Religio

Cartea:

Cărți

Ieroschimonahul Iov întemeietorul schitului Golgota-Raspiatsk

Originea. Preoţia. Vizitatorii. Iubirea de săraci. Viaţa la curte. Vizitarea închisorilor. Însingurarea în casă. Boala. Clevetirea. Retragerea în mănăstirea Solovăţ. Ascultarea. Ispitirile. Mutarea în schitul Anzersk. Numirea în funcţia de ctitor. Sfătuirea obştei. Rânduiala la schit. Îngrijirea bolnavilor. Schima. Arătarea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Mutarea la Golgota. Întemeierea schitului. Zidirea bisericii. Donaţii de la rudele ţarului. Scrisoarea ţarinei Măria. Atacul tâlharilor. Înmulţirea schitenilor. Faptele lui Iov. Aşezământul schitului. Arătarea Prea Sfintei Născătoare e Dumnezeu. Minunile. Boala. Iertarea. Sfârşitul. Înmormântarea. Starea schitului după moartea lui Iov. Alipirea la schitul Anzersk. Anexarea la mănăstirea Solovăţ. Zidirea unei biserici din piatră. Starea actuală a schitului.

Iov s-a născut în Moscova pe vremea ţarului Mihail Teodorovici, în anul 1635 şi la naştere a primit numele de Ioan. Despre părinţii lui şi educaţia primită în casa acestora nu se cunoaşte nimic, afară de faptul că şi pe tatăl său îl chema tot Ioan. După tradiţie, el provenea dintr-o familie de preoţi, de mic fiind educat în evlavia moralei creştine şi având o creştere aleasă. La atingerea vârstei maturităţii a fost hirotonit preot. Odată cu primirea preoţiei, râvna înnăscută a lui Ioan pentru o viaţă virtuasă s-a arătat într-o lumină deplină. În fiecare zi oficia slujbele dumnezeeşti şi deseori rămânea la strană şi cânta în aşa fel încât cântările lui, datorită deosebitelor sale calităţi native, erau pline de umilinţă şi-ţi mergeau la suflet.
Slujirea preoţească profundă şi plină de vibraţie a lui Ioan atrăgea la Biserică pe mulţi credincioşi care, după slujbă, se grăbeau să-l viziteze casa, ca să ia binecuvântare şi să-l cunoască mai îndeaproape. Nefiind iubitor de slavă lumească, el primea aceste vizite fără tragere de inimă şi arareori satisfăcea curiozitatea acelora care doreau să-l vadă acasă. Desăvârşindu-se în virtuţi, părintele Ioan împlinea, în afară de cele ale preoţiei, pravila călugărească şi canonul de rugăciune şi se simţea în lume de parcă ducea o viaţă de monah. Adeseori, în post şi singurătate, încuindu-se în dormitorul său, îngenunchiat în rugăciune către Dumnezeu, îşi petrecea astfel nopţile până la revărsatul zorilor. În timpul rugăciunilor de noapte, adesea, printre lacrimi, Ioan se ruga: „miluieşte-mă, Dumnezeule, pe mine păcătosul; iartă-mă Doamne“ şi altele.
Dimineaţa, singurătatea lui era întreruptă mai înainte de mergerea sa la Biserică. Se întâmpla ca, fiind rugaţi de unii dintre vizitatori, enoriaşii lui Ioan să-l anunţe, înainte de începerea dumnezeieştii slujbe, despre oaspeţii care au venit să-l cerceteze, pentru binecuvântare şi povăţuire. Nevoit să iasă la insistenţele neîncetate ale vizitatorilor, părintele Ioan îi primea pe aceştia cu faţa posomorâtă, dar discuta cu ei cu o dragoste sinceră de păstor, care se îngrijea de păstoriţii săi. Întărind pe fiecare în virtute creştină, el ştia să discute potrivit cu starea socială, rangul şi părerile fiecăruia. De regulă, cu vârstnicii discuta despre cugetarea lui Dumnezeu, cu tinerii despre pericolul poftelor şi plăcerilor, cu părinţii, despre educaţia copiilor în frica de Dumnezeu şi aşa mai departe. Toate sfaturile le întemeia pe Sfânta Scriptură şi le întărea cu pilde din istoria bisericească şi vieţile sfinţilor.
Uneori îi plăcea să-şi cerceteze prietenii şi cunoscuţii, altădată se ducea în vizită la cineva fără a fi chemat, dar oriunde se ducea era primit cu respect, iar învăţătura lui era ascultată cu plăcere. De altfel, vizita neaşteptată la câte unul din prietenii săi avea totdeauna şi un scop de binefacere. De pildă, îndată ce afla că în una din familii au izbucnit certuri şi neînţelegeri, se grăbea într-acolo şi se străduia să readucă liniştea. Dacă i se întâmpla, ca împăciutor, să jignească pe cineva, deşi nu în mod intenţionat, el îşi recunoştea greşeala şi îşi cerea iertare de la cel jignit.
Pentru un succes mai mare în slujirea pe tărâmul preoţiei, pentru binele sufletelor încredinţate lui, părintele Ioan folosea diverse mijloace şi îşi lua unele măsuri de precauţie. Astfel, el apărea în mijlocul mulţimii ascunzându-şi cinul, fiind îmbrăcat în haine de mir. Această situaţie îi uşura mult convorbirile îndeosebi cu oamenii săraci, de la care afla nevoile lor, acordându-le apoi ajutoare, după puterile sale. Era tare mulţumit dacă în felul acesta rămânea necunoscut. Ajutându-i pe cei care se aflau în lipsuri mari, Ioan avea, totodată, posibilitatea să le cunoască gândurile şi simţămintele, iar sfaturile lui să fie binevenite.
Uşile casei la milostivul Ioan erau întotdeauna deschise şi pentru fraţii mai mici. Deseori, el oferea masă celor săraci şi cu dragoste se aşeza între ei, hrănindu-i trupeşte şi duhovniceşte. Despărţindu-se de aceşti oaspeţi scumpi, Ioan îi dăruia fiecăruia dintre ei ce putea. Ii cereau ajutor şi persoane din alte straturi sociale, şi nu în zadar. Dacă era păgubit cineva din cauza unui incendiu, părintele Ioan îi ajuta cu bani, ca să-şi refacă gospodăria. Dacă se întâmpla ca cineva, din cauza bolii sau altor nevoi, să ajungă în pragul sărăciei, acela primea de la el milostenie, deajuns ca să se întreţină pe o perioadă mai lungă. Pe timp de secetă, locuitorii săraci împrumutau de la părintele Ioan seminţe de semănat sau alte lucruri de gospodărie care se aflau la el în casă, uneori chiar mâncare gătită pentru familiile lor înfometate. O mare parte din veniturile sale, milostivul Ioan, le întrebuinţa făcând milostenie, el mulţumindu-se cu puţin. Deseori, din milostivire, intervenea pe lângă unele persoane de stat, pe care le cunoştea, în favoarea celor ce sufereau pe nedrept, iar mijlocirea aceasta nu rămânea fără succes.
Vestea despre faptele bine plăcute lui Dumnezeu ale lui Ioan s-a făcut repede cunoscută printre locuitorii capitalei. Vizitatori de pretutindeni se îndreptau spre casa lui. Asemenea vizite obosindu-l, în anumite răstimpuri nu mai primea pe nimeni, iar pe cei săraci îi miluia prin slujitorii lui de încredere.
Cu toate că părintele Ioan se ferea de slava lumii şi căuta însingurarea, dar „nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă“ (Matei 5,14). Pronia divină a rânduit ca părintele Ioan să se ridice la o treaptă cu mult mai înaltă în slujirea lui Dumnezeu şi oamenilor. Vestea despre viaţa virtuoasă a părintelui Ioan a ajuns până la urechile lui Petru I. La porunca ţarului, părintele Ioan a fost chemat pentru început să slujească la o biserică de la curte, iar mai apoi rânduit şi ca duhovnic al ţarului şi al membrilor curţii imperiale,
Printr-o evlavie deosebită, părintele Ioan a câştigat bunăvoinţa tuturor persoanelor înalte din stat. Folosindu-se de bunăvoinţa ţarului, părintele Ioan dispunea de mai multe mijloace spre a împlini pornirile miloase ale inimii sale, rămânând în continuare un părinte darnic pentru cei orfani, un hrănitor la bună vreme pentru cei flămânzi, un mângâietor râvnitor pentru cei amărâţi, grabnic ajutor şi mijlocitor pentru toţi cei din nevoi. De o deosebită grijă din partea lui se bucurau cei întemniţaţi pentru crime şi diferite datorii. Când mergea în vizită la aceştia, se deghiza; trăsura o lăsa mai departe de închisoare, iar el ajungea acolo pe jos. Intrând la deţinuţi, îi saluta cu dragoste părintească, lua loc lângă ei şi cu împreună pătimire, îi întreba despre cauzele care au dus la întemniţarea lor şi, cercetând conştiinţa fiecăruia, îi mângâia cu nădejdea în Domnul. La despărţire, totdeauna părintele Ioan avea grijă să-i miluiască după puterile sale.
Celor reţinuţi pentru datorii, nu arareori le dădea bani, ca să-şi plătească datoriile, iar în zilele de Paşti, de Crăciun, cât şi în săptămâna cu harţi, vizitându-i pe deţinuţi, îl săruta pe fiecare părinteşte, ospătându-i cu hrană gătită din vreme. Pentru că în oraş începuse să se răspândească vestea despre faptele părintelui Ioan, atunci el a început să viziteze temniţele numai în timpul nopţii. Când au ajuns la el clevetiri ale oamenilor, păreri greşite şi bănuitoare la adresa lui, el a renunţat pentru o vreme să mai cerceteze temniţele, fără însă a înceta a face bine acestora prin oamenii cinstiţi şi de bună credinţă pe care îi cunoştea. Astfel că părintele Ioan din nou s-a închis în casa sa cu scopul de a se îndeletnicii pentru tot restul vieţii cu cugetarea la Dumnezeu. În afara slujbelor bisericeşti el nu se ducea nicăieri şi nici nu primea pe nimeni la el, nici chiar pe cei apropriaţi. Dacă cineva avea nevoie de un sfat sau o povaţă de la părintele Ioan, acesta putea să i se adreseze numai în scris, răspunsul dându-l în acelaşi mod. O asemenea corespondenţă ci nu refuza niciodată.
Astfel, în osteneli şi făptuiri duhovniceşti, părintele Ioan a atins, fără să se observe, o vârstă înaintată.
Odată, el a simţit că sănătatea i s-a deteriorat, mai ales că a cunoscut unele crize dureroase şi chiar leşinuri. A căzut la pat şi aproape trei luni de zile a stat culcat, fără să se mişte. Dar Domnul, cercetându-l în boală, pentru răbdarea lui blajină, i-a redat sănătatea de odinioară. Această boală a fost un preludiu a alteia care avea să-l cuprindă pe dreptul bătrân.
Revenindu-i sănătatea, bătrânul a renunţat la singurătate şi a început să primească pe toţi cei care veneau la el. Din nou au început să apară mulţi vizitatori. În discuţiile cu aceştia, pe care-i învăţa frica de Dumnezeu şi bunacuviinţă, el îşi petrecea zile şi nopţi întregi. Când se despărţea de câte un vizitator, el îşi lua rămas bun oftând adânc şi cu o oarecare tristeţe, de parcă ar fi ştiut că nu se va mai întâlni cu el niciodată.
Ceasul încercării pentru Ioan a sosit pe neaşteptate spre sfârşitul vieţii lui. Deşi nevinovat şi îmbunătăţit prin virtuţi creştine, bătrânul a fost învinuit de duşmanii lui că ar fi avut legături cu un tâlhar, pe nume Grişca Taliţkim, fapt pentru care l-au denunţat ţarului Petru I. Dând crezare acestui denunţ, împăratul a poruncit pe dată ca bătrânul de şaizeci de ani să fie trimis la arhiepiscopul Kolmogorului, Atanasie, cu un act în vederea tunderii în monahism la mănăstirea Solovăţ. Supunându-se întru totul şi văzând în aceasta o chemare a Proniei dumnezeieşti, părintele Ioan s-a îndreptat pe calea hărăzită lui.
În anul 1701, la 13 martie, bătrânul se afla deja la Kolmogor, unde s-a prezentat la Prea Sfinţitul Atanasie cu gramata din partea ţarului. Primindu-l frăţeşte, bunul arhipăstor l-a condus chiar el în mănăstirea Solovăţ, emiţând chiar un act în care scria că Ioan să fie tuns şi dat sub ascultarea unui bătrân îmbunătăţit. Blând şi nădăjduitor în Pronia Divină, părintele Ioan s-a prezentat la egumenul mânăstirii, arhimandritul Tirs, care i-a propus tunderea în monahism, după porunca ţarului. „Hristos Dumnezeu Proniatorul, – îi răspunse părintele Ioan – m-a adus la sfinţia ta, rânduind mântuirea mea prin tine. De aceea, ce îmi vei porunci mie, nevrednicul, aceea voi face“. Şi s-a închinat noului său păstor. „Binecuvântat este Dumnezeu, care te întăreşte pe tine în fapte bune; iată pentru tine loc de mântuire“ – a zis arhimandritul. Bătrânul s-a înclinat încă o dată până la pământ în faţă arhimandritului, rugându-l să-l învrednicească de tundere. La 3 aprilie, smeritul bătrân a fost tuns în monahism în Biserica catedrală, de către arhimandritul Tirs, primind numele de călugărie „Iov“, fapt despre care a fost înştiinţat şi ţarul.
Noul călugăr a fost dat pentru ucenicie bătrânului monah Iona. Predându-se în întregime spre ascultare bătrânului, Iov a început să se ostenească pe măsura puterilor lui, fiind călăuzit de dorinţa fermă de a-i plăcea întru toate Domnului Dumnezeu. Astfel că prin post, priveghere de noapte, supunere şi smerită ascultare a uimit întreaga obşte.
Călugărul cu care i-a fost rânduit noului ostenitor să locuiască într-o chilie, mărturisea că acest preţios rob al lui Hristos nimic nu gusta în afară de pâine şi apă, drept pentru care obştea l-a numit pe părintele Iov, postitorul. Pentru început, l-au trimis pe părintele Iov să facă ascultare la bucătărie obştii. Râvnitor, călugărul se ostenea cu plăcere în această ascultare; venea la lucru înaintea celorlalţi; cu mâinile sale despica lemne şi cu umerii săi de bătrân le urca pe scările înalte spre bucătărie. Cu aceeaşi râvnă împlinea şi alte munci grele. De la bucătărie, unde el s-a ostenit mult timp, părintele Iov a fost trecut la altă ascultare şi anume, la trapeza mănăstirii. Şi în această ascultare el s-a ostenit cu aceeaşi tragere de inimă şi smerenie ca şi în celelalte.
Dar vechiul vrăjmaş al oamenilor, dorind pierzarea sufletelor omeneşti, văzând faptele aleşilor lui Dumnezeu, nu doarme, ci se străduieşte în fel şi chip să-i abată pe ei de la calea mântuirii. Astfel, pe când petrecea el în smerenie în aceste ascultări, nu odată i se arătă lui urătorul binelui, ispititorul, care, în chipul medicului cunoscut de el din lume, îi vorbea, vezi Doamne, cu compătimire: „Dragule! Se cuvine să te îngrijeşti de sănătatea ta, ca nu cumva istovind trupul cu munca şi înfrânările, să slăbeşti sub jugul care ţi l-ai luat pentru Hristos. Dumnezeu nu cere istovire prin muncă şi post peste puteri, ci caută inimă curată şi smerită. La bătrâneţile tale tu lucrezi în haine de lucru asemeni unuia ce se află în robie, fără ca să fi fost obişnuit dinainte cu asemenea munci. Nu trebuie să munceşti în felul acesta, numai pentru faptul că eşti ieromonah. E prea destul pentru tine că renunţând la slava şi cinstea de care te bucurai în lume, ai ajuns într-o aşa mizerie, osândindu-te la munci istovitoare numai pentru hrană. Eu mă mir cum de poţi să primeşti o hrană atât de sărăcăcioasă, după mâncările gustoase cu care erai servit. Îngrijeşte-te ca bolile tale să nu se înmulţească peste măsură; atunci nici eu n-am cum să-ţi mai ajut şi vei muri înainte de vreme. Dacă nu vei da ascultare sfatului meu, are să-mi pară rău de tine“. „E bine să nu-ţi cruţi trupul, ca el să nu se aprindă de pofte, – îi răspundea părintele Iov cunoscutului său imaginar – şi cu toate că trupul e istovit, dar puterea lui Dumnezeu în neputinţe se săvârşeşte, Sfântul Apostol spunea şi mai bine: „nu sunt vrednice pătimirile veacului acestuia, faţă de slava mult râvnită ce se va arăta nouă. Postul este maica fecioriei, pleacă-ţi urechea la acestea.“ Auzind asemenea răspuns, vrăjmaşul îndată dispărea.
Prin aceste fapte, sufletul părintelui Iov se întărea din ce în ce mai mult în asceză. În momente de adâncă sârguinţă, el îşi amintea cuvintele sfântului Apostol: „nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui ce strânge oaste“ (ll Tim.2,4). Moşia care-i rămăsese a împărţit-o săracilor şi obştii, el rămânând absolut sărac, ca să poată să-I slujească neîmpiedicat Celui Ce pentru noi S-a jertfit pe Sine, lui Hristos Dumnezeul nostru. După multe încercări în ostenelile vieţii monahale, egumenul mănăstirii şi obştea l-au recunoscut pe noul tuns drept călugăr desăvârşit şi într-un gând l-au eliberat de ascultările mănăstireşti; i-au îngăduit apoi să petreacă de unul singur în chilie şi să-şi caute mântuirea. Petrecând în pace în liniştea chiliei sale, părintele Iov practica neîncetat rugăciunea lui Iisus, citea Sfintele Evanghelii, Apostolul, Psaltirea, viaţa preacuvioşilor Zosima şi Savatie, dar nu neglija nici lucrul de mână. Hrana care o primea de la trapeza obştii era foarte puţină şi se mulţumea cu aceea, fără să-şi mai pregătească nimic altceva.
Vestea despre călugărul din Solovăţ s-a răspândit pretutindeni, ajungând din nou la urechile ţarului, încredinţându-se că totul a fost o minciună la adresa fostului său duhovnic. Petru I a dorit să-l readucă la curtea împărătească la slujirea cea dintâi, dar, gârbovit sub povara anilor şi a ostenelilor, Iov a cerut să i se permită să rămână în Solovăţ.
Dorinţa de o şi mai mare asceză a pus stăpânire pe el definitiv. În 1702, primind binecuvântarea arhimandritului Tirs, el s-a mutat în schitul Anzersk. În schit, bătrânul s-a dăruit cu şi mai mare râvnă faptelor de asceză. Socotindu-se printre ceilalţi nevoitori ai schitului ca un ascultător venit de curând, el slujea la toţi, dar mai cu seamă se străduia să-i ajute pe cei neputincioşi. Cu toate acestea, slujbele din Biserică şi pravila din chilie nu le neglija niciodată.
La puţin timp după sosirea lui Iov în schit, s-a săvârşit din viaţă ctitorul din Anzersk. Arhiepiscopul Kolmogorului, Varnava, cunoscând viaţa smerită şi asceza părintelui Iov, a propus arhimandrutului Tirs al Solovăţului să-l ridice la rang de ctitor al schitului Anzesrk pe părintele ieromonah Iov. Pentru aceasta a fost chemat la mănăstirea Solovăţ. Ascultând de le egumen voinţa arhipăstorului, Iov a primit numirea în această funcţie considerând-o ca pe o ascultare. S-a rugat apoi să-l învrednicească de tundere în schimă, dar acestei dorinţe egumenul i-a răspuns cu refuz.
Primind binecuvântarea egumenului pentru funcţia de ctitor, el s-a îndreptat spre schit. La puţin timp, arhimandritul Tirs l-a chemat din nou pe părintele Iov împreună cu unul dintre fraţii schitului Anzersk. Binecuvântându-l definitiv în această funcţie, arhimandritul a grăit către ctitor: „îţi predau schitul Anzersk în numele Prea Sfintei Treimi, păstrează-l cu atenţie; precum sunt rânduite toate aşa să şi rămână, statutul bisericesc să nu-l schimbi şi pe toate să le faci după rânduiala sfinţilor părinţi“. Stareţul, cerându-şi iertare de la egumen şi de la bătrânii Solovăţului, împreună vieţuitorii săi, s-a întors din nou la schit. Aici, adunând în biserica schitului întreaga obşte, Iov a îngenuncheat înălţând o rugăciune către Prea Sfânta Treimă, apoi şi către preacuviosul Eleazar, ca întâistătător şi ocrotitor al schitului, după care, plecându-se intre fraţi, le-a rostit următorul cuvânt de învăţătură: „Vă rog pe voi, fraţii mei prea iubitori, ca împreună să ne dăm silinţa să moştenim Împărăţia Cerului cu post şi rugăciune, să ne îngrijim pentru mântuirea sufletelor noastre; să părăsim tot ce-i rău şi-i calea vrăjmaşului, mai bine zis: desfrâul, hoţia, bârfele, vorbele deşarte, certurile, beţiile, îmbuibările şi ura dintre fraţi; să ne depărtăm şi să ne ferim de unele ca acestea, fraţilor, ca să nu întinăm sufletele noastre, ci să mergem pe calea Domnului Care ne călăuzeşte pe noi către Patria cerească. Îl vom îndupleca pe Dumnezeu cu planşete şi lacrimi, cu post şi priveghere, ca să aflăm milă la Domnul. Să urâm plăcerile lumii, amintindu-ne de cuvintele Domnului: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, şi pe mama şi pe copii, şi pe fraţi, şi pe surori, chiar şi însuşi sufletul lui, nu poate fi ucenicul Meu“ (Luca 14,16). Noi, fraţilor, lepădându-ne de lume, să ne lepădăm şi de lucrurile rele din ea. „Niciunul – zice Domnul – care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 9,62). Cum vom fugi de chinurile veşnice, petrecând viaţa noastră în trândăvie? Nouă, fraţilor, care ne numim călugări, ni se cuvine în fiecare zi să plângem şi să ne căim de păcatele noastre. Pocăinţa este calea care duce către împărăţia Cerurilor; aici nu se vor apropia cei vicleni. Drept este, că, această cale este plină acum de amărăciune, dar după aceea va fi veselă.“ Ascultând acest cuvânt, schitenii s-au închinat părintelui Iov şi s-au dus fiecare la chilia lui.
Pe noul său tărâm de slujire, părintele Ioan îşi amintea cuvintele Domnului: „şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere“ (Luca 12,48); astfel că el îşi înmulţea ostenelile şi făptuirile. El neîncetat spunea rugăciunea lui Iisus, dar se ostenea şi trupeşte. Primul venea la slujbele bisericeşti şi la alte ascultări şi pleca ultimul.
Iov a voit să păstreze pomenirea despre întemeietorul şi despre toţi binefăcătorii schitului Anzersk. Este cunoscut că primul autor al vieţii lui Eleazar a fost Macarie, tovarăşul lui Iov. Acest călugăr l-a descris pe Iov în cartea de înregistrare a schitului Amzersk, ca fiind bărbat minunat ce „petrecea în trupul său pe pământ ca un înger fără trup“, adăugând: „acest fericit Iov era cu frică de Dumnezeu şi era plin de Duhul Sfânt; el, în râvna sa, aprinzându-se în Domnul, se îngrijea să pomenească sufletele celor adormiţi la dumnezeiasca proscomidie, şi cu tragere de inimă se îngrijea să găsească cele împrăştiate şi să adune la un loc toate cele risipite şi, înţelepţit de Dumnezeu, să restabilească spre pomenire cele de mult uitate, începând cu talerele din altar şi sfintele potire din argint, cu crucile mari (care se întrebuinţau la diferite procesiuni), până la cele de pe sfânta masă, de la cronici cu însemnări pe ele, dar mai cu seamă de la cărţile sfinte ce erau dăruite de binecredincioşii ţari, de patriarhul Nicon sau de alţi rob ai lui Dumnezeu.
El a încerca să se încredinţeze din izvoare autentice de provenienţa acestora şi a tuturor daniilor care s-au făcut în folosul Bisericii Prea Sfintei Treimi. Depunând multă stăruinţa, el a reuşit să reconstituie numele celor morţi cu mult timp în urmă şi a poruncit să fie trecute într-o carte ca, pentru sufletele celor adormiţi care au plecat la Domnul să se aducă jertfa nesângeroasă a lui Hristos, iar cei vii să fie pomeniţi pentru sănătate“.
Pe neobservate, obştea schitului a început să se mărească astfel că, într-un timp scurt, s-au adunat cam 30 de oameni. În linii generale, regulamentul schitului era următorul: fiecare din cei veniţi să fie primit, indiferent dacă e bogat sau sărac lipit pământului, cu condiţia să fie avertizaţi de greutăţile din viaţa monahală. Noul începător trebuia să umble în hainele sale până ce se deprindea cu viaţa monahală; după care este îmbrăcat în rasă. Fratele trecea un examen sever prin toate ascultările; dacă se arată vrednic, era primit în monahism prin tunderea în mantie, iar cei mai destoinici erau tunşi în schimă. Pe toţi îndeobşte, dar mai cu seamă pe cei începători, părintele Iov i-a învăţa ascultarea faţă de Dumnezeu, fără de care, spunea el, nu este mântuire; ascultarea este cea dintâi dintre virtuţi.
Afară de pravila din biserică şi cea din chilie, schitenii depuneau şi o muncă fizică. În toiul nopţii, bătrânul obişnuia să treacă pe la chiliile fraţilor şi să le amintească de privegherea de noapte. Când găsea pe cineva rugându-se, se depărta cu bucurie de chilia aceluia, dar unde găsea pe cineva vorbind, bătea în uşă şi, depărtându-se cu mâhnire în suflet, aştepta până dimineaţă, pentru a-l dojeni pe fratele acela între patru ochi. El însuşi îngenunchea toată noapte şi se ruga în chilie, uneori până în zori, iar când se trăgeau clopotele, sosea primul la biserică la doxologia de dimineaţă.
Purtarea exterioară a călugărului, după înţelesul bătrânului, era următoarea: când merge să ţină mâinile la piept; la întâlnirea cu un altul, trebuie să se salute cu o plecăciune; faţa să fie umilă, ochii binevoitori, vorbirea duiasă, dragostea pentru Dumnezeu nefăţarnică, ascultarea faţă de altul fără cârtire; începerea lucrului totdeauna să se facă cu binecuvântarea celui mai mare, iar la săvârşirea unei greşeli din nepurtare de grijă se cuvenea să se ceară iertare şi să fie îndreptat.
Schitenii care doreau o viaţă şi mai singuratică, se retrăgeau, cu binecuvântarea părintelui Iov, la chiliile din pustie, rămânând în continuare în purtarea de grijă a bătrânului care, adeseori îi cerceta şi îi îndemna la osteneli ascetice, dându-le chiar de lucru. Având darul clarviziunii, bătrânul îi dojenea pe pustnici pentru greşelile lor, mai înainte ca ei să-şi ceară iertare de la el.
Amintindu-şi odată că Domnul nostru Iisus Hristos, spălând la Cina cea de Taină picioarele ucenicilor Săi, le-a grăit: „precum v-am făcut Eu vouă să faceţi şi voi“ (Ioan 13,15), părintele Ioan a început cu suspine amare să se dojenească: „Nemernicule, cât de sus eşti ridicat! Porţi o cinste îndoită, de ctitor şi de preot, dar nu ai smerenie pentru a-L urma pe Hristos Mântuitorul“. Din acea clipă el a început să-i viziteze pe cei bolnavi şi să le slujească lor, le spăla şi oblojea rănile cu mâinile sale, unora le ungea părţile bolnave cu ulei sfinţit şi de multe ori se tămăduiau. La aceste fapte de dragoste şi de îngrijire a aproapelui său, el nu a renunţat până la moarte.
În anul 1710, stareţul Iov a fost chemat la egumenul Solovăţului, de arhimandritul Tirs, fiind învrednicit pentru viaţa sa aspră de ascet de tunderea în schimă, cu numele de Iisus, în amintirea lui Iisus Navi, conducătorul evreilor.
Ieroschimonahul Iisus adeseori se retrăgea pentru liniştire în locuri pustii, iar uneori mergea la pustnici pentru convorbiri duhovniceşti, încredinţând, în lipsa lui, grija schitului ucenicilor săi: schimonahul Matei şi monahul Macarie. Astfel, pe 18 iunie, într-o zi de miercuri, bătrânul a vrut să-i facă o vizită unui pustnic pe care-l respecta, ierodiaconul Paisie, care locuia la şase verste de schitul Anzersk, undeva lângă muntele înalt numit Golgota, proslăvit prin aceea că aici petrecuse preacuviosul Eleazar. După o convorbire, ctitorul a dorit să petreacă câtva timp cu vieţuitorul în pustie, astfel că Părintele Paisie i-a dat lui o chilie separată. Precum era obişnuit, de cum s-a lăsat seara, Iisus a început rugăciunea care a durat până la miezul nopţii, citind psalmi cu genunchii plecaţi. Obosind, el s-a aşezat puţin şi, într-un vis uşor, a văzut în chilia sa o lumină neobişnuită şi în strălucirea acestei slave cereşti pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi împreună cu ea pe preacuviosul Eleazar din Anzersk. Cuprins de o cuvioasă frică, el s-a sculat din locul său şi a făcut o metanie până la pământ. După aceea a auzit glasul împărătesei Cerului: „acest munte de acum înainte se va numi Golgota; pe el se va zidi o mare biserică din piatră a Răstignirii Fiului Meu şi se va întemeia un schit de către tine şi doi ucenici de-ai tăi: schimonahul Matei şi monahul Macarie. Schitul se va numi Răstignirea; se vor aduna la tine o mulţime de monahi şi se va preamări numele lui Dumnezeu. Eu însămi voi cerceta muntele şi voi petrece cu voi în veci“. Cu aceste cuvinte vedenia a luat sfârşit; dar în acelaşi moment s-a auzit alt glas: „Sfinţeşte muntele Gologota şi pune pe el o cruce!“ Binecredinciosul bătrân mult s-a mai minunat de vedenie şi de cele auzite şi a povestit toate acestea diaconului Paisie. Paisie a încrustat pe crucea făcută de ctitor cu mâinile sale toate cele auzite de la Iisus (Această cruce de dimensiuni mari este aurită. O perioadă s-a aflat în faţa Sfintei Mese din biserica de pe Golgota, iar acum se găseşte pe peretele din altarul lateral, al Adormirii, într-o cutie de sticlă, deasupra mormântului bătrânului Iisus).
La 29 iunie, de ziua sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, ieroschimonahul lisus, împlinind voia lui Dumnezeu, împreună cu ucenicii săi Matei şi Macarie s-au îndreptat din schitul Anzersk spre muntele Golgota. Aici, sfinţind apa şi stropind cu ea muntele, au înfipt o cruce pregătită din timp, cu o inscripţie şi, după puţin timp au ridicat un paraclis pentru rugăciune şi priveghere de noapte. După sfinţirea muntelui şi înălţarea crucii, pustnicii au oficiat o slujbă de laudă Domnului Dumnezeu şi Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.
Din acest moment, ctitorul a început să se îngrijească de întemeierea unui nou aşezământ pe muntele Gologota. În anul 1713, el s-a îndrepta cu ucenicul său Macarie către arhiepiscopul Kolmogorului, Varnava, să ceară binecuvântarea pentru zidirea unei biserice şi a unui schit pe muntele Golgota. Printr-o scrisoare din 15 iulie 1713, arhipăstorul a binecuvântat zidirea a două biserici din piatră, una pe muntele Golgota, – Răstignirea Mântuitorului – alta sub munte, pe locul unde s-a arătat Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în cinstirea Adormirii Ei. Cu acelaşi înscris, îngăduia să se ridice un schit, numindu-l Răstignirea, iar muntele – Golgota. Fericitul bătrân s-a bucurat de o deosebită înţelegere din partea arhipăstorului, dar pe parcurs a întâmpinat diferite piedici şi greutăţi în ridicarea bisericilor din piatră, astfel că a fost nevoit să-l roage iarăşi pe arhipăstor să-i permită a ridica în locul celor două biserici de piatră una din lemn cu o trapeză în vârful muntelui. Preasfinţitul Varnava, printr-un nou act din 1714, a binecuvântat construirea pe munte a unei bisericuţe cu hramul Tăierea cinstitului cap al Sfântului Prooroc, Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan.
După ce a primit ultima gramată, bătrânul a transmis ctitoria schitului Anzersk altuia şi împreună cu alţi ucenici a trecut să locuiască pe muntele Golgota. Stabilindu-se aici, el a început să construiască schitul. În curând ucenicii lui Iisus au ridicat pe Golgota o biserică de lemn, care, spre mângâierea tuturor, a fost sfinţită de arhimandritul Tirs, purtând hramul Răstignirii Domnului, potrivit gramatei din 15 mai 1715.
Petru I, auzind că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu se arătase fericitului bătrân, precum şi despre zidirea noului schit al Răstignirii pe Golgota, cu o bunăvoinţă neobişnuită faţă de fostul său duhovnic, l-a miluit cu daruri îmbelşugate. Astfel, la puţin timp, a urmat porunca ţarului către magaziile de pâine ale statului din Arhanghelsk să livreze pâine pentru întreţinerea fraţilor din schitul Golgota. În anul 1714, când s-a început zidirea schitului, a sosit din partea ţarinei o donaţie de obiecte preţioase, haine şi cărţi, toate cu menţiunea: pentru schitul Golgota. O donaţie destul de valoroasă a fost sfânta icoană a Adormirii Maicii Domnului, ferecată în argint şi poleită în aur şi în ea montată o răcliţă cu multe părticele de sfinte moaşte. Ţarina Parascheva Feodorovna, văduva ţarului Ioan Alexeevici, a donat pentru ridicarea bisericii de pe muntele Golgota o sută de ruble, iar principele Menşicov a dat o sută de carboave. Deşi au fost mulţi binefăcători, purtarea de grijă deosebită pentru zidirea schitului de pe Golgota a avut-o principesa Maria Alexeevna, vestită pentru binefacerile sale. Iată scrisoarea adresată cu acest prilej către arhimandritul Tirs:
„Prea cinstitei obşti a Făcătorilor de minuni din Solovăţ, părintelui arhimandrit. Cu toţii ne silim ca harul Domnului, ca mila, pacea şi dragostea spre necontenită bună sporire să se înmulţească. Scriu mai întâi către Prea Cuvioşia voastră, ca să aveţi grijă de toate proviziile, de la cărămidă până la celelalte de trebuinţă pentru Sfânta Răstignire din schitul Anzersk, care ar fi de dorit să fie o biserică din piatră închinată Răstignirii Domnului; noi şi acum vă rugăm: purtaţi de grijă acestui loc ales şi preaslăvit de Dumnezeu, dar mai cu seamă se cere o grijă deosebită pentru cărămidă. Cu toate că la zidirea acestei biserici s-au ivit şi piedici datorate schimbării viceguvernatorului, totuşi, preamilostivul Dumnezeu, din dorinţa de a I Se preamări numele Său, va îndeplini cererile acelor care se tem de El şi rugăciunile lor le va auzi şi va trimite ctitori către această Sfântă Biserică. El însuşi îi va conduce aici; numai Prea Cuvioşiia voastră îngrijiţi-vă din timp spre a se face cărămidă, luând bani pentru cele ce mai aveţi nevoie de la preacuviosul părinte Iisus. Repetându-ne, vă rugăm şi vă îndemnăm să aveţi purtare de grijă corespunzătoare şi sârguincioasă pentru aceste nevoi, pentru care multmilostivul Dumnezeu vă va răsplăti, iar noi rămânem datori, în rest, ne încredinţăm cinstitelor rugăciuni ale preacuvioşiilor voastre.“
Ţarina Maria, din oraşul de reşedinţă Moscova, anul 1715, luna martie, ziua a 15-a.
În anul 1718, asupra schitului de curând zidit s-au năpustit tâlharii. Bătându-i fără milă pe toţi şi alungându-i, ei au luat toate bunurile schitului şi ale bisericii, care n-au mai putut fi recuperate. În acel ceas de grea cumpănă, fericitul bătrân se afla în chilia sa şi se ruga lui Dumnezeu pentru nerisipirea obştii. Pustnicii care se împrăştiaseră, au revenit la schit la părintele lor duhovnicesc. Bătrânul i-a dojenit pentru laşitate şi atunci călugării s-au jurat ca mai bine să moară decât să plece din schit, orice necazuri s-ar ivi.
Sub conducerea înţeleptului învăţător, schitul şi-a mărit din nou numărul vieţuitorilor care aleseseră de curând viaţa pustnicească. Nimeni nu era lepădat; toţi cei care veneau era primiţi cu dragoste. Numai că cel ce dorea să intre în schit era dator să-şi ridice cu propriile sale mâini o chilie, ajutat fiind, după puterile lui, şi de stareţ.
În curând obştea număra cam 20 de fraţi, în afara pustnicilor care locuiau în locuri retrase, aflaţi sub conducerea părintelui Iisus, care veneau la schit în fiecare zi de duminică pentru a lua parte la slujbele bisericeşti şi a se mărturisi la bătrânul lor duhovnic. Viaţa acestor pustnici se alcătuia din lucrări duhovniceşti şi osteneli trupeşti. Chiar bătrânul ctitor, spre pilda celorlalţi, de multe ori despica lemne, căra pe munte apă pentru bucătărie, frământa aluat pentru pâine în bucătărie. Odată, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, chelarul a venit la stareţ şi i-a spus: „Părinte, n-are cine să aducă apă la bucătărie“. Bătrânul s-a ridicat şi a început chiar el să care apă de la iazul de sub munte. Văzându-l obştea pe ostenitor, au sărit cu toţii şi au adus apă din belşug. Acelaşi chelar a venit după o vreme oarecare, să se plângă iarăşi bătrânului: „Părinte, porunceşte unuia dintre fraţii cei trândavi, să pregătească lemne pentru bucătărie“. „Eu sunt trândav, voi merge şi voi pregăti“ – îi răspunse fericitul. Deşi se aflau la ora mesei, bătrânul a binecuvântat să se meargă la masă, iar el a luat toporul şi a început să taie lemne. După masă s-au apucat şi fraţii să pregătească lemne pentru folosinţa lor.
La chilie, fericitul bătrân Iisus, în orele de răgaz se îndeletnicea cu lucrul de mână. Dacă se întâmpla să câştige din munca sa ceva bani, el îi împărţea în trei părţi: o parte pentru necesităţile Bisericii, altă parte pentru trebuinţele obştei, iar a treia parte o făcea milostenie la săraci. Provizii pentru ziua de mâine, virtuosul bătrân, nu-şi făcea, nu punea deoparte nici bani şi nici altele, iar în afară de câteva cărţi duhovniceşti, nu avea nimic altceva. De îmbrăcat se mulţumea cu două dulame, una din lână aspră pe care o lua direct pe trup şi alta, mai veche pe deasupra celeilalte. Dojenelor pentru modestul lui mod de viaţă, bătrânul nu le dădea nici o atenţie. Bătrânul îşi mai făcuse un obicei: îndată ce unul dintre fraţi se îmbolnăvea, el se ducea la bolnav, lăsând uneori uşa neîncuiată, îngrijea pe cel bolnav şi nu pleca de acolo până ce fratele nu se făcea sănătos.
Dar cine poate enumera toate bunele făptuiri duhovniceşti ale fericitului bătrân? Ele sunt pe deplin cunoscute numai unuia Dumnezeu, pentru Care au şi fost săvârşite. La slujbele bisericeşti de fiecare zi, Iisus mergea ca şi mai înainte, venind înaintea celorlalţi, iar la rugăciunile de la chilie, cu genunchii plecaţi petrecea nopţi întregi. Când sosea Postul Mare, obişnuia să se închidă în chilie şi petrecea tot postul în însingurare, rugându-se neîncetat. Din această izolare el nu ieşea decât în ajunul învierii Mântuitorului Hristos.
Preacuviosul a alcătuit pentru ucenicii săi chiar un regulament, din care desprindem următoarele: „dacă cineva se hotăreşte să locuiască cu mine, acum, dar şi după mine, nu trebuie să consume: unt, lapte şi peşte, şi în special să nu bea vin. Masa comună trebuie să fie alcătuită din legume, iar ulei să se folosească foarte puţin. La chilie să nu se păstreze lucruri personale; femei să nu fie primite şi nici copii să se ţină în ascultare. Afară de pravila bisericească, fiecare să citească la chilie câte 5 catisme din Psaltire, de 500 de ori să zică rugăciunea lui Iisus şi să facă 300 de mătănii.
Pentru o viaţă atât de plăcută înaintea lui Dumnezeu, bătrânul a fost dăruit cu darul deosebit al înainte vederii. Unii dintre ucenicii lui erau tare întristaţi şi mai murmurau că era greu de adus apă pe munte dintr-un iaz care se găsea la o verstă depărtare. Atunci bătrânul, într-o seară, s-a rugat cu râvnă şi cu lacrimi până la miezul nopţii lui Dumnezeu şi Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu să-l ajute în această mare trebuinţă a schitului. La miezul nopţii, el a căzut în uimire şi a văzut atunci în chilie o lumină de negrăit în care i s-a arătat Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu în slavă cerească, cu preacuviosul Eleazar din Anzersk, însoţiţi de doi îngeri. Bătrânul a căzut înaintea împărătesei la pământ. Ea i-a spus: „Ridică-te! Rugăciunea ta a fost auzită; mâine ia-ţi ucenicii şi sapă pe munte o fântână (şi îi arătă chiar şi locul), căci aici va fi apă din destul pentru tine şi pentru fraţi“. Revenindu-şi în sine, fericitul bătrân a povestit ucenicilor săi despre această vedenie. Făcându-se ziuă, bătrânul s-a grăbit să meargă cu ei la locul arătat. Cu toţii au început să sape o fântână şi într-adevăr au dat de un izvor îmbelşugat de apă. Toţi au văzut în această minune un semn deosebit al Proniei Dumnezeieşti faţă de schit şi s-au bucurat, slăvind pe Dumnezeu şi pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, cântând într-un glas: „minunate sunt lucrurile tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut“. Când au terminat de săpat fântâna, bătrânul şi obştea au săvârşit dumnezeiasca liturghie, iar după liturghie, plecându-şi genunchii au mulţumit lui Dumnezeu; după care, în procesiune religioasă s-au îndreptat către izvor. După ce au sfinţit fântâna, au stropit cu apă prin chiliile fraţilor şi vârful muntelui, cântând condacul Sfântului Duh: „Astăzi revărsarea îmbelşugată a Sfântului Duh ne-a adunat pe noi şi cu toţii vom lua crucea Ta“… După ce procesiunea de sfinţire a luat sfârşit, bătrânul nu a zăbovit să-i mângâie pe fraţi cu un cuvânt de învăţătură, spunându-le şi acestea: „Nu vă mâhniţi, fraţilor, nu slăbiţi cu duhul, ci nădăjduiţi în Dumnezeu. Domnul cu cuvântul Său atotputernic a adus dintru adâncuri izvoare de apă dulce pentru toţi locuitorii pământului, credincioşi şi necredincioşi; oare pe noi, robii Săi, ne va lăsa să însetăm? Amintiţi-vă de făgăduinţa Lui: „mai curând îşi va uita mama pe copii săi, decât Eu pe voi!“
Într-o noapte au venit tâlharii cu gândul să-l prade pe bătrân, neştiind că el nu avea nimic ce să i se poată lua. Ascunzându-se într-un loc tăinuit de lângă chilie, ei aşteptau ca bătrânul să plece la Biserică la slujba de dimineaţă. Bătrânul nu dormea, ci îşi făcea pravila obişnuită şi a simţit venirea lor sau, mai bine zis, a cunoscut intenţiile lor. Atunci, în rugăciunea sa către Domnul, el a adăugat: „Doamne, trimite somn robilor Tăi, care se ostenesc în zadar, făcând voia celui rău“. Rugăciunea sa a fost auzită şi oaspeţii nepoftiţi au adormit lângă chilia bătrânului cinci zile şi cinci nopţi, până ce a venit bătrânul împreună cu fraţii, deşteptându-i cu cuvintele: „Până când veţi pândi în deşert? – plecaţi la casele voastre“. Trezindu-se, ei s-au ridicat, dar nu puteau să meargă, pentru că petrecuseră un timp bunicel fără să mănânce. Bătrânul i-a hrănit şi i-a slobozit. Mai târziu, aflând că aceşti oameni sunt traşi la răspundere pentru această faptă, el a făcut rugămintea să fie iertaţi de judecată. Printre altele, s-a grăbit să-şi vândă ultimile cărţi care se mai aflau la el, iar banii i-a împărţit la săraci, de teamă ca nu cumva să se repete neajunsul. Oamenii aceia, scăpaţi de la judecată, au venit la schitul Golgota şi, cerându-şi iertare şi binecuvântare de la bătrân, au muncit în folosul obştii toată vară.
Altă dată au venit hoţi la grădina de legume a bătrânului. Umplându-şi sacii cu legume, i-au pus pe spate cu gândul să plece, dar nu s-au putut mişca din loc, astfel că au petrecut două zile şi două nopţi nemişcaţi sub povara grea a sacilor. Pe urmă au început să strige: „Părinte sfinte, slobozeşte-ne pe noi din locul acesta“. La auzul acestora au venit câţiva dintre fraţi, dar n-au reuşit să-i urnească din loc. La întrebarea fraţilor: „când aţi venit aici?“ ei au răspuns: „De două zile şi două nopţi ne aflăm aici“. „Dar noi am venit tot timpul aici, de ce nu v-am văzut pe voi?“ „Dar dacă şi noi v-am fi văzut, demult ne-am fi cerut iertare de la bătrânul vostru“. A venit şi bătrânul şi le-a spus hoţilor: „Voi toată viaţa petrecând în trândăvie, nemuncind, furaţi munca altora, de aceea vă veţi petrece în deşert toţi anii vieţii voastre“. Cu lacrimi în ochi hoţii l-au rugat să-i slobozească, făgăduind ca niciodată nu vor mai face asemenea fapte. Bătrânul le-a spus: „dacă vă hotărâţi să munciţi cu mâinile voastre şi din rodul muncii voastre să întreţineţi şi pe alţii, atunci vă eliberez“. Sub jurământ ei au făgăduit să-i împlinească întocmai porunca bătrânului. Atunci el a spus: „Binecuvântat este Dumnezeu, Care vă întăreşte pe voi să trudiţi un an în acest schit pentru fraţi“. După aceea, i-a slobozit prin rugăciunile sale din legăturile nevăzute şi ei, într-adevăr, s-au ostenit în folosul schitului vreme de un an.
Unul dintre fraţi, fiind muncit de patima desfrânării, a venit la preacuvios să ceară ajutor, cu gând să împlinească tot ce-i va porunci bătrânul. Acesta, sfătuindu-l să ducă o viaţă cumpătată, s-a atins cu cârja de trupul fratelui şi din clipa aceea, patima trupească l-a părăsit şi niciodată n-a mai suferit monahul acela din pricina ei.
Ani după ani se scurgeau şi mult truditul bătrân, încercat în viaţa sa de atâtea nestatornicii, s-a apropiat de sfârşitul vieţii pământeşti. Luminătorul vieţii începea să se stingă în el; înaintând în vârstă, puterile au început să i se sleiască, preacuviosul pregătindu-se pentru mutarea la viaţa cea netrecătoare. Acum el îşi concentra mai mult atenţia asupra propriei persoane, cu toate că nu înceta să se îngrijească, ca de obicei, de binele aproapelui. Adeseori se trezea cântând cu umilinţă, printre lacrimi: „Suflete al meu! Suflete al meu! Pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie şi vei să te tulburi“. Uneori bătrânul se ducea până la mormântul său, săpat din timp şi, stând deasupra, cugeta la moarte şi la judecata lui Dumnezeu, vărsa lacrimi şi ofta adânc.
Domnul nu numai că i-a descoperit robului Său credincios apropierea sfârşitului, dar i-a arătat şi ziua în care acesta se Va petrece. Fericitul bătrân, cu mult înainte de moartea sa, a vestit fraţilor că sfârşitul său va veni într-o zi de duminică, înainte de răsăritul soarelui.
Zăcând pe patul de boală, bătrânul i-a chemat pe ucenicii săi şi, printre altele, le-a spus: „eu plec de la voi către viaţa veşnică, dar voi să petreceţi pe mai departe în cele plăcute lui Dumnezeu şi fiecare să rămână în îndeletnicirile pe care El Însuşi le-a rânduit, nepărăsind schitul şi păzind dragostea frăţească întru Domnul“.
Dar în curând, la boala grea a bătrânului, s-a adăugat şi o altă suferinţă cu mult mai grea, febra. Sleindu-se cu totul sub povara ei, el nu înceta să repete ca pentru sine cuvintele: „să se facă voia Domnului cu mine; ce va vrea Domnul să se împlinească cu mine“, şi pe urmă se adâncea în rugăciune. Înainte de a se sfârşi din viaţă, pustnicul a stat nemişcat trei zile şi trei nopţi şi, pentru că abia i se mai simţea respiraţia, fraţii cu amarnice lacrimi aşteptau grabnicul lui sfârşit.
Dar, spre mirarea şi bucuria tuturor, după ce s-au scurs cele trei zile, pe neaşteptate bătrânul şi-a revenit, s-a ridicat din pat şi s-a adresat fraţilor cu următoarele cuvinte: „viaţa mea e pe sfârşite, însuşi Domnul mi-a vestit aceasta. Voi trebuie să alegeţi un îndrumător în locul meu din mijlocul vostru, iar eu îl voi întări şi binecuvânta pe el“. Mai trecând o zi după aceasta, fericitul bătrân a binecuvântat pe urmaşul său ales de obşte şi anume, ucenicul său Macarie, căruia i-a încredinţat obştea spre a-i purta de grijă.
Macarie, închinându-se părintelui său duhovnicesc până la pământ, i-a făgăduit să împlinească întocmai poruncile sale părinteşti.
Simţind o uşurare în boala să, ieroschimonahul Iisus s-a grăbit să slujească pentru ultima oară dumnezeiasca Liturghie, împărtăşindu-şi ucenicii cu Sfintele lui Hristos Taine. După liturghie, iarăşi s-a simţit sleit de puteri, a căzut la pat, spre a nu-l mai părăsi niciodată. În clipele dinaintea morţii a fost cuprins de o bucurie neobişnuită, care mărturisea despre grabnica lui trecere către cele veşnice.
Grija pentru ridicarea în schit a unei biserici din piatră nu-l părăsea pe fericitul bătrân nici chiar pe patul de moarte. În anul 1719, el îl rugase pe Gherman, ctitorul Anzerskului, ca în schimbul unei sume de bani, să se confecţioneze cărămidă şi alte materiale de construcţii, care de-acum erau pregătite. Dar la un moment dat, lucrul s-a oprit, din pricina mutării lui Gherman la o altă mănăstire. Pe patul de moarte, Iisus l-a rugat pe ctitorul Anzerskului, pe nume Spiridon, să continue această lucrare, în care scop i-a şi înmânat 146 de ruble, 1 altân şi doi bani. Aceşti bani erau de ajuns ca să se termine ce se începuse. Fiind de acum pe moarte, în afara acestor bani, el a mai dat ieromonahului Filaret, monahului Proclu şi fratelui Onisim câte o sută de carboave şi 39 ruble pentru aceeaşi construcţie.
Dis-de-dimineaţă, bătrânul i-a chemat la el pe toţi ucenicii săi, sărutându-i pentru ultima oară şi binecuvântând pe fiecare dintre ei, iar ucenicii, printre lacrimi amare, şi-au arătat credincioşia faţă de el. Iertându-se cu toţi, ieroschimonahul Iisus le-a zis: „Eu plec către Stăpânul meu Domnul nostru Iisus Hristos, iar vouă vă las povăţuitor către Împărăţia cerurilor pe părintele Macarie; de el să ascultaţi în calea virtuţilor. Şi încă vă mai poruncesc vouă: după moarte, să nu-mi spălaţi trupul, iar hainele să nu mi le schimbaţi, ci în ce mă aflu îmbrăcat atunci, în acelea să mă aşezaţi în sicriu. Înmormântarea să o faceţi singuri, fără oameni mireni“. Când călugării l-au întrebat în hohote de plâns: „Părinte sfinte, ce va fi cu noi, rămânând orfani, fără tine? Noi dorim să murim împreună cu tine, căci tu ne erai călăuză către Hristos, iar acum ne părăseşti“. Bătrânul le-a zis: „Mângâiaţi-vă, iubiţii mei fii, căci eu mă despart de voi doar cu trupul, iar cu duhul voi rămâne totdeauna cu voi“; şi cu aceste cuvinte, a trimis pe fiecare la chilia sa. Dintre toţi, cel care-l îngrijea pe bătrân de când era bonav, nu s-a dus acasă când a ieşit de la bătrân, ci a rămas şi a privit îndelung pe gaura cheii. Astfel, el a putut să-l vadă pe bătrân ce făcea în chilia sa; el s-a ridicat din pat, a mers în mijlocul chiliei unde a îngenunchiat şi, printre lacrimi, a început să se roage lui Dumnezeu şi Prea Curatei Lui Maici, chemând în ajutor pe toţi sfinţii, adeseori pomenind de schitul ridicat de el şi de obşte. După rugăciune, s-a întins din nou în pat, însemnându-se cu semnul crucii. Peste câteva minute iarăşi s-a ridicat din pat şi, în genunchi, cu mâinile îndreptate în sus, se ruga Domnului în felul următor: „Doamne Dumnezeul meu! Îţi mulţumesc Ţie că ai privit la smerenia mea şi m-ai învrednicit să mă săvârşesc în credinţa pravoslavnică cea întru Tine, în mărturisirea şi plinirea poruncilor Tale! Primeşte, Prea Bunul meu Stăpân, în pace sufletul meu şi pe robii Tăi pe care i-ai adunat într-o singură turmă prin mine, păcătosul, ocroteşte-i!“ Scurtă a fost rugăciunea evlaviosului bătrân, după care din nou s-a culcat pe pat.
În aceste clipe, faţa muribundului s-a schimbat în mod vizibil: concentrându-şi privirea în sus, faţa lui era luminată de o nespusă pace şi bucurie. El stătea nemişcat în tăcere, dar sufleteşte parcă discuta cu cineva. Deodată, bătrânul a întrerupt tăcerea şi a exclamat: „Binecuvântat este Dumnezeul părinţilor noştri! Dacă este aşa, atunci nu mă mai tem şi plec bucuros din lumea aceasta!“ La aceste cuvinte, în chilie a apărut o lumină neobişnuită, s-a răspândit peste tot locul o mireasmă bine mirositoare şi s-au auzit nişte voci prea dulci ale unei mulţimi care cântau, nu se ştie de unde, cântarea psalmică: „Şi voi intra în jertfelnicul lui Dumnezeu, la Dumnezeu Cel Ce mă veseleşte din tinereţile mele“ (Os. 42,4). În clipa aceea fericitul şi-a îndreptat privirea în sus, şi-a întins picioarele, mâinile şi le-a încrucişat pe piept, iar sufletul său a zburat la locaşurile cereşti către care a tins necontenit în decursul călătoriei sale pământeşti.
„Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui“ (Ps. 115,6). Acest cuvânt a lui Dumnezeu s-a împlinit şi cu ieroschimonahul Iisus, pe care Domnul l-a învrednicit să se săvârşească la o vârstă atât de înaintată, în pace şi linişte, după atâtea înfăptuiri duhovniceşti, în duminica ortodoxiei, dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, la 6 martie 1720, precum prezisese bătrânul cu mult înainte de moartea sa.
Întorcându-se la chiliile lor de la bătrân, ucenicii au auzit dintr-o dată o cântare duhovnicească foarte plăcută şi socotind că a început deja slujba de dimineaţă, s-au grăbit către biserică, dar, spre uimirea lor, au aflat-o închisă. Nedumeriţi, au început să asculte cântarea mai cu atenţie; li se părea că ea se aude din chilia muribundului. Toţi s-au îndreptat într-acolo şi l-au găsit întins pe pat pe preacuviosul, care tocmai îşi încredinţase în pace sufletul în mâinile Domnului. Jalea ucenicilor era de nedescris; ei se tânguiau amarnic pentru despărţirea de părintele lor, dar şi mai mult, fiindcă nu s-au învrednicit să vadă sfârşitul lui. Aşezând trupul său în sicriu, ei l-au lăsat în chilie până la înmormântare.
Ucenicii n-au făcut cunoscută moartea fericitului bătrân, dar cu toate acestea vestea s-a răspândit cu uşurinţă atât în mănăstirea Solovăţ, cât şi în schitul Anzersk, astfel că, în scurt timp, schitul Golgota s-a umplut de vizitatori care au adus cu ei tămâie, lumânări de ceară, untdelemn şi altele. Fiecare dorea ca cele aduse de ei să fie folosite la înmormântare. Călugării şi mirenii sosiţi de curând, au înconjurat chilia şi aşteptau ca bătrânul să fie înmormântat, însă nu mulţi dintre ei s-au învrednicit de aceasta. O ploaie torenţială i-a silit pe cei aflaţi acolo să se împrăştie. Folosindu-se de acest răgaz, ucenicii au împlinit porunca bătrânului de a fi înmormântat fără oameni mireni.
Prohodirea s-a făcut în biserică, după trei zile de la moartea lui, miercuri, în săptămâna a doua a Postului Mare, după slujirea liturghiei darurilor mai înainte sfinţite. Ceremonia religioasă au săvârşit-o ieromonahii Iachint, Filaret şi Proclu, în prezenţa obştei schitului şi a pustnicilor care s-au grăbit să-l petreacă pe părintele lor. Înainte de a i se da ultima sărutare bătrânului adormit, a fost dat citirii un testament duhovnicesc adresat obştei, care s-a găsit în chilie într-un plic sigilat. Mai înainte de toate, în testament, preacuviosul aducea laude lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Lui pe care le-a cunoscut în vremea îndelungatei sale vieţi; după aceea, exprimându-şi întreaga nădejde în înviere şi viaţa veşnică, îi mângâia pe ucenicii lui, îşi lua rămas bun de la ei, mulţumea tuturor binefăcătorilor lui aflaţi în viaţă şi, în sfârşit, îi înştiinţa pe toţi că nu i-a rămas nici o avere.
Călugării din schit au scos pe braţele lor sicriul cu trupul istovit al bătrânului şi l-au depus în cripta din piatră, zidită sus pe munte, la o adâncime nu mai mare decât un arşin, iar deasupra criptei au pus o tăbliţă de lemn cu inscripţia: „Aici s-a săvârşit din viaţă la 6 martie 1720, preacuviosul Iov (în schimă Iisus), mai întâi ctitor la Anzersk şi apoi la Golgota, născut în anul 1635. A intrat în monahism în anul 1701. În anul 1702 a trecut la schitul Anzersk ca să se liniştească. Ctitoria Anzerskului a preluat-o în anul 1706. S-a tuns în schimă în anul 1710. A venit să vieţuiască la muntele Golgota în calitate de ctitor în anul 1714, dând plidă de o viaţă virtuoasă, cu cuvântul şi fapta, în dragoste şi în duh, în credinţă şi neprihănirea inimii sale. De la naşterea sa a avut 85 de ani. În anul 1720, la 9 martie, a fost înmormântat aici“.
Din ziua înmormântării sale, ucenicii au început să slujească la mormânt panahide şi tot ei au zidit deasupra criptei un paraclis cu o placă pe care se afla înfăţişat chipul bătrânului.
După moartea fericitului bătrân, toate lucrările de construcţie ale schitului Golgota au luat o altă întorsătură. Ctitorul din Anzersk auzise că cel repausat ar fi poruncit părintelui său duhovnicesc ca, după moartea sa, banii rămaşi de la el, la fel şi materialele de construcţie să fie date schitului Anzersk, pentru zidirea unei biserici laterale cu hramul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Banii au fost întrebuinţaţi după dorinţa ctitorului, dar biserica zidită de el a ars în curând cu tot cu veşmântărie şi cu toate bunurile care se găseau acolo. Nemaiavând sprijin de nicăieri, ucenicii bătrânului au fost nevoiţi în anul 1721 să părăsească schitul şi să se închinovieze la mănăstirea Solovăţ şi la schitul Anzersk. La Gologota au mai rămas numai doi călugări iubitori de linişte: Ghenadie şi Serghei. De la aceşti din urmă locuitori ai schitului a fost luată toată averea acestuia şi podoabele bisericii de către conducerea mănăstirii Solovăţ şi predate schitului Anzersk. În sfârşit, printr-un act al Sf. Sinod, la 23 iulie 1723 (nr. 496), schitul Golgota, având puţini vieţuitori în el, a fost unit cu schitul Anzersk.
Dar muntele „Golgota“, un loc sfânt, fiind preaslăvit prin arătarea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, nu a rămas chiar pustiu. Călugări iubitori de pustie, singuri sau câte doi-trei, nu încetau să locuiască în schitul părăsit.
În anul 1764, schitul Gogota a fost înregistrat la mănăstirea Solovăţ şi, din acest moment, egumenii Solovăţului au preluat sarcina îngrijirii schitului. În anul 1768, printr-un act al Sfântului Sinod, au fost înapoiate schitului Golgota obiectele de preţ, în mare parte dăruite de persoane din familia ţarului pe vremuri şi anume: o Evanghelie, potire, cădelniţe, veşminte şi altele, care până atunci se păstraseră în casa arhierească din Arhanghelsk.
Până în anul 1826, schitul Golgota a fost locuit de călugării din Solovăţ, care căutau o viaţă mai aspră, linişte şi sihăstrie.
Biserica din lemn, ridicată de Iisus, ajunsese o ruină. Dar în anul 1826, schitul a fost repus în funcţiune prin purtarea de grije a egumenului mănăstirii Solovăţ, arhimandritul Dositei. Cu binecuvântarea Sfântului Sinod, la schitul Golgota a fost ridicată şi sfinţită, la 13 septembrie 1830, o biserică nouă din piatră cu hramul Răstignirea Domnului Iisus Hristos şi lângă ea o bisericuţă laterală cu hramul Adormirea Maicii Domnului. În această biserică, în partea stângă, se găseşte cavoul fericitului bătrân, ieroshimonahul Iisus. Biserica din lemn, ridicată de el, a fost mutată sub munte, pe locul unde i s-a arătat pentru prima oară în vedenie Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, mai bine zis, pe locul chiliei pustnicului ierodiacon Paisie. De atunci este numit necontenit câte un ieromonah pentru schit, din obştea Solovăţului, în calitate de ctitor şi zece sau mai mulţi călugări îi sunt încredinţaţi spre ascultare acestuia. Monahii care pleacă să vieţuiască acolo sunt dintre aceia care au predispoziţie către o viaţă înfrânată şi liniştită şi numai la propria lor dorinţă ajung acolo.
Şi cum se respectă cu stricteţe regulamentul schitului, formulat de stareţul Iisus în privinţa pravilei bisericeşti şi a celei de chilie, a mâncării de post la trapeză, la care trebuie adăugat că reîntemeietorul schitului, arhimandritul Dosoftei, din cauza unor neputinţe ale obştei, a dat binecuvântare ca la trapeză să se consume peşte în acele zile care sunt dezlegate de Biserică.
În schitul Răstignirii de la Golgota se citeşte neîncetat Psaltirea, în biserica laterală a Adormirii Maicii Domnului, lângă cavoul întemeietorului. Citirea nu se întrerupe nici ziua şi nici noaptea, afară de acele ceasuri când se oficiază slujba dumnezeiască în locaş; în restul timpului, la fiecare două ore, în schit se aud trei lovituri de clopot prin care se anunţă schimbarea călugărului cititor. Scopul acestei citiri este ca necontenit să se slăvească numele lui Dumnezeu şi să fie pomeniţi la vii şi la morţi toţi binefăcătorii schitului. Astfel, la fiecare sfârşit de catismă din Psaltire, se fac rugăciuni pentru sănătatea binecredinciosului monarh al Rusiei, a familiei imperiale, pentru Sfântul Sinod, obştea schitului, binefăcătorii şi vizitatorii obştei şi pentru toţi dreptmăritorii creştini. În cadrul acestor rugăciuni se face şi pomenirea morţilor, pentru odihna lor veşnică, în nădejdea învierii, cu credinţa în învierea Domnului.
În zilele de vară mii de pelerini se îndreaptă din mânăstirea Solovăţului spre Golgota, fără să se uite la primejdia care-i ameninţă la trecerea prin strâmtoarea primejdioasă dinspre insula Anzersk. Este mişcător să priveşti cum aceşti pelerini se aruncă la pământ în faţa cavoului fericitului bătrân, cu ce dăruire slujesc panahide pentru odihna acestui mare bătrân, pomenind şi sufletele celor răposaţi dintre rudenii şi cei apropiaţi ai lor.
Iată cum descriu chipul bătrânului călugării contemporanii lui: era de statură mijlocie, statura trupului plăcută, faţa era lată şi netedă; pe obraji se observa o roşeaţă. Ochii îi avea deschişi şi pătrunzători, privirea blândă; părul capului cărunt ca zăpada, fiind ondulat, se revărsa pe umeri; mustăţile şi nasul moderate; barba era deasă, de culoarea părului şi destul de lungă.
Până acum au fost istorisiri despre călugării Solovăţului care au vieţuit în vremuri de demult, dar a căror pomenire s-a păstra până în prezent. Dar pe locul sfinţit de virtuţile şi faptele Preacuvioşilor Zosima şi Savatie, cât şi de următorii lor râvnitori, s-au aflat şi în vremurile noastre robi adevăraţi ai lui Dumnezeu, care, străduindu-se pentru mântuirea lor, au păşit pe calea pe care au mers părinţii din vechime. Ar fi neadevărat să spunem că acum nu mai sunt acele vremuri ca să poţi plăcea lui Dumnezeu şi că nu se mai află în lume sfinţi asemenea celor din trecut şi nici nu mai pot exista. Timpul nu ridică obstacole de netrecut acelora care doresc cu adevărat să se mântuiască; lucrarea mântuirii depinde de voinţa fiecăruia din noi şi de hotărârea noastră. Harul Domnului care-i întărea pe nevoitori în trecut este şi astăzi acelaşi. Şi acum el este tot atât de nesecat şi neschimbat pentru oameni, pe cât de neschimbat în esenţa Sa este Dumnezeu. Într-adevăr, pe de o parte, şi acum sunt dintre aceia care fac voia lui Dumnezeu, iar pe altă parte, vom propune celor care doresc să se mântuiască, prezentarea unor nevoitori din veacul nostru, care sub ochii noştri şi-au petrecut viaţa pământească în asprele osteneli ale evlaviei creştine.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul