Religio

Cartea:

Cărți

PARTEA A III-A

K.I.: Maica Gavrilia este pentru toţi un exemplu. Ea a păşit pe urmele Domnului: Deci, vă rog, să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos153(I Cor. 4, 16 [n.t.].), a spus Sfântul Apostol Pavel, sau: Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine154(Gal. 2, 20 [n.t.].). Pe acest Hristos L-a mărturisit şi maica Gavrilia cu mâinile ei, cu gura, dar şi prin harul pe care l-a dobândit. Ne aflăm în Atena, în casa aceea minunată în care maica Gavrilia a primit mii de oameni cu tot felul de probleme.
m.G.: Aşa este. Problemele parcă nu se mai sfârşeau.
K.I.: Aşa cum ne-aţi povestit, maica Gavrilia avea stilul ei personal de a aborda oamenii. Reuşea să se pună în locul interlocutorului şi să-l îndrepte spre soluţii potrivite lui, nu propriei sale personalităţi.
m.G.: După ce vorbea cu omul o dată sau de două ori, îl îndemna să se îndrepte spre un duhovnic.
Maica Gavrilia lucra de una singură, dar întotdeauna potrivit învăţăturilor Bisericii Ortodoxe. Veneau la ea şi oameni mari şi copii.
Cu cel mic se făcea şi ea mică, cu cel bătrân se făcea bătrână şi cu adolescenţii se făcea adolescentă. Se putea pune în locul orişicui.
K.I.: În acest caz, se potriveşte foarte bine cuvântul antic sympateia155(În limba greacă: συμπάθεια [n.t].), ce s-a păstrat în limba noastră, însemnând pătimire alături de cineva. Astăzi, are un alt înţeles156(Şi anume, simpatie [n.t.].). Cu toate acestea, este încă un cuvânt cu multă putere.
m.G.: Mai avea un dar deosebit, şi anume acela de a-ţi da aripi când credeai că nimic nu se mai putea îndrepta în viaţa ta şi de a te face să-ţi descoperi propriile aripi. Nu era un spirit limitat şi nici nu-ţi cerea supunere oarbă. Te făcea, însă, să asculţi de bunăvoie, pentru că îţi inspira o încredere nelimitată în persoana ei. Dacă mi-ar fi spus ea să mă duc să mă arunc în prăpastie, nu aş fi ezitat, deşi nu îmi stă în fire. Aveam, cu adevărat, o încredere oarbă în ea. Zicea: „Cred că ar fi bine să faci cutare lucru“. În nici un caz: „Fă cutare lucru“. Vorbea întotdeauna cu mult respect şi o ascultai fără să comentezi.
K.I.: Nu te constrângea.
m.G.: Exact. Era o perioadă în care se dădea copiilor untură de peşte. Unul dintre ei nu voia. Mama lui îi spunea: „Vrei cu răul sau cu binişorul?“ Dar maica Gavrilia zicea: „Cu binişorul, cu binişorul, pentru că aşa lucrează Domnul cu noi. Ne lasă să ne abatem, dar ne aşteaptă mai încolo, ca să ne arate că am greşit, ca astfel să ne cuminţim“.
Relele care ni se întâmplă ca urmare a faptului că nu ascultăm sunt cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Pe mine, ca şi pe mulţi alţii, cred, mă preocupă problema legată de faptul că Dumnezeu îngăduie să ni se întâmple anumite rele, deşi El este bun. Aceasta este nedumerirea clasică a omului care doreşte să înţeleagă totul prin propria-i judecată.
K.I.: Un asemenea om nu înţelege, din păcate, strategia pedagogică a lui Dumnezeu.
m.G.: Odată, maica Gavrilia a fost întrebată: „Cum se face că vorbiţi atât de des despre faptele pe care Dumnezeu le îngăduie în viaţa noastră?“ Iar ea a răspuns: „Îmi dau seama că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Tocmai pentru că El este atotputernic. De aceea nu sunt neliniştită când văd nenorocirile care se petrec în jurul nostru. Dacă mă supun voii lui Dumnezeu, nimic rău nu mi se poate întâmpla“. „Aşa e“, i-a răspuns interlocutoarea ei. „Consideraţi, aşadar, că stresul este, practic, o formă de egoism şi o lipsă de credinţă“. „Da. Este lipsa deplinei încrederi în Dumnezeu. Şi supărarea intră în aceeaşi categorie. Atunci când mă supăr, este ca şi cum I-aş spune lui Dumnezeu că nu a făcut bine ce a făcut, că trebuia să facă aşa cum voiam eu. Dar cine sunt eu ca să spun un asemenea lucru? Mai auzi pe oameni zicând: «De ce mi-a făcut cutare aşa sau de ce mi-a zis că pe dincolo?» Se poate, însă, întâmpla ceva fără ca Domnul să ştie şi să îngăduie? Nu. Dacă-i aşa, atunci suntem liniştiţi.
Când nu avem sufletul liniştit, Dumnezeu nu ni-L poate trimite pe Duhul Sfânt ca să ne ajute. Duhul Sfânt vine numai la sufletul senin. De altfel, Mântuitorul a spus că ne va trimite Duhul cel Sfânt, Care ne va îndruma şi ne va învăţa cele ce vor să fie. Uneori nu trebuie să facem anumite lucruri tocmai pentru că nu sunt spre slava lui Dumnezeu. Dacă sunt spre slava lui Dumnezeu, fă-le, dacă nu, să nu le faci“.
K.I.: Foarte frumos. Faptul că avea deplină încredere în Dumnezeu arată că se lepădase cu totul pe sine şi se lăsase în mâinile lui Dumnezeu. Lucrul acesta nu este la îndemâna oricui.
m.G.: Maica Gavrilia lăsase volanul maşinii sale în mâna lui Dumnezeu. Cu toţii putem face lucrul acesta, dar numai după măsura la care am ajuns. Trebuie să avem deplină încredere că Dumnezeu ne va îndruma spre direcţia cea mai bună. Ea reuşise să ajungă la un asemenea nivel şi de aceea era în stare să împlinească lucruri care pentru noi sunt impresionante.
Cred că cei care se lasă în voia lui Dumnezeu pot muta munţii din loc.
K.I.: Aceasta înseamnă că trebuie să ajungi la limitele posibilităţilor tale.
m.G.: Aşa este.
K.I.: Să vă povestesc o întâmplare personală, legată de limitele până unde poate ajunge omul. Mă aflam într-un avion care era aproape să se prăbuşească. Numai Dumnezeu ştie cum de ne-am salvat. Eram foarte tânăr. Aveam 24 de ani. I-am spus lui Dumnezeu: „Dacă viaţa mea are vreun rost, las-o să continue. Dacă nu, ia-mi-o“. În cele din urmă, am reuşit să ne salvăm. Ceea ce vreau să spun este că, numai atunci când omul îşi simte sfârşitul vieţii pământeşti aproape, poate să se încredinţeze cu totul în mâinile lui Dumnezeu (Sfârşit nu există. Pentru mine, nu există moarte, nici prăpastie între cele de aici şi cele de dincolo. Separarea dintre aceste două lumi este o invenţie omenească, expresie a neputinţei şi a fricii). Omul care are sufletul deschis spre cealaltă lume spune: „Dacă este nevoie să rămân în trup, voi rămâne. Altfel, mă voi duce în lumea cerească, unde o să fiu cu trupul subtil al sufletului“.
m.G.: Pot să vă întrerup?
K.I.: Desigur.
m.G.: Aţi vorbit despre cealaltă lume şi mi-aţi amintit de una din spusele maicii Gavrilia. Odată a fost întrebată dacă se teme de moarte. Ea a răspuns: „Nu. Nu mi-e frică. Dar nici nu există moarte“. Şi a dat exemplul unui tablou: „Am văzut odată un tablou care înfăţişa într-o parte o grădină, la mijloc un gard, iar în cealaltă parte, o altă grădină. Un trandafir dintr-o grădină îşi întinsese spre cealaltă grădină un lăstar, pe care era o floare foarte frumoasă. Aşa suntem şi noi: plecăm dintr-o grădină în cealaltă, ca să înflorim“.
K.I.: Frumos. Foarte frumos.
m.G.: Extraordinar.
K.I.: Trecerea în lumea cealaltă este trecerea de la moarte la viaţă. Moartea este numai în viaţa de aici.
Soră Gavrilia, haideţi să prezentăm şi alte aspecte. Povestiţi-ne despre Eghina şi apoi despre Leros.
m.G.: Desigur. În insula Leros s-a sfârşit viaţa ei de pe acest pământ. În Eghina, puţin mai sus de biserica Sfântului Nectarie, ni s-a dat un loc unde a început să vină lume multă, mai ales din Atena. Maica Gavrilia avea vizite de dimineaţă până seara.
La un moment dat, măicuţa nu se simţea bine. În cele din urmă, s-a descoperit misterul stării sale proaste. Avea nişte probleme cu glandele. Ne-am dus în oraş, unde i s-a făcut biopsie. S-a descoperit că avea cancer la glandele limfatice. Maica avea 89-90 de ani. Până atunci, nu luase nici măcar o aspirină, în toată viaţa ei. Trăise la intensitate maximă.
Nu a vrut să i se facă chimioterapie sau radioterapie. Până la terminarea analizelor, a rămas în spital. Oamenii au început să vină pe la ea ca să-şi ia rămas bun. Aici mă voi referi din nou la umorul ei. A trimis la un moment dat o scrisoare unui prieten de-al ei din Israel, în care zicea: „Nu cred să mai existe alt om care să vadă cu ochii propria înmormântare“. Veneau mulţi oameni în salonul ei de spital şi-şi luau rămas bun. Maica Gavrilia avea în suflet o pace sufletească nezdruncinată. Chipul îi strălucea cu o lumină parcă ireală. Purta la gât crucea de lemn şi se ruga toată ziua. A fost la ea şi părintele nostru, Dionisie. Eu nu eram atunci de faţă. Părintele mi-a spus după aceea că îi strălucea chipul şi că dădea mereu slavă lui Dumnezeu pentru cancerul pe care îl primise. Este un lucru deosebit ca omul să-L slăvească pe Dumnezeu în timpul suferinţei.
K.I.: Un alt părinte (părinţii seamănă între ei) de aici, din Cipru, un om laic, despre care am scris în cărţile mele, pe nume Panais Hagiionas, a murit de aceeaşi boală, la o vârstă foarte înaintată: 85-86 de ani. Şi el, înainte de moarte, era foarte liniştit şi spunea fără încetare: „Sunteţi fericiţi“, tocmai pentru că el era fericit.
m.G.: Aşa este. Credinţa l-a ajutat să treacă prin încercarea bolii. Părintele Paisie spunea: „Pentru că în ziua de astăzi nu mai avem sfinţi mucenici, în schimbul lor, bolnavii de cancer sunt cei care umplu Raiul“.
Această încercare nu a însemnat sfârşitul ei. Desigur, noi nu puteam bănui aşa ceva. Credeam că va muri. A ieşit din spital în Săptămâna Mare. În Sâmbăta Mare ne-am dus la Înviere, iar maica Gavrilia a trebuit să fie ajutată ca să stea în picioare. Slăbise foarte mult. Ne-am întors apoi la casa unde eram găzduite. Acolo, măicuţa mi-a spus: „Ia dă mâna“. Şi-a scos baticul, mi-a luat degetele şi le-a atins de gâtul ei. Nu se mai simţea nimic. Crescăturile de carne, care erau ca nişte nuci, dispăruseră în timpul sfintei Liturghii. Aţi înţeles?
K.I.: Cum să nu?..
m.G.: Iată bucuria învierii lui Lazăr. Un om era gata de moarte şi, dintr-odată, viaţa s-a apropiat din nou de el. M-am dus după aceea cu ea la spital pentru a fi examinată. Cei doi directori ai spitalului nu-şi puteau crede ochilor. S-au cutremurat.
Eram în căutare de un acoperiş deasupra capului. Nu mai putem sta în casa de dinainte, aşa că ne-am făcut bagajele şi am început să ne gândim unde să mergem. Dar ne-a arătat drumul Dumnezeu. Următorul şi ultimul loc unde a stat maica Gavrilia a fost insula Leros. Era acolo o casă goală. Ne-am dus, pentru că nu aveam altundeva unde să mergem.
K.I.: Aşadar, călătoriile au durat până la sfârşitul vieţii ei.
m.G.: Până la sfârşit.
K.I.: Sfântul rătăcitor…
m.G.: Într-adevăr. Un asemenea om nu are nicicând şi niciunde sentimentul statorniciei, ceea ce noi căutăm mereu înainte de a face un pas hotărâtor în viaţă.
K.I.: Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul157(Matei 8, 20 [n.t.].).
m.G.: Aşadar, cum v-am spus, ne-am dus în Leros, unde maica Gavrilia a mai trăit doi ani. Acolo a primit oameni în continuare, dar, desigur, nu atât de mulţi. Ţinea, însă, legătura cu lumea prin telefon. Prin telefon şi prin corespondenţă, îi mângâia pe oameni şi le oferea ajutorul său.
L-a cunoscut, desigur, şi pe Mitropolitul nostru. Când Mitropolitul venea în insulă, vorbeau împreună despre moartea ei. Şi eu vorbeam cu ea despre acest subiect. O întrebam: „O să vă duceţi şi o să mă lăsaţi?“ Bineînţeles că nu luam moartea maicii Gavrilia ca pe o nenorocire.
K.I.: Discutaţi precum mama cu fiica ei.
m.G.: Exact. „De ce plecaţi?“, o întrebam eu. „Nu poţi, fiica mea, să ştii ce va fi după aceea…“ „De mine ce-o să se aleagă?“ „Vei vedea, vei vedea. Nu ai idee ce se va întâmpla“.
K.I.: Şi, cu adevărat, s-a întâmplat… cu cartea…
m.G.: Aşa este. Pe atunci, nu mă gândeam la aşa ceva.
A venit Mitropolitul şi a întrebat-o: „Ei, măicuţă, unde vreţi să vă îngropăm?“ Discutau despre moarte deschis. „Să mă puneţi alături de bolnavii psihic“. Aşa cum ştiţi, în insula Leros este un spital de oameni cu probleme psihice, unde se află cimitirul sărăcăcios al bolnavilor. Sunt şi localnici îngropaţi acolo. „Nu mă interesează unde mă duceţi. Vă cer un singur lucru, ca pe o favoare: să mi se cânte «Hristos a înviat»“. „Asta-i tot?“. „Vreau să mi se cânte «Hristos a înviat»“.
Voi deschide aici o paranteză. Ne-am dus la un moment dat la Sfântul Antonie – care este un cimitir din Atena, unde sunt îngropaţi părinţii ei – şi am chemat un preot, care a făcut slujbă. După aceea, maica Gavrilia mi-a spus: „Hai acum să cântăm «Hristos a înviat», ca Sfântul Serafim de Sarov, în fiecare zi înainte de masă“.
Dorinţa i-a fost împlinită. Înmormântarea ei a avut loc în ziua de Cincizecime. Parcă ar fi fost nuntă, nu înmormântare. Slujba a fost săvârşită de nouă preoţi, după numărul cetelor de îngeri pe care atât de mult i-a iubit. După ce s-a terminat înmormântarea, Mitropolitul a rostit, după cum era firesc, o cuvântare. Seara, când am ajuns acasă, ne aştepta un mare dar (eu nu am primit niciodată un dar mai mare ca acela). Era de faţă şi nepotul maicii Gavrilia, care venise pentru înmormântare. Cu toţii, eram trei persoane. Dintr-odată, am auzit vocea maicii Gavrilia. Am alergat la celelalte surori să văd dacă şi ele aud. Şi, cu adevărat, auzeau. Era ca un ciripit de pasăre. Nepotul ei nu auzise. De bucurie, am început să ţopăim. Nepotul maicii Gavrilia nu ştia ce ne apucase. Simţeam o bucurie fără margini.
K.I.: Aţi avut, practic, o experienţă legată de viaţa de dincolo de moarte.
m.G.: Da. Nu există moarte, aşa cum am mai spus şi înainte. Iată ce minuni: mai întâi măicuţa este vindecată de cancer, iar doi ani mai târziu, după ce moare, primim dovada că trăieşte. A avut o moarte senină şi liniştită, rămânând pe deplin conştientă până în ultima clipă. A întins spre noi mâinile slăbite, ne-a îmbrăţişat şi apoi şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu.
K.I.: Ceea ce ne-aţi povestit este un dar pentru oamenii care caută răspunsuri în legătură cu viaţa de dincolo şi pentru cei care nu au nădejde. Este bine să vorbim despre fereastra deschisă spre veşnicie. Cine se nevoieşte deschide această fereastră şi poate vedea ce este dincolo.
Maica Gavrilia a lucrat pentru tămăduirea oamenilor. Avea harisma nepreţuită a vindecării. Ce alte harisme mai avea?
m.G.: Avea multe, dar le ascundea cu măiestrie. Avea harisma proorociei, a străvederii şi a vindecării. Să vă povestesc un episod legat de harisma proorociei, despre care pot să vă ofer mărturia mea personală. De fiecare dată când avea ceva de spus, alegea o modalitate indirectă de a te face să înţelegi ceea ce voia să-ţi transmită. Nu zicea: „Află că în trei zile o să ţi se întâmple cutare lucru“. Niciodată nu se exprima astfel. Spunea, în schimb: „Cred, bănuiesc, consider că se va întâmpla asta şi asta“. Odată, un om anume era gata să se certe cu un coleg de serviciu. În clipa aceea, a sunat telefonul: „Bună ziua. Ştii, te-am sunat ca să… Voiam de fapt să te întreb care părinte a spus…“. Chipurile… De fapt, maica Gavrilia îl ţinea de vorbă ca să treacă peste momentul critic.
K.I.: Înţeleg.
m.G.: „Voiam de fapt să te întreb care părinte a spus: «Încearcă să-L vezi în fratele tău pe Hristos şi te vei linişti»?… Da, ai dreptate, avva cutare a spus lucrul acesta. Îţi mulţumesc şi la revedere, pentru că am treabă“. Omul acela a rămas uimit, cu receptorul în mână.
K.L: A intervenit la timp.
m.G.: Da. Între noi, ziceam: „Aveţi grijă ce vorbiţi, pentru că măicuţa are cameră video cu care ne vede. Ştie tot ce se petrece“.
Şi mie mi-a spus ceva ce urma să mi se întâmple în viitor şi s-a dovedit că a avut dreptate.
K.I.: Avea şi harisma vindecării?
m.G.: Era un om cu mâini de aur. Când te atingea, aveai o senzaţie pe care n-o pot reda în cuvinte.
K.I.: Prin ea trecea curentul electric sfânt.
m.G.: Aşa este. I se înroşeau mâinile. Ne spunea că în India trebuia să le cufunde în apă rece, pentru că le creştea temperatura de la harul lui Dumnezeu.
De asemenea, avea harisma iubirii şi a transmiterii credinţei. Îţi insufla o credinţă profundă. Abia când a plecat din această lume, ne-am trezit cu toţii din ceea ce fusese ca un vis frumos.
K.I.: Poate că trebuie să păşim şi singuri pe drumul vieţii.
m.G.: Exact.
K.I.: Când ai alături de tine asemenea persoane, parcă uiţi să mergi pe propriile picioare.
m.G.: Este înfricoşător şi vom da socoteală pentru faptul că noi am văzut cu ochii noştri exemplul de trăire în Hristos. Ce vom răspunde Domnului? „N-am văzut, n-am auzit?“
K.I.: Părinţii sunt adevăraţi trăitori ai adevărurilor Evangheliei.
m.G.: Aşa este.
K.I.: Întrebarea este ce facem după ce ne despărţim de aceste persoane…
Maica Gavrilia continuă să vă fie alături prin reacţiile oamenilor la cartea pe care aţi scris-o despre ea. Măicuţa s-a dus în lumea de dincolo, dar prin această carte şi-a împlinit încă o misiune în lumea în care trăim noi.
m.G.: Da. În paginile acestei cărţi, ea vorbeşte inimii cititorului. Deja am strâns o mare cantitate de scrisori de la oameni. Le păstrez cu grijă. Cu toţii folosesc aceleaşi cuvinte. Spun că maica Gavrilia i-a impresionat profund, că erau îndepărtaţi de Biserică, dar că s-au întors prin sfânta Spovedanie la credinţa cea vie, că s-au smerit văzând nimicnicia lor în comparaţie cu un asemenea om. Cu toţii ne-am simţit praf şi pulbere dinaintea ei. Maica Gavrilia a fost un om care a depăşit limitele propriei fiinţe.
K.I.: A reuşit să îşi depăşească condiţia.
m.G.: Într-adevăr.
K.I.: Toate spusele Sfinţilor Părinţi sunt bazate pe adevărurile Evangheliei.
m.G.: Ei transmit aceleaşi adevăruri folosind propriile lor cuvinte.
K.I.: Da. Sfinţii interpretează totul prin harul dumnezeiesc ce sălăşluieşte în inima lor.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul