Religio

Cartea:

Cărți

PENTRU LEPĂDAREA DE LUME ŞI CEL CE SE LEAPĂDĂ DE LUME TREBUIE SĂ SE ÎNSTRĂINEZE. CARE ESTE ÎNSTRĂINAREA CEA ADEVĂRATĂ

1. Zis-a un bătrân: de ştie monahul vreun loc care are sporire şi pentru trebuinţele trupului nu se duce acolo, unul ca acesta nu crede că este Dumnezeu.

 

2. Un frate l-a întrebat pe un bătrân zicând: cum, părinte, neamul nostru nu poate să ştie nevoinţa părinţilor? Şi a răspuns bătrânul: pentru că nu-L iubeşte pe Dumnezeu, nici nu fuge de oameni, nici nu urăşte materia lumii. La omul ce fuge de oameni şi de materie, de la sine îi vine pocăinţă şi nevoinţa. Căci precum cel ce voieşte să stingă focul care s-a aprins în holda sa, de nu va apuca mai înainte să taie partea cea din faţa focului, nu poate să-l stingă, aşa şi omul, de nu se va duce la loc unde cu osteneală să-şi afle pâinea sa, nu poate să dobândească nevoinţa. Căci sufletul de nu va vedea, nu va pofti degrabă.

 

3. Un frate l-a întrebat pe un bătrân zicând: care este lucrul înstrăinării? Şi i-a răspuns bătrânul: ştiu un frate înstrăinat, care s-a aflat la biserică şi întâmplător s-a făcut agapă şi a şezut să mănânce cu fraţii la masă. Iar unul a zis: cine l-a oprit pe acesta? Şi i-au spus fratelui: scoală-te, şi du-te afară! Şi el sculându-se, a ieşit, iar alţii mâhnindu-se s-au dus şi l-au adus înăuntru. După aceea l-au întrebat: oare, ce este în inima ta, că ai fost scos afară şi iarăşi ai fost adus înăuntru? Iar el le-a răspuns: m-am gândit în inima mea, că sunt întocmai ca un câine care, când este alungat se duce şi când este chemat, vine.

 

4. Povestit-a unul din părinţi: erau doi fraţi aproape de el, unul străin şi altul cunoscut. Şi cel străin era puţin mai lenevos, iar cel cunoscut foarte osârduitor. Şi s-a întâmplat de a murit mai înainte cel străin. Bătrânul fiind văzător cu mintea, a văzut mulţime de îngeri, cum îi povăţuiau sufletul. Şi dacă au ajuns la cer şi era aproape să intre, s-a făcut cercetare pentru dânsul şi a venit glas de sus zicând: vădit este că era puţin trândav, dar pentru înstrăinarea lui, deschideţi-i! Apoi a adormit şi cel cunoscut, adică cel de loc şi în vremea morţii au venit toate rudeniile lui. Şi a văzut bătrânul, că nu este nici un înger nicăieri şi s-a minunat. Atunci, a căzut cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu zicând: Doamne, cum cel străin fiind trândav, a dobândit astfel de slavă, iar osârduitorul acesta nu s-a învrednicit de nimic de acest fel? Şi i-a venit glas către el, zicând: osârduitorul când era să moară, a deschis ochii săi şi şi-a văzut rudeniile plângând şi i s-a mângâiat sufletul. Dar cel străin, deşi era trândav, pe nimeni dintre ai săi n-a văzut şi suspinând a plâns iar Dumnezeu l-a mângâiat pe el.

 

5. Un frate înstrăinându-se, l-a întrebat pe un bătrân: vreau să mă duc la ale mele. Şi i-a zis lui bătrânul: aceasta s-o ştii, frate, că venind din lume aici, aveai pe Domnul care te povăţuia. Dar de te vei întoarce, nu-L vei mai avea.

 

6. Un frate cerea binecuvântare de la un bătrân, silindu-se să meargă în cetate. Iar bătrânul a zis către el: nu te sili să mergi în cetate, ci sileşte-te să fugi de cetate şi aşa te vei mântui.

 

7. Doi fraţi trupeşti s-au dus să locuiască într-o mănăstire, dintre care unul pustnic, iar celălat cu ascultarea şi orice îi zicea lui părintele, fără iscodire făcea. Astfel, îi zicea de multe ori: mănâncă de dimineaţă, şi mânca. Şi iarăşi: nu mânca până seara şi nu mânca şi altele asemenea. Orice îi poruncea, cu bucurie împlinea. Pentru ascultarea lui, era slăvit de toţi în mânăstire. Fratele lui însă, pustnicul, zavistuindu-l, a zis întru sine: să-l încerce pe el de are ascultare. Şi mergând la părintele, i-a zis: trimite-l pe fratele împreună cu mine, să mergem pentru o trebuinţă. Şi l-a slobozit pe el avva. Deci, după ce au venit ei la râu, în care era mulţime multă de crocodili, a zis fratelui pustnicul: pogoară-te în râu şi treci. Şi s-a pogorât şi venind crocodilii îi lingeau trupul şi nu l-au vătămat. Iar pustnicul văzând i-a zis: ieşi din râu, şi a ieşit nevătămat. Aşa, călătorind ei au găsit un trup, aruncat pe cale. Şi a zis pustnicul: de am fi avut vreo haină veche am fi pus peste dânsul. Răspuns-a fratele: mai vârtos să ne rugăm, poate va învia. Şi au stat la rugăciune şi rugându-se ei a înviat mortul. Şi se mândrea pustnicul zicând: pentru pustnicia mea a înviat mortul. Iar Dumnezeu a descoperit părintelui mânăstirii toate. Şi întorcându-se ei, a zis părintele către pustnic: fiindcă l-ai ispitit aşa pe fratele tău la râu, pentru ascultarea lui a înviat mortul.

 

8. Zis-a un bătrân: deşi s-au ostenit aici sfinţii, au luat de acum şi partea la odihnă. Aceasta o zicea pentru că erau slobozi de grija lumii.

 

9. Zis-a un bătrân: monahul cel care după ce s-a lepădat de lume, se dă pe sine iarăşi la răspândirea şi osteneala acestei ticăloase vieţi, la a da şi a lua, este asemenea cu un sărac ticălos şi lipsit de hrana cea de nevoie. Cu aceasta neaflând cum să se hrănească şi să se îmbrace, din multa lenevire se da la somn şi se vedea în vis bogat, dezbrăcat de hainele cele întinate şi îmbrăcat în haine strălucite şi de bucurie deşteptându-se, află sărăcia cea de faţă. Aşa şi monahul care nu se trezeşte, ci îşi cheltuie zilele în răspândire, batjocorit este de gânduri şi înşelat de dracii care îşi bat joc de el. Ei îi pun în minte că pentru Dumnezeu este răspândirea şi osteneala lui şi pentru aceasta va avea plată; unul ca acesta în ceasul depărtării sufletului de trup, se află pe sine gol, sărac şi lipsit de toată fapta bună. Abia atunci va înţelege de câte bunătăţi pricinuitoare este trezvia şi luarea-aminte de sine, şi de câte munci este aducătoare răspândirea vieţii acesteia.

 

10. Zis-a un bătrân: mai bine este a locui cu trei care se tem de Domnul decât cu mulţi care nu au frică de Dumnezeu. Căci în zilele cele mai de pe urmă la chinovii, dintr-o sută abia de se vor afla câţiva care se mântuiesc. Iar între cincizeci nu ştiu de se vor afla. Căci toţi se vor abate, iubind mesele, îmbuibarea pântecelui şi iubirea de argint. Aşadar, mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.

 

11. Un frate l-a întrebat pe un bătrân: de voi vedea pe vreunii din cei ce petrec cu mine că se întorc la lume, cum pot să mă smintesc? Şi i-a răspuns bătrânul: trebuie să iei aminte la câinii care vânează iepurii precum acolo unul din câini văzând iepurii, aleargă neoprindu-se până îl va ajunge, pe când ceilalţi nu pe iepure, ci numai pe câinele ce aleargă văzându-l aleargă şi ei până la un loc. Pe urmă, înţelegând se întorc înapoi. Însă cel ce a văzut iepurele aleargă după el şi nu încetează din alergare până ce îl va ajunge. El nu caută la cei ce s-au întors înapoi, nici nu se sperie de prăpăstii şi de mărăcini. Ci numai la acela căutând, după care aleargă. Aşa şi cel ce-L caută pe Stăpânul Iisus Hristos şi se sileşte să-L ajungă, la Cruce neîncetat luând aminte, toate le trece cu vederea şi păşeşte peste smintelile pe care le întâmpină, până va ajunge pe Cel răstignit şi-L va apuca viu şi aşteptându-l pe alergător.

 

12. Un frate l-a întrebat pe un bătrân: cum cei ce vieţuiesc în lume, trecând cu vederea postul şi defăimând rugăciunea, depărtându-se de privegheri şi de toată mâncarea săturându-se şi după poftele lor făcând de a da şi a lua, între dânşii mâncându-se şi în jurăminte cea mai mare parte a zilei cheltuind-o, nu cad, nici nu zic că au greşit, şi nici de la Împărtăşanie nu se depărtează? Iar noi monahii de-a pururi suntem în posturi şi în privegheri, la culcatul pe jos şi la mâncarea uscată pironiţi, de toată trupeasca odihnă lipsiţi, plângem, ne căim şi zicem că ne-am prăpădit şi suntem vinovaţi de gheenă. Atunci bătrânul suspinând, a zis: frate, nu cad mirenii. După ce au căzut cu cădere straşnică şi cumplită, nu se pot scula, nici n-au unde să cadă, căci în căderea cea dintâi petrecând ei pentru multă neştiinţă, nici nu ştiu că au căzut. Şi ce grijă are diavolul să se lupte cu cei ce totdeauna zac? Iar monahii arătaţi, împotrivindu-se vrăjmaşului, de-a pururi se luptă cu satana. Pentru aceea şi biruiesc uneori, iar alteori sunt biruiţi Şi nu încetează să cadă şi să se scoale, să necăjească şi să fie necăjiţi, să lovească şi să fie loviţi, până ce cu darul lui Dumnezeu îl vor birui şi slab şi neputincios pentru dânşii îl vor face. Abia atunci desăvârşit împăcându-se cu Dumnezeu şi dobândind alinarea şi bucuria Lui înăuntrul lor, totdeauna se odihnesc.

 

13. Zis-a un bătrân: un frate era ispitit de un gând nouă ani şi din evlavie se osândea zicând: mi-am pierdut sufletul. Şi aceasta o zicea fiindcă se socotea pe sine pricinuitor al ispitei. Mai pe urmă îngreuindu-se şi deznădăjduindu-se, precum nu se cuvenea de mântuirea sa, a zis: mă voi duce în lume, de vreme ce m-am prăpădit. Iar după ce a dat să se ducă, i-a venit un glas pe cale, zicând: cei nouă ani, în care ai fost ispitit, cununi ţi-au pricinuit ţie. Pentru aceea, întoarce-te la locul tău şi te vei uşura de gânduri. Şi întorcându-se fratele a aflat odihnă. De unde înţelegem că războaiele pricinuiesc cununile.

 

14. Zis-a un bătrân: la începutul lepădării monahului de lume nu se slobod dracii să-l ispitească pe om cu silnicie, ca nu spăimântându-se de lucru să se întoarcă la lume degrabă. Iar dacă va spori cu vremea şi cu lucrul monahul, atunci se slobod asupră-i războaiele poftelor trupeşti şi ale celorlalte dezmierdări, poate şi al mâniei, al urâciunii şi al celorlalte patimi. Atunci are nevoie omul să se smerească şi să plângă, osândindu-se şi prihănindu-se numai pe sine. Şi aşa, prin ispite se învaţă răbdarea iscusită şi dreapta socoteală, apoi aleargă la Dumnezeu cu lacrimi. Iar unii tulburându-se de lucrul acesta şi îngreuindu-se de scârbă nesuferită, au căzut în adâncul deznădăjduirii şi s-au întors iarăşi cu inima în lume, iar unii şi cu trupul. Noi însă fraţilor, niciodată să nu deznădăjduim sau să ne împuţinăm, ci vitejeşte şi cu îndelungă răbdare să suferim ispitele, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă nouă. Căci mulţumirea către Dumnezeu risipeşte toate meşteşugurile vrăjmaşului.

 

15. Zis-a un bătrân: dacă atunci când facem noi cele rele ne iartă Dumnezeu, îndelung răbdând, oare nu mult mai mult ne va ajuta nouă când vom voi să facem cele bune?

 

16. Au venit odată şapte fraţi din Alexandria, la avva Macarie, ispitindu-l şi i-au zis: spune-ne nouă, părinte, cum să ne mântuim? Iar bătrânul suspinând le-a zis: o, fraţilor, fiecare din noi ştie cum să se mântuiască, dar nu vrem să ne mântuim. Atunci ei au zis către dânsul: mult dorim să ne mântuim, dar nu ne lasă gândurile cele rele. Ce vom face? Iar bătrânul le-a răspuns: de sunteţi monahi (adică singuratici); ce căutaţi cu mirenii, sau pentru ce vă duceţi unde petrec mirenii? Cei ce s-au lepădat de lume şi s-au îmbrăcat în cinul cel sfânt dar petrec între mireni, se amăgesc. Căci, în zadar le este toată osteneala şi departe sunt de frica lui Dumnezeu. De la mirean nimic nu dobândim, decât odihnă trupească. Şi unde este odihnă trupească, acolo frica lui Dumnezeu nu poate locui şi mai ales în monah. Monahul pentru aceasta se cheamă monah, adică singuratic, pentru că noaptea şi ziua vorbeşte cu Dumnezeu şi cugetă numai cele ce sunt ale Lui, nimic având pe pământ. Iar monahul cel ce petrece cu mirenii şi zăboveşte cu dânşii vreodată mai mult decât o zi, sau cel mult două, şi asta pentru trebuinţa cea de nevoie şi pentru că nu poate să trăiască altfel, (adică să-şi vândă lucrul mâinilor sale şi să cumpere cele spre trebuinţa sa) trebuie să se întoarcă degrabă şi să se întoarcă înaintea lui Dumnezeu curat, pentru acele una sau două zile, pe care le-a făcut în lume pentru nevoia firii. Deci, cel ce nu face aşa, ci adeseori merge la mireni, nesilindu-l vreo nevoie, sau zăboveşte împreună cu ei, nu este cu adevărat monah, nici nu se va folosi cândva, ci necazuri va dobândi din petrecerea cu mirenii. La început, când se apropie de ei, îşi înfrânează limba, posteşte şi se smereşte până ce se va face cunoscut şi-i va ieşi vestea cum că cutare monah este robul lui Dumnezeu. Îndată satana pune în mintea mirenilor să-i aducă toată trebuinţa de vin şi de untdelemn, de aur şi de tot felul, zicând despre dânsul: Sfântul! Sfântul! Iar el auzind cuvântul acela, se trufeşte şi începe să şadă cu ei, mâncând şi bând, odihnindu-se şi la cântarea de psalmi sculându-se unde îşi înălţa glasul ca să zică mirenii că cutare monah cântă şi priveghează şi să-l laude. Primind laude, mai mult se trufeşte şi se înalţă. Astfel pleacă de la el cu totul smerenia. Deci, de îi va zice cineva vreun cuvânt aspru, el răspunde mai aspru. Şi aşa mânia ajutorându-se de slava deşartă, creşte în el. Încă şi pofta mai tare se aprinde în el văzând adeseori femei şi copii sau auzind cuvinte lumeşti. Pentru aceea şi preacurveşte în toate zilele şi nu simte, căci se zice: tot cel ce caută la femeie spre a o pofti a preacurvit cu ea în inima sa. Se mai ispiteşte să adune cele de trebuinţă peste an, pentru sine şi pentru cei ce vin la el, după care le îndoieşte spre mai multă părută odihnă a celor ce vin la el. Şi din această pricină adună aur şi argint. Deci nu încetează a adăuga la răutăţile sale, până ce dracii îl vor amăgi desăvârşit, depărtându-l de la Dumnezeu şi aruncându-l în prăpastia iubirii de argint. Căci iubirea de argint este rădăcină a tuturor răutăţilor, precum a zis apostolul. Şi pe cât este departe cerul de pământ, atât de departe este de slava lui Dumnezeu monahul cel iubitor de argint. Şi nu este răutate mai presus decât răutatea monahului iubitor de argint. Monahul cel ce întâmpină vorbe lumeşti, are trebuinţă de multe rugăciuni ale sfinţilor părinţi căci de nu vor putea ceva puţin să-l folosească pe el, ca acelui ce se aruncă pe sine la moarte, cine îl va ajuta? Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume! De iubeşte cineva lumea, dragostea lui Dumnezeu nu este cu el. Şi Iacov, fratele Domnului grăieşte: de se pare cineva că este prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se face, căci dragostea lumii acesteia este vrajbă către Dumnezeu. Deci, să fugim fraţilor, de lume, precum fuge cineva de şarpe, că cel ce este muşcat de şarpe, sau moare, sau abia se face sănătos. De folos ne este nouă să avem un război iar nu multe şi nenumărate. Spuneţi, fraţilor, părinţii noştri unde au dobândit fapta cea bună? În lume sau în pustie? Ştim că în pustia cea neumblată de mireni. Iar noi de suntem în lume, cum vom putea să dobândim fapta cea bună? Căci de nu vom flămânzi şi nu vom înseta şi nu vom pătimi de frig şi de nu ne vom depărta de materiile lumii şi nu vom muri voilor trupului, cum vom fi vii cu sufletul? Cum vom dobândi Împărăţia Cerurilor? Ostaşul de nu va lupta în război şi să biruie (după care va lua şi bani), nu se învredniceşte de cinste. Iar noi, mâncând şi bând şi între mireni petrecând, între care am fost şi mai înainte, cum ne vom învrednici de Împărăţia Cerurilor? Monahul cel ce are aur, argint, sau materie, nu crede că poate Dumnezeu să-l hrănească, Cel ce hrăneşte şi fiarele şi peştii mării. Şi dacă nu poate să ne dea nouă pâine, nici Împărăţia Lui nu poate să ne-o dea. Aşadar, la ce ne ostenim? Spuneţi-mi fraţilor! Îngerii în cer, aur şi argint grămădesc sau slava lui Dumnezeu? Şi noi, pentru ce ne-am lepădat de lume? Ca iarăşi bani şi materie să adunăm, sau să ne facem îngeri? Oare nu ştiţi că ceata care a căzut din cer se împlineşte cu monahi? Căci aceasta înseamnă chipul nostru îngeresc, după cum zic toţi.

 

17. Zis-a un bătrân: trebuie să fugim de toţi cei ce lucrează fărădelegea, chiar prieteni sau rude de ne vor fi, dregătorie preoţească sau împărătească de vor avea. Căci depărtarea de la cei ce lucrează fărădelegea ne dăruieşte nouă dragostea şi îndrăzneala către Dumnezeu.

 

18. Tot aceasta a zis: nu este de folos să se lipească cineva de călcătorii de lege, nici în biserică, nici în târg, nici la alt lucru, ci trebuie să se depărteze de prietenia lor. Tot călcătorul de lege este vrednic să fie ocolit, fiind părtaş muncii celei veşnice.

 

19. Zis-a un bătrân: să nu locuieşti în locul unde vezi pe vreunii că au zavistie asupra ta fiindcă nu sporeşti.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul