Religio

Cartea:

Cărți

PENTRU MULTE GRAIURI ŞI CUVINTE DE ÎNVĂŢĂTURĂ ALE PREA CUVIOŞILOR ŞI PURTĂTORILOR DE DUMNEZEU PĂRINŢI, PENTRU SMERENIE

1. Zis-a un bătrân: de este cineva cinstit şi lăudat de oameni mai mult decât măsura lui, unul ca acela de mult bine se lipseşte. Iar cel ce nu este nici cât de puţin cinstit şi lăudat de oameni aici pe pământ, acela va fi proslăvit de Domnul Dumnezeu în cer.

 

2. Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: spune-mi mie, părinte, oare, ce ar face cineva vrând să-şi poată câştiga lui smerenia? Răspuns-a lui bătrânul, zicând: smerenia, fiule, este cununa de pietre scumpe a călugărului. Şi cel ce va vrea să câştige smerenia, acela pururea să se silească să-şi deprindă firea sa în a-şi vedea numai ale sale greutăţi şi păcate şi a le cunoaşte, a se mâhni, a se defăima şi a se îngriji pentru dânsele. Iar păcatele altora să nu le ispitească, nici să osândească pe nimeni din fraţi.

 

3. Zis-a un bătrân: să nu cumva să gândeşti vreodată în gândul tău că tu eşti mai silitor şi mai nevoitor spre faptele cele sufleteşti decât ceilalţi fraţi, şi că mai mult posteşti şi că te osteneşti, ci smereşte-te cu darul lui Hristos şi cu dragoste nefăţarnică la toţi fraţii, ca să nu cazi în duhul mândriei şi aşa să-ţi pierzi osteneala. Căci scris este: cel ce i se pare că stă, să se păzească să nu cadă. Ci cu dragostea să fii ca şi cu sare îndulcit pururea către fratele tău.

 

4. De vei porunci ceva fratelui tău cu smerenie şi cu frica lui Dumnezeu să facă vreo treabă oarecare, el se va supune cuvântului tău, cel cu smerenie şi va face ceea ce îi vei zice lui. Iar de vei porunci lui cu stăpânire, ca şi cum l-ai stăpâni pe el, iar nu cu smerenie şi cu frica lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu care vede şi cunoaşte tainele inimilor, nu-i dă lui îndemnare în inimă să te asculte, şi să facă cele ce îi porunceşti lui cu stăpânire. De vreme ce arătat este lucrul care se face pentru Dumnezeu, aşijderea şi lucrul care se face cu porunca stăpânitoare. Căci lucrul care este al lui Dumnezeu este cu smerenie, cu rugăminte şi cu blândeţe. Iar poruncirea cu stăpânire este plină de mânie, de mâhnire şi de tulburare, fiind lucrul vicleanului.

 

5. Un frate a mers la un bătrân şi l-a întrebat, zicând: părinte, ce voi face, că mă supără mândria şi înălţarea? Răspuns-a lui bătrânul: bine faci, fiule, că doar tu ai făcut cerul şi pământul. Aceasta auzind fratele, s-a umilit cu inima şi făcând metanie până la pământ bătrânul a zis: iartă-mă, părinte, că nici una din acestea n-am făcut. Zis-a lui bătrânul: dacă cel ce a făcut cerul şi pământul S-a smerit pentru noi, noi care suntem tină şi ţărână, pentru ce să ne înălţăm? Şi aşa s-a smerit fratele de cuvintele acelui bătrân, şi cu mult folos a mers la chilia sa, smerindu-se şi umilindu-se în inima lui.

 

6. Un bătrân oarecare a mers la un târg, să-şi vândă lucrul mâinilor lui. Şi mergând el pe drum a întâlnit un om îndrăcit muncindu-se. Apropiindu-se îndrăcitul l-a lovit pe bătrân cu palma peste obraz, iar bătrânul a întors şi cealaltă parte a obrazului să-l mai lovească. Iar dracul văzând smerenia bătrânului n-a putut răbda, ci îndată a ieşit din om şi a fugit. Şi omul a rămas sănătos şi a căzut la picioarele bătrânului, mulţumindu-i lui că l-a izbăvit pe el, cu rugăciunea lui, de muncirea cumplitului diavol.

 

7. Zis-a un bătrân: când îţi va aduce diavolul în inimă gândul mândriei şi al înălţării şi va începe a-ţi ridica şi a-ţi înălţa inima, socotind în mintea ta că ai împlinit toate poruncile lui Dumnezeu, atunci opreşte-ţi acel gând şi începe a-ţi da seama cu amănuntul şi a te ispiti, şi vezi, oare aşa este, cum îţi zice ţie acel gând, sau nu? Adică ispiteşte-ţi inima, oare iubeşti pe vrăjmaşii tăi? Oare te bucuri de binele lor? Oare îţi pare rău de scârba lor şi de căderea lor? Oare te socoteşti pe tine întru toate ca un ticălos şi netrebnic şi mai păcătos decât toţi oamenii? Şi măcar de vei şi plini acestea toate, nici aşa să nu te înalţi cumva în gândul tău, pentru că un gând ca acela strică şi risipeşte faptele cele bune, pe care le săvârşeşte omul.

 

8. Şi iar a zis: cel ce este mult cinstit şi slăvit de oameni în lumea aceasta, acela în lumea cea viitoare va fi lipsit de slavă şi de cinste. Pentru că cinstea şi slava sa, şi-a luat-o de la oameni în lumea aceasta. Iar cel ce nu este slăvit nici cinstit de oameni în lumea aceasta, acela va fi cinstit în lumea cea viitoare.

 

9. Zis-a un bătrân: în toate supărările şi scârbele ce ţi se vor întâmpla, defaimă-te şi ticăloşeşte-te, zicând: pentru păcatele mele mi s-a întâmplat această scârbă şi deci mulţumesc Dumnezeului meu.

 

10. Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: care este lucrul străinului? Răspuns-a lui bătrânul: eu am văzut odată pe un frate străin, care a venit la noi în biserică în vremea slujbei. Iar după sfârşirea slujbei, a mers în trapeză şi a şezut şi el cu fraţii la masă să mănânce bucate. Iar unii din fraţi i-au zis: dar tu, frate, fiind străin, de ce faci îndrăzneală ca aceasta, de ai şezut fără blagoslovenie împreună cu noi la masă? Scoală-te de la masă şi ieşi de aici afară! Iar el auzind aceasta, îndată s-a sculat de la masă şi a ieşit afară. Iar alţi fraţi s-au scârbit pentru aceasta şi mergând iar l-au chemat pe fratele cel străin înăuntru şi i-au zis să şadă iar la masă. Atunci el îndată a intrat şi a şezut la masă, precum i-au zis lui, nimic îndoindu-se sau mâhnindu-se. Şi după ce a mâncat bucate şi s-a sculat de la masă, l-au întrebat pe el fraţii, zicând: spune-ne nouă, frate, ce gândeai în inima ta când te-au scos afară de la masă? Credeam că te vei scârbi foarte mult. Răspuns-a lor fratele, zicând: nu m-am scârbit, ci eu am pus în gândul meu să mă aseamăn cu un câine, care când îl izgoneşte cineva afară, el iese şi când îl cheamă, iar vine. Acestea auzindu-le fraţii, foarte s-au folosit toţi de smerenia acelui frate străin.

 

11. Odată au mers nişte oameni mireni în Tebaida la un bătrân, luând cu dânşii un om îndrăcit, ca să-l poftească pe acel bătrân să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul şi să-l izbăvească de acea muncă diavolească. Iar bătrânul fiind poftit de dânşii, a început a se ruga cu osârdie lui Dumnezeu pentru dânsul, şi după ce a săvârşit rugăciunea a grăit necuratului duh, care era într-acel om şi a zis: ieşi, duh necurat, din zidirea lui Dumnezeu! Zis-a lui duhul cel necurat din om: voi ieşi dacă te voi întreba un cuvânt şi îmi vei răspunde. Zis-a lui bătrânul: întreabă şi zi ce ai de zis! Şi a zis diavolul: aceasta voi să te întreb şi să-mi spui mie: ce sunt caprele şi ce sunt oile? Răspuns-a lui bătrânul: caprele eu sunt, iar oile Dumnezeu le ştie. Acestea auzind diavolul, a strigat cu glas mare şi a zis: iată, pentru smerenia ta ies! Şi îndată, în acel ceas a ieşit, iar omul a rămas sănătos şi aşa s-a dus la casa lui mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu.

 

12. Zis-a un bătrân: voiesc să fiu biruit şi să am smerenie, decât să fiu biruitor şi să am mândrie.

 

13. Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: ce este smerenia? Şi i-a zis bătrânul: smerenia este a se socoti omul pe sine mai nevrednic şi mai păcătos decât toţi şi tuturor supus. Şi a zis fratele: cum este aceea, a fi tuturor supus? Zis-a bătrânul: să nu încerci să vezi păcatele străine, ci ale tale păcate şi răutăţi să le vezi şi neîncetat să te rogi lui Dumnezeu pentru iertarea ta.

 

14. Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: spune-mi mie, părinte, un cuvânt pe care păzindu-l, să mă mântuiesc! Răspuns-a lui bătrânul, zicând: de vei putea răbda cu smerenie toate dosădirile şi ocările, de la oricine ţi se vor întâmpla ţie, te vei mântui, căci acesta este lucru mare şi mai de preţ decât toate bunătăţile.

 

15. Zis-a un bătrân: nu te sili să ai îndrăzneală multă către cel mai mare şi nu merge adeseori la dânsul, că dintru aceasta începe a se naşte înălţarea şi mândria în inima fratelui şi începe a dori să fie mai mare şi poruncitor altora.

 

16. Un sihastru oarecare trăia în pustie şi avea un frate mirean la ţară, într-un sat. Iar după câtăva vreme a murit fratele lui, şi i-a rămas un copilaş de trei ani. Iar sihastrul auzind de moartea fratelui său, a mers acolo, a luat pruncul şi l-a dus cu sine în pustie la chilia lui, hrănindu-l cu finice şi cu alte verdeţuri din pustie. Şi n-a văzut copilul nici un om, decât pe bătrânul sihastru care îl hrănea – de când l-a dus în pustie – nici muieri, nici sat, nici pâine n-a mâncat, nici n-a ştiut ce este şi cum este viaţa lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu bătrânul, postind, rugându-se şi lăudând pe Dumnezeu. Şi aşa a petrecut optsprezece ani şi a murit apoi copilul. Iar după îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui Dumnezeu ca să-i descopere lui pentru acel copil, în care ceată de sfinţi este pus? Şi i-a arătat Dumnezeu, căci după multă rugăciune cu osârdie ce a făcut, a adormit şi a văzut în vis un loc întunecat şi plin de toată scârba şi în mijlocul acelui loc era copilul aruncat, zăcând în mare scârbă şi supărare nespusă. Aceasta văzând bătrânul, s-a mirat şi a început a grăi către Dumnezeu, zicând: Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Au doară nu era curat acest copil de toate spurcăciunile trupeşti şi necurăţiile lumeşti? El, care în toate zilele şi nopţile Te preamărea şi Te lăuda pe Tine, postea, priveghea şi se ostenea şi cu nici un păcat lumesc nu era atins! Dar acum ce este aceasta, de-l văd la acel loc de scârbă pedepsit? Iar noi, care suntem născuţi, crescuţi şi îmbătrâniţi în păcate, ce nădejde de mântuire o să avem? O, amar şi vai mie! Acestea şi mai multe cu plângere şi cu tânguire grăindu-le bătrânul, a stat înaintea lui îngerul Domnului şi a zis: ce plângi aşa, bătrâne şi te tânguieşti pentru acel copil, care cu adevărat de păcatele cele trupeşti şi lumeşti neatins a fost şi l-ai învăţat a posti, a priveghea şi a se ruga. Dar smerenia, adică a se smeri, pentru ce nu l-ai învăţat? Că avea mândrie mare şi înălţare în inima sa, socotindu-se pe sine pentru curăţenia şi viaţa lui cea neatinsă de lume că este om mare şi sfânt, mai vârtos decât toţi cei din lume şi cu acea gândire înaltă în inimă a şi murit. Deci, să cunoşti că nu este nedreptate la Dumnezeu, căci tot cel ce se înalţă pe sine cu gândul său, necurat este înaintea lui Dumnezeu, precum zice proorocul. Acestea zicând lui îngerul, s-a făcut nevăzut. Iar bătrânul şi-a venit în fire şi în cunoştinţă şi a tot plâns neîncetat pentru pieirea copilului, până la sfârşitul vieţii sale.

 

17. Zis-a un bătrân: să ştiţi că alt drum către mântuire nu este decât smerenia, după cum scrie Evanghelia vameşului. De va fi cineva neatins de păcate spurcate, să nu cumva să se înalţe cu gândul său, socotindu-se pe sine fără de păcate ci unul ca acela mai vârtos să se smerească şi să se păzească, socotindu-se mai păcătos decât toţi oamenii. Iar de se va înălţa cu gândul său, socotindu-se că este neatins de păcate spurcate pentru că n-a căzut în nici un păcat trupesc şi lumesc, ci este curat tot şi pururea gata şi vrednic de împărtăşirea Sfintelor Taine; iar pe altul, pe care îl ştie el că a căzut cândva în vreun păcat, îl socoteşte nevrednic de Sfintele Taine, unul ca acela cu astfel de gând înalt şi fără de smerenie, este nevrednic, necurat şi urât lui Dumnezeu şi în pieire merge şi nu-i va folosi curăţenia lui, neavând smerenie. Că mult mai plăcut şi mai iubit este de Dumnezeu păcătosul smerit decât dreptul mândru.

 

18. Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: ce este, părinte, că Domnul Hristos zice în Sfânta Evanghelie: fericiţi sunt cei ce plâng, că aceia se vor mângâia? Iar sfântul apostol Pavel porunceşte în cartea sa, zicând: bucuraţi-vă pururea şi iarăşi zic, bucuraţi-vă! Deci, cum şi în ce chip va face omul să plângă şi să se bucure şi cum poate să încapă aceasta şi să fie amândouă împreună: şi plângerea şi bucuria? Răspuns-a lui bătrânul, zicând: plângerea este grija pentru Dumnezeu şi pentru poruncile Lui, care naşte pocăinţa, iar pocăinţa naşte cunoştinţa, postirea, rugăciunea şi învăţătura. Iar bucuria este liniştea în Dumnezeu şi blândeţea. Când adică se arată cineva bun şi cinstit la cuvânt, cu dragoste şi cu faţă veselă către cei ce vin la dânsul, iar în inima lui are plângere şi faţa lui este veselă şi cuvântul lui cu dragoste. Şi aşa pot fi şi pot încăpea amândouă şi plângerea şi bucuria.

 

19. Era un sihastru oarecare bătrân, care de mulţi ani trăia în pustie. Acestuia i-a venit gând în inimă, socotindu-se că el a săvârşit şi a împlinit toate bunătăţile şi poruncile lui Dumnezeu şi a început cu mare osârdie a se ruga lui Dumnezeu, zicând: Doamne, Dumnezeul meu, arată-mi mie de mi-a mai rămas ceva nesăvârşit din faptele bune, să le săvârşesc pe toate! Iar văzătorul de inimi, Dumnezeu, vrând ca să-i smerească acel gând înalt, i-a descoperit lui în gând şi i-a grăit, zicând: mergi la cutare mânăstire, la arhimandrit şi ce îţi va zice ţie, aşa să faci! Iar el deşteptându-se din somn foarte s-a bucurat de acea vedenie dumnezeiască şi mulţumea lui Dumnezeu. Şi îndată a plecat la acel arhimandrit şi apropiindu-se de acea mânăstire Dumnezeu i-a descoperit arhimandritului despre venirea lui, zicând: iată cutare sihastru de la cutare pustie, vine la tine ca să te întrebe, să-i spui cuvânt pentru mântuirea sufletească. Deci, dacă va veni aşa să-i faci tu: să-i dai o prăjină în mână şi să-i încredinţezi porcii mânăstirii în seama lui şi să-i porunceşti să-i păzească. Între timp a sosit şi sihastrul la poarta mânăstirii şi a început a bate la poartă ca să-i deschidă şi auzind portarul, a mers, i-a deschis şi a intrat înăuntru la arhimandrit, s-au închinat unul altuia şi s-au sărutat după obicei şi au şezut. După aceea l-a întrebat pe el arhimandritul: de unde vii, avvo şi pentru ce este osteneala venirii tale la noi? Ai venit până aici sau mai departe mergi? Răspuns-a sihastrul şi a zis: eu, cinstite părinte, sunt cutare sihastru de la cutare pustie şi auzind şi înţelegând de folositoarea învăţătură a cuvintelor cuvioşiei tale, într-adins numai până aici am venit, la cuvioşia ta, ca să-mi spui şi mie vreun cuvânt de folosul mântuirii sufletului, precum îţi va da ţie Domnul cuvânt. Zis-a lui arhimandritul: cu adevărat, avvo, din depărtat loc ai făcut osteneala până aici. Dumnezeu să te blagoslovească şi să-ţi răsplătească osteneala ta! Iar dacă îţi voi spune ţie precum pofteşti cuvânt de folosul mântuirii sufletului, oare vei face după cum îţi voi zice? Răspuns-a sihastrul şi i-a zis: iată, mă făgăduiesc înaintea lui Dumnezeu, că orice-mi vei zice, cu bucurie voi face după cuvântul ce-mi vei spune! Că pentru aceasta mi-am ostenit bătrâneţele mele de am călătorit atâta şi am venit la cuvioşia ta, ca să fac după cuvântul ce-mi vei zice. Atunci arhimandritul sculându-se de pe scaunul său şi luând o prăjină pe care mai înainte de venirea sihastrului i-o gătise pentru acea treabă, i-a dat-o, zicând: iată, frate, acesta este cuvântul pe care voi să ţi-l spun pentru mântuirea sufletului tău. Primeşte acest toiag şi mergi de paşte porcii acestei sfinte mânăstiri! Iată, ţi-am spus ce să faci. Mergi şi fă aşa precum ţi-am zis! Şi aceasta zicând, îndată a poruncit de a adus toţi porcii mânăstirii şi i-a dat în seama lui şi l-a trimis la câmp să-i pască. Iar el la aceasta n-a îndrăznit să răspundă nimic, ci supunându-se a primit porcii în seama sa şi ieşind cu dânşii la câmp a început a-i paşte. Iar oamenii care îl ştiau, pentru că era foarte vestit şi multora ştiut pentru viaţa lui cea îmbunătăţită, auzind unde este şi că paşte porcii la câmp, se mirau de aceasta şi minunându-se spuneau unul altuia, zicând: iată, sihastrul cel mare şi vestit de la cutare pustie, a înnebunit şi şi-a ieşit din minte şi a pribegit din pustie, de la locul şi chilia lui, iar acum umblă de paşte porcii la câmp. Acestea vorbind oamenii unii cu alţii, de multe ori se întâmpla să audă şi el aceste vorbe. Căci mulţi, şi din cei ce nu ştiau, nici îl cunoşteau, vorbeau şi spuneau despre dânsul, fiind de faţă. Iar alţii ziceau: sihastrul cel mare s-a îndrăcit şi umblă pe câmp împreună cu porcii. Iar el auzind, răbda cu smerenie şi aşa, cu multă răbdare şi smerenie trei ani a păscut porcii acelei mânăstiri. După ce s-au împlinit trei ani păscând porcii, văzând Dumnezeu răbdarea şi smerenia lui, a poruncit arhimandritului să-l cheme şi să-l sloboadă să meargă iarăşi la locul şi chilia lui. Iar arhimandritul, după descoperirea şi porunca lui Dumnezeu, i-a poruncit să dea porcii în seama altui om, pe care l-a trimis să-i pască, iar el să vină la mânăstire, zicând că-i este trebuincios. Şi aşa, după porunca arhimandritului, dând porcii în seama acelui om, a venit la mânăstire. De când i-a dat porcii în seama lui şi l-a trimis la câmp ca să-i pască, de atunci el nu a mai venit pe la mânăstire, nici arhimandritul cu dânsul nu a mai vorbit, ci vara umbla cu porcii la câmp de-i păştea, iar iarna şedea cu ei de-i hrănea în afara metocului sau odaia dobitoacelor, care era la o moşie departe de mânăstire. Iar dacă a mers la arhimandrit, şi arhimandritul dacă l-a văzut pe el aşa schimonosit şi cu faţa schimbată şi stricată de vânturi şi de arsura soarelui, cu barba afumată de multul fum al odăii şi hainele feştelite şi rupte, încât nu mai se ţineau de trup, s-a umilit cu inima şi cu mare plângere a căzut la picioarele lui, zicând: iartă-mă, robule al lui Hristos că te-am necăjit atâta vreme cu acea ascultare dosăditoare. Să ştii, frate, că nu de la mine ţi-am făcut aceasta, ci după arătarea şi porunca lui Dumnezeu, pentru vreo greşeală ce vei fi făcut înaintea lui Dumnezeu în gândul tău cândva, neluându-ţi seama. Pentru că mie mai înainte de a veni la mine, mi-a descoperit Dumnezeu şi mi-a spus de venirea ta şi mi-a poruncit, ca îndată să-ţi dau porcii mânăstirii în seamă şi să te trimit cu dânşii la câmp, ca să-i paşti, precum ţi-am şi făcut. Iar acum, frate, văzând Dumnezeu răbdarea şi smerenia ta, s-a milostivit şi te-a iertat de acea greşeală ce vei fi făcut şi pentru care te-a trimis la această ispită. Căci acum mi-a poruncit Dumnezeu, să-ţi iau porcii din seama ta şi să te slobod să mergi la locul şi chilia ta şi să-ţi păzeşti iarăşi rânduiala. Atunci a răspuns bătrânul cu multă umilinţă şi lacrimi: adevărat, părinte, eu am greşit Domnului Dumnezeului meu, pentru care pe dreptate mi s-a făcut mie aceasta. Căci eu văzându-mă pe mine de atâţia ani trăind în pustie şi în toate zilele şi în toată vremea nevoindu-mă şi silindu-mă după puterea mea să fac cele plăcute lui Dumnezeu şi să împlinesc toate poruncile Lui, mi-a venit în gând, că eu acum am săvârşit toate faptele bune şi poruncile lui Dumnezeu. Şi am început cu mare osârdie a mă ruga lui Dumnezeu să-mi arate de mi-a mai rămas cumva vreo faptă bună nesăvârşită, să o săvârşesc şi pe aceea. Aşa rugându-mă, mi-a arătat Dumnezeu şi mi-a poruncit, să vin la cuvioşia ta şi cele ce-mi vei zice să le fac. Şi aşa eu, cu mare bucurie, după porunca lui Dumnezeu, am plecat şi am venit la prea cuvioşia ta, negândind de o întâmplare ca aceasta. Zis-a arhimandritul: adevărat, frate, mari şi neajunse de mintea omenească şi drepte sunt judecăţile lui Dumnezeu şi mare este purtarea Lui de grijă pentru noi! Iar noi de nu ne vom sili să câştigăm smerenia, în zadar ne vor fi osteneala şi faptele noastre, care ne par că sunt bune şi plăcute lui Dumnezeu şi nimic nu ne vor folosi, de nu vor fi acoperite cu smerenia. Căci mulţi, cu multe şi mari bunătăţi, neavând smerenie, au pierit şi nu i-au folosit pe ei bunătăţile şi faptele lor cele bune, cu îngâmfare şi fără de smerenie. Căci bunătăţile şi faptele cele bune, de nu vor avea smerenie, îl înalţă pe om la mândrie şi-l pierd, precum şi ţie, frate, ţi s-a întâmplat, pentru că n-ai avut smerenia cu care să-ţi fi acoperit bunătăţile tale, ca să nu le vadă şi să le ştie vrăjmaşul. Însă pe tine, frate, Dumnezeu te-a canonisit, te-a miluit şi te-a iertat. Acum întoarce-te şi te du iarăşi la locul şi chilia ta şi-ţi păzeşte orânduiala şi de acum te păzeşte foarte şi te fereşte de părerea înaltă şi te sileşte cu toată osârdia, de îţi este de folos smerenia, că smerenia e acoperemântul faptelor bune! Şi de vei şi face vreo faptă bună, îndată să o acoperi pe ea cu smerenia, ca să nu răsufle, căci fapta bună neacoperită cu smerenie răsuflă şi se împute şi este urâtă de Dumnezeu. Aşa fă, frate şi mă iartă pentru necazul ce ţi-am făcut atâta vreme şi mă pomeneşte şi pe mine, nevrednicul, în sfintele tale rugăciuni către Dumnezeu! Şi i-a dat cele ce-i trebuiau lui şi aşa închinându-se şi sărutându-se cu părintească sărutare, l-a blagoslovit şi l-a slobozit. Şi a plecat şi a mers iar în pustie, la chilia sa, găsind chilia curată şi măturată precum a lăsat-o, ca şi cum ar fi îngrijit-o cineva, neavând mucezeală sau putoare a pustie, ca în ziua în care a plecat dintr-însa, de care lucru foarte se minuna.

 

20. Un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând: părinte, de va voi vreun frate să-mi vorbească şi să-mi spună nişte cuvinte nefolositoare sau glume lumeşti şi vorbe deşarte, oare mi se cade a-i zice să tacă, să nu vorbească vorbe deşarte şi nefolositoare şi glume lumeşti? Răspuns-a lui bătrânul: nu, fiule, nicidecum nu ţi se cade să-i zici să tacă, orice va vorbi. Că de-i vei zice să tacă, să nu vorbească vorbă fără de treabă, atunci cu acel cuvânt îl ocărăşti pe fratele tău şi-l ruşinezi, ca şi cum l-ai lovi cu palma peste obraz. Şi peste puţin şi tu însuţi vei vorbi vorbe deşarte şi fără de treabă. Şi, în zadar, spre păcatul tău, ai ocărât şi ai osândit cu mândrie pe fratele tău, poruncindu-i să tacă. Dar dacă nu îţi place a vorbi vorbă fără de treabă, atunci nu vorbi, ci taci cu smerenie, şi aşa, cu tăcerea şi smerenia ta, îi vei da lui şi altora chip bun.

 

21. Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: avvo, ce este smerenia? Răspuns-a lui bătrânul: smerenia este aceasta, fiule, să nu socoteşti cândva întru părerea ta, cum că ai făcut ceva lucru bun şi plăcut lui Dumnezeu. Ci mai vârtos să te socoteşti pururea fără de nici o faptă bună şi plăcută lui Dumnezeu. Între oameni fiind, să te socoteşti şi să te vezi mai păcătos şi mai nevrednic decât toţi. Celui ce-ţi face rău, să te sileşti să-i faci bine, după putinţa ta. Iată, fiule, ţi-am spus ce este smerenia, mergi dar şi fă aşa şi te vei mântui!

 

22. În zilele împăratului Teodosie, care se chema cel Mic, a venit un bătrân din părţile Egiptului şi s-a aşezat în pustie aproape de Ţarigrad (Constantinopol) şi era slăvit de toţi. Iar odată, trecând împăratul pe drumul acela, aproape de chilia acestui sihastru, a vrut însuşi să meargă să-l vadă. Şi lăsându-şi suita, a mers singur la chilia sihastrului în chipul unui ostaş. Bătând la uşă, i-a deschis bătrânul şi l-a primit cu bucurie, ca pe un ostaş, neştiind că este însuşi împăratul. Şi făcând rugăciune după obicei, au şezut amândoi. Apoi a început împăratul a-l întreba, zicând: cum trăiesc părinţii în Egipt? Zis-a lui bătrânul: bine, cu mila şi darul lui Dumnezeu! Ei se roagă pururea pentru pacea şi mântuirea a toată lumea. După aceea i-a pus lui bătrânul masă, scoţând dintr-o putinică posmagi uscaţi, şi muindu-i cu apă a mai pus pe ei, dintr-un ulcior, puţin oţet, untdelemn şi sare şi i-a pus pe masă; asemenea şi un pahar cu apă. Şi-l poftea, zicând: ospătează, fiule, din ce mi-a dat mie Dumnezeu! Iar împăratul a mâncat cu mare poftă şi a băut şi apă. L-a întrebat pe bătrân oaspetele, zicând: spune-mi mie, părinte, ştii cine sunt eu? Răspuns-a bătrânul: nu, fiule, nu te cunosc! Atunci a zis lui împăratul: eu sunt împăratul Teodosie! Acestea auzind bătrânul, îndată s-a închinat la picioarele lui. Şi i-a zis împăratul: fericiţi sunteţi voi, părinte, că v-aţi ales viaţă liniştită, fără de gâlceavă şi grijă. Adevărat îţi zic ţie, părinte, că eu în palat sunt născut şi hrănit şi crescut, dar niciodată n-am mâncat cu aşa poftă, precum am mâncat şi am băut la tine. Deci iarăşi zic: fericiţi sunteţi voi, părinte şi fericită este viaţa voastră! Şi aşa luând blagoslovenie de la bătrânul, a ieşit şi a mers la ostaşii săi, care îl aşteptau în drum. Iar pe bătrânul, după aceea, au început a-l cinsti şi a-l slăvi toţi dregătorii şi oamenii. Pustnicul însă, neiubind acea cinste şi slavă omenească, a fugit şi a mers iarăşi în Egipt.

 

23. Zis-a un bătrân: să nu nesocoteşti pe cel ce îţi slujeşte ţie, că tu nu ştii, că poate este mai mult duhul şi darul lui Dumnezeu într-însul decât în tine. Pentru aceea, să nu fim nesocotitori spre cei ce ne slujesc nouă.

 

24. Zis-a un bătrân: cade-se nouă cu toată osârdia, pururea să ne silim să ne câştigăm smerenia, care este acoperământul faptelor bune. De vom face, cândva vreo faptă bună, îndată să o acoperim cu smerenia, ca să nu o vedem şi să începem a ne ferici pe noi. Căci pentru acea fericire îşi pierde călugărul plata ostenelilor sale şi sloboade Dumnezeu pe diavolul care ne aduce ispite şi gânduri spurcate. Nouă ni se cade să ne smerim şi să ne osândim pururea. Pentru că noi nu numai că nu facem nici un bine, dar nici datoria noastră pentru care suntem datori, nu o împlinim.

 

25. Un frate l-a întrebat pe un bătrân iscusit, zicând: avvo cum zic unii că de multe ori văd arătare îngerească? Răspuns-a lui bătrânul, zicând: fiule, fericiţi sunt cei ce văd păcatele lor, iar nu cei ce văd arătări şi alte lucruri!

 

26. Un frate oarecare avea scârbă asupra altui frate. Iar acel frate, înţelegând cum că cutare frate are scârbă asupra lui, a mers la dânsul, vrând să i se smerească, să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul. Bătând el la uşa fratelui, acela n-a vrut să-i deschidă şi să-l primească. Acesta, dacă a văzut că nu-i deschide, s-a scârbit şi el. Şi mergând la un bătrân, i-a spus, jeluindu-se cum că are scârbă asupra unui frate şi a mers la dânsul să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul şi nu l-a primit, nici nu i-a deschis uşa. Bătrânul i-a zis: caută fiule, şi-ţi ia seama, că poate ai vreun gând în inima ta, cum că tu nu eşti cu nimic vinovat, nici nu i-ai făcut lui nici un rău, ci el a făcut rău şi el este vinovat! Astfel, pe tine însuţi te îndreptezi, iar pe el îl învinovăţeşti. Pentru aceea nu-i dă Dumnezeu lui îndemnare să-ţi deschidă şi să te primească, pentru că nu cu adevărată pocăinţă mergi la dânsul, ci cu făţărie. Mergi şi pune în inima ta, cum că tu ai greşit şi tu eşti vinovat, iar pe dânsul să-l îndreptezi. Şi aşa Dumnezeu îi va da lui îndemnare şi umilinţă să se smerească şi să se împace cu tine. Şi i-a spus lui această poveste: erau doi mireni în Egipt, în ţinutul Alexandriei şi erau amândoi cu bună cucernicie şi cu viaţă bună. Aceştia sfătuindu-se, au lăsat lumea şi s-au călugărit amândoi. Şi auzind ei citindu-se cuvântul cel scris în Sfânta Evanghelie, care zice: „unii s-au scopit pe sine pentru Împărăţia cerurilor“ şi râvnind acestui cuvânt al Evangheliei, s-au scopit amândoi. Şi neştiind ei puterea dumnezeieştii Scripturi, li se părea că foarte mare bunătate au făcut cu acel lucru, pentru Împărăţia cerurilor. Arhiepiscopul auzind de acest lucru, i-a despărţit de Sfânta Biserică. Iar ei cârteau asupra arhiepiscopului zicând că din pizmă şi fără dreptate i-a despărţit de Biserică. Şi s-au sfătuit să meargă la arhiepiscopul Ierusalimului, să se jeluiască şi să-şi spună pricina şi acela îi va blagoslovi şi îi va împărtăşi iarăşi Bisericii. Deci, au mers la arhiepiscopul Ierusalimului şi au început a se jelui pentru strâmbătatea ce le-a făcut-o lor arhiepiscopul Alexandriei, de i-a despărţit de Biserică, spunându-i şi pentru ce pricină. Arhiepiscopul Ierusalimului auzind acestea, le-a zis: şi eu vă despart! Ei, auzind aceasta, s-au scârbit foarte şi sfătuindu-se, au zis unul către altul: să mergem, frate, la arhiepiscopul Antiohiei şi acela văzând scârba şi strâmbătatea ce răbdăm, nefiind vinovaţi, îşi va face milă şi ne va primi! Aşa că au mers la arhiepiscopul Antiohiei şi i-au spus plângerea şi pricina lor, iar arhiepiscopul auzind, le-a zis: şi eu vă despart! Iar ei, în loc de nădejdea pe care o aveau, că îi va bucura acel arhiepiscop, au auzit şi pe ceilalţi, zicând: şi eu vă despart! Deci s-au sfătuit să meargă la Roma, la papa, zicând: să mergem noi, frate, la papa şi el ne va primi şi ne va izbândi. Şi aşa au plecat la Roma, la papa şi s-au jeluit şi au spus papei toată pricina lor şi cum toţi arhiepiscopii, necăutându-le dreptatea şi nevinovăţia, i-au despărţit de Sfânta Biserică. Papa auzind acestea, le-a zis lor: şi eu vă despart! Auzind ei şi de la papa acelaşi cuvânt pe care l-au auzit de la ceilalţi arhiepiscopi, se vedeau în sine, zicând: ce vom face, frate, că aceştia sunt toţi uniţi la un cuvânt, fiindcă ei se adună la soboare şi se sfătuiesc şi se unesc să ţină toţi una şi să fie într-un cuvânt! Iar noi frate, să mergem la sfântul Epifanie, arhiepiscopul Ciprului şi să ne jeluim şi să-i spunem toată pricina noastră. Şi acela fiind om sfânt şi prooroc şi cunoscător, ne va cunoaşte supărarea şi nevinovăţia noastră şi scârba ce-o tragem fără de dreptate şi ne va primi. Ieşind din cetatea Romei, au plecat la ostrovul Ciprului şi dacă s-au apropiat de cetatea unde era sfântul Epifanie, Dumnezeu i-a descoperit lui despre venirea celor doi călugări şi lucrul şi pricina lor. Iar sfântul Epifanie înştiinţându-se, îndată a trimis un cleric al său în întâmpinarea lor să le spună ca în cetatea lui să nu îndrăznească să intre, căci nu-i primeşte. Ei auzind aceasta, s-au umilit cu inimile şi s-au smerit, vorbind unul către altul: cu adevărat, frate, noi am greşit lui Dumnezeu. Pentru ce umblăm zbuciumându-ne, vrând ca să ne îndreptăm? Fie şi cum socoteam noi, adică toţi, fără dreptate şi fără nici o vină, unul după altul ne-au despărţit de Sfânta Biserică. Iar acesta, la care încă nici n-am mers să ne jeluim şi să ne spunem pricina noastră, şi nici nu ne-a văzut, fiind om sfânt şi prooroc cunoscător, însuşi Dumnezeu i-a descoperit şi i-a arătat venirea şi greşeala noastră, pentru care, iată că ne-a poruncit nici în cetate să nu intrăm. Pentru aceea, frate, în zadar ne ostenim umblând ca să ne îndreptăm, că noi am greşit lui Dumnezeu şi Dumnezeu i-a arătat greşeala noastră. Şi aşa, nu numai că nici faţa nu ne primeşte să i-o vedem, ci nici în cetate nu ne primeşte. Deci, au început a se umili, a plânge şi a se smeri, cunoscându-şi greşeala şi păcatul. Iar văzătorul de inimi Dumnezeu, văzându-i că şi-au cunoscut greşeala şi şi-au umilit inimile şi se smeresc, căindu-se de păcatul săvârşit, i-a descoperit şi a arătat iarăşi pentru dânşii sfântului Epifanie, cum că şi-au cunoscut păcatul şi se smeresc, căindu-se. I-a poruncit acestuia să trimită să-i cheme şi să-i primească, că şi-au cunoscut greşeala şi acum smerindu-se, se căiesc. Aşa, sfântul Epifanie a trimis după dânşii şi i-a chemat la sine şi cu multe cuvinte de folos i-a învăţat şi i-a mângâiat primindu-i în Sfânta Biserică şi împărtăşindu-i cu Sfintele Taine. Şi a scris pentru dânşii la arhiepiscopul Alexandriei, zicând: primeşte frate, pe fiii tăi, că adevărat acum s-au smerit! Aşa i-a trimis la locul lor. Această povestire spunând-o bătrânul fratelui, i-a zis: iată, fiule, aceasta este cu adevărat tămăduirea sufletului, ca în toate lucrurile să ne smerim, defăimându-ne şi ocărându-ne, descoperindu-ne şi vădindu-ne înaintea lui Dumnezeu păcatele noastre iar nu ale fratelui nostru. Auzind fratele, s-a umilit cu inima şi făgăduindu-se că va face după cuvântul bătrânului, s-a dus iarăşi cu smerenie la acel frate care avea scârbă asupra lui, să se roage să-l ierte. Bătând la uşa chiliei, îndată a auzit acela şi i-a deschis. Dar mai înainte să se închine el şi să-şi ceară iertare, acela i s-a închinat lui cu smerenie, zicând: iartă-mă, frate, că te-am scârbit! Şi aşa, cu dragoste şi din tot sufletul sărutându-se unul cu altul, s-a făcut mare bucurie între dânşii.

 

27. Erau doi fraţi călugări care de multă vreme trăiau în dragoste împreună la un loc. Iar vrăjmaşul diavol, zavistuindu-le traiul lor cel bun, a vrut să-i despartă pe unul de celălalt. Deci, a făcut între dânşii pricină ca aceasta: fratele cel mai mic a aprins lumânarea şi a pus-o la locul ei. Iar diavolul făcând pacoste, a doborât lumânarea şi s-a stins. Fratele cel mare scârbindu-se de aceasta, l-a lovit cu mânie pe fratele său peste obraz, iar el cu smerenie i s-a închinat lui până la pământ, zicând: iartă-mă, frate, că te-am scârbit, ci aşteaptă puţin până o voi aprinde iar. Dar puterea lui Dumnezeu l-a muncit pe acel diavol până ce s-a făcut ziuă. Dacă s-a făcut ziuă, diavolul a mers în capiştea idolească şi se jeluia mai marelui său, spunându-i toată întâmplarea şi ce a făcut acelor călugări şi cum s-a smerit călugărul cel mic celui mai mare. Pentru această smerenie l-a muncit pe el puterea lui Dumnezeu până la ziuă. Acestea diavolul spunându-le şi jeluindu-se stăpânului său în capiştea idolească, iar templierul întâmplându-se în acel ceas acolo şi auzind cele ce se jeluia acel drac, se mira de neputinţa lor şi umilindu-se în inimă, a mers la o mânăstire şi s-a făcut călugăr iscusit şi smerit. El spunea fraţilor: smerenia risipeşte puterea vrăjmaşului, căci eu am auzit dracii grăind şi vorbind între dânşii, cum că de vom face oarecare tulburare şi gâlceavă între călugări şi se va întoarce unul dintr-înşii şi smerindu-se se va închina fratelui său, atunci acela toată puterea noastră o risipeşte. Aceasta auzind noi, fraţilor, să ne silim să câştigăm smerenia, care risipeşte puterea diavolului. Şi aşa Dumnezeul păcii va fi cu noi şi ne va feri de toate laţurile vrăjmaşului. A căruia este slava în vecii vecilor, amin.

 

28. Povestesc unii despre un bătrân oarecare că a petrecut şaptezeci de săptămâni mâncând o dată în săptămână. Deci, se ruga lui Dumnezeu pentru un cuvânt din Scriptură să i-l descopere şi nu-i descoperea lui Dumnezeu. Astfel, a zis în sine: deşi am făcut atâta osteneală, încă nimic n-am câştigat. Voi merge de acum la un frate şi-l voi întreba. Şi dacă a închis chilia, vrând să plece, a fost trimis îngerul Domnului la dânsul, grăind: şaptezeci de săptămâni ai postit şi nu s-a apropiat rugăciunea ta de Dumnezeu. Iar când te-ai smerit a ieşi la fratele tău, sunt trimis să-ţi vestesc ţie cuvântul; şi acestea spunându-i-le a plecat de la dânsul.

 

29. Zis-a un bătrân: aceasta este vindecarea omului şi aceasta vrea Dumnezeu: să-şi arunce omul greşeala asupra sa înaintea lui Dumnezeu.

 

30. A fost un episcop într-o cetate şi din lucrarea satanei a căzut în curvie. Făcându-se adunare în biserică pentru slujbă şi neştiind nimeni de păcatul lui, el singur a mărturisit înaintea norodului, zicând: eu am căzut în curvie. Şi a pus omoforul său pe prestol, zicând: de acum nu vă mai pot fi episcop. Şi a strigat tot norodul cu plângere, zicând: păcatul acesta asupra noastră, numai rămâi în episcopie. Iar el a zis: de voiţi să rămân în episcopie, faceţi ceea ce vă voi zice. Şi poruncind să se închidă uşile bisericii, s-a aruncat pe sine la o fereastră cu faţa în jos şi a zis: nu are parte de Dumnezeu cel ce ieşind nu va călca pe mine. Şi au făcut după cuvântul lui şi călcând peste el, ieşeau. Şi când a ieşit cel de pe urmă, s-a făcut glas din cer, zicând: pentru multa lui smerenie i-am iertat păcatul.

 

31. A zis un bătrân: cel ce are smerenie, smereşte pe draci, iar cel ce nu are smerenie, este batjocorit de draci.

 

32. A zis iarăşi: nu numai cu cuvintele să te smereşti, ci şi cu mintea. Căci a te înălţa în lucrurile cele după voia lui Dumnezeu, este cu neputinţă fără smerita cugetare.

 

33. Către un sihastru mare care a zis: de ce mă lupţi aşa satano?, i-a răspuns satana, zicând: tu eşti cel ce mă lupţi pe mine, prin smerita cugetare.

 

34. S-a întrebat un bătrân: când dobândeşte sufletul smerenie? Şi şi-a răspuns: când se îngrijeşte de răutăţile sale.

 

35. A zis un bătrân: precum pământul niciodată nu cade, aşa nici cel ce se smereşte.

 

36. Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: ce este sporirea omului către Dumnezeu? Şi i-a răspuns bătrânul: sporirea omului este smerenia, căci pe cât se pogoară cineva în smerenie, pe atâta se înalţă în sporire.

 

37. A zis un bătrân: dacă, smerindu-te, vei zice cuiva: „iartă-mă“, îi arzi pe draci.

 

38. Un frate era la Chilii şi la atâta smerenie a ajuns, încât acesta se ruga totdeauna: Doamne, trimite-mi trăznet, căci fiind sănătos nu Te ascult.s

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul