât să construiască lângă mănăstire un azil şi o biserică cu hramul Sfântului Ştefan, în care să-i adăpostească pe săraci, orbi, schilozi sau leproşi. Ei erau îngrijiţi de mănăstire şi li se dădea zeciuială din câştigurile acesteia. De asemenea în fiecare sâmbătă trimitea o căruţă plină cu pâine la închisoarea din apropiere.
Milostivirea sa se arăta nu numai cu cei săraci, dar şi cu aceia care produceau vreo pagubă mănăstirii. Odată, de exemplu, au fost aduşi la dânsul doi hoţi, care fuseseră prinşi că furau de pe unul din domeniile mănăstirii. Când i-a văzut legaţi şi într-o stare jalnică a lăcrimat de durere. A pus să fie dezlegaţi şi să li se dea de mâncare. Apoi i-a sfătuit timp de mai multe ceasuri cum să evite răutăţile şi fărădelegile. La plecare le-a dăruit diverse bunuri de care aceştia aveau nevoie şi i-a lăsat să meargă în pace la casele lor. Ei au plecat slăvind pe Dumnezeu şi pe cuvios pentru mila cu care îi învrednicise şi de atunci nu au mai furat niciodată, începând să muncească cinstit.

 

Dată fiind creşterea obştii mănăstirii, cuviosul a fost nevoit să dea ascultarea de a se mări corpul de chilii. A început chiar cu mâinile sale, împreună şi cu ceilalţi fraţi, să mărească incinta. În acea perioadă deci, când aflându-se în construcţie mănăstirea era oarecum expusă pericolelor din afară, într-o noapte întunecoasă, a fost atacată de o bandă de hoţi. Voiau să intre în biserică, crezând că acolo este ascuns tezaurul mănăstirii.
Fără să intre în nici o chilie, s-au apropiat de biserică, dar s-au oprit, deoarece înăuntru se auzeau voci care cântau psalmi. Au crezut că monahii sunt înăuntru şi slujesc Pavecerniţa. De aceea s-au îndepărtat. Au petrecut ceva vreme în pădurea deasă din apropiere, după care s-au apropiat din nou, sperând că slujba se va fi terminat. Când au ajuns lângă biserică însă, din nou au auzit vocile care cântau psalmi şi în acelaşi timp au observat şi o lumină extraordinară, nemaivăzută, în sfântul locaş. În acelaşi timp se răspândea şi o puternică mireasmă de mir. Psalmodiau îngerii!
Hoţii au crezut că monahii slujesc acum Miezonoptica. De aceea s-au îndepărtat din nou, aşteptând. Aceasta se repetă de mai multe ori la rând şi întotdeauna se auzeau cântând aceleaşi voci îngereşti.
Între timp a venit ceasul slujbelor de dimineaţă şi, conform rânduielii, eclesiarhul s-a dus mai întâi la chilia stareţului Teodosie.
– Binecuvântează părinte, strigă.
A primit binecuvântarea acestuia şi a început să bată toaca pentru Utrenie.
Hoţii, când au auzit toaca şi clopotele s-au ascuns în pădure.
– Ce să facem acum? se întrebau. Se pare că mai devreme am avut halucinaţii şi am auzit fantasme. Să-i lăsăm să intre cu toţii în biserică şi după aceea ne năpustim asupra lor şi-i omorâm pe toţi. Aşa vom pune mâna pe comorile lor.
Astfel îi sfătuise diavolul, nu doar pentru că ar fi vrut ca monahii să-şi piardă tezaurul mănăstirii, ci mai ales spre a distruge întreaga obşte, prin care atâtea suflete şi-ar fi găsit mântuirea. Nu a reuşit însă vrăjmaşul, fiind învins de rugăciunile cuviosului Teodosie.
Au aşteptat deci tâlharii o vreme, până când s-a strâns în biserică aleasa turmă, împreună cu fericitul lor păstor Teodosie şi îndată ce au început psalmii Utreniei, s-au năpustit asemenea unor fiare sălbatice, asupra lor.
Când au ajuns însă în faţa bisericii, au fost opriţi de o înspăimântătoare minune: Biserica, împreună cu toţi cei ce se găseau în ea, a început să se înalţe de la pământ. Şi s-a ridicat în aer la o asemenea înălţime încât, nu putea să mai ajungă nimeni la dânsa. Părinţii care erau înăuntru nu şi-au dat seama de nimic. Iar hoţii, în faţa acestei minuni, au fost cuprinşi de o frică îngrozitoare şi s-au întors fiecare pe la casele lor. De atunci s-au pocăit şi s-au hotărât să nu mai facă rău nici unui om. Conducătorul lor, împreună cu încă alţi trei hoţi, au venit mai târziu la mănăstire şi s-au mărturisit cuviosului, povestindu-i toată întâmplarea. Acesta, îndată ce a auzit cele petrecute, a dat slavă lui Dumnezeu, pentru că pe de o parte pe ei i-a salvat de la o moarte îngrozitoare, iar pe de alta pentru că a păzit mănăstirea de o groaznică pagubă. Hoţii, după ce au auzit multe cuvinte de învăţătură, au plecat şi ei dând slavă lui Dumnezeu şi lăudând înţelepciunea cuviosului Său.
Aceeaşi minune s-a repetat şi altădată. Astfel a devenit foarte evident faptul că erau protejaţi de Domnul atât monahii, cât şi mănăstirea lor.
Unul dintre boierii lui Iziaslav trecea odată noaptea pe câmp, cam la zece kilometri distanţă de mănăstirea cuviosului Teodosie. Şi iată! Văzu de acolo o biserică ce era atât de mult urcată către cer, încât atingea norii. Uimit de această revelaţie a început să se îndrepte către ea. Voia să ajungă aproape, spre a vedea mai bine despre ce biserică era vorba. Când s-a apropiat de mănăstire a văzut din nou biserica, coborând din înălţime şi aşezându-se la locul ei în mijlocul curţii mănăstirii.
A alergat îndată la cuvios şi i-a povestit cele văzute. De atunci, nu a încetat să-l viziteze tot mai des pe sfânt şi să-i asculte sfaturile înţelepte. Mai mult, a devenit unul dintre susţinătorii materiali ai mănăstirii, făcând numeroase donaţii ce au ajutat la ridicarea noilor chilii şi la restaurarea bisericii.

 

Şi nu doar pentru biserică, ci şi pentru întreţinerea întregii mănăstiri Dumnezeu şi-a arătat în chip minunat grija Sa.
Odată s-a întâmplat să treacă pe lângă unul dintre terenurile mănăstirii un convoi de hoţi, care erau duşi legaţi spre oraş, pentru a fi judecaţi. Atunci unul dintre ei, văzând terenul respectiv, a început să-şi mişte capul zicând:
– Într-o noapte am venit aici să furăm roadele care erau, dar nu am reuşit. Am găsit un gard atât de înalt, încât nimeni nu ar fi putut să-l sară.
În acest mod Dumnezeu, pentru rugăciunile cuviosului Teodosie, care îşi punea toată nădejdea în El, păzea averea mănăstirii de hoţi. Pentru că de multe ori sfântul obişnuia să se plimbe noaptea prin curtea mănăstirii şi să se roage. Cu aceste rugăciuni înconjura, ca şi cu un zid de apărare, mănăstirea şi grădinile ei.
Cuviosul Teodosie, dascălul lepădării de cele deşarte, credea că însuşi Dumnezeu avea grijă, în afară de cele necesare, să înfrumuseţeze mănăstirea Sa. Această credinţă a sa a fost confirmată şi de următoarea întâmplare, în care s-a arătat în chip minunat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
Unul dintre boierii lui Iziaslav, care se numea la început Sutislavos Geuevici, iar după primirea sfântului botez Clement, pornind odată împreună cu domnitorul la război a promis următoarele:
– Dacă mă voi întoarce nevătămat la casa mea, voi da mănăstirii cuviosului Teodosie două monede mari de aur pentru icoana Născătoarei de Dumnezeu. Voi face de asemenea şi o coroniţă de aur pentru aceeaşi icoană.
A trecut războiul şi au murit foarte mulţi din ambele tabere. În cele din urmă au reuşit să-i învingă pe duşmani, iar cei care se salvaseră s-au întors la casele lor. Printre ei şi acel boier, care acum însă dăduse uitării promisiunea făcută. Dar iată ce s-a întâmplat după câteva zile.
Era pe la amiază şi dormea la el acasă, când deodată a auzit în somn o voce puternică ce-l striga pe nume:
– Clement…!
S-a ridicat brusc şi a văzut în faţa sa icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – aceea care se găsea la mănăstirea cuviosului Teodosie – care i-a spus:
– De ce, Clement, nu mi-ai dat ceea ce ai promis? Ai grijă să duci la îndeplinire promisiunea ta!
Îndată ce a terminat de spus acestea, icoana a dispărut.
Speriat cum nu mai fusese niciodată în viaţa sa, Clement luă cele două monede de aur, dădu comandă să se facă degrabă coroniţa de aur şi alergă într-un suflet cu ele la mănăstire, unde le încredinţă cuviosului Teodosie. Acesta le luă, fără să ştie cele întâmplate.
După câteva zile acelaşi boier, luminat de Dumnezeu, a hotărât să dăruiască mănăstirii o frumoasă şi preţioasă Evanghelie. Astfel într-o zi, ascunzând Evanghelia sub paltonul său, a venit la cuvios. După slujbă s-au aşezat să discute. Clement nu spusese nimic despre Evanghelie şi despre intenţia sa. Atunci cuviosul îi spuse deodată:
– Frate Clement, dă-mi mai întâi Sfânta Evanghelie pe care ai promis-o Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pe care o ţii ascunsă sub haina ta, şi apoi vom sta la discuţie.
Auzind aceste cuvinte, boierul se miră de darul vederii înainte, pe care cuviosul îl avea, şi o dărui cu evlavie.
Întors acasă, le povesti tuturor cum virtuosul părinte Teodosie, care în toate este ajutat de Dumnezeu, are pe lângă celelalte însuşiri duhovniceşti şi darul vederii înainte.
Cu cât mai multă încredere arăta cuviosul în Dumnezeu, în diferitele probleme şi nevoi ale mănăstirii, cu atât mai mult Acesta îl acoperea cu binefacerile Sale. Vom relata în continuare doar câteva din multele minuni petrecute, spre dovedirea acestei virtuţi.

 

Monahul Ilarion se ocupa zi şi noapte cu copiatul cărţilor de cult în chilia cuviosului Teodosie, în timp ce acesta psalmodia şi torcea lână.
Într-o seară, în timp ce lucrau, a venit la dânşii economul mănăstirii, monahul Anastasie şi le-a spus că nu mai sunt deloc bani pentru cumpărarea hranei de dimineaţă şi pentru celelalte necesităţi ale obştii.
– După cum vezi, acum este noapte. Până mâine dimineaţă mai avem timp. Du-te, deci, şi te roagă, ai un pic de răbdare şi Dumnezeu va avea grijă de noi, i-a spus cuviosul.
După ce a plecat economul, sfântul s-a dus în adâncul chiliei pentru a-şi face, ca de obicei canonul său. După rugăciune se întoarse din nou la lucrul său.
Iată însă că nu după mult timp, economul veni din nou să se plângă pentru aceeaşi problemă.
– Nu ţi-am spus să te duci să te rogi, i-a spus iar cuviosul. Linişteşte-te! Dimineaţă te vei duce în oraş şi vei lua pe datorie cele necesare şi mai târziu, când Dumnezeu ne va trimite prin grija Sa bani, ne vom achita datoriile. Este vrednic de crezare Acela care a spus: «Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale». Domnul nu ne va lăsa fără binecuvântarea Sa.
După plecarea din nou a economului s-a arătat în chilia cuviosului un tânăr strălucitor îmbrăcat în haine ostăşeşti. Făcu o mică plecăciune, puse pe masă o monedă de aur, după care se făcu nevăzut, fără să spună nimic. Cuviosul se ridică şi luă în mâinile sale moneda, slăvind cu lacrimi în ochi pe Dumnezeu.
Dimineaţă îl strigă pe portar, ca să-l întrebe dacă a văzut pe cineva intrând, pe parcursul nopţii, în mănăstire. Acela l-a asigurat că poarta a rămas încuiată de ieri de la asfinţitul soarelui şi că nu intrase nimeni peste noapte.
L-a chemat apoi pe econom şi i-a spus:
– Cum spui, frate Anastasie, că nu mai avem bani? Cu această monedă de aur să te duci şi să cumperi tot ceea ce ne este necesar.
Economul nu şi-a dat seama de binecuvântarea lui Dumnezeu. A crezut că nu a căutat el bine în sertarul destinat banilor şi de aceea şi-a cerut iertare făcând metanie.
– Frate, l-a povăţuit cuviosul, să nu disperi niciodată. Să ai credinţă. Orice problemă ai, să o laşi în seama lui Dumnezeu. Acesta are grijă de toate nevoile noastre. Astăzi chiar să pregăteşti o masă mai bogată pentru fraţi, pentru că este o zi în care ne-a vizitat harul lui Dumnezeu. Şi când nu vom mai avea din nou bani, Dumnezeu va avea grijă – cum de altfel s-a şi întâmplat.

 

Într-o altă zi chelarul a venit la cuvios şi i-a spus:
– Astăzi nu mai avem nimic de pus pe masă pentru fraţi.
– Du-te, i-a răspuns acesta, şi roagă-te cu stăruinţă lui Dumnezeu pentru ca să-şi arate pronia Sa. În caz că nu vom fi vrednici de aceasta, vei fierbe nişte grâu, îl vei amesteca cu miere şi-l vei da fraţilor să mănânce. Cu toate acestea să sperăm în ajutorul Domnului. El care a trimis neascultătorilor evrei hrană din cer în deşert, poate să facă acelaşi lucru şi cu noi astăzi.
După plecarea chelarului cuviosul a început să se roage fierbinte.
Şi iată! Ioan, primul dintre boierii domnitorului Iziaslav, a fost luminat de Dumnezeu să trimită mănăstirii trei căruţe încărcate cu tot felul de alimente – pâine, brânză, peşte, vin, grâu, miere, şi altele.
Îndată ce a văzut aceasta, cuviosul a slăvit din tot sufletul pe Dumnezeu.
– Vezi, frate Teodore, i-a spus chelarului, că nu ne părăseşte Preabunul Dumnezeu? Este de ajuns să credem din tot sufletul în El. Du-te, deci, şi pregăteşte o masă bogată pentru fraţi, pentru că astăzi ne-a vizitat Domnul.

 

Altă dată a venit la cuviosul Teodosie un preot din oraşul Kiev şi i-a cerut nişte vin pentru Sfânta Liturghie. Cuviosul i-a poruncit eclesiarhului să-i dea. Acela însă i-a răspuns că vinul s-a împuţinat şi că abia le va mai ajunge lor pentru două trei zile.
– Să-l dai pe tot preotului şi pentru noi va avea grijă Dumnezeu, îi răspunse cuviosul.
Eclesiarhul însă, opri o parte din vin, pentru Liturghia de a doua zi.
Preotul luă vinul, şi când văzu că totuşi e cam puţin i-l arătă cuviosului. Acesta îl chemă din nou pe eclesiarh şi-l certă zicându-i:
– Nu ţi-am zis să-i dai tot vinul? Nu te mai îngriji pentru mâine, pentru că nu este cu putinţă ca Dumnezeu să lase biserica Maicii Sale fără Sfânta Liturghie. Şi nu doar atât, ci vei vedea că astăzi, prin voia lui Dumnezeu, vor geme butoaiele noastre pline de vin!
Atunci eclesiarhul i-a dat preotului tot vinul. După masa de seară, aşa cum prevăzuse cuviosul, a venit binecuvântarea lui Dumnezeu: O femeie evlavioasă, care se îngrijea de aprovizionarea palatului regal, a trimis la mănăstire trei butoaie mari pline cu vin.
Eclesiarhul nu mai ştia cum să dea slavă lui Dumnezeu, admirând în acelaşi timp şi harisma vederii înainte a stareţului său, care-i spusese: «Astăzi, prin voia lui Dumnezeu, vor geme butoaiele noastre pline de vin!»

 

Acelaşi eclesiarh a povestit şi o altă minune care s-a petrecut prin rugăciunile cuviosului.
Se apropia sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului şi nu mai era ulei de măsline pentru candele. Astfel eclesiarhul s-a gândit să folosească ulei de floarea soarelui, care nu ardea însă tot atât de bine. Întrebându-l pe cuvios ce să facă, acesta i-a răspuns să facă cum o crede mai bine de cuviinţă. Însă ce s-a întâmplat. Pe când eclesiarhul se ducea să ia din uleiul de floarea soarelui, a observat că în butoiul respectiv căzuse şi se înecase un şoarece. Se duse repede şi-i spuse stareţului:
– Deşi am închis cu multă atenţie butoiul, fără să pot înţelege cum s-a întâmplat, am găsit înăuntru un şoarece mort.
Cuviosul, înţelegând că aceasta o îngăduise Dumnezeu pentru a pedepsi necredinţa lui, spuse:
– Trebuie, frate, să nădăjduim în ajutorul lui Dumnezeu. Să credem că El poate să ne trimită tot ceea ce avem nevoie. Să nu ne purtăm cu necredinţă. Să arunci acum uleiul din acel butoi. Să ne dăruim rugăciunii fierbinţi şi Dumnezeu ne va trimite chiar astăzi, ulei de măsline din belşug.
Eclesiarhul ascultă porunca stareţului, iar acesta se dedică unei rugăciuni adânci. Spre seară, unul din bogătaşii oraşului dărui mănăstirii un butoi mare cu ulei de măsline. Şi din nou cuviosul a dat slavă lui Dumnezeu, care atât de repede a răspuns rugăciunii sale. Astfel nu numai că toate candelele au fost umplute, ci a mai rămas şi o mare rezervă. Iar în ziua hramului, biserica Născătoarei de Dumnezeu strălucea de lumină.

 

La multele minuni, care s-au făcut prin rugăciunile cuviosului spre plinirea nevoilor mănăstirii, o adăugăm şi pe aceasta:
Domnitorul Iziaslav, care nutrea, cum am văzut, sentimente de caldă iubire creştinească către cuviosul Teodosie şi venea deseori să-l viziteze şi să se bucure de sfaturile sale duhovniceşti, odată, într-una dintre aceste vizite, a rămas la mănăstire până seara târziu, după Pavecerniţă.
Peste puţin – aceasta era voia lui Dumnezeu – a început o ploaie puternică. Atunci cuviosul a dat ordin chelarului să-i pregătească domnitorului masa de seară. Acesta însă-l anunţă că tocmai se terminase rachiul din miere, cu care de obicei îi serveau pe invitaţi, şi astfel nu avea ce să pună la aperitiv domnitorului şi boierilor săi.
– Nu mai este deloc? întrebă cuviosul.
– Deloc, a răspuns chelarul.
– Ia, du-te şi vezi, poate a rămas măcar puţin.
– Credeţi-mă, părinte, am întors butoiul cu gura în jos.
– Du-te şi în numele Domnului nostru Iisus Hristos vei găsi, i-a spus plin de har cuviosul.
Când a coborât chelarul în pivniţă, a găsit butoiul drept şi plin până la gură cu rachiu de miere. Zguduit de această minune, a alergat de îndată să-i spună stareţului cele văzute.
– Păstrează tăcerea, fiul meu, i-a spus cuviosul. Nu spune nimănui nimic. Aşază acum masa pentru domnitor. Pune şi fraţilor din obşte din rachiul de miere. Este din binecuvântarea lui Dumnezeu.
Mai târziu, după ce ploaia a încetat, domnitorul s-a întors la palatul său. Acea binecuvântată băutură a ţinut pentru multă vreme la mănăstire, spre mângâierea fraţilor obştii.

 

Altădată brutarul mănăstirii i-a spus cuviosului că nu mai era făină pentru a coace pâine.
– Uită-te, i-a spus cuviosul, poate mai este măcar puţină, ca să ne ajungă până când se va îngriji din nou Dumnezeu.
Brutarul însă a insistat:
– Chiar eu am făcut ordine şi am măturat în toată magazia. Mai sunt doar trei, patru ciururi de boabe.
– Crede-mă, copilul meu, că din această cantitate mică de boabe Dumnezeu ne poate da multă făină. Aşa a făcut pe timpul profetului Ilie acelei văduve, şi au trăit şi ea şi copiii ei până când a încetat seceta. Şi acum acelaşi Dumnezeu există şi are puterea de a le înmulţi pe cele puţine. Du-te, deci, ca să vezi că ne va trimite binecuvântarea Sa.
Brutarul a plecat şi când a ajuns la magazie a văzut că era plină de făină. Uimit de această minune extraordinară, s-a întors să-i spună cuviosului. Iar acela l-a povăţuit:
– Nu spune nimănui nimic, copilul meu, ci mergi şi pregăteşte pâine pentru fraţi. Datorită rugăciunilor lor, Dumnezeu ne-a trimis mila Sa cea bogată.

 

Învăţându-i, mângâindu-i şi povăţuindu-i în fiecare zi pe fraţi, cuviosul Teodosie îi întărea în virtuţi şi-i ajuta să se dedice ascezei cu şi mai mult zel. Iar Domnul L-a susţinut şi a pecetluit cuvintele sale cu atâtea minuni care au urmat.

 

Nopţile şi le petrecea întotdeauna în rugăciune. Cu nenumărate îngenuncheri şi lacrimi mulţumea şi slăvea pe Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale. De multe ori fraţii care slujeau ca eclesiarhi îşi dădeau seama de aceasta în următorul chip:
Înainte de a se da deşteptarea pentru slujba de dimineaţă şi de a se bate toaca, eclesiarhul mergea încetişor, fără să facă nici cel mai mic zgomot la chilia stareţului, ca să ceară binecuvântarea. În timp ce se apropia îl auzea că se ruga fierbinte cu suspine şi cu lacrimi, făcând metanii mari şi atingând cu capul podeaua. Se dădea atunci un pic mai în urmă şi începea să păşească cu paşi apăsaţi, zgomotos, ca să-l audă cuviosul. Acesta, îndată ce-l auzea, se oprea din rugăciune şi se prefăcea că doarme. Eclesiarhul bătea la uşă strigând: Binecuvântează părinte! Cuviosul însă nu răspundea decât la a treia strigare, când se prefăcea că abia s-a sculat: Domnul nostru Iisus Hristos să te binecuvânteze, fiul meu! După aceea, era primul care ajungea la biserică. Din smerenie deci, a continuat să facă aşa în toate nopţile vieţii sale.

 

Pe toată perioada în care a fost stareţ s-a distins şi prin alte eforturi ascetice, nu doar spre folosul său duhovnicesc, dar şi spre al păstoriţilor care-i erau încredinţaţi de Dumnezeu.
Astfel niciodată nu a fost văzut de către fraţi dormind sau întins pe pat. Când se termina Pavecerniţa şi dorea să se odihnească se aşeza doar un pic pe scaun undeva. După un scurt răgaz se scula şi începea din nou metaniile şi rugăciunile până la ceasul Miezonopticii.
Niciodată nu l-au văzut făcând baie, ca să ofere astfel o plăcere trupului său. Se spăla doar pe mâini şi pe faţă. Când le poruncea cumpătare fraţilor monahi era primul care dădea exemplu în acest sens, mulţumindu-se numai cu puţină pâine uscată, apă şi legume fierte.
De asemenea niciodată nu se arăta supărat. La trapeză niciodată nu l-au văzut posomorât. Înfăţişarea sa era bucuroasă, luminoasă plină de prezenţa harului lui Dumnezeu.

 

În fiecare an în Postul Mare se retrăgea într-o peşteră. În aceasta mai târziu a fost aşezat şi sfinţitul său trup. Izolat, se dedica acolo ascezei până în săptămâna Floriilor. Vinerea seara, la Vecernia pentru Sâmbăta lui Lazăr se întorcea şi stătea în uşa bisericii. Îi povăţuia pe fraţi, dăruindu-le curaj şi putere pentru efortul postului îndelungat. Străduinţele sale ascetice le prezenta ca fiind neînsemnate, faţă de cele făcute de ei.
În acele zile de multe ori, noaptea, se retrăgea într-o peşteră şi mai îndepărtată, fără ca fraţii să prindă de ştire, şi se nevoia acolo singur, văzut numai de Dumnezeu. De acolo, într-una din seri, mai înainte de Vinerea din săptămâna Floriilor, se întorcea la prima peşteră. Iar Vineri se întorcea la mănăstire.
În peştera unde se dedica ascezei, demonii încercau mult să-l chinuiască, în special după Pavecerniţă, în timp ce stătea un pic ca să se odihnească. Unii dintre demoni strigau cu putere, alţii treceau chipurile în viteză cu nişte trăsuri uriaşe ca să-l sperie, alţii băteau tobe, alţii se jucau cu flăcări. De strigătele şi de zgomotele lor se tulbura toată peştera. Cuviosul însă nu se speria de toate acestea. Se însemna cu Sfânta Cruce, se ridica de pe scaunul său şi începea din nou spunerea de psalmi până când strigătele demonice încetau. Aceasta se repeta de mai multe ori, fără să reuşească aproape deloc să se odihnească. Până când în cele din urmă, cu harul lui Dumnezeu, îi învingea. Şi-a dobândit astfel harisma alungării demonilor astfel încât, după o vreme, aceştia nu mai îndrăzneau să se apropie de peştera sa.
Cunoaştem multe alungări de demoni săvârşite de cuvios. Vom relata în continuare numai câteva dintre ele.

 

Se obişnuiseră demonii să se arate la brutăria mănăstirii şi să producă multe pagube. Împrăştiau făina, dădeau coca pe jos şi alte neajunsuri. Fratele responsabil de brutărie a povestit atunci cuviosului cele ce se întâmplau. Acesta a trecut seara pe acolo şi încuindu-se pe dinăuntru, s-a dedicat rugăciunilor fierbinţi până dimineaţă. De atunci nici un demon nu s-a mai arătat la brutărie.

 

Un alt frate, care lucra la grajdurile mănăstirii, a venit la cuvios şi s-a plâns:
– În grajd s-au instalat nişte demoni care produc o mare dezordine. Sperie animalele şi nu le lasă să mănânce liniştite. Fratele mai mare s-a rugat de multe ori ca să-i alunge, a dat şi cu aghiasmă dar fără nici un rezultat.
Cuviosul, înarmat pentru încă o dată cu postul şi cu rugăciunea, s-a dus în grajd. A ajuns acolo seara. A închis poarta şi toată noaptea s-a dăruit rugăciunii. Rezultatul a fost că de atunci, nu numai la grajduri, dar nici în întreaga regiune nu s-au mai arătat diavolii şi nu au mai produs nimănui nici o pagubă.
Cuviosul nu se mulţumea însă numai cu propriile sale izbânzi împotriva diavolului. Dorea ca şi alţi fraţi călugări să reuşească aceasta. De aceea, când afla că anumite gânduri viclene îl chinuiau pe vreunul dintre fraţi, îl chema lângă dânsul şi-l învăţa cum să le înfrunte. Îl sfătuia să nu se sperie de atacurile demonice, să nu părăsească niciodată lupta, să se înarmeze cu postul şi cu rugăciunea şi să se lupte până când Dumnezeu îi va dărui victoria.
În legătură cu lupta sa împotriva demonilor, cuviosul le-a povestit fraţilor următoarea întâmplare, petrecută pe vremea când era mai tânăr:
– Într-o noapte, pe când mă găseam în chilia mea şi citeam la Psaltire, am văzut deodată chiar în faţa mea un câine mare negru. Stătea acolo nemişcat şi mă împiedica să-mi fac metaniile. La început nu l-am băgat în seamă. Au trecut mai multe ore şi atunci am luat hotărârea să-l lovesc. În momentul în care mă pregăteam să o fac, a dispărut din faţa mea. M-am speriat aşa de tare, încât îmi venea să fug şi să părăsesc acel loc. Şi poate că aş fi făcut-o, dacă nu m-ar fi ajutat Domnul. Când mi-am revenit din acea mare spaimă, am început să mă rog fierbinte şi să fac metanii. La sfârşit frica mi-a dispărut definitiv. De atunci nu m-am mai speriat de arătările diavolilor care au mai apărut în faţa mea.
Cu asemenea cuvinte şi sfaturi îi întărea cuviosul pe fraţi, în lupta lor împotriva duhurilor necurate.

 

Fratele Ilarion, despre care am amintit şi mai înainte, i-a povestit fericitului Nestor următoarele:
– Am suferit multe în chilia mea din partea demonilor. Într-o noapte, abia mă aşezasem pe pat când s-a înfăţişat înaintea mea o întreagă ceată. M-au atacat. Mă trăgeau de păr, mă târau pe jos şi mă băteau. Alţii au ridicat tot zidul din faţa mea şi mi-au spus ameninţător: «O să-l aruncăm peste tine ca să te omorâm!»
Situaţia aceasta s-a repetat şi în nopţile următoare. Nu mai puteam deja suporta şi am mers la cuviosul Teodosie. I-am spus că mă gândesc să-mi schimb chilia. El însă nu a fost de acord. «Nu frate!», mi-a spus, «nu pleca, să nu se bucure duhurile cele necurate, văzând că te-au învins şi te-au forţat să fugi. În acest mod îţi vor provoca un rău şi mai mare, deoarece vor obţine o anumită putere asupra ta. Să rămâi acolo şi să îţi cultivi rugăciunea. Iar Dumnezeu, văzând răbdarea ta, îţi va dărui izbânda asupra lor». Atunci eu i-am spus din nou: «Părinte, te implor, îmi este imposibil să mai rămân în chilia mea. Are înăuntru o mulţime de demoni». Atunci cuviosul m-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi mi-a spus: «Du-te, fratele meu, în chilia ta. De acum înainte nici nu-i vei mai vedea, nici nu îţi vor mai face nici un rău». Am crezut ceea ce mi-a spus, am făcut metanie şi m-am îndepărtat.
Viclenii demoni nu s-au mai arătat în chilia mea niciodată. Rugăciunile cuviosului Teodosie îi alungaseră.

 

Cuviosul Teodosie s-a arătat a fi plin de curaj, nu numai împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi, dar şi împotriva celor văzuţi. De multe ori obişnuia să plece noaptea în chip tainic de la mănăstire şi să se ducă la comunitatea evreilor din oraş. Intra în polemică cu ei pe seama Persoanei Mântuitorului. De multe ori, mâhnit pentru îndârjirea lor, îi numea trădători ai legii şi ucigaşi de Dumnezeu. Îşi dorea foarte mult să mărturisească pretutindeni credinţa cea adevărată şi era gata să se şi jertfească pentru aceste adevăruri. Ar fi vrut să fi trăit în epoca martirilor şi să se jertfească pentru Hristos, spre a deveni pe deplin un următor al Său. Aceasta s-a văzut şi din următoarea întâmplare.
Cu un an înainte de trecerea sa la Domnul, la 1073, prin lucrarea diavolului a început un război civil între cei trei fraţi care conduceau Rusia. Domnitorul de Cernigov, Sviatoslav împreună cu cel de Pereghiaslav, Vsevolod, au declarat război celui de Kiev, Iziaslav, care era fratele lor mai mare. Au reuşit chiar să cucerească Kievul şi să-l alunge de aici8 (După Sfântul Vladimir (+ 1015) statul rus s-a împărţit în şapte voievodate conduse de moştenitorii săi. Deoarece însă, după moartea fiecărui domnitor în parte, domnia se împărţea între moştenitorii săi, în scurt timp aceste şapte state au devenit şi mai multe. Unele dintre ele au rezistat mai mult în istorie – cum ar fi cele de Smolensk, Riazan–Murom, Suzdal, Rostov şi cel de Kiev – cel mai important, mai bogat şi mai râvnit dintre toate. Şi cu toate că aceste voievodate erau independente unul faţă de celălalt, recunoşteau însă supremaţia Kievului, unde domnea întotdeauna cel mai mare dintre fraţi, urmaş al dinastiei de Rurik. Când murea deci domnitorul de Kiev, îl urma la tron nu fiul său cel mai mare ci fratele său următor ca vârstă, indiferent de locul în care s-ar fi găsit atunci domnitor. Aceasta însă a fost un izvor de nesfârşite conflicte armate şi războaie civile. Astfel, perioada dintre moartea domnitorului Iaroslav (1054) până la apariţia tătarilor (1224) a fost cea mai tulbure din istoria Rusiei. Istoricul rus Pogadin a numărat 64 de voievodate, 83 de războaie civile şi 293 de domnitori, care s-au luptat în aceste două secole pentru cucerirea şi supremaţia asupra Kievului.).
Odată l-au chemat la o cină oficială pe cuviosul Teodosie. Acesta, ştiind că Iziaslav a fost alungat pe nedrept de la tron, a răspuns cu curaj trimisului lor:
– Nu este demn de mine să vin la masa lui Izabel şi să gust o mâncare ce este îmbibată cu sânge şi miroase a crimă.
I-a mai spus şi altele, iar la sfârşit a adăugat:
– Să transmiţi, te rog, tot ce ţi-am spus stăpânilor tăi.
Şi într-adevăr, domnitorii au fost informaţi despre poziţia sa, dar nu s-au mâniat pe el. Înţelegeau că avea dreptate. Cu toate acestea nu au ascultat sfaturile sale şi nu au încetat să-l urmărească pe fratele lor, până când nu l-au îndepărtat dincolo de graniţele ţării. Astfel Sviatoslav a condus regiunea Kievului, în timp ce Vsevolod, care era mai mic, regiunea Pereghiaslav.
Cuviosul a pornit însă o aspră campanie de acuzare împotriva lui Sviatoslav. Îl condamna pentru nedreptatea de a fi ocupat prin forţă tronul şi de a-l fi prigonit pe fratele său mai mare. Toate acestea le transmitea domnitorului fie prin epistole, fie prin diverşii oficiali de la curte, care veneau să viziteze mănăstirea.
În cele din urmă i-a trimis o lungă scrisoare, în care îl acuza zicând:
– «Glasul sângelui fratelui tău strigă către Dumnezeu», la fel ca oarecând cel al lui Abel împotriva lui Cain.
Apoi îi enumera diverse exemple din Vechiul Testament şi din antichitate în legătură cu uciderea şi prigonirea de fraţi. Îndată ce a citit această scrisoare, domnitorul s-a înfuriat foarte tare. A aruncat-o jos şi a călcat-o nervos în picioare, învârtindu-se ca un leu turbat în cuşcă şi fiind hotărât ca de data aceasta să-l bage în închisoare pe cuvios.
Fraţii de la mănăstire, plini de tristeţe, îl implorau să înceteze cu aceste proteste. De asemenea diferiţi oameni de la curte îl sfătuiau să nu se mai opună domnitorului. «Este gata să te bage în închisoare», îi spuneau. Cuviosul când a auzit de închisoare s-a bucurat.
– Acest lucru, fraţilor, îmi dă o mare bucurie, spunea. Nimic nu mă poate ferici mai mult decât aceea de a suferi prigoniri pentru cauza adevărului. Nu cumva îmi voi pierde bogăţiile? Nu cumva mă voi despărţi de copiii mei şi de patria mea? Când am venit pe lume nu am adus nimic cu noi. Goi ne-am născut şi goi vom pleca. Eu sunt gata şi pentru închisoare şi chiar şi pentru moarte.
Îşi dorea foarte mult martiriul şi de aceea nu înceta să-l acuze pe nedreptul domnitor. Dar cu toate că furia lui Sviatoslav era mare nu a îndrăznit să se atingă de cuvios, deoarece vedea că este un om drept şi foarte respectat de către toţi oamenii din ţară.

 

După puţin timp însă cuviosul Teodosie, presat de către fraţi şi de către oficialii de la curte şi-a schimbat atitudinea. A văzut de altfel că domnitorul nu este deloc schimbat în urma acestor intervenţii mustrătoare. De aceea a hotărât să încerce şi cu vorba bună, ca să-l facă să-şi dea seama astfel de răul pe care-l făcuse fratelui său, şi să se îndrepte.
După câteva zile Sviatoslav a aflat de schimbarea produsă în atitudinea cuviosului şi s-a bucurat. De mult îşi dorea de altfel, să poată şi el să se bucure de sfaturile duhovniceşti ale stareţului. Şi-a făcut deci curaj şi a cerut să i se permită vizitarea mănăstirii. A fost informat despre aprobarea dată de cuvios şi cu bucurie a pornit împreună cu boierii de la curte spre mănăstire.
Cuviosul şi fraţii, ieşind din biserică, i-au primit cu toate onorurile cuvenite. După schimbul de saluturi oficiale, domnitorul l-a îmbrăţişat pe cuvios zicându-i:
– Eu, părinte, nu am îndrăznit până acum să vă vizitez. M-am gândit că nu-mi veţi permite intrarea, pentru că eraţi supărat pe mine.
– Şi ce este, înălţimea voastră, supărarea noastră, în faţa puterii voastre? Noi suntem însă obligaţi să spunem şi să subliniem cele ce sunt folositoare pentru mântuirea sufletului, iar dumneavoastră aveţi datoria să ne ascultaţi.
După ce a avut loc o scurtă slujbă în biserică, cuviosul a început să discute cu domnitorul. Sprijinindu-se pe exemplele din Sfânta Scriptură, cuviosul i-a vorbit despre dragostea care trebuie să existe între fraţi. Domnitorul la rândul său a încercat să-şi justifice atitudinea sa, acuzându-l pe fratele său de mai multe nedreptăţi pe care i le făcuse în trecut şi peste care îi era foarte greu să poată trece, pentru a se ajunge la împăcare. Apoi au discutat pe teme duhovniceşti. Domnitorul a plecat foarte bucuros către palatul său, pentru că avusese în sfârşit ocazia să discute cu acest mare om al cetăţii. De atunci l-a vizitat tot mai des. Însă şi cuviosul l-a vizitat la palat, punându-i mereu în vedere frica de Dumnezeu şi dragostea pentru fraţi.
Într-una dintre aceste vizite, pe când intra în palat, cuviosul a văzut o mare trupă de muzicanţi. Din viori şi din trompete răsunau melodii care îl distrau pe domnitor. Cuviosul s-a aşezat atunci lângă el posomorât şi cu privirea în jos. Apoi s-a apropiat de el şi i-a spus:
– În viaţa de apoi, vor exista oare toate acestea…?
Observaţia aceasta l-a mişcat pe Sviatoslav, care a poruncit îndată să se oprească muzica. Şi de atunci, de fiecare dată când era vizitat de stareţ, dădea ordin să se oprească instrumentele. Iar când ştia că se apropie de palat îi ieşea în întâmpinare cu mare bucurie. Odată l-a întâmpinat cu următoarele cuvinte:
– Părinte, îţi mărturisesc cu toată sinceritatea. Dacă cineva mi-ar spune că va învia tatăl meu din mormânt şi tot nu aş simţi aceeaşi bucurie, care mi-o dă venirea voastră. Şi nu aş simţi nici frica şi respectul pe care mi le inspiră cuvioşia voastră.
Atunci sfântul i-a răspuns:
– Dacă într-adevăr îţi inspir atâta teamă, ascultă de sfatul pe care ţi l-am dat şi dă-i înapoi tronul fratelui tău mai mare, pe care acesta l-a moştenit de la tatăl vostru.
Când a auzit aceste cuvinte domnitorul s-a pierdut cu firea, fără să ştie ce să mai spună. Însă ura pe care cel viclean o sădise în inima sa, îl făcea să rămână neschimbat în hotărârea sa.

 

Trebuie să mai amintim aici că sfântul Nikon, cel care îl tunsese în monahism pe cuviosul Teodosie, atunci când a început războiul dintre domnitori, a plecat de la Pecerska şi s-a refugiat împreună cu încă doi fraţi monahi la Tmutaracan, întemeind acolo o mănăstire. Cuviosul Teodosie îl rugase atunci să nu plece de lângă dânsul. Vroia ca să-l aibă încă aproape, în aceşti ultimi ani ai vieţii sale.
Voia lui Dumnezeu era însă ca el să nu fie prezent la această înfruntare, pe care cuviosul o purta cu domnitorul, ci să-i lumineze şi pe aceia care se aflau în acele ţinuturi îndepărtate.
Văzând cuviosul Teodosie că obştea s-a mărit foarte tare şi mănăstirea era deja mică pentru atâţia fraţi, nu ştia ce să facă. Atunci a cerut cu rugăciuni fierbinţi de la Dumnezeu să-i arate ce să facă, gândindu-se că ar fi fost bine să găsească un loc mai larg în care să se zidească o biserică mare de piatră pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Şi într-adevăr, rugăciunile sale au fost ascultate de Dumnezeu, care în chip minunat i-a descoperit locul unde trebuia ridicată măreaţa catedrală.
Un creştin evlavios şi cu frică de Dumnezeu mergea într-o noapte pe dealurile din apropierea Pecerskăi, şi iată ce s-a învrednicit să vadă: deasupra mănăstirii se ridicase o minunată lumină – ca aceea pe care o văzuse şi stareţul Sofronie – iar în mijlocul acestei lumini se găsea cuviosul Teodosie. Era în faţa bisericii şi cu mâinile ridicate către cer se ruga fierbinte. Uimit peste măsură de această viziune, acel om al lui Dumnezeu a văzut în continuare o flacără imensă ce a ţâşnit din biserică. Asemenea unei săgeţi luminoase a zburat către unul dintre dealurile din apropiere, exact acolo unde mai târziu s-a construit noua biserică. Flacăra a rămas întinsă de la biserică către acel deal pentru multă vreme, până ce omul a trecut de cealaltă parte a muntelui. Ceea ce a văzut în acea noapte, a spus apoi fără întârziere cuviosului.
O minune asemănătoare a făcut Dumnezeu şi cu locuitorii unui alt sat din apropiere. Era noapte. Deodată s-au auzit imnuri de psalmi, cântate de nenumărate voci. Treziţi din somn, oamenii din sat s-au urcat pe dealul din apropiere, ca să vadă de unde proveneau acele voci. Şi iată! Înconjurată de lumină, s-a arătat în faţa lor Pecerska. Din biserică ieşeau o mulţime de monahi. Unii ţineau pe umeri icoana Născătoarei de Dumnezeu şi ceilalţi psalmodiau, ţinând în mâini lumânări aprinse. În frunte înainta stareţul lor Teodosie. Când au ajuns la locul unde s-a construit mai târziu noua biserică, au înălţat către Dumnezeu imnuri şi rugăciuni. Apoi s-au întors psalmodiind la mănăstire.
Şi nu doar unul sau doi oameni au văzut aceste lucruri minunate, ci aproape toţi oamenii satului. Şi s-a adeverit apoi că aceia care psalmodiaseră nu erau monahii de la mănăstire, ci îngerii, deoarece monahii nu văzuseră nimic din toate acestea şi nici nu organizaseră o astfel de litanie. Au slăvit deci toţi într-un glas pe Dumnezeu, care pentru rugăciunile cuviosului Teodosie a binecuvântat atât de mult acel loc.
Astfel, în timp ce cuviosul se rugase în mănăstire pentru construirea noii biserici, a primit în chip minunat acest răspuns la cererile sale. Şi mai era ceva foarte minunat şi nesperat: cuviosul Antonie venea să ajute. În urma sa veneau zidarii, care erau de la Constantinopol. Cu semne minunate Dumnezeu îi adusese aici ca să zidească biserica Maicii Sale9 (Referire la acest episod se va face în paginile următoare.).

 

Când prin descoperire dumnezeiască a început ridicarea noului locaş, însuşi cuviosul lucra în fiecare zi la fel ca şi ceilalţi muncitori. Oricine îl vedea muncind, nici nu-şi dădea seama că acesta ar fi putut fi stareţul. Hainele sale şi înfăţişarea sa smerită îl făceau să pară unul dintre zidari.

 

O văduvă săracă, care venise să ceară ajutorul său, l-a văzut printre muncitori.
– Hei, călugăre, i-a spus, este la mănăstire stareţul vostru?
Iar cuviosul i-a răspuns:
– Ce treabă ai cu el? Este un păcătos.
– Dacă este păcătos sau nu eu nu ştiu, a spus femeia. Ceea ce ştiu este că a salvat pe mulţi nefericiţi şi disperaţi. Vreau să mă ajute şi pe mine, care am fost nedreptăţită de către un judecător.
Atunci cuviosul s-a interesat să afle problema ei şi a simţit pentru aceasta o adâncă compasiune, atunci când a aflat în ce mod fusese nedreptăţită.
– Întoarce-te la casa ta, i-a spus, şi eu îi voi povesti toate acestea stareţului. Acela te va scoate din această încurcătură.
Şi într-adevăr, a intervenit pe lângă acel judecător, cerând să i se returneze femeii tot ceea ce îi fusese luat pe nedrept.
Cu astfel de fapte vrednice de laudă se îmbogăţea cuviosul, luptând totodată pentru ridicarea cât mai grabnică a noii biserici. Nu a apucat însă să o vadă terminată, deoarece timpul vieţii sale ajunsese la apus. Însă şi după stingerea sa, de acolo de sus de lângă Dumnezeu, a întărit cu rugăciunile sale lucrul celor de pe pământ, lucrare ce a fost terminată de fericitul Ştefan, urmaşul său în scaunul stăreţiei.

 

Deşi era numai de patruzeci şi cinci de ani, cuviosul părintele nostru Teodosie se apropia însă, de sfârşitul vieţii sale pământeşti. El a prevăzut chiar şi ziua în care avea să plece din această lume. De aceea, a dat poruncă să se adune în jurul său întreaga obşte; şi aceia care erau în mănăstire şi aceia care se găseau la vreo ascultare în afara ei.
Cu emoţie a început apoi să-i povăţuiască pe toţi. I-a îndemnat să-şi îndeplinească cu multă atenţie şi sârguinţă ascultările. În timp ce lacrimi fierbinţi îi curgeau de pe obraji, le vorbea despre mântuire, despre viaţa în Dumnezeu, despre asceză, despre post. Le-a spus să se îngrijească pentru înfrumuseţarea bisericii şi să intre într-însa cu multă evlavie şi frică de Dumnezeu. Să aibă dragoste între ei şi să facă ascultare nu numai de cei mai mari decât ei, ci şi faţă de toţi ceilalţi fraţi. La sfârşit i-a binecuvântat pe fiecare în parte şi le-a spus cu emoţie să meargă în pace.
Apoi a venit la dânsul să-l vadă şi domnitorul. L-a povăţuit şi pe acesta cu multă dragoste. L-a îndemnat să cultive evlavia în popor, să apere Ortodoxia şi să se îngrijească de sfintele biserici.
– Mă voi ruga, i-a spus, Domnului şi milostivei Maicii Sale, ca să-ţi dăruiască o domnie liniştită şi paşnică. Şi încredinţez evlaviei tale să ai grijă de această mănăstire, care este casa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a cărei zidire s-a datorat bunăvoirii Sale.
Apoi cuviosul a fost cuprins de frisoane şi de o puternică temperatură. Epuizat, a fost nevoit să se întindă pe pat – pe care altădată, până atunci, de-a lungul vieţii sale monahale, nu se aşezase.
– Fie să se facă voia Domnului, a spus. Să facă Domnul ceea ce a hotărât pentru mine. Te rog însă, Stăpâne al meu Iisuse Hristoase, să ai milă pentru sufletul meu. Să nu fie ameninţat de viclenele duhuri, ci să fie întâmpinat de îngerii tăi. Aceştia să-l treacă de vămile întunericului şi să-l conducă spre lumina milei Tale.
După aceste cuvinte se opri din vorbit. A urmat o lungă tăcere. Nu a mai putut spune nimic şi nici nu şi-a mai deschis ochii săi. Cu durere în suflet, fraţii călugări urmăreau starea sa de slăbiciune, ce a durat trei zile. Dacă nu l-ar fi văzut că încă respiră, ar fi crezut că a murit.

 

După trei zile situaţia s-a mai ameliorat un pic şi cuviosul a putut să se ridice de pe pat. S-au strâns din nou în jurul său toţi fraţii.
– Fraţilor şi părinţilor, le-a spus, iată că timpul vieţii mele pământeşti se apropie de sfârşit. Aceasta mi-a descoperit-o de mult Domnul, odată, în timpul Postului Mare, pe când mă rugam în peşteră. Ceea ce cer de la voi este să vă adunaţi împreună şi să vă alegeţi un nou stareţ, pe care să-l instalez în locul meu.
Auzind aceste cuvinte fraţii au fost copleşiţi de durere şi au izbucnit în plâns. Cu inimă grea s-au dus şi s-au sfătuit pentru alegerea noului stareţ. Cu toţii împreună l-au ales pe cuviosul Ştefan, care era eclesiarhul mănăstirii.
În ziua următoare cuviosul i-a chemat din nou pe fraţi.
– Ce aţi hotărât, copiii mei? Pe cine îl consideraţi a fi vrednic de stăreţie?
– Părintele Ştefan este vrednic, au răspuns cu toţii.
Cuviosul l-a chemat lângă sine pe părintele Ştefan, l-a binecuvântat cu mâinile sale şi l-a declarat în mod oficial urmaşul său la stăreţie.
– Acum, fiul meu, i-a spus, îţi încredinţez mănăstirea. Să păstrezi cu multă băgare de seamă regulamentul ascultărilor. Să păstrezi vii tradiţiile care s-au impus cu timpul. Să nu schimbi niciodată tipicul şi să lucrezi întotdeauna după ordinea canonică monahală.
Apoi s-a adresat către fraţi. I-a povăţuit să facă ascultare de noul lor stareţ. A insistat foarte mult în această privinţă. La sfârşit le-a spus ceasul în care el va trece la cele veşnice.
– Sâmbătă, la apusul soarelui, sufletul meu va părăsi trupul acesta stricăcios.
Încet, încet, cuviosul se simţea răpus de boală. Părintele Ştefan nu se îndepărta o clipă de la capul său. Îl slujea cu smerenie şi asculta ultimele sale sfaturi în legătură cu noua sa misiune.

 

Sâmbătă dimineaţă cuviosul i-a chemat din nou pe fraţi la dânsul. Într-o atmosferă de suspine şi lacrimi, a dat fiecăruia îmbrăţişarea cea de pe urmă.
– Iubiţii mei, copii, fraţii mei, le-a spus, v-am dat îmbrăţişarea iubirii, deoarece se apropie plecarea mea către Stăpânul meu Iisus Hristos. Iată-l aici şi pe stareţul, pe care voi înşivă vi l-aţi ales. Să-l aveţi toţi ca pe un părinte duhovnic, să-l respectaţi şi să ascultaţi poruncile sale. Dumnezeu, Înţeleptul Creator a tot ce există, să vă binecuvânteze, să vă păzească neîntinaţi de vicleniile vrăjmaşului şi să vă ţină întotdeauna uniţi, cu credinţă nezdruncinată, nădejde şi iubire. Fie să vă învrednicească să-i slujiţi fără patimi, uniţi, în iubire, înţelegere, smerenie şi ascultare, astfel încât să deveniţi desăvârşiţi, «după cum şi Părintele nostru Cel ceresc desăvârşit este». Domnul să fie întotdeauna cu voi.
În continuare cuviosul le-a cerut să nu facă înmormântarea sa cu onoruri şi fast:
– Şi acum vă mai rog fraţilor, şi în acelaşi timp vă dau şi o ultimă ascultare, să mă îngropaţi în peştera în care îmi petreceam zilele postului. Nici să nu spălaţi sărăcăciosul meu trup, nici să nu-mi schimbaţi rasa pe care o port acum. Şi în afară de voi cei din obşte, nimeni altcineva străin să nu fie prezent la înmormântarea mea.
Cu mare tristeţe au acceptat fraţii şi aceste ultime povăţuiri. Şi ca să-i întărească în suferinţa lor a adăugat:
– Vă promit, fraţilor şi părinţilor că, chiar dacă plec cu trupul, cu duhul voi fi întotdeauna împreună cu voi.
Apoi îi rugă pe toţi să plece să-l lase singur. Unul dintre fraţi însă, care îl îngrijise permanent de-a lungul suferinţei sale, a rămas la uşa sa şi a putut urmări printr-o mică crăpătură ultimele clipe de viaţă ale cuviosului.
S-a ridicat de pe pat, a îngenuncheat şi a început să se roage cu lacrimi fierbinţi către milostivul Dumnezeu pentru mântuirea sufletului său. S-a rugat şi către toţi sfinţii, dar în special către Maica Domnului, sub a cărei protecţie încredinţa mănăstirea şi obştea sa.
Apoi s-a aşezat din nou pe pat să se odihnească un pic. În cele din urmă, întărit, s-a sculat în picioare. Şi-a ridicat privirea către cer şi faţa sa a început să strălucească de bucurie. Atunci cu voce tare a strigat:
– Binecuvântat este Dumnezeu! Dacă este astfel precum văd, atunci nu-mi este frică deloc. Dimpotrivă, mă bucur fără margini pentru plecarea mea din această lume.
Desigur că avusese o revelaţie din partea lui Dumnezeu. Apoi s-a întins pe pat cu atenţie, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Era la apusul soarelui, aşa cum prevăzuse, la data 3 Mai 1074.
Îndată ce s-a răspândit vestea adormirii sale, fraţii au lăcrimat cu tristeţe.
L-au adus cu jale în biserică, pentru a i se face slujba înmormântării după rânduială.
Mulţi dintre creştini, fără să fi fost anunţaţi de nimeni, ca şi cum o forţă divină i-ar fi împins, s-au adunat la porţile zăvorâte ale mănăstirii, aşteptând cu jale ceasul în care trebuia dus la groapă. Fraţii însă, după cuvântul cuviosului, nu au permis intrarea nimănui.
În timpul în care lumea aştepta, nu au putut ieşi cu sfinţitul trup din incintă. Pronia Divină a rânduit însă să se pornească o ploaie puternică, ce i-a risipit pe creştini pe la casele lor. Îndată ce lumea s-a îndepărtat, soarele a strălucit din nou. Astfel obştea a reuşit să ducă trupul cuviosului la peştera indicată şi să-l îngroape acolo după rânduială. După ce au zidit intrarea, s-au întors cu tristeţe la mănăstire. În acea zi toţi au postit desăvârşit.

 

În ceasul în care a adormit cuviosul, Sviatoslav se găsea departe. Privind de acolo către Pecerska, a văzut un stâlp de foc care se ridica de la mănăstire către cer. A înţeles atunci că sfântul, pe care îl lăsase în ziua precedentă grav bolnav, a plecat din această viaţă.
– Îmi pare că astăzi cuviosul Teodosie s-a urcat către cer, a spus supuşilor săi.
A pornit deci către mănăstire, unde i s-a spus că într-adevăr, sfântul trecuse la cele veşnice şi l-a jelit cu tristeţe.

 

În acel an Lavra Peşterilor a cunoscut multe binecuvântări. S-au înmulţit bogăţiile mănăstirii, au rodit bogat grădinile şi ogoarele sale, s-au înmulţit vieţuitoarele. Era ceva ce nu se mai întâmplase niciodată până atunci. Fraţii şi-au amintit atunci de promisiunile sfântului şi au slăvit pe Dumnezeu, pentru harul de care se bucura stareţul şi învăţătorul lor.
Şi nu numai atunci, ci vedem că şi până astăzi, prin rugăciunile sale, Dumnezeu nu a părăsit mănăstirea sa. Se adeveresc astfel cuvintele Scripturii care spun: «Drepţii vor trăi în veac, şi la Domnul este răsplata lor, şi paza lor de la cel Înalt».
Şi cu toate că din punct de vedere trupesc cuviosul s-a despărţit de fiii săi duhovniceşti, duhul său a rămas mereu împreună cu ei, lucru ce se poate vedea şi din multele minuni ce le-a săvârşit după adormirea sa. Ne vom referi, în continuare, la câteva dintre acestea.

 

Unul dintre boierii de la curte era foarte întristat, deoarece căzuse în dizgraţia domnitorului şi auzise de la apropiaţii săi că ar urma să fie chiar aruncat în închisoare.
A început atunci să se roage. A cerut şi ajutorul cuviosului Teodosie: «Ştiu, părinte, că eşti un sfânt, şi de aceea te rog, acum când se apropie ceasul pericolului, ai milă de mine. Roagă-L pe Stăpânul Cerurilor să mă izbăvească».
Şi iată! Într-o după-amiază, în timp ce se odihnea, a apărut în faţa sa cuviosul şi i-a spus:
– De ce eşti atât de întristat? Crezi că am plecat de lângă voi? Cu trupul meu da, dar cu sufletul meu sunt tot aici. Mâine dimineaţă te va chema domnitorul şi nu doar că nu te va pedepsi, ci te va pune din nou în demnitatea în care ai fost.
Boierul credea că are un vis. Îndată ce a deschis însă ochii, l-a văzut pe cuvios că ieşea din camera sa!
A doua zi, tot ceea ce spusese cuviosul s-a adeverit.

 

Un creştin care pleca într-o călătorie îndepărtată, a trecut pe la Pecerska şi a încredinţat o cutie plină cu monede de argint monahului Coman, care îi era cunoscut de mai multă vreme. Acest fapt a fost observat însă şi de monahul Nicolae, care învins de demonul iubirii de arginţi, a luat pe furiş cutia şi a ascuns-o într-un loc secret.
Când monahul Coman şi-a dat seama că lipseşte cutia de la locul ei, a căzut într-o adâncă tristeţe. Cu lacrimi a început să se roage la cuviosul Teodosie. Îi cerea să-l ajute. Nu dorea să se facă de ruşine faţă de omul care avusese atâta încredere în dânsul.
A adormit un pic şi îndată l-a văzut în somnul său pe cuvios, care i-a spus:
– Lucrul pentru care eşti întristat, l-a luat la sfatul diavolului fratele Nicolae şi l-a ascuns în locul cutare. I-a arătat exact locul unde se găsea cutia.
– Du-te acum şi ia acea cutie, dar nu spune nimănui despre furt.
S-a sculat bucuros monahul Coman, a aprins o lumânare şi s-a dus în locul indicat de cuvios. A găsit cutia acolo şi nu ştia cum să mai mulţumească lui Dumnezeu şi bunului Său rob, Teodosie.

 

Unul dintre preoţii de la catedrala din Kiev, numită Sfânta Sofia, suferea foarte mult de malarie. Îndată ce şi-a revenit un pic din temperatură, s-a rugat fierbinte la Dumnezeu şi la sfântul Teodosie ca să se vindece. La un moment dat a adormit. L-a văzut atunci în vis pe cuvios, care ţinea în mână un toiag.
– Ia toiagul acesta al meu şi mergi un pic sprijinit pe el, i-a spus.
Când s-a trezit, a simţit că temperatura îi scăzuse mult. Le-a spus cu bucurie apropiaţilor săi despre vizita şi binefacerea din partea cuviosului. Apoi s-a dus şi la mănăstire şi le-a povestit fraţilor monahi cum s-a vindecat. Îndată ce au auzit acestea, L-au slăvit pe Dumnezeu, pentru harul pe care L-a dăruit părintelui lor.

 

La câţiva ani de la moartea cuviosului s-au întâmplat şi următoarele:
Fericitul stareţ Ştefan a fost nevoit să plece de la mănăstire într-o altă regiune. Locul său a fost luat de marele Nikon, care între timp se întorsese de la Tmutarakan.
Se apropia Vinerea din prima săptămână din Postul Mare. În această zi cuviosul stabilise să se dea la trapeză pâine bună din făină de grâu, miere şi seminţe de susan, deoarece fraţii erau foarte osteniţi de post. Fericitul Nikon i-a dat ordin chelarului să respecte regula instituită de cuvios. Acesta însă, din lenevie, nu a făcut ascultare. Ba a mai şi minţit, spunând că s-a terminat făina. Dumnezeu însă nu a dorit să treacă cu vederea străduinţele şi rugăciunile robilor săi şi nici să se ignore tradiţia instituită de cuviosul Teodosie.
După Sfânta Liturghie fraţii s-au dus la trapeză pentru a mânca cele rânduite. Au văzut atunci cu mare surpriză cum pe poarta mănăstirii intrau două căruţe încărcate cu pâine caldă, donaţie de la cineva bogat. Cu toţii au slăvit Pronia Divină. Părintele şi învăţătorul lor, cuviosul Teodosie se îngrijea dintru cele înalte pentru nevoile mănăstirii lor.
La două zile după aceasta chelarul a vrut să facă pâine din făina aceea despre care spusese că se terminase. Dar ce s-a întâmplat? În timp ce fierbeau apa pentru aluat, a căzut în cazan o broască. După ce au făcut aluatul au descoperit broasca la fundul cazanului. A trebuit atunci să arunce tot aluatul care se spurcase. Era rodul neascultării şi Dumnezeu nu permitea, după un efort ascetic de o săptămână să se întineze toţi fraţii cu partea celui vrăjmaş. Astfel au aflat cu toţii să fie mult mai atenţi cu ascultarea.

 

Au trecut optsprezece ani de când sufletul cuviosului Teodosie fusese condus către cer. Toţi fraţii Lavrei, împreună cu stareţul lor Ioan, au hotărât să cerceteze sfintele moaşte şi să le mute în biserica cea mare. Acolo pregătiseră o frumoasă raclă din piatră în care să le pună.

 

Cu trei zile mai înainte de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, prin porunca stareţului au început săpăturile în peştera respectivă. În frunte se găsea fericitul Nestor, care s-a învrednicit primul să vadă sfintele moaşte ale cuviosului. Dar iată ce povesteşte el însuşi:
«Ceea ce am să vă istorisesc nu am aflat de la altcineva, ci am trăit eu însumi în de-aproape. Mi-a spus stareţul să merg la peştera cuviosului Teodosie. Am ajuns acolo fără să bage nimeni de seamă şi am stabilit locul unde trebuia să se înceapă săpatul. Apoi m-am întors la mănăstire şi stareţul mi-a dat binecuvântarea să încep:
– Ia cu sfinţia ta câţi fraţi ai nevoie şi mergi, şi începe lucrul. Ai însă grijă să nu mai afle nimeni nimic, până când nu veţi scoate sfintele moaşte.
În aceeaşi zi, era Marţi, am pregătit uneltele. Seara, după ce s-a întunecat de-a binelea, ne-am pornit. Mă însoţeau doar doi fraţi, recunoscuţi pentru viaţa lor virtuoasă. Ceilalţi monahi nu ştiau nimic despre începerea lucrărilor. Am ajuns la peşteră şi ne-am pus pe lucru, făcând la început metanii şi psalmodiind neîncetat.
Am început cu mare zel să sap. După ce am obosit, m-a înlocuit fratele următor. Noaptea deja trecea. Ajunsesem la miezul nopţii, fără să avem nici un rezultat. Nu reuşeam să găsim nimic.
Am început să ne întristăm. Din ochii noştri cădeau picături de lacrimi. Cumva oare sfântul nu dorea să ni se descopere, ne întrebam? Oare trebuia să săpăm în cealaltă parte? Astfel de gânduri ne nelinişteau.
Cu toate acestea am luat din nou uneltele în mâini şi cu mare atenţie am continuat.
– La mănăstire a sunat clopotul de Utrenie, mi-a strigat unul din fraţii care se găseau la gura peşterii.
– Am să termin şi eu îndată, i-am răspuns.
Fără să ştiu săpam chiar deasupra sfintelor moaşte. Când după puţin timp mi-am dat seama de acest lucru, am fost cuprins de o mare frică.
– Doamne, pentru rugăciunile cuviosului Teodosie, miluieşte-mă, am început să spun.
I-am trimis îndată pe fraţi ca să-l anunţe pe părintele stareţ. Mai târziu s-au întors toţi trei. Eu între timp înaintasem destul de mult cu lucrul. În timp ce săpam, iată ce s-a înfăţişat înaintea ochilor mei: Sfintele moaşte erau întregi, nestricate, neatinse şi o mireazmă de nedescris umplea peştera! Faţa sa era luminoasă, ochii închişi, buzele unite, părul capului la locul său. Cu ajutorul fraţilor l-am aşezat pe o targă şi l-am transportat în faţa peşterii».
Cele povestite de sfântul Nestor ne produc o puternică admiraţie faţă de măreţia minunilor lui Dumnezeu. Se mai relatează însă şi alte lucruri minunate.

 

Mulţi dintre monahii de la Pecerska, îndată ce sunase de Utrenie şi în timp ce se îndreptau către biserică, au văzut către locul în care se afla peştera o minunată lumină ce se ridica către cer. Această lumină a fost văzută şi de mulţi creştini evlavioşi din oraşul Kiev.

 

Tot la fel, alesul Ştefan – cel care fusese urmaşul cuviosului la stăreţie şi care apoi a întemeiat mănăstirea Klov, fiind apoi ales episcop de Vladimir – se găsea în acea zi la Klov. Uitându-se către Pecerska a văzut şi el în noapte o lumină minunată, ce se ridica din direcţia peşterilor. Şi-a dat seama că a avut loc scoaterea moaştelor cuviosului şi s-a întristat că nu fusese prezent, mai ales că fusese anunţat că aceasta va avea loc abia a doua zi.
Atunci, însoţit de monahul Clement, pe care îl lăsase urmaş la stăreţia Klovului după ce el ajunsese episcop, au pornit călare către Lavra Peşterilor.
În vreme ce înaintau, au văzut din nou acea lumină. Apoi tot de la mare distanţă au văzut deasupra peşterii foarte multe lumânări aprinse. Când au ajuns însă, nimic din toate acestea nu se mai vedea. Au înţeles atunci că toate au fost doar semne minunate, ce descopereau harul care se afla în sfintele moaşte.
În ziua următoare s-au adunat la mănăstire o mulţime de personalităţi bisericeşti – episcopul Efrem de Pereghiaslav, locţiitor al mitropoliei de Kiev, Ştefan, episcopul de Vladimir, Ioan, episcopul de Cernigov şi Marin, episcopul de Gheorghiev, precum şi alţi stareţi ai mănăstirilor din apropiere. Acestora li s-a adăugat o mare mulţime de creştini, evlavioşi veniţi de pretutindeni.
Astfel a avut loc o mare litanie cu moaştele sfântului, fiecare purtând în mâini lumânări, în timp ce nori de tămâie se ridicau către cer. Moaştele au fost aşezate apoi în locul pregătit din biserică.
Atmosfera din biserică era de nedescris. Lumânările aprinse răspândeau o mare de lumină. Ierarhii se închinau la sfintele moaşte, preoţii erau îngenuncheaţi în faţa lor, monahii şi mulţimea de lume aşteptau cu nerăbdare să ajungă să se închine. Imnuri şi doxologii se ridicau din piepturile tuturor către Dumnezeu şi către sfântul Său.
Într-o astfel de atmosferă au fost aşezate sfintele moaşte în partea dreaptă a bisericii Născătoarei de Dumnezeu. Era în ziua de Joi 14 August 1091. Acea zi s-a sărbătorit cu mare evlavie.

 

Vrând Domnul să-l slăvească şi mai mult pe robul său, a binevoit în aşa fel încât, la optsprezece ani de la scoaterea sfintelor sale moaşte din peşteră, în anul 1108, să fie slăvit pe tot cuprinsul Bisericii Ortodoxe. Atunci îl scosese din întunericul peşterii, acum îl scotea din întunericul necunoaşterii sale de către toţi. Şi iată cum s-a petrecut aceasta:
Domnul, care cunoaşte inimile tuturor, a inspirat în inima stareţului de atunci, a cuviosului Teoctist, să lucreze astfel încât, să se facă înscrierea oficială în calendar a cuviosului, în rândul sfinţilor prăznuiţi de Biserica Ortodoxă. Astfel stareţul Teoctist a vorbit în acest sens cu domnitorul Mihail Sviatopolk Iziaslavici. L-a rugat, deci să intervină pe lângă mitropolitul Nichifor, ca să se ţină un sinod pe această temă.
Domnitorul Mihail auzise despre viaţa sfântă a cuviosului Teodosie şi de aceea a arătat un viu interes în această problemă.
În sinodul care s-a ţinut s-au adunat toţi episcopii, stareţii şi preoţii din mitropolie. Mitropolitul le-a făcut cunoscută tema dezbaterilor. Domnitorul Mihail, plin de entuziasm le-a vorbit despre viaţa şi faptele cuviosului, care erau desigur foarte proaspete în memoria tuturor. Cu toţii deci, au fost de acord cu declararea sa oficială ca sfânt al Bisericii Ortodoxe.
Astfel mitropolitul a dat poruncă la toţi episcopii să se scrie în dipticele tuturor bisericilor numele cuviosului Teodosie, ceea ce aceştia au făcut cu mare bucurie. De atunci a început să fie pomenit numele cuviosului în toate bisericile, să se roage către el şi să fie sărbătorit cu toate onorurile în fiecare an la 3 Mai, spre slava lui Dumnezeu.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul