Religio

Cartea:

Cărți

INTRODUCERE


Monahul: Părinte dragă! Mă bucur foarte mult că aţi venit în Sfânta noastră Mănăstire. Nădăjduiesc că veţi rămâne la noi mai mult şi vom avea putinţă să ne vedem mai des şi să vorbim cu Dv.
Preotul: Da, şi eu sunt foarte fericit, că Domnul m-a adus la Dv. Pentru noi, preoţii de mir, e de foarte mare însemnătate să vizităm, din când în când, Sfintele mănăstiri şi aici, în linişte, singurătate şi rugăciune, să faci rânduială în sufletul tău obosit. Nu vă puteţi închipui, în ce măsură se pustieşte şi se zvântă sufletul în deşertăciunea lumească cea de toate zilele.
Monahul: E straniu, pentru mine, să aud de la Dv. aceste cuvinte. Sunteţi un preot al lui Dumnezeu şi îndată vorbiţi despre pustiirea sufletului dv. Atât de des staţi în faţa scaunului lui Dumnezeu (Sf. Prestol – Sf. Masă), vă rugaţi, vă împărtăşiţi cu Sf. Taine ale lui Hristos. Or, acest lucru e un izvor nesecat al vieţii harice şi al întăririi şi mângâierii duhovniceşti.
Preotul: E adevărat în totul, părinte. Slujbele dese, rugăciunea şi împărtăşirea cu Sf. Taine ale lui Hristos sunt un izvor de viaţă harică şi de tărie duhovnicească. Şi cu toate acestea, faptul trist e de faţă. În parte din propria noastră nepăsare şi lipsă de luare aminte, în parte fiindcă suntem îngrijoraţi de felurite lucruri de neînlăturat de dinafară, rugăciunea noastră adesea e risipită şi slabă, gândurile se împrăştie şi vagabondează, inima ajunge rece. Încetul cu încetul aluneci în jos; te obişnuieşti cu o îndeplinire formală a îndatoririlor tale şi pierzi acel simţământ lăuntric de adunare şi evlavie, acea frică de Dumnezeu, care trebuie să fie cea mai de seamă dispoziţie (aşezare).
S-ar părea că toată lumea lui Dumnezeu, ce ne înconjoară, ar trebui privită de noi ca un mare şi necuprins templu al lui Dumnezeu, unde pururea e de faţă însuşi Domnul, Creatorul şi proniatorul ei. Şi privind în lume, slava şi măreţia Lui, şi de la această râvnire pătrunzându-ne cu simţământul evlaviei celei mai adânci, noi ar trebui să privim şi să orânduim viaţa noastră de pe pământ şi toate faptele noastre cele pământeşti în lumina acestui simţământ evlavios, supunând cele vremelnice celor veşnice şi cele pământeşti, celor cereşti.
În realitate însă se petrece cu totul altfel. Noi uităm cu desăvârşire, că deasupra noastră e Dumnezeu, şi suntem izgoniţi, cu totul, de lucrările noastre trecătoare, de cele sociale şi de stat, iar uneori, pur şi simplu, de fleacurile mărunte ale vieţii noastre, de minciuni, de patimile noastre, în aşa măsură, că cuvintele despre veşnicie, viaţă viitoare, nu găsesc nici un răsunet în sufletul nostru, parcă n-ar avea nici o legătură cu viaţa noastră şi cu lucrările noastre de pe pământ.
Cu totul altfel, într-un chip ce tinde spre desăvârşire, e privită viaţa în mănăstiri. Desigur, şi acolo petrec nu numai sfinţi ci şi oameni păcătoşi şi slabi; la fel ca noi, şi acolo oamenii sunt bântuiţi de patimi şi de grijile lumeşti, însă acolo toate merg altfel. Acolo mereu se simte că petrec în faţa lui Dumnezeu, în aşteptarea trecerii de neînlăturat de la cele vremelnice la cele veşnice, şi a judecăţii celei drepte a lui Dumnezeu, care vine şi e de neînlăturat, şi a răsplăţii pentru fiecare lucru, fiecare cuvânt, fiecare gând, şi acest simţământ de care e pătrunsă viaţa de mănăstire, îi adaugă vieţii acesteia o trăsătură înaltă şi luminoasă a umblării necontenite înaintea lui Dumnezeu, simţământ pe care lumea aproape că l-a pierdut. Această deosebire a vieţii din mănăstire, se simte de mireni, se simte ca ceva ce le lipseşte lor, şi fără de care ei se sufocă duhovniceşte. Iată de ce o ia lumea spre mănăstiri, ca măcar un pic să petreacă în acest aer curat şi înviorător al umblării vii înaintea lui Dumnezeu, şi pe urmă să se întoarcă în obişnuita deşertăciune a vieţii înnoită duhovniceşte, înviorată, întărită şi parcă întinerită. Şi ceea ce este mai de preţ şi mai însemnat e că această însemnătate înviorătoare şi mântuitoare a mănăstirilor o simt nu numai cei vârstnici, ci şi tineretul, care de asemenea tinde încoace, şi venind aici chiar pentru un timp scurt, pleacă de aici înnoit şi duhovniceşte întărit şi luminat. Un mare bogdaproste, pentru aceasta, sfintelor mănăstiri! De aceea, părinte, nu vă miraţi că eu, preot al lui Dumnezeu, am venit la Dv. în mănăstire, să caut odihna pentru sufletul meu obosit şi înviorarea simţămintelor slăbite de frica lui Dumnezeu, de credinţă, de rugăciune şi de pocăinţa care, stingându-se, sufletul tânjeşte, se sufocă şi moare.
Însă eu am şi altă pricină, care m-a făcut să vin aici. Desigur, că vă e cunoscută cartea publicată nu de mult de Mănăstirea Valaam: „Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus“. Această carte a atras luarea aminte a presei şi a cititorilor. Toţi vorbesc de ea cu cuvinte de laudă şi din toată inima mulţumesc pe cei ce s-au ostenit cu alcătuirea şi publicarea ei.
O astfel de simpatie largă şi atenţie faţă de această carte e produsă, după cât mi se pare, anume de acea împrejurare, despre care numai ce am vorbit. Ea a răsunat printre mireni ca un glas dulce de clopot, ca un glas venit din altă lume, depărtat şi totodată aproape şi înrudit cu noi. Ea a fost un fel de pătrundere în viaţa noastră lumească şi deşartă, a înţelesului mănăstiresc, sau mai bine zis, al celui cu adevărat ortodox al vieţii, ca o stare de rugăciune şi de pocăinţă înaintea feţei lui Dumnezeu. În forma simplă şi nemeşteşugită a extraselor din cărţile de înduhovnicire citite, e înfăţişată mirenilor o problemă de o însemnătate şi importanţă covârşitoare – problema rugăciunii ca temelie şi miez de viaţă creştină. Rugăciunea, e privită ca centru de viaţă creştină. Unde nu e rugăciune, acolo nu e nici viaţă creştină. Un adevăr, după cât se vede, limpede şi neîndoios, însă uitat de foarte mulţi şi aruncat afară din viaţa cea de toate zilele. Pe când pentru unii problema aceasta a rugăciunii rămâne o problemă dureroasă şi chinuitoare. E o sete de rugăciune, însă oamenii nu sunt obişnuiţi şi nici nu ştiu să se roage. Rugăciunile citite după Ceaslov sau Carte de rugăciuni nu găsesc nici un răsunet în inima cea pustiită şi rostite numai cu gura, nu se lipesc de inimă, care rămâne rece şi nepăsătoare. Cartea apărută, lămurind miezul şi însemnătatea rugăciunii, ne ajută să ieşim din această stare nesănătoasă şi chinuitoare. În aceasta e cuprinsă întreaga ei valoare şi însemnătate. Ca şi alţii, şi eu am citit cartea, cu mare interes, folos şi mângâiere. Însă atrăgându-te către rugăciune, această carte naşte în suflet o mulţime de întrebări, în ce priveşte rugăciunea lui Iisus, miezul ei, însemnătatea, necesitatea şi lucrarea ei în practică. Deşi sunt preot, însă trebuie să recunosc că eu nu fac parte din lucrătorii rugăciunii lui Iisus. Eu, în privinţa aceasta, se poate spune, că nu ştiu absolut nimic. Şi iată că am venit aici, ca recunoscând neştiinţa mea, să caut să lămuresc problema rugăciunii lui Iisus, în toată plinătatea posibilă, ce-i cu putinţă. Eu vă voi mulţumi foarte mult dacă mă veţi ajuta în această lucrare.
Monahul: Ceea ce aţi spus despre feluritele atitudini, în ce priveşte viaţa, care sunt în lume şi în mănăstire, eu le-am ascultat cu toată luarea aminte şi dacă lucrurile într-adevăr stau astfel, apoi nu poţi să nu rămâi pe gânduri. Problema aceasta e foarte mare şi serioasă şi remarcă boala de căpetenie a timpurilor noastre. În ceea ce priveşte problema rugăciunii şi rugăciunea lui Iisus în special, apoi trebuie de spus că această problemă, ca şi problema vieţii creştine în genere, nu este de ajuns s-o lămureşti numai prin convorbiri teoretice. În temeiurile sale cele mai adânci şi în miezul său, creştinismul se cunoaşte, mai cu seamă, prin încercarea treptat agonisită a vieţii creştine şi sporirea duhovnicească a minţii şi inimii.
Ca să cunoşti viaţa creştină, iar nu numai formele şi manifestările ei de dinafară şi ca să nu te mărgineşti numai la o cunoaştere teoretică, formală a adevărurilor creştine, trebuie să cunoşti creştinismul pe cale de trăire, de încercare, de nevoinţă duhovnicească plină de osteneli, urcându-te încet de pe o treaptă de vieţuire creştină pe alta, mai înaltă. Să luăm aceeaşi problemă, pusă de Dv., a rugăciunii. Se pot avea despre rugăciune cele mai complete şi cele mai adânci cunoştinţe teoretice, se poate da cea mai exactă definiţie a rugăciunii, se poate arăta ce fel de învăţătură, despre rugăciune, are cutare, sau cutare slujitor bisericesc, şi ce fel de poveţe se dau pentru a spori în rugăciune, şi cu toate aceste vaste cunoştinţe teoretice despre rugăciune, singur să nu te poţi ruga. Astfel, cunoaşterea teoretică, numai cu mintea, a unui adevăr religios, se poate să nu coincidă deloc cu cunoaşterea lui prin încercare, prin trăire. Acelaşi lucru se poate spune şi despre toate celelalte adevăruri ale creştinismului şi chiar adevărul fundamental al existenţei lui Dumnezeu nu face excepţie. Cele spuse se potrivesc şi rugăciunii lui Iisus. Ea se cunoaşte nu numai prin învăţarea pe dinafară, ci printr-o lucrare de încercare. Pentru oamenii cu o inimă simplă şi credincioasă folosirea ei nu ne înfăţişează greutăţi, şi de aceea Tipicul bisericesc, celor fără de carte, le recomandă să înlocuiască, prin această rugăciune, toate rânduielile statornicite pentru rugăciune. Iar pentru cei ce n-au o credinţă simplă şi nemijlocită şi care petrec o viaţă mai raţională şi abstractă, într-adevăr, nu e uşor să pătrundă în această trăire a lucrării de rugăciune în inimă. Însă acest lucru nu trebuie să ne tulbure. Căci, totuşi, de la această lucrare nu e oprit nimeni. La întrebarea dacă rugăciunea minţii ne dă tuturor, stareţul de la Optina, Leonida, în schimă Leon, a răspuns: „Pe cine-l va cerceta Domnul cu o încercare grea, necaz, pierderea celui iubit dintre ai săi, acela, fără să vrea, se va ruga cu toată inima, şi cu tot cugetul său, cu toată mintea sa. Prin urmare, izvorul rugăciunii îl are fiecare, însă el se deschide prin adâncirea în sine, după învăţarea Sf. Părinţi, sau de îndată printr-o sfredelire a lui Dumnezeu“. (Biografia stareţului ieroschimonahul Leonida de la Optina, Ed. 1890, pag. 178). Rugăciunea lui Iisus, lucrată în practică cum se cuvine, după îndrumările Sf. Părinţi, şi povăţuitorilor încercaţi în lucrarea rugăciunii, este anume acea „treptată adâncire a omului în sine“ despre care vorbeşte stareţul Leonida. Ea ajută ca să se deschidă inima, acest izvor de rugăciune vie, pururea mişcătoare, care, fiind o unire cu Domnul Iisus Hristos, se aşează la paza inimii omului, împotrivindu-se oricărei mişcări necurate din partea lui, şi împărtăşindu-i o pace adâncă şi o tărie duhovnicească, şi orânduind, prin aceasta, întreaga viaţă lăuntrică şi cea dinafară a omului. În aceasta se cuprinde întreaga însemnătate a rugăciunii lui Iisus, pentru viaţa duhovnicească a unui creştin.
Nu pot să spun că sunt un lucrător încercat şi povăţuitor al rugăciunii lui Iisus. Însă eu, cu plăcere, vă voi împărtăşi Dv. tot ce ştiu despre ea din scrierile Sf. Părinţi şi povăţuitorii încercaţi ai acestei rugăciuni. Şi de aceea vă rog să-mi puneţi întrebări şi astfel vom începe convorbirea noastră despre rugăciunea lui Iisus.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul