Lavra Peşterilor de la Kiev

Capitolul precedent
Urmatorul capitol

de la (Lavra ) se găseşte în latura de sud a Kievului, pe două coline de pe ţărmul drept al râului Nipru. În secolul unsprezece întreaga regiune era acoperită de o pădure foarte deasă.
Primul ascet venit aici a fost preotul , care a săpat o peşteră în stâncă şi s-a dedicat vieţii ascetice de post şi .
În 1051 a fost ales Mitropolit de şi astfel peştera va rămâne părăsită pentru o vreme. Mai târziu însă, va veni şi se va aşeza aici cuviosul Athonitul, părintele şi întemeietorul monahismului rus.
În paginile acestui Pateric vom afla condiţiile şi împrejurările în care s-a întemeiat , pe locul unde s-a dedicat vieţii ascetice cuviosul . Vom vedea de asemenea şi modul prin care ea a devenit apoi mănăstire de obşte, prin grija marelui organizator al monahismului rus, cuviosul . El a organizat mănăstirea, având ca model tipicul Mănăstirii de la .
În primele două secole de existenţă (sec. XI-XII) mănăstirea se distinge ca un mare centru monastic şi duhovnicesc. Aici se lucra intens la copierea manuscriselor, se scriau cronici şi sinaxare. Astfel, cam pe la anul 1113 cuviosul monah Nestor (1050-1114) a scris Cronica sa, prima de acest gen în literatura rusă. Grăitor este şi faptul că în această perioadă a primelor două secole, de la această mănăstire provin nu mai puţin de douăzeci de episcopi ai Bisericii Ruse.
Până la jumătatea secolului al XIII-lea, va cunoaşte o perioadă de mare înflorire. Excepţie va face doar perioada de după 1096, când din cauza invaziei polonilor vor avea loc mari distrugeri materiale şi umane. Au murit în decursul acelor lupte mulţi monahi, au fost distruse chilii şi furate obiecte de cult preţioase. Biserica centrală a mănăstirii, ridicată în cinstea Maicii Domnului, a fost incendiată. Ea fusese sfinţită cu doar şapte ani înainte. Au fost necesari aproape cincizeci de ani pentru refacerea distrugerilor provocate atunci.
Cu mult mai devastatoare se vor dovedi însă invaziile ulterioare ale mongolilor, care în 1240 şi apoi în 1300 au distrus biserica centrală şi cele mai multe dintre chilii. Monahii care au scăpat cu viaţă au fost nevoiţi să se refugieze în munţii împăduriţi din împrejurimi, unde fiecare şi-a săpat în stâncă câte o peşteră – chilie. Se adunau însă adesea în vreme de pace la ruinele vechii mănăstiri, pentru a săvârşi împreună sfintele slujbe.
De două ori se va restaura apoi şi tot de două ori va fi din nou distrusă de către invaziile tătarilor din 1399 şi respectiv 1484. Până la sfârşitul secolului al XVI-lea ea se va găsi sub jurisdicţia Mitropoliei de . Apoi va deveni stavropighie a Patriarhiei de .
Tot în această perioadă va avea de înfruntat un nou duşman. Nu este vorba însă de o nouă invazie barbară, de acel duşman care poate să ucidă trupul dar nu şi sufletul; avem de-a face aici cu pericolul uniaţiei, pericol ce lovea cu putere în sufletele credincioşilor.
Astfel, la sinodul de la Brest-Litovsk (1596), regele Poloniei Sigismund al III-lea (1566–1632) şi Papa Clement al VIII-lea au hotărât ca stareţul Lavrei să treacă din nou sub ascultarea Mitropolitului de , care semnase actul de unire. Pentru materializarea acestei hotărâri trebuia însă să fie îndepărtat stareţul ortodox al mănăstirii, arhimandritul Nichifor Tura. În acest scop Mitropolitul unit al Kievului Mihail Rosonga a cerut ajutorul regelui polonez. Acesta din urmă a încercat arestarea arhimandritului Nichifor, dar nu a reuşit datorită reacţiei, hotărâte a monahilor de a-l apăra, ajungându-se chiar la lupte crâncene.
Doi ani mai târziu, în 1598, regele împreună cu mitropolitul unit au făcut o nouă încercare de arestare a stareţului. Ei l-au trimis la mănăstire pe vicleanul Cosiţi. Porţile mănăstirii erau însă zăvorâte şi păzite de sute de cazaci ortodocşi. A urmat iarăşi un adevărat război religios din care ortodocşii au ieşit din nou învingători.
Până la mijlocul secolului al XVII-lea va rămâne un puternic centru de rezistenţă împotriva uniaţiei şi a propagandei latine.
În 1688, la un secol de la înfiinţarea Patriarhiei de (1589), mănăstirea va trece sub jurisdicţia acesteia, ieşind definitiv de sub ascultarea faţă de Patriarhia Ecumenică.
La începutul secolului al XVII-lea arhimandriţii Elisei şi vor pune bazele tipografiei mănăstirii. Până la sfârşitul aceluiaşi secol se vor tipări aici 117 cărţi importante, cu conţinut liturgic şi dogmatic, combătându-se în acelaşi timp propaganda unionistă. Opera lor va fi continuată de către arhimandritul (de origine moldoveană) Movilă (între anii 1627–1633), care a înfiinţat şi o şcoală teologică de învăţământ superior. Această şcoală, prima de acest gen din , se va transforma câţiva ani mai târziu în celebra Academie Teologică de la .
În acelaşi secol însă, din cauza conflictelor ruso-turce, mănăstirea a fost adeseori supusă la atacuri devastatoare din partea turcilor. În scopul apărării ei, ţarul o va întări la început cu baricade de pământ iar apoi cu ziduri de apărare din piatră, pe toate laturile, şi turnuri de supraveghere.
În 1718 un incendiu puternic a distrus tipografia, biblioteca, biserica centrală şi cea mai mare parte a complexului monastic. Dintre ruine şi cenuşă monahii au recuperat celebra icoană făcătoare de a Maicii Domnului, care în chip minunat nu a suferit nimic din cauza incendiului. În acea zi arhimandritul Ioanichie s-a dus să-i spună ţarului cel Mare trista veste a incendiului.
– A fost salvată ? a întrebat ţarul.
– Da a fost salvată!
– Dacă icoana a fost salvată, atunci şi mănăstirea se va salva! a spus monarhul cu bucurie.
Şi din aceeaşi zi a dat ordin să se înceapă lucrările de reconstrucţie cu sprijinul curţii imperiale. Ţarul cel Mare a lăsat chiar prin testament urmaşilor săi porunca de a se îngriji de soarta mănăstirii şi de a o proteja.

 

În următoarele două secole, până la căderea regimului ţarist, slăvita Mănăstire a Lavrei Peşterilor din (Lavra ) – stavropighie sinodală din 1721 – va străluci pe tot cuprinsul imperiului rusesc, dăruind roade bogate de sfinţenie şi evlavie. Va fi asemenea unui castru al Ortodoxiei ce va triumfa în luptele împotriva ereticilor. Va fi de asemenea un puternic centru de artă şi cultură bisericească, întărind teologia academică prin numeroase editări de carte.
Acest strălucitor far duhovnicesc va fi stins în mod brutal de către regimul comunist, ce a urmat revoluţiei din Octombrie 1917.
În 1941 mănăstirea a fost jefuită de către trupele germane, care au furat de aici diferite piese de arhitectură aparţinând secolelor XI-XVIII.
În ultimii ani însă, în acest loc sfânt, unde vreme de mai multe decenii nu s-au mai putut auzi «nici zvon de sărbătoare, nici slujbe», prin Pronia Divină, după prăbuşirea blocului şi a ideologiei comuniste, a început din nou să strălucească dumnezeiasca lumină a vieţii şi culturii monahale.

Cuvinte cheie, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Trimite prin e-mail Trimite prin e-mail
Printeaza Printeaza

Adauga acest text in lista de recomandari:

Capitolul precedent
Urmatorul capitol

Lectura recomandata
(Ne)lamuriri din Vechiul Testament Erotikon bizantin - ortodoxie, literatura, societate Teologia bizantina - tendinte istorice si teme doctrinare

Lectura recomandata


Teologia bizantina - tendinte istorice si teme doctrinare