Religio

Cartea:

Cărți

II. Rugăciunea lui Iisus

51. Această dumnezeiască rugăciune care stă în chemarea Numelui Mântuitorului, este: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“. Ea este rugăciune şi făgăduinţă şi mărturisire a credinţei; e dătătoare de Duh Sfânt şi de daruri dumnezeieşti, curăţitoare de inimi, izgonitoare de demoni, sălăşluire a lui Iisus Hristos, a celor duhovniceşti, înţelegere şi izvor al gândurilor dumnezeieşti, lăsare a păcatelor şi a trupurilor dătătoare de dumnezeiască luminare, comoară a milei lui Dumnezeu, mijlocitoare întru descoperirea Tainelor dumnezeieşti, singură mântuitoare, ca una care poartă întru sine numele Mântuitorului nostru Dumnezeu, numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, chemat asupra noastră printr-însa. „Căci nici un alt nume nu este sub cer dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim“ (Faptele Apost. 4, 12), cum spune Apostolul. De aceea, tot omul credincios, dator este să mărturisească neîncetat acest nume, atât pentru propovăduirea credinţei, cât şi pentru mărturisirea dragostei noastre pentru Iisus Hristos Domnul nostru, de care nimic, niciodată şi nicidecum nu trebuie să ne despartă, precum şi pentru harul ce se revarsă prin dumnezeiescul nume, pentru iertarea păcatelor, pentru tămăduirea sufletului, pentru luminarea, sfinţirea şi înainte de toate, pentru lucrarea mântuirii. Dumnezeiescul Evanghelist spune: „Acestea s-au scris ca să credeţi, că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu“. Iată credinţa: „şi crezând, să aveţi viaţă, întru numele Lui“ (Ioan, 20, 31). Iată mântuirea şi viaţa!

52. Nimeni să nu creadă, fraţii mei creştini, că numai feţele chipului sfinţit şi monahii ar avea datoria să se roage neîncetat, iar nu şi mirenii. Nu, nu; noi creştinii avem toţi datoria să petrecem necurmat în rugăciune. Şi Sf. Grigorie Teologul îi învaţă pe toţi creştinii, spunându-le că trebuie să pomenească în rugăciune; numele lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, mai des de cum sorbim aerul cu răsuflarea. Iar odată cu aceasta, se cuvine să avem în vedere şi mijlocul prin care se face rugăciunea, cum este cu putinţă să ne rugăm neîncetat, şi anume cum să ne rugăm cu mintea. Fiindcă atunci când lucrăm cu mâinile şi când umblăm şi când mâncăm şi bem; întotdeauna putem să ne rugăm cu mintea şi să facem rugăciunea minţii, cea bine plăcută lui Dumnezeu, adevărata rugăciune. Cu trupul vom lucra, dar cu duhul ne vom ruga. Omul nostru cel din afară să-şi împlinească lucrările sale cele trupeşti, iar cel dinlăuntru să fie închinat în întregime slujirii lui Dumnezeu şi niciodată să nu se oprească de la această duhovnicească lucrare a rugăciunii minţii, precum ne porunceşte însuşi Dumnezeu – Omul Iisus, când spune în Sfânta Evanghelie: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta, şi, închizând uşa ta; roagă-te Tatălui tău Care este în ascuns“ (Mat. 6, 6). Cămara sufletului este trupul, uşile noastre sunt cele cinci simţiri trupeşti. Sufletul intră în cămara sa, când mintea nu rătăceşte încoace şi încolo după treburi şi printre lucruri lumeşti, ci se găseşte înlăuntrul inimii noastre. Simţirile noastre se închid şi rămân aşa, când nu le dăm voie să se lipească de cele simţite din afară. În acest chip, mintea noastră se păstrează slobodă de orice împătimire lumească şi prin ascunsa rugăciune a minţii se uneşte cu Dumnezeu, Tatăl său.

53. Învaţă rugăciunea minţii ce se săvârşeşte în inimă, fiindcă rugăciunea lui Iisus este candela paşilor noştri şi steaua ce ne povăţuieşte în călătoria noastră spre cer, aşa cum învaţă Sfinţii Părinţi (în Filocalie). Rugăciunea lui Iisus (care neîncetat se încălzeşte în minte şi în inimă) este un bici împotriva trupului şi împotriva relelor lui pofte (mai ales împotriva celor ce stau în legătură cu desfrâul şi lăcomia pântecelui). La obişnuita rugăciune: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Simpla rugăciune din afară nu e de ajuns. Dumnezeu ia aminte la minte; şi de aceea, monahii care nu unesc rugăciunea cea din afară cu cea lăuntrică, nu sunt monahi, ci doar nişte capete învăluite în negru. Un astfel de monah care nu ştie (sau a uitat), cum se face rugăciunea lui Iisus, nu are pecetea lui Hristos. Cartea nu ne învaţă rugăciunea aceasta, ci numai ne arată adevărata cale a chipului în care se cuvine să ne îndeletnicim cu ea; şi trebuie să ne dăruim lucrării rugăciunii cu putere mare.

54. Trebuie să ne îndreptăm către Domnul, coborându-ne cu mintea în inimă şi acolo să rămânem, chemându-L. Dacă noi am îndeplini fără abatere această mică pravilă: întărindu-ne cu mintea în inimă; să stăm, în faţa Domnului cu frică, cu evlavie şi cu credinţă, atunci n-ar mai apare niciodată în noi nu numai dorinţele şi simţămintele pătimaşe, dar nici gândurile zadarnice.

55. Citit-aţi ceva despre rugăciunea lui Iisus? şi o cunoaşteţi voi chiar din lucrare? Singură ea poate face ca înlăuntrul nostru să se statornicească cu putere orânduirea trebuincioasă şi neîngăduind ca grijile de cele gospodăreşti din afară să strice această orânduire. Ea ne va da prin urmare, putinţa de a împlini aşezarea de viaţă a părinţilor; mâinile la lucru, iar mintea şi inima la Dumnezeu. Rugăciunea aceasta de ni se va altoi în inimă, atunci înlăuntrul nostru nu se va mai întâmpla împiedicări, ci totul va curge ca o apă deopotrivă de liniştită. Cu mare greutate ajungi să-ţi întemeiezi înlăuntru un întreg chip de rânduială, dar ca să păzeşti pururea una şi aceeaşi lucrare faţă de toate treburile tale cele de neînlăturat şi de multe feluri, este cu putinţă – şi aceasta ne-o va da rugăciunea lui Iisus, când se va altoi în inima noastră. Cum se va săvârşi aceasta? Cine poate spune, cum? Fapt este că după o vreme, ea ni se va altoi în inimă. Cel ce se osteneşte, ajunge să-şi dea seama de lucrul acesta, fără să ştie cum s-a săvârşit în sine altoirea. Osteneala…, umblarea înaintea lui Dumnezeu, printr-o cât se poate mai deasă repetare a acestei rugăciuni. De îndată ce vezi că ai o clipă de răgaz, îndată apucă-te de ea, şi ţi se va da.
Citirea face parte din numărul mijloacelor de înnoire şi de înviorare a rugăciunii lui Iisus. Ni se dă sfatul să citim mai mult despre rugăciune.

56. Când omul are pomenirea de Dumnezeu, care întreţine frica lui Dumnezeu în inimă, atunci toate merg bine, dar când ea slăbeşte sau se păstrează numai în cap, atunci toate merg strâmb şi pieziş.

57. Luarea aminte la ceea ce este în inimă şi la ceea ce iese dintr-însa, este un lucru de căpetenie într-o dreaptă viaţă de creştin. Prin aceasta se pune orânduirea cuvenită în cele dinlăuntru, cât şi în cele din afară. Dar luarea aminte trebuie să fie întotdeauna însoţită de cugetare, ca să putem astfel vedea lămurit ceea ce se petrece înlăuntru şi ceea ce ni se cere din afară. Fără cugetare, nici luarea aminte nu e bună de nimic.

58. Se poate întâmpla, ca în timpul îndeplinirii ascultării noastre din afară să fim lipsiţi de lucrarea cea lăuntrică şi viaţa noastră să rămână astfel stearpă pentru suflet. Cum scăpăm din această încurcătură? E nevoie ca la orice lucru să venim cu o inimă plină de frica lui Dumnezeu. Dar, pentru ca inima să ne fie în această stare plină de frica lui Dumnezeu, trebuie ca s-o lumineze neîncetat gândul la Dumnezeu. Cugetarea de Dumnezeu va fi uşa prin care va intra sufletul în viaţa cea lucrătoare. Toată osteneala acum trebuie să fie îndreptată numai spre ţinta aceasta, să cugetăm neîncetat spre Dumnezeu sau în prezenţa lui Dumnezeu („Căutaţi-L pe Dumnezeu… Căutaţi-I faţa Lui…“). Iată în ce stă trezvia şi rugăciunea minţii. Dumnezeu este pretutindenea; fă ca şi gândul tău să fie peste tot cu Dumnezeu. Dar cum trebuie să săvârşim aceasta? Gândurile se îmbulzesc, precum ţânţarii în stufişurile lor, iar asupra gândurilor dau năvală şi simţurile inimii. Pentru ca gândul să se lipească numai la un singur lucru, stareţii aveau obiceiul să-şi agonisească o anumită deprindere neîntreruptă din rostirea unei scurte şi mici rugăciuni; prin deprindere şi prin repetare, această mică rugăciune se lega atât de puternic de limbă, încât ea însăşi o zicea mereu de la sine. Cugetul prin această repetare, se lipea şi el de rugăciune, iar printr-însa şi de gândirea neîncetată despre Dumnezeu. Prin agonisirea acestei deprinderi, rugăciunea se lega de pomenirea de Dumnezeu, iar pomenirea lui Dumnezeu se lega de rugăciune, şi aşa ele se sprijineau una pe alta. Iată ce este umblarea în faţa lui Dumnezeu.
Rugăciunea minţii se face atunci când cineva întărindu-se cu atenţia în inimă, înalţă de acolo rugăciunea către Dumnezeu. Iar lucrarea minţii este atunci când cineva stând cu luare-aminte în inimă, cu pomenirea lui Dumnezeu, taie oricare alt gând, care încearcă să pătrundă în inimă.

59. Prea Cuviosul Nil Sorschi spune: „pentru ca în timpul săvârşirii rugăciunii minţii să nu cădem în înşelare, nu trebuie să îngăduim în noi nici un fel de înfăţişări, nici un fel de chipuri sau vedenii, fiindcă zborul gândurilor, puternicile imagini şi mişcări nu contenesc nici atunci, când mintea se află în inimă şi săvârşeşte rugăciunea şi nimeni nu este în stare să pună stăpânire asupra lor, afară de cei ce au dobândit darul Sfântului Duh al desăvârşirii şi afară de cei ce şi-au câştigat prin Iisus Hristos o minte neclătinată.

60. Un oarecare frate, cu numele Ioan, a venit dintr-o ţară de lângă mare, la acel mare sfânt care a fost Părintele Filimon, şi îmbrăţişându-i picioarele, i-a spus: „Ce să fac părintele meu, ca să mă mântuiesc? Eu văd că mintea se risipeşte şi rătăceşte prin lucruri; încoace şi încolo, unde nu trebuie“. El, după ce tăcu puţin, i-a spus: „Această neputinţă este proprie oamenilor din afară şi rămâne în tine pentru că nu ai încă o desăvârşită dragoste pentru Dumnezeu, întrucât în tine n-a răsărit căldura iubirii şi cunoaşterii Lui“. Fratele îl întrebă: „Ce să fac dar“? „Du-te, răspunde el, aibi deocamdată în inimă o lucrare ascunsă; ea poate să-ţi cureţe mintea de aceste gânduri“. Fratele neînţelegând cele spuse, îi zice stareţului: „Ce este lucrarea ascunsă?“ – „Du-te, răspunse el, trezeşte-te în mintea ta şi în inima ta şi spune cu trezvie, cu frică şi cu cutremur: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“!
Tot aşa şi fericitul Diadoh rânduieşte o lucrare asemănătoare unui nou începător. „Fratele s-a dus de la el şi, prin ajutorul lui Dumnezeu în lucrarea lui, precum şi prin rugăciunile părintelui, el a început să se liniştească şi a gustat dulceaţa acestei îndeletniciri; numai că această lucrare n-a ţinut multă vreme şi cum el s-a abătut de la ea şi n-a fost în stare să o facă cu trezvie şi să se roage, a venit din nou la stareţ şi i-a povestit cele ce i s-au întâmplat.“ Acesta îi spune: „Iată că tu ai cunoscut acum cărarea liniştirii şi lucrarea lăuntrică şi ai gustat din dulceaţa ei. Aşadar să ai în inima ta următoarele: ori de mănânci, ori de bei, ori de stai de vorbă, ori de eşti în afară de chilie sau în călătorie, nu uita să faci această rugăciune cu gând treaz şi cu minte atentă şi să cânţi şi să te îndeletniceşti cu rugăciunile şi cu psalmii. Chiar în timpul îndeplinirii unei oarecare trebuinţe, să nu-ţi fie mintea deşartă, ci să se ocupe în taină cu lucrarea şi să se roage. Întotdeauna când te duci să te culci, şi când te scoli şi când mănânci şi când bei, şi când stai cu cineva de vorbă, păzeşte-ţi inima printr-o îndeletnicire cu psalmii sau cu rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“! pe care o săvârşeşti cu mintea în ascuns.

61. În rugăciunea contemplativă cea prea curată, cuvântul ca şi însăşi gândurile dispar, dar nu pentru că tu vrei aceasta, ci pentru că aşa ajunge ea de la sine.
Rugăciunea minţii trece în rugăciunea inimii sau mai bine în cea făcută şi cu mintea şi cu inima. Ivirea ei se face deodată cu naşterea căldurii în inimă. O altă rugăciune nici nu mai este în curgerea obişnuită a vieţii duhovniceşti. Rugăciunea săvârşită cu mintea şi cu inima poate să se înfigă adânc în inimă şi să ajungă astfel fără de cuvinte şi fără de gânduri, nemaifiind decât o stare de înfăţişare înaintea lui Dumnezeu şi cădere plină de evlavie şi de dragoste la aşternutul picioarelor Lui. Aşa e tot aceea cu simplă tragerea la lăuntru în faţa lui Dumnezeu pentru rugăciune sau cu aflarea duhului de rugăciune. Totuşi, încă şi aceasta nu este o rugăciune a contemplaţiei care este o şi mai înaltă stare de rugăciune şi se iveşte din când în când în aleşii lui Dumnezeu.

62. „Fie că mănâncă sau bea, că şade sau slujeşte sau călătoreşte sau orice altceva ar face, monahul trebuie să cheme neîncetat: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“! pentru ca numele lui Iisus coborându-se înlăuntrul inimii, el să-l smerească pe balaurul care, se află acolo, iar pe suflet să-l mântuiască şi să-i dea viaţă. Prin urmare, tu să petreci pururea cu numele Domnului Iisus, pentru ca inima ta să-L înghită pe Domnul, iar Domnul inima ta şi aceşti doi, una vor ajunge. Nu vă despărţiţi inima de Dumnezeu, dar petreceţi cu El şi inima păziţi-o întotdeauna cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos, până când numele Domnului se va înrădăcina înlăuntrul inimii şi ea nu va mai cugeta la nimic altceva – pentru ca să se slăvească Hristos în voi“.

63. De aceea, slăviţii noştri povăţuitori şi îndrumători ne învaţă cu multă înţelepciune, atât pe noi, cât mai ales pe aceia care au dorinţa să pătrundă deplin în aria liniştii cea de Dumnezeu lucrătoare, să-şi închine viaţa lui Dumnezeu şi, lepădându-se de lume, mai ales înainte de orice altă lucrare şi grijă, să se roage Domnului şi de la El să ceară milă cu o neîndoită încredere, avându-şi ca pe un lucru şi ca pe o îndeletnicire neîncetata chemare a Prea Sfântului şi Prea dulcelui Său nume, purtându-L întotdeauna în minte, în inimă şi pe buze şi să-şi dea silinţa să-L dobândească prin orice mijloc şi să răsufle cu El şi să trăiască şi să doarmă şi să privegheze şi să meargă şi să mănânce şi să bea – şi orice ar fi să facem, numai aşa să-l facem. Că aşa precum prin lipsa Lui toate relele năpădesc peste noi fără să îngăduie vreun loc pentru ceva de suflet folositor, tot aşa şi prin prezenţa Lui se izgoneşte tot ce este potrivnic şi nici un neajuns nu mai avem în cele bune şi toate ajung cu putinţă de îndeplinit, după cum însuşi Domnul ne-a vestit: „Cine rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela va aduce multă roadă, că fără Mine nimic nu puteţi face“ (Ioan, 15, 5).

64. Într-adevăr, de doreşti ca gândurile tale împreună cu ruşinea să ţi le acoperi, să te linişteşti cu sufletul împăcat şi să te trezeşti în inimă, fără osteneală, lipeşte-ţi rugăciunea lui Iisus de răsuflare şi în puţine zile vei vedea toate acestea aievea în faptă.

65. Ce caută cei credincioşi prin rugăciunea lui Iisus? Să-şi coboare în inimă focul cel plin de dar şi aşa să înceapă rugăciunea neîncetată, lucru prin care se hotărăşte o stare plină de dar. Se cuvine să ştim că rugăciunea lui Iisus – îndată ce ne-a căzut pe inimă scânteia dumnezeiască – suflă asupra ei şi o preschimbă în flacără; ea însă nu dă această scânteie, ci numai mijloceşte primirea ei. Prin ce mijloace? Prin faptul că adună gândurile într-o unitate şi-i dă sufletului putinţa să stea înaintea lui Dumnezeu şi să umble în prezenţa Lui. Principalul este starea şi umblarea înaintea lui Dumnezeu însoţite de strigătul pornit din inimă spre El. Aşa a făcut Maxim Causocalivitul. Aşa să facă toţi cei ce caută focul cel plin de dar şi care nu-şi pun grija lor în cuvinte şi în poziţia trupului. Domnul Dumnezeu la inimă se uită.
Vorbesc aşa pentru faptul că unii uită cu totul de strigătul pornit din inimă. Toată grija lor se reduce la cuvinte şi la poziţia trupului. Aceştia după ce rostesc cu mătăniile în acea poziţie anumită, un anumit număr dat din rugăciunile lui Iisus, află în aceasta o anumită linişte, cu o oarecare părere înaltă de sine şi cu osândirea celor ce umblă la biserică, la rugăciunea obştească făcută după tipic. Unii ca aceştia îşi petrec aşa viaţa lor toată şi rămân lipsiţi de dar.
Dacă m-ar întreba cineva, cum să-mi împlinesc lucrarea rugăciunii, i-aş spune: obişnuieşte-te să umbli în prezenţa lui Dumnezeu, păstrează mereu pomenirea lui Dumnezeu şi fii cu evlavie; pentru ţinerea mereu trează a acestei pomeniri alege-ţi câteva rugăciuni mici şi scurte sau ia chiar cele douăzeci şi patru rugăciuni mici, făcute de Sfântul Ioan Gură de Aur şi repetă-le adesea cu gândul şi simţirea trebuincioasă. Pe măsura deprinderii, mintea se va lumina de amintirea lui Dumnezeu şi inima se va încălzi. În această stare, în sfârşit, îţi va cădea pe inimă scânteia dumnezeiască – licărul acela de dar, ca o rază. El nu poate fi iscat prin nimic, porneşte de-a dreptul din Dumnezeu. Dar după aceasta poţi rămâne numai cu rugăciunea lui Iisus şi prin ea să sufli în scânteia ta de rugăciune până se va preface în flacără. Drumul cel drept acesta este.

66. Mai târziu, când vei băga de seamă că şi încă cineva începe să se ocupe şi să se adâncească în rugăciune, puteţi să-i propuneţi să facă rugăciunea lui Iisus neîncetat şi, odată cu aceasta, să păzească pomenirea de Dumnezeu cu frică şi cu evlavie. Rugăciunea e lucrul cel de căpetenie. Iar ceea ce mai întâi se caută în rugăciune e primirea acelui mic foc, care i s-a dat lui Maxim Causocalivitul. Acest mic foc nu se atrage prin nici un fel de meşteşug, ci se dă liber de darul lui Dumnezeu. Lucrul pentru care se cere osteneli în rugăciune, aşa cum scrie Sfântul Macarie: Vrei să dobândeşti rugăciunea, spune el, osteneşte-te în rugăciune. Dumnezeu văzând cu câtă osârdie cauţi rugăciunea îţi va da ţie rugăciunea (Cuv. 1, cap. 13).

67. În practicile obişnuite de practica evlavioasă cele spuse cu privire la deprinderea rugăciunii lui Iisus sunt îndreptăţite în chip vădit. Într-însa se află puţine cuvinte, dar ele înlocuiesc totul. Este recunoscut din vechime, că deprinzându-te să te rogi cu această rugăciune, poţi să înlocuieşti printr-însa toate rugăciunile orale. Şi este oare cineva dintre cei care râvnesc mântuirea, care să nu cunoască această lucrare? După descrierile Sfinţilor Părinţi, mare este puterea acestei rugăciuni; şi toate acestea vedem din practică că nu toţi au deprins-o, nu toţi sunt părtaşi la această putere, nu toţi gustă roadele ei. Pentru ce se întâmplă una ca aceasta? Pentru că ei vor să ia prin propriile puteri în stăpânirea lor ceea ce aparţine darului lui Dumnezeu şi ceea ce este o lucrare a harului lui Dumnezeu.
Ca să începem să repetăm această rugăciune dimineaţa, seara, când mergem, sau când ne-am aşezat, când stăm culcaţi, în timpul lucrului sau în timpul liber, – asta este treaba noastră; pentru aceasta nu se cere un ajutor deosebit de la Dumnezeu. Ostenindu-ne mereu în aceeaşi direcţie, putem ajunge singuri până acolo încât limba va repeta mereu această rugăciune, chiar fără conştiinţa noastră. După aceasta poate urma o oarecare împăcare a gândurilor şi chiar, în felul ei, o căldură a inimii, dar toate acestea pot fi, cum spune în Filocalie Nichifor Monahul, doar lucrarea şi roada silinţelor noastre. A ne opri la aceasta este totuna cu a ne mulţumi cu dibăcia papagalului să rostim cuvinte anumite, fie chiar de felul cum sunt: „Doamne miluieşte“. Roada, care se va agonisi aici, va fi una cu aceasta; tu vei socoti că ai ceea ce deloc nu ai. Aşa se întâmplă celor ce în timpul deprinderii cu această rugăciune şi aceasta întrucât ea atârnă de noi, nu ajung să-şi poată da seama în ce anume constă fiinţa ei. Şi nedându-şi seama de aceasta, ei se mulţumesc cu micile începuturi, arătate mai sus, ce provin din fireasca ei lucrare şi în acest chip curmă căutarea ei. Cel ce însă va descoperi această conştiinţă, acela nu-şi va mai întrerupe căutarea, ci dimpotrivă, văzând că oricât s-ar strădui el să lucreze după îndrumările bătrânilor, tot nu se dau pe faţă roadele aşteptate, îşi taie orice aşteptare de roade de la propria lui stăruinţă şi-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu. Când se va petrece aşa ceva în sufletul celui ce se roagă, abia atunci se va da putinţă darului ca să lucreze; darul vine el în clipa pe care numai el o ştie şi el îţi altoieşte rugăciunea aceasta în inimă. Atunci, după cum spun stareţii, în ce priveşte ordinea din afară va rămâne aceeaşi, dar nu va rămâne acelaşi lucru în ce priveşte puterea lăuntrică. Ceea ce s-a spus despre această rugăciune, se potriveşte cu orice lucrare ce priveşte viaţa duhovnicească. Luaţi de pildă, pe cineva mânios şi presupuneţi că a ajuns la râvna de a-şi stinge mânia şi a-şi dobândi blândeţea. În cărţile ascetice se găsesc toate îndrumările de trebuinţă, care ne arată cum să ne călăuzim să ajungem la aceasta. El îşi însuşeşte toate acestea şi începe să lucreze potrivit îndrumărilor citite. Dar până unde va ajunge el cu propriile sale puteri? Nu mai departe decât până la tăcerea gurii în vremea supărării, cu o oarecare îmblânzire a supărării însăşi; dar pentru ca să stingă cu totul mânia şi să introducă în inimă blândeţea, până aici însă el nu va ajunge niciodată. Una ca aceasta nu se întâmplă decât abia atunci, când vine darul şi altoieşte el blândeţea în inimă.
Tot aşa se întâmplă şi în toate celelalte nevoinţe. Orice rod de viaţă duhovnicească ai căuta, de căutat, tu să-l cauţi cu toată stăruinţa ta, dar să nu aştepţi rodul din chiar căutarea aceasta şi din silinţele tale, ci descoperă-ţi tristeţea ta înaintea Domnului, fără să socoteşti ceva de partea ta, şi atunci El va face (Ps. 36, 6).
Tu roagă-te: „Doamne, eu am dorirea, doresc, caut, dar Tu dă-mi viaţă întru dreptatea Ta“. Însuşi Domnul a hotărât aşa: „Fără de mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5). Şi această lege se îndeplineşte în viaţa duhovnicească cu precizie, fără să se abată măcar un fir de păr de la ceea ce s-a hotărât. Când unii întreabă: ce trebuie să fac spre a dobândi cutare sau cutare virtute? Se poate răspunde tuturor: întoarce-te spre Domnul şi El ţi-o va da; nu este alt mijloc de a primi cele căutate.

68. Acum vă voi descrie şi despre mijloacele, prin care ni se descoperă cum putem aprinde acest mic foc, ce arde necontenit, sau căldura în inimă. Amintiţi-vă cum ia fiinţă căldura cea din lumea fizică: se freacă un lemn de un alt lemn, de unde se iscă şi căldura şi de asemeni şi focul; se ţine un obiect la soare şi el se înfierbântă, dar dacă mai multe raze se vor concentra, atunci el se va aprinde. Mijlocul de a naşte căldura duhovnicească se aseamănă cu acesta. Ostenelile sunt frecuşurile nevoinţelor ascetice; ţinerea în soare este rugăciunea minţii la Dumnezeu.
Prin ostenelile nevoinţelor, focul se poate aprinde şi în inimă, dar nu degrabă, de vor rămâne numai ele singure; calea aceasta are multe piedici. De aceea, râvnitorii mântuirii, cei din vechime, fiind încercaţi în viaţa duhovnicească, şi fără să dea înapoi faţă de aceste osteneli, au descoperit prin insuflarea dumnezeiască şi au dat spre întrebuinţare tuturor un alt mijloc spre încălzirea inimii, care pe deasupra, este cel mai simplu şi mai uşor la înfăţişare, dar nu mai puţin greu de îndeplinit, care duce totuşi lesne la scopul dorit; este rugăciunea minţii săvârşită cu toată cuviinţa în faţa Domnului Mântuitor. Ea constă în cele ce urmează: stai cu tot cugetul şi cu luare aminte în inimă şi, având încredinţarea că Domnul e aproape şi ia seama la tine, cheamă-L cu umilinţă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“ sau „păcătoasa“ – şi fă aceasta neîncetat şi în biserică şi acasă, şi pe drum şi în timpul lucrului, şi în vremea mesei şi în aşternut, într-un cuvânt, din clipa în care vei deschide ochii şi până în clipa când îi vei închide. Asta va fi întocmai ca şi cum ai ţine un lucru în faţa soarelui, pentru că în această lucrare te ţii înaintea feţei lui Dumnezeu, care este soarele lumii cugetătoare. Trebuie să ştim, că roadele acestei rugăciuni încep atunci, când ea se va altoi aevea în inimă şi se va adânci în ea; dar pentru aceasta trebuie să ne ostenim de a o săvârşi din deprindere; pentru aceasta, trebuie să ne hărăzim în chip deosebit, numai şi numai pentru săvârşirea ei, o anumită parte din vreme, dimineaţa şi seara.
Când toate acestea se vor face cu stăruinţă osârdnică, fără de vreo lenevire şi fără încetare – milostiv e Dumnezeu – se va aprinde focul mic din inimă, care va mărturisi despre „naşterea vieţii lăuntrice duhovniceşti“ ce se face în vremea concentrării fiinţei noastre sau despre împărăţia Domnului în noi.
Semnul caracteristic ce vădeşte starea aceasta, când se deschide Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul nostru sau, ceea ce este totuna, când se aprinde focul duhovnicesc în inimă din legătura noastră cu Dumnezeu, este petrecerea cea dinlăuntru. Conştiinţa se aduce mereu pe sine în inimă şi stă în faţa lui Dumnezeu, revărsându-şi înaintea Lui simţămintele sale, iar mai mult decât orice căzând cu durere la picioarele Lui în smerite simţăminte de pocăinţă, gata fiind să-şi închine întreaga viaţă numai în slujba Lui. O astfel de aşezare sufletească se statorniceşte zilnic, din clipa când te trezeşti din somn, se păstrează toată ziua în vremea tuturor ostenelilor şi îndeletnicirilor şi nu pleacă până ce somnul nu închide ochii. Odată cu statornicirea acestei aşezări, se pune capăt întregii stări de clătire lăuntrică, ce ne-a bântuit până în acest moment; în perioada căutării, în această obositoare stare de trecere, cum o numeşte cineva (Speranschi). Rătăcirea în gânduri, ce nu se putea opri până acum, se curmă; atmosfera sufletului ajunge curată şi fără nici un nor: în mijlocul ei stă numai gândul şi aducerea aminte de Domnul. De aici vine lumina în toate cele lăuntrice. Totul acolo este limpede, fiecare mişcare e cercetată şi e preţuită după vrednicie, prin lumina minţii, cea care se zămisleşte de la faţa Domnului contemplat. Ca urmare, orice gând rău, şi simţământ rău care înclină să se nască în inimă, întâmpină o împotrivire, chiar în starea lor de încolţire şi sunt alungate. Dar de se va furişa ceva potrivnic împotriva voii, să te spovedeşti îndată cu smerenie înaintea lui Dumnezeu şi să te curăţeşti printr-o pocăinţă lăuntrică sau printr-o mărturisire în afară, aşa încât să-ţi păstrezi întotdeauna conştiinţa curată în faţa Domnului la vremea rugăciunii, care se şi aprinde neîncetat în inimă. Căldura neîncetată a rugăciunii este sufletul vieţii acesteia, aşa încât odată cu încetarea acestei călduri încetează însăşi mişcarea vieţii duhovniceşti, precum cu încetarea respiraţiei încetează viaţa trupească.

69. Nu spun, că ai făcut totul de îndată ce ai ajuns la această stare de legătură simţită. Prin aceasta se pune numai un început pentru o nouă treaptă sau pentru o nouă perioadă de viaţă creştină. De aici începe transfigurarea, schimbarea la faţă a sufletului şi a trupului în duhul unei vieţi trăite în Iisus Hristos, sau mai bine zis, înduhovnicirea lor. Punând stăpânire pe sine însuşi, omul va începe să introducă aevea întru dânsul tot ce este adevăr, tot ce este sfinţenie şi tot ce este puritate şi să izgonească tot ce este minciună; toată lucrarea păcătoasă şi trupească. Şi până aici el se ostenea cu aceleaşi nevoinţe, dar din când în când era furat; ceea ce izbutea să zidească era aproape într-o clipă dărâmat. Acum însă lucrurile nu se mai petrec astfel: omul s-a ridicat pe picioare puternice şi, fără să se dea bătut în faţa împotrivirilor, îşi duce mai departe zidirea de sine după toată cuviinţa. El se învredniceşte a primi, după cuvintele lui Varsanufie, focul pe care Domnul a venit să-l arunce pe pământ – şi în acest foc încep a se mistui toate puterile firii celei omeneşti. Dacă printr-o îndelungată frecare puteţi trezi focul şi-l puteţi pune în lemne, lemnele se vor aprinde şi arzând vor scoate troznete şi fum atâta vreme cât ele vor fi în starea mistuirii. Dar cele mistuite se văd pătrunse de foc, răspândind o lumină plăcută, fără fum şi fără troznet. Aşijderea se petrece şi în cele dinlăuntrul nostru. Odată focul primit, se începe mistuirea. Cât fum şi câte troznete au loc în acest timp, ştiu cei ce au încercat lucrarea. Dar când totul se va mistui – fumul şi troznetele încetează şi înlăuntru se vede numai lumina. Această stare este o stare de curăţie; până la ea calea e lungă. Dar Domnul e mult milostiv şi atotputernic. Este vădit, că celui care a primit focul legăturii simţite cu Dumnezeu nu îi stă înainte chiar pacea, ci osteneală grea, dar o osteneală dulce şi rodnică; până acum ea era şi amară şi puţin rodnică, dacă nu chiar era stearpă şi cu totul fără rod.

70. Pe măsură ce vei deprinde să te rogi cum trebuie, cu rugăciunile străbune, în tine vor începe să se trezească şi întoarcerile şi chemările tale proprii către Dumnezeu în timpul rugăciunii. Să nu treci niciodată cu vederea aceste ţâşniri către Domnul ce se ivesc în sufletul tău, ci ori de câte ori se vor ivi, opreşte-te şi roagă-te cu această rugăciune a ta. Să nu crezi, că rugându-te astfel faci un lucru spre paguba rugăciunii – nu; tocmai aşa te rogi cum se cuvine şi această rugăciune mai lesne ajunge la Dumnezeu. Tocmai de aceea, s-a şi hotărât o pravilă ce este dată de toţi: fie în biserică, fie acasă, sufletul tău de va voi să se roage prin cuvinte proprii, iar nu prin vorbe străine – dă-i libertatea să se roage, chiar de se va ruga singur în tot timpul slujbei, iar acasă va rămânea în urmă cu pravila rugăciunilor şi nu se va izbuti să şi-o facă.
Atât primul cât şi al doilea chip din acest fel de rugăciune – fie că se face după cărţile de rugăciune cu luare-aminte şi cu gânduri şi simţăminte evlavioase corespunzătoare, fie că se face fără ele, adică prin cuvinte proprii – sunt plăcute lui Dumnezeu. Lui nu-I sunt plăcute rugăciunile numai atunci, când cineva le citeşte acasă fără atenţie sau când cineva stă în biserică la slujbă fără luare aminte; limba le citeşte sau urechea le aude, iar gândurile rătăcesc cine ştie unde. În aşa ceva nu se află nici un fel de rugăciune. Dar rugăciunea necitită, ci rostită prin cuvinte proprii e mai aproape de firea rugăciunii în sine şi dă multe roade. De aceea, se dă sfatul să nu aştepţi întotdeauna până când ţi se va deştepta dorinţa să te rogi singur, ci forţează-te să te rogi astfel de silă şi nu numai în timpul slujbei bisericeşti ci şi în timpul rugăciunilor citite tare acasă şi chiar în toată vremea. Pentru ca să te deprinzi cu această osteneală de a te sili pe tine însuţi la rugăciune, rugătorii cei încercaţi au ales o rugăciune către Domnul şi Mântuitorul Nostru Iisus Hristos şi au statornicit ei anumite reguli după care trebuie făcută, pentru ca din ajutorul ei să creşti în tine rugăciunea ta proprie. Acest lucru e simplu. Stai cu mintea în inimă înaintea Domnului şi te rogi Lui: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“! Aceasta trebuie s-o facă acasă înainte de rugăciunile cu glas tare, în intervalele dintre rugăciunile grăite şi la sfârşitul lor, atât în biserică, cât şi toată ziua, pentru ca toate clipele zilei să fie umplute de rugăciune.
Această rugăciune mântuitoare este de obicei, la început ostenitoare, lucrătoare. Dar dacă nu se va lenevi cineva în săvârşirea ei, ea va deveni chiar de sine mişcătoare, se va face singură, întocmai cum un pârâiaş care murmură în inimă, face să te osteneşti, ca s-o dobândeşti. Ostenitorii care au propăşit în rugăciune, ne arată că nu e nevoie de o prea mare osteneală pentru ca să ajungi aici, nici de o prea trainică încordare în rugăciune, ci trebuie ca, înainte sau după pravila de rugăciune, de dimineaţă sau de seară, ba chiar şi ziua, să fixezi câtva timp pentru săvârşirea acestei unice rugăciuni şi fă-o astfel: aşează-te, sau mai bine stai, cum se cuvine să stai la rugăciune, concentrează-te cu luare aminte în inimă, înaintea Domnului, suind la încredinţarea că El este aici şi ia seama la tine şi cheamă-L: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“. Şi fă închinăciuni, până la brâu sau până la pământ. Fă aşa un sfert de ceas, mai mult sau mai puţin, după cum îţi vine mai bine. Cu cât te vei trudi cu mai multă osârdie, cu atât mai repede această rugăciune ţi se va altoi în inimă. E mai bine să te apuci de treabă cu mai multă râvnă şi să nu cedezi până nu vei ajunge la cele dorite, sau până când această rugăciune va începe să se mişte singură în inimă; după aceasta, trebuie numai să păstrezi ce ai dobândit. Căldura inimii sau aprinderea duhului, de care a fost vorba mai înainte, vin pe această cale. Cu cât mai mult se înfige în inimă rugăciunea lui Iisus, cu atât mai tare se încălzeşte inima şi cu atât rugăciunea ajunge mai de sine mişcătoare, aşa că focul vieţii duhovniceşti se înflăcărează în inimă şi arderea ei ajunge neîncetată pe măsură ce rugăciunea lui Iisus va cuprinde întreaga inimă şi va ajunge necurmat mişcătoare. Din această pricină, cei ce s-au învrednicit de naşterea unei vieţi desăvârşite, lăuntrice, se roagă aproape întotdeauna cu această rugăciune, printr-însa hotărând şi pravila lor de rugăciune.

71. Sfântul Grigorie Sinaitul spune: „Ceea ce am primit noi întru Hristos la Sfântul Botez, nu se nimiceşte, ci se află numai îngropat, aşa cum se află în pământ o comoară. Atât dreapta socoteală, cât şi recunoştinţa cer să ne îngrijim ca s-o dezgropăm şi s-o scoatem la arătare această comoară. Următoarele mijloace duc la aceasta: mai întâi darul acesta se descoperă prin îndeplinirea cu trudă a poruncilor. În măsura în care împlinim poruncile, în aceiaşi măsură darul îşi descoperă inima şi strălucirea lui. În al doilea rând, darul acesta iese cu totul la iveală şi se desăvârşeşte printr-o neîncetată chemare a Domnului Iisus sau, ceea ce e totuna, prin necurmata aducere aminte de Dumnezeu. Şi întâiul mijloc este puternic, dar cel de-al doilea este încă şi mai puternic, aşa încât, chiar şi cel dintâi primeşte de la cel de al doilea puterea lui întreagă. De aceea, dacă cu sinceritate voim să descoperim sămânţa cea de dar în ascuns sădită în noi, atunci să ne însuşim cât mai grabnic descoperirea lucrării inimii şi să ţinem aşa mereu această lucrare unică a rugăciunii, cea fără de chip şi fără de închipuiri, până ce ne va aprinde inima şi ne va înflăcăra până la negrăita dragoste de Dumnezeu.

72. Această rugăciune e numită a lui Iisus, pentru că este îndreptată către Domnul Iisus şi este aşa, chiar după alcătuirea ei, să fie rostită ca orice altă rugăciune scurtă. Ea este a inimii şi se cade să se numească astfel, atunci când este înălţată nu numai prin cuvântul cel simplu, ci încă şi cu mintea, precum şi cu inima, adică cu conştiinţa cuprinsului ei, şi cu simţirea ei, dar, mai ales, – când printr-o întrebuinţare mai îndelungată, făcută cu toată luarea aminte, acestea se contopesc aşa de bine cu mişcările duhului, încât ele singure se văd de faţă înlăuntru, iar cuvintele parcă nici n-ar fi. De altminteri, orice rugăciune mică şi scurtă poate să se ridice până la această treaptă. Numai că rugăciunea lui Iisus are o întâietate, fiindcă, ne uneşte sufletul cu însuşi Domnul Iisus, iar Domnul Iisus este unica uşă ce duce la legătura cu Dumnezeu, spre căutarea Căruia anume se şi sileşte toată rugăciunea. El însuşi a şi spus: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine“ (Ioan, 14, 6). De aceea, cel ce o dobândeşte, îşi dobândeşte toată puterea de a-şi zidi lăcaşul său lăuntric, ce se întrupează în noi înşine, lucrare în care constă însăşi mântuirea noastră. Auzind toate acestea, nu te vei mira de ce râvnitorii mântuirii nu cruţau o osteneală, stăruindu-se să capete deprinderea acestei rugăciuni şi să-şi însuşească puterea ei. Ia pildă şi tu de la ei!
Deprinderea rugăciunii lui Iisus în forma ei de din afară, stă în crearea unei stări în care rugăciunea să se poată rosti singură şi neîncetat cu limba, iar în forma ei lăuntrică stă în concentrarea atenţiei minţii în inimă şi în starea neîncetată în faţa lui Dumnezeu ce se petrece acolo, însoţită de o căldură a inimii după feluritele ei trepte, de tăierea tuturor gândurilor şi mai ales, de căderea zdrobită şi smerită la aşternutul picioarelor Domnului. Pun început acestei deprinderi, printr-o cât se poate mai deasă repetare a acestei rugăciuni prin toată luarea aminte întru inimă. Statornicindu-se ea, deasa repetare, strânge mintea într-o unitate, în aşezarea înaintea Domnului. Statornicirea unei stări lăuntrice este însoţită de încălzirea inimii şi alungarea gândurilor, chiar şi a celor simple, iar nu numai a celor pătimaşe. Când în inimă va începe să se încălzească în mod neîncetat focul de alipire către Dumnezeu, atunci împreună cu aceasta, se va instala înlăuntru o întocmire paşnică a inimii însoţită de o zdrobită şi smerită cădere cu mintea în faţa Domnului. Până aici ajunge propria noastră osteneală cu ajutorul darului lui Dumnezeu. Ceea ce se poate săvârşi în lucrarea rugăciunii pe o treaptă mai înaltă decât cea arătată mai sus, va fi numai darul Sfântului Duh. La Sfinţii Părinţi se aminteşte numai de această treaptă, pentru cel ce a ajuns la hotarul arătat, să nu creadă că el nu mai are ce dori şi să nu-şi închipuie că el se află pe culmea cea mai înaltă de desăvârşire în ale rugăciunii sau în cele duhovniceşti.
Nu te grăbi să rosteşti o rugăciune după alta, ci rosteşte-le cu măsurată lungime, aşa cum de obicei se spun ele în faţa unei feţe slăvite, când cineva i se roagă pentru ceva. Totuşi, nu te îngriji numai de cuvinte, ci mai ales de faptul ca mintea să fie în inimă şi să stea în faţa lui Dumnezeu, ca înaintea Unuia care se află prezent, cu deplina conştiinţă a slavei, a darului şi a dreptăţii Lui.
Ca să scapi de greşeală, tu să ai un sfătuitor, un părinte duhovnicesc sau un sfătuitor – un frate de acelaşi gând cu tine şi încredinţează-le lor tot ce li se întâmplă în vremea unei astfel de osteneli. Iar tu însuţi lucrează cu cea mai mare simplitate, în cea mai adâncă smerenie şi fără să socoteşti că al tău e succesul. Să ştii că adevărata izbândă se petrece înlăuntru, lucru care nu se poate băga de seamă, fără să se dea pe faţă, aşa cum se face şi creşterea trupului. De aceea, când vor răsuna înlăuntrul tău cuvintele: a, iat-o, să ştii că aceasta este răsunetul din partea vrăjmaşului, care-ţi scoate ceva părelnic, în locul realităţii. Aici se ascunde începutul propriei înşelări; înăbuşă îndată acest glas, altminteri el ca o trâmbiţă va răsuna în tine, hrănind îngâmfarea de sine.

73. Trebuie să ştii că semnul adevăratei nevoinţe şi totodată, condiţia propăşirii ce se face printr-însa, este suferinţa încercată în osteneală. Cel ce umblă fără suferinţă nu va primi roade. Îndurarea cu inima şi cu osteneala trupească pun în vileag darul Sfântului Duh, ce se dă fiecărui credincios la Sfântul Botez, care din pricina nepăsării faţă de împlinirea poruncilor se îngroapă în patimi, dar care din negrăita milă dumnezeiască învie din nou întru pocăinţă. Prin urmare, nu fugi de osteneli din pricina durerilor cu care vin ele însoţite, ca să nu fii osândit pentru nerodire şi să nu auzi: „luaţi de la el talentul“. Orice nevoinţă trupească sau sufletească, care nu este însoţită de suferinţă şi care nu cere osteneală, nu aduce roade: „Împărăţia cerurilor se ia cu năvala şi năvălitorii pun mâna pe ea“ (Mat. 11, 12). Mulţi s-au ostenit ani îndelungaţi fără durere şi încă se mai ostenesc, dar din pricina acestei lipse de suferinţă s-au aflat străini la curăţia însăşi şi n-au fost părtaşi Duhului Sfânt, ca unii ce au.
Cei ce sunt în stadiul de lucrători, se pare că se ostenesc mult în nepăsarea şi în slăbănogirea lor, dar nu adună nici un fel de roade din pricină că nu încearcă nici o suferinţă. Dacă, potrivit proorocului, nu se va zdrobi grumazul nostru, slăbind din pricina ostenelilor postului şi dacă nu vor ridica în inimă simţămintele pline de durere ale zdrobirii şi nu ne vom îndurera ca femeia care e gata să nască, nu vom putea da naştere duhului de mântuire pe pământul inimii noastre.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul