Religio

Cartea:

Cărți

Povăţuitorii lucrătorii inimii şi ai rugăciunii lui Iisus, cei mai apropiaţi: episcopii – Teofan Zăvorâtul şi Ignatie (Breanceaninov), stareţii de la Optina, stareţul Agapie de la Valaam, protoiereul de la Kronstadt Ioan Serghiev şi alţi nevoitori ruşi din sec. XIX

Monahul. Să trecem cu ajutorul lui Dumnezeu, la povăţuitorii cei mai apropiaţi ai lucrării minţii, adică la cei care au vieţuit pe la jumătatea şi sfârşitul secolului al XIX-lea. Din ei să ne oprim mai întâi asupra episcopului Teofan, Zăvorâtul de la Vaşa, operele şi scrisorile căruia sunt larg răspândite şi sunt mult cunoscute în societatea noastră ortodoxă, printre amatorii unei lecturi duhovniceşti. Noi deja nu numai odată am pomenit numele acestui ierarh şi am adus citate din operele lui. Printre povăţuitorii lucrării duhovniceşti ai rugăciunii lui Iisus, episcopul Teofan se deosebeşte printr-o anumită simplitate, limpezime şi acomodare la viaţă a poveţelor sale. El cere mai întâi o statornicire evlavioasă a luării aminte în inimă, în faţa lui Dumnezeu şi după aceasta o îndeletnicire fără grăbire, plină de răbdare, treptată şi neobosită cu rugăciunea lucrătoare, ostenitoare, până când se va ivi în inimă, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, rugăciunea neîncetată de sine mişcătoare. Episcopul Teofan evită să vorbească amănunţit despre treptele înalte ale rugăciunii, precum şi despre stările de înşelare, lăsându-le acestea pe seama timpului şi a încercării. Din numeroasele povăţuiri ale ierarhului, care se află în operele şi în scrisorile lui, noi ne vom opri atenţia, mai întâi de toate, asupra unui şir de scrisori către una din fiicele sale duhovniceşti, care făcea rugăciunea minţii, sub îndrumarea lui cea pe calea scrisului. După aceste scrisori, se poate urmări cum se făcea această îndrumare, ce fel de greutăţi i se iveau în timpul rugăciunii fiicei sale duhovniceşti, cum au fost ele învinse, în urma îndrumărilor episcopului Teofan, care era starea ei duhovnicească în genere şi la ce rezultate a ajuns ea, la urma urmelor. Încercările acestei fiice duhovniceşti pot servi ca pildă şi pentru alţii, care se îndeletnicesc cu această lucrare duhovnicească. Scrisorile episcopului Teofan, despre care este vorba, sunt aşezate complet în cartea lui: „Scrisori către felurite persoane, despre felurite probleme de credinţă şi viaţă“, sub no. 43–85. Noi vom aduce din ele nişte citate! Mai întâi de toate ne vom opri atenţia asupra scrisorii no. 66, în care se vorbeşte despre rugăciunea lui Iisus în genere şi despre posibilitatea de a se îndeletnici cu ea şi mirenii, iar pe urmă, vom reveni asupra scrisorii no. 43 şi celorlalte.
Fiica duhovnicească, scrie Episcopului Teofan: „A fost la mine o persoană evlavioasă şi am discutat despre lucrările lui Dumnezeu. Ne-am atins şi de rugăciune. Spre mirarea mea, musafira mea insista că mirenii nu numai că nu pot, dar nu li se cuvine să aibă rugăciunea minţii. Eu i-am spus ce am putut. Vreau să ştiu şi ce veţi spune Dv. despre acest lucru.“
Episcopul Teofan răspunde: „musafira Dv. n-a judecat bine. Cine n-are rugăciunea cea lăuntrică a minţii, acela n-are nici un fel de rugăciune! Căci numai rugăciunea minţii aste adevărata rugăciune primită de Dumnezeu şi plăcută Lui. Ea trebuie să alcătuiască sufletul pravilei de rugăciune de acasă şi de la biserică, astfel că de îndată ce ea lipseşte, apoi şi pravila de rugăciune are numai un chip de rugăciune, dar nu e rugăciune. Căci ce este rugăciunea? Rugăciunea este înălţarea minţii şi inimii către Dumnezeu spre slavoslovia şi mulţumirea lui Dumnezeu şi cererea de la El a bunătăţilor sufleteşti şi trupeşti trebuincioase. Miezul rugăciunii deci este suirea minţii din inimă spre Dumnezeu. Mintea se aşează în inimă, conştient în faţa lui Dumnezeu şi umplându-se de evlavia cuvenită, începe să-şi verse înaintea Lui inima sa. Iată şi rugăciunea minţii: însă astfel trebuie să fie şi oricare altă rugăciune. Rugăciunea cea de dinafară, de acasă sau de la biserică, îi dă ei numai cuvânt sau formă, iar sufletul sau miezul rugăciunii îl poartă fiecare în mintea şi în inima sa. Întreaga rânduiala noastră de rugăciuni, alcătuită pentru întrebuinţarea casnică, este plină de întoarcerea minţii către Dumnezeu. Cel care le lucrează, dacă este cât de puţin atent, nu poate ocoli această întoarcere a inimii către Dumnezeu decât numai dintr-o lipsă desăvârşită de atenţie faţă de lucrarea care o săvârşeşte. Fără de rugăciunea inimii nu poate trăi nimeni. Nu putem să nu ne suim cu mintea spre Dumnezeu, căci firea noastră cea duhovnicească cere acest lucru. Iar a ne sui spre Dumnezeu nu putem altfel decât cu lucrarea minţii, căci Dumnezeu e în minte. E drept că este o rugăciune a minţii pe lângă cea grăită sau de dinafară – casnică sau bisericească – şi este o rugăciune a minţii singură în sine, fără nici o formă de din afară sau poziţie trupească; însă miezul lucrării şi acolo şi aici e unul şi acelaşi. Şi într-o formă şi într-alta ea e obligatorie şi pentru oamenii ce petrec în lume. Mântuitorul a poruncit – să intri întru cămara ta şi să te rogi acolo lui Dumnezeu Tatăl tău, în taină. Cămara aceea a ta, după cum tâlcuieşte Sfântul Dimitrie al Rostovului, înseamnă inima. Prin urmare, porunca Domnului ne obligă să ne rugăm lui Dumnezeu în taină, cu mintea în inimă. Porunca aceasta se extinde asupra tuturor creştinilor: Iată şi Apostolul Pavel ce porunceşte, când zice că trebuie să ne rugăm cu duhul, în orice vreme şi cu orice rugăciune şi cerere (Efes. 6, 18). Porunceşte rugăciunea minţii, cea duhovnicească şi o porunceşte tuturor creştinilor fără deosebire. Tot el porunceşte tuturor creştinilor să se roage neîncetat (I Tes. 15, 17). Iar neîncetat nu te poţi ruga altfel decât cu rugăciunea minţii în inimă. Astfel, nu poate fi nici o discuţie, că rugăciunea minţii e obligatorie pentru toţi creştinii; iar dacă e obligatorie, apoi nimeni nu poate spune că e cu neputinţă, căci la cele ce sunt cu neputinţă, Dumnezeu nu ne obligă. Că ea este grea, aceasta e drept, iar ca să fie cu neputinţă, aceasta nu e adevărat. Doar tot ce este bun este greu, cu atât mai mult astfel trebuie să fie rugăciunea, izvorul oricărui bine pentru noi şi sprijinul singur pentru acestea.
Va întreba cineva: cum se face acest lucru? Foarte simplu: să ai frică de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu ca simţire, va atrage atenţia şi conştiinţa spre inimă, iar cu frica va sili atenţia şi conştiinţa să stea în inimă cu evlavie înaintea lui Dumnezeu. Iată şi starea cu mintea în faţa lui Dumnezeu, iată şi rugăciunea minţii! Până când în inimă este frică de Dumnezeu, până atunci starea cea cu mintea din faţa lui Dumnezeu nu va pleca din inimă. Iată mijlocul cel întru tot lucrător, spre rugăciunea minţii! Dar cum, va zice cineva: treburile te risipesc?! Nu te vor risipi; să aibi numai frică de Dumnezeu. Starea cea cu mintea în faţa lui Dumnezeu, sau aducerea aminte de Dumnezeu o împiedică, nu lucrurile, ci lucrurile deşarte şi rele.
Depărtează cele deşarte şi rele, lăsând numai cele obligatorii – obligatorii nu din partea lumii, ci din partea Evangheliei – şi atunci vei vedea, că îndeplinirea acestor îndatoriri nu numai că nu ne abate de la Dumnezeu, ci dimpotrivă atrage mintea şi inima către Dumnezeu. Şi una şi alta (faptele cele obligatorii după Evanghelie şi rugăciune) sunt de acelaşi fel şi cer aceeaşi întocmire sufletească. Orice ai face din cercul acestora, tu totdeauna te vei întoarce către Dumnezeu ca să ceri ajutor şi lucrarea însăşi să I-o închini Lui spre slavă. Sculându-te dimineaţa, aşează-te mai tare în faţa lui Dumnezeu din inimă, în rugăciunea ta cea de dimineaţă şi pe urmă ieşi la lucrarea ta, ce-ţi este hotărâtă de Dumnezeu, fără a-ţi îndrepta de la El simţirea şi conştiinţa ta. Şi va fi, că cu puterile sufletului tău, tu-ţi vei face lucrările tale, iar cu mintea şi cu inima ta vei petrece cu Dumnezeu. Greşit înţelegi rugăciunea minţii, când socoţi că pentru a o face trebuie să şezi undeva ascuns şi astfel să contemplezi pe Dumnezeu. Nicăieri nu trebuie să te ascunzi, afară de inima ta şi aşezându-te acolo, să vezi pe Domnul în faţa ta, ca şi cum El ar fi de-a dreapta ta, după cum făcea dreptul David. Se zice că un mare ajutor pentru a ajunge la rugăciunea minţii e însingurarea, iar pentru mireni cum e cu putinţă însingurarea, ei neîncetat au treburi şi ciocniri?
Prin urmare, n-au timp nici să se apuce de rugăciunea minţii. E drept că pentru rugăciunea minţii se cere însingurare: însă sunt două feluri de însingurare: una integrală, permanentă, când cineva se duce în pustietate şi petrece singur; alta – parţială, care e din când în când. Cea dintâi, într-adevăr nu li se potriveşte mirenilor, iar a doua e posibilă şi pentru ei şi chiar ei o au. Fiecăruia i se întâmplă ca el, zilnic să rămână câtva timp singur, chiar de n-ar face acest lucru intenţionat. Iată că aceste ceasuri el le poate întrebuinţa spre cultivarea, întărirea şi înviorarea rugăciunii minţii. Prin urmare, nimeni nu se poate scuza că n-are o situaţie favorabilă pentru rugăciunea minţii, în orânduirile vieţii sale. Prinzând o astfel de oră, adânceşte-te în sine. Aruncă toate grijile, aşează-te cu mintea în inimă, în faţa lui Dumnezeu şi-ţi revarsă înaintea Lui sufletul tău. Însă pe lângă cea de dinafară, mai există şi o însingurare lăuntrică, în afară, mersul obişnuit al treburilor omeneşti; şi totuşi pe lângă ele, unul şade în inimă fără să ia aminte la ceva. Toţi simt că atunci când pe cineva îl doare inima pentru ceva; apoi fie el în cea mai veselă şi zgomotoasă societate, totuşi n-aude şi nu vede nimic. Acolo, lângă inima sa, acest lucru îl ştie fiecare din încercarea sa proprie.
Iar dacă astfel se petrec lucrurile cele lumeşti, apoi de ce să nu fie astfel şi în rânduiala vieţii celei duhovniceşti? Sunt şi aici dureri care sunt încă mai tari şi mai adânci decât toate durerile cele din lume. Când îi cade în inimă cuiva vreo durere şi în această ordine a vieţii, apoi ce va fi în stare să scoată conştiinţa lui din petrecerea însingurată din inimă? Prin urmare, rămâne numai să începi acest lucru ca să fii singur chiar şi atunci când nu eşti singur. Şi pentru acest lucru nu trebuie să mergi departe. Înviorează-ţi frica de Dumnezeu şi-ţi vor veni dureri din cele mai zdrobitoare, care-ţi vor alinti luarea aminte şi simţirea numai la singurul lucru trebuincios, cum să venim şi să ne arătăm feţii lui Dumnezeu. Iată şi însingurarea! Încă o nedumerire: în lucrarea rugăciunii minţii, trebuie să avem un povăţuitor; însă de unde să-l ia un mirean? Tot de acolo, din lume şi dintre părinţii duhovniceşti şi chiar dintre mireni. E drept însă, că tot mai rare şi mai rare sunt persoanele, la care ai putea să alergi cu bună nădejde, după sfaturi despre viaţa cea duhovnicească. Însă ei (povăţuitorii) totdeauna au fost şi vor fi. Şi cel doritor totdeauna îl află din mila lui Dumnezeu. Viaţa cea duhovnicească este o viaţă a lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu are o grijă deosebită faţă de cei ce-L caută pe El. Râvneşte numai şi vei găsi toate cele de bună trebuinţă lângă tine. Deci, de vor sau nu vor mirenii, dar de rugăciunea minţii n-au cu ce să se dezvinovăţească. Prin urmare să se apuce de ea şi s-o înveţe (pag. 381–385).
Scrisoarea citită parc-ar fi o introducere sau o predoslovie la poveţele de mai departe, despre rugăciunea lui Iisus. Mai înainte de toate (scrisoarea 43) Episcopul Teofan explică fiicei sale duhovniceşti necesitatea de a sta cu luarea aminte nu în cap – ci în inimă, în timpul săvârşirii rugăciunii lui Iisus „O cuvenită întocmire a lăuntricului vostru trebuie să se cuprindă într-o necurmată aducere aminte de Dumnezeu, cu frică şi cu evlavie şi în aducerea aminte de moarte. Deprinderea de a umbla în faţa lui Dumnezeu sau în aducerea aminte de Dumnezeu este atmosfera vieţii celei duhovniceşti. Ea (deprinderea) ar trebui să fie în duhul nostru care e zidit după chipul lui Dumnezeu, însă n-o avem din pricina îndepărtării noastre de la Dumnezeu. Din pricina aceasta, ne stă înainte osteneala de a ne agonisi obişnuinţa ca să umblăm în faţa lui Dumnezeu. Ea constă în fond dintr-o încordare ca să stai cu conştiinţa în faţa lui Dumnezeu, cel ce este pretutindenea; însă e sprijinită şi de alte lucrări lăturalnice, care fac parte din alcătuirea vieţii celei duhovniceşti. Însă şi aici osteneala e ca să îndrepţi toate lucrările acestea spre ţinta de mai sus. Aici trebuie îndreptată şi citirea şi cugetarea şi rugăciunea şi toate îndeletnicirile şi legăturile trebuie ţinute astfel ca ele să nu împiedice şi să nu destrame aducerea aminte de Dumnezeu. Chiar şi faptul unde stai cu conştiinţa sau luarea aminte trebuie adaptat acestui scop. Mintea e în cap şi toţi oamenii minţii (învăţaţii) vieţuiesc numai în cap. Vieţuiesc numai în cap şi sufăr de o frământare necurmată a gândurilor. Această frământare nu lasă atenţia să stea asupra unui lucru. Nu poate mintea să stea nici asupra singurului gând despre Dumnezeu, atât timp cât ea rămâne în cap. Tot fuge şi fuge. De aceea, celor ce doresc să se oprească asupra unicului gând despre Dumnezeu, li se porunceşte să părăsească capul şi să se coboare cu mintea lor în inimă şi să stea cu luarea aminte acolo, fără de ieşire. Numai atunci când mintea se va uni cu inima, te poţi aştepta la o reuşită în aducerea aminte de Dumnezeu. Binevoiţi acum a vă fixa ca scop atingerea acestui lucru şi începeţi a vă mişca spre această ţintă. Să nu socotiţi că aceasta ar fi o osteneală mai presus de putere; însă şi aceasta să nu o gândiţi, că acest lucru ar fi aşa de uşor că e de ajuns numai să vrei şi s-a şi făcut.“ (pag. 325–326).
Mai departe Episcopul Teofan scrie, că cel dintâi pas spre a atrage mintea către inimă e ca să aduci simţirea inimii spre rugăciunile citite sau ascultate şi să-ţi umpli sufletul şi să-l hrăneşti cu gânduri şi simţăminte de rugăciune alese de-a gata din cărţile de rugăciune; căci simţirile inimii, de obicei stăpânesc mintea. Cum să ajungi la aceasta? Trebuie să cugeti şi să simţi cele citite şi ascultate. Pentru acest lucru hotărăşte-ţi o oră oarecare – în afară de pravila de rugăciune; luaţi cartea de rugăciuni şi citiţi, citiţi şi gândiţi-vă la rugăciunile ce le aveţi dinainte şi gândurile înşirate acolo să le duceţi până la simţire. Pe urmă, când veţi începe să faceţi pravila de rugăciune, toate acele simţiri vor reînnoi în sufletul Dv. şi rugăciunea Dv. va fi în rânduiala sa.
Faceţi acest lucru cu toate cele scrise în cartea de rugăciuni şi tot ce se cuprinde acolo faceţi printr-o înţelegere limpede şi un simţământ cald. Pe urmă, după această pildă, nu vă va fi greu să ascultaţi şi slujbele bisericeşti cu o înţelegere limpede şi cu simţire.“ (pag. 327).
Când sufletul se va umple şi se va hrăni cu cugete şi simţiri de rugăciune, apoi cu el se petrece ceea ce se petrece cu cel ce începe să converseze într-o limbă străină. De la început pronunţă numai frazele învăţate, iar când va deprinde bine limba, atunci începe să întocmească şi fraze proprii. Astfel şi sufletul, umplându-se şi hrănindu-se cu gânduri şi simţăminte de rugăciune, alese din cărţile de rugăciune, începe singur să trăiască cu aceste gânduri şi simţiri.
Mai departe merge al doilea pas spre atragerea minţii către inimă: „Când vă faceţi pravila cea de acasă, intercalaţi printre rugăciunile citite şi rugăciunile voastre, care se vor naşte din lucrarea acelor rugăciuni. Dacă veţi face cum se cuvine pasul cel dintâi, apoi întreaga rugăciune a voastră va fi însoţită de simţiri. Simţirile acestea se vor schimba potrivit cu conţinutul rugăciunilor. Însă e vorba nu despre aceste simţiri, ci despre acelea dintre ele, care cuprind întreaga conştiinţă şi inima leagă sufletul, fără să-l lase să mai continue liber citirea, ci atrăgându-i întreaga atenţie asupra lor (conştiinţei şi inimii). Acestea sunt nişte simţăminte deosebite şi de îndată ce se nasc ele, nasc în suflet şi rugăciuni după felul lor. Aceste simţăminte deosebite şi rugăciuni ce se nasc din inimă, niciodată nu trebuie curmate prin citirea pe mai departe, ci oprind citirea să le dăm voie să se reverse, până când se vor vărsa cu totul şi simţirea va deveni egală cu simţămintele de rugăciune obişnuite. Acest al doilea pas e mai puternic decât cel dintâi şi mai degrabă coboară mintea în inimă. Însă el poate lucra numai după folosirea cu cel dintâi, sau concomitent cu el. Însă pe lângă el mai trebuie încă un mijloc, complementar sau o pregătire. Dar dacă îţi vei face pravila ta de rugăciune, sau vreo slujbă bisericească acasă, după metoda spusă, apoi se poate întâmpla că o pravilioară oarecum mică, ca de pildă rugăciunile celor ce merg spre somn şi o mică slujbă ca vecernia cu pavecerniţa, să se lungească mult. Însă numai singurul gând despre această lungime poate, sau din pricina leneviei, sau uneori din pricina oricăror treburi (de ale Marthei), ne sileşte dacă nu să ne grăbim, apoi să ne lungim pravila de rugăciune prin intercalările arătate. Iar acest lucru nu ne lasă deloc să punem chiar începutul metodei arătate, dar încă să-l mai ducem şi la desăvârşire, prin care lucru ni se pricinuieşte o mare ştirbire pentru sporirea în viaţa cea duhovnicească. Ca să nu dăm peste acest lucru, lungimea rugăciunii trebuie s-o determinăm după cum v-am scris, nu prin cantitatea rugăciunilor care trebuie citite, ci prin timp; şi anume, să-ţi hotărăşti cât timp să petreacă la cutare sau cutare pravilă, la cutare sau la cutare slujbă şi să n-o măreşti deloc în ce priveşte timpul, care de obicei îl întrebuinţezi pentru acest lucru. Hotărâţi bunăoară pentru vecernie cu pavecerniţa un ceas. Şi citiţi cele hotărâte, fără să vă îngrijiţi dacă le citiţi pe toate sau nu, ci îngrijiţi-vă numai ca să petreceţi acest timp în simţăminte şi gânduri de rugăciune, când le citeşti pe cele rânduite şi dacă-ţi vine un simţământ deosebit, să nu-l înăbuşi prin citire, ci să-l laşi să se reverse pe deplin. Ducând lucrarea astfel; se poate întâmpla că nu veţi ajunge nici la „lumină lină“ şi se va împlini ceasul. Cum să faci? Închide cartea, fă câteva metanii cu obişnuitele rugăciuni scurte de încheiere şi aţi isprăvit vecernia. Martha noastră cea obişnuită de rugăciune, se va tulbura căci aşa: de ce s-a părăsit slujba, fără s-o isprăveşti? însă Maria nu se va tulbura, având mărturia conştiinţei că slujba e făcută pe deplin şi într-un chip vrednic de Dumnezeu cel închinat. Desigur, că dacă îndemnaţi de nesaţiul inimii, care s-a încălzit pentru rugăciune, veţi face rugăciunea mai mult de un ceas, apoi acest lucru nu va fi o pierdere pentru scopul ce-l urmăriţi. A doua zi începeţi-vă vecernia de la locul unde v-aţi oprit şi continuaţi-o în aceeaşi rânduială ca şi mai înainte. Şi iarăşi, dacă nu veţi ajunge la sfârşit, iar ceasul s-a împlinit, lăsaţi sfârşitul pentru ziua următoare. Astfel, uneori slujba rânduită pentru seară – una singură, poate să dureze două sau trei zile şi mai mult. Însă fiecare parte a ei pentru Dv. va fi vecernie deplină şi Domnul, într-o astfel de putere o va primi. La fel să faceţi şi cu utrenia; cu ceasurile şi cu obedniţa şi cu orice pravilă de rugăciune casnică. Să vă fie lege; niciodată să nu citiţi rugăciunile numai pentru ca să le citiţi, ci ca să petreceţi în rugăciune sub înrâurirea citirii. Citiţi cele rânduite ca un ajutor care să vă ţină în gândurile şi simţămintele de rugăciune. Lucrând astfel, vă veţi deprinde să fiţi totdeauna în timpul rugăciunii în simţirea de Dumnezeu şi mintea Dv. fiind atrasă de această simţire, va petrece în aducerea aminte de Dumnezeu. Iar dacă pe urmă şi în timpul citirii cărţilor folositoare de suflet, veţi avea în vedere nu cantitatea citirii ci acelaşi lucru, ca şi în timpul rugăciunii, adică o pricepere limpede a celor citite cu simţăminte corespunzătoare, apoi atunci şi mintea va petrece în inimă şi aducerea aminte de Dumnezeu nu va pleca în timpul acestei îndeletniciri. Cu timpul, tot mai mult şi mai mult vi se va încălzi inima pentru rugăciune, adunându-vă mintea acolo pentru a sta fără ieşire înaintea lui Dumnezeu. Timpul acesta va fi pentru Dv. un timp dulce şi veţi aştepta apropierea lui ca pe un capăt de sărbătoare.“ (pag. 327–330).
În scrisoarea următoare, episcopul Teofan din nou se întoarce la problema petrecerii cu mintea în inimă.
„Dv. întrebaţi ce înseamnă să fii cu mintea în inimă? Data trecută eu am vorbit despre acest lucru. Oare nu e spus clar? Repet. Ştiţi unde este inima? Cum să nu ştiţi? Ce-aţi învăţat? Deci, staţi cu mintea acolo; staţi fără de ieşire şi veţi fi cu mintea în inimă; mintea e nedespărţită de atenţie, unde este ea, acolo e şi mintea. Dv. aţi scris, că adesea când citiţi acatistul preadulcelui Iisus, simţiţi un fior în inimă. Iată unde simţiţi acest lucru, acolo să fiţi şi cu luarea aminte şi nu ieşiţi de acolo nu numai în timpul rugăciunii, ci şi în oricare alt timp. Însă acolo nu trebuie să stai simplu, ci cu conştiinţa că stai în faţa lui Dumnezeu, sau înaintea ochiului Lui celui atotvăzător, care pătrunde în cele ascunse ale inimii, iar ca să stai astfel, stăruieşte să ai încălzit un simţământ oarecare către Dumnezeu – de frică, de dragoste, de nădejde, de devotament, de îndurerare a inimii şi altele. Iată norma unei întocmiri lăuntrice! Păziţi-o şi cum veţi vedea că s-a stricat undeva, grăbiţi-vă să o dregeţi.“ (pag. 331).
Amintind cele spuse în scrisoarea anterioară despre mijloacele coborârii minţii în inimă, episcopul Teofan continuă: „Dv. scrieţi că aţi început a face rugăciunile după metoda aceea. Stăruiţi-vă să faceţi acest lucru cu desăvârşire, cum se cuvine şi în inimă. Fără de simţăminte, nu veţi putea să o ţineţi acasă: mereu se va smulge şi va rătăci pe de lături.
Domnul să binecuvinteze osteneala Dv. ca să ajungeţi şi să vă deprindeţi a săvârşi pravila cum s-a arătat. Aţi început; însă mie mi s-a părut că totuşi vă grăbiţi ca să citiţi cele rânduite până la sfârşit. Acest până la sfârşit trebuie aruncat din minte şi toată grija să o îndreptaţi spre încălzirea simţămintelor sfinte, fără a-ţi îngădui ceva, care le-ar putea ştirbi. Iar Dv. nu faceţi aşa. Scrieţi că pe când citeaţi un psalm, v-au podidit lacrimile. Ar fi trebuit să-l mai citiţi încă, sau să repetaţi versurile, care v-au stârnit plânsul, fără să vă mişcaţi mai departe, deşi tot timpul hotărât pentru rugăciune l-aţi fi petrecut în această lucrare, ba chiar şi mai mult. Iar Dv. aţi mers (cu cititul) înainte şi aţi izgonit plânsul. Ce poate fi mai scump decât plânsul? Iar citirea până la sfârşit ce v-a adus? Absolut nimic. Iată-vă că v-aţi aflat lucrând nu spre folosul Dv. duhovnicesc.
A te împărtăşi cu sfintele taine ale lui Hristos cât mai des e bine. Dacă puteţi, împărtăşiţi-vă chiar nu numai o singură dată pe lună. Creştinii cei dintâi se împărtăşeau la fiecare Liturghie. Însă despre acest lucru vorbiţi cu duhovnicul Dv.
De unde aţi luat că eu v-am hotărât pentru vecernie un ceas? Puterea nu e în timp ci în duh. De vreme dispuneţi cum vă convine mai bine; numai fără să îngăduiţi lenea. Dacă cele citite în pravila de acasă se citesc de la sine cu luare aminte şi cu simţăminte corespunzătoare, apoi aceasta e o citire cum se cuvine. Trebuie să te opreşti numai când un simţământ anumit va cuprinde sufletul tău. Atunci dă cartea la o parte şi roagă-te aşa. Apropiindu-te de rugăciune, trebuie să-ţi dezmorţeşti sufletul, dacă nu e în simţire, prin cugetare, prin chemarea Domnului, prin metanii şi numai atunci să o începi. Însă pravila de rugăciune, gândită şi simţită de mai înainte, singur te dezmorţeşte. Iar cea necugetată şi nesimţită, mai de grabă risipeşte decât adună. O astfel de pravilă e mai bine s-o îndulceşti cu mătănii însoţite de rugăciunea lui Iisus sau cu alta oarecare scurtă. Uneori şi toate slujbele le puteţi face astfel“ (pag. 331–334).
În scrisoarea următoare, Episcopul Teofan previne pe fiica sa duhovnicească să nu se încreadă în feluritele vedenii şi preziceri ce le-a avut; fiindcă sunt ispită diavolească, lucru despre care acum nu e nevoie să vorbim cu de-amănuntul. Trec la scrisoarea următoare, în care se discută problema importantă a cugetelor. „E de dorit ca să căpătaţi înţelepciunea de a deosebi cugetele. Coborâţi din cap în inimă. Atunci toate cugetele vor putea fi văzute limpede, mişcându-se înaintea ochiului Dv. ager; iar până atunci să nu vă aşteptaţi la cuvenita osebire a cugetelor. Binevoiţi a lua cunoştinţă, că osebirea cugetelor nu e acelaşi lucru ca şi izgonirea lor, când ele nu sunt de o calitate bună. Acesta este un război de gând, căruia îi premerge osebirea, care cugete sunt prieteni şi care duşmani, văzând în unele pe prieteni, ele sunt primite cu cinste, iar văzându-le că sunt vrăjmaşe sunt izgonite cu necinste. Să ştiţi numai, că osebirea cugetelor distinge nu numai bune şi rele, ci şi serioase de cele neserioase şi deşarte şi cele care par bune de cele într-adevăr bune, dar mai ales osebeşte care cugete înconjoară faptele noastre sub formă de îndemnuri şi scopuri – şi cele obişnuite şi cele mai deosebite –, ca nu cumva să se furişeze îndemnuri şi scopuri neîngăduite într-un creştin bun şi să nu strice faptele noastre. Pe care lucruri le privesc acestea şi cum se fac toate acestea, învăţaţi-vă la Sfântul Scărar, într-un anumit cuvânt larg al lui, despre osebirea cugetelor. După acele îndrumări începeţi să şi lucraţi – şi încercarea vă va învăţa la toate.“ (pag. 341).
Fiica sa duhovnicească, începând să-şi facă lucrarea rugăciunii, după indicaţia episcopului Teofan, peste câtva timp a căzut în trândăvie şi-i scrie lui: „La mine lucrurile merg rău, sufletul nu e la locul lui, gândurile rătăcesc, n-am nici o plăcere să citesc de cele duhovniceşti, pravila o fac încet şi cu lenevie şi am devenit nepăsătoare faţă de toate. Parcă a plecat ceva din suflet.“ Episcopul Teofan îi răspunde ei: „Nu vă descurajaţi. Starea Dv. este o stare de răceală, după cum ne spun Sf. Părinţi. Ea este uneori ca pedeapsă, apoi e pentru vreun păcat, cu cuvântul, cu fapta, cu gândul sau cu simţirea. Ca educativă ea e după planul lui Dumnezeu, ca să-l înveţe pe cel ce se nevoieşte iscusinţa cea duhovnicească. Cum e la Dv.? E mai smerit să crezi că acest lucru se petrece pentru ceva păcătos, după cum vă gândiţi şi Dv., deşi nu vă daţi bine seama pentru ce. Căiţi-vă şi rugaţi pe Domnul cel milostiv, ca să vă redea îmbrăţişările Sale cele părinteşti. Dar totodată căutaţi să pătrundeţi mai bine în cele ce le-aţi avut înainte de asta, nu veţi găsi cumva acolo cauza pentru care suferiţi acum această povară? Şi văzând-o, hotărâţi-vă să nu mai mergeţi pe acel drum, care v-a adus la această stare. O astfel de hotărâre va grăbi şi iertarea şi revenirea celor pierdute. Starea aceasta înseamnă că harul lui Dumnezeu s-a depărtat – nu v-a părăsit –, ci s-a îndepărtat şi stă afară. Atunci era înlăuntru, iar acum afară şi Dv. aţi rămas ca şi cineva dezbrăcat la ger, sau ca o cameră din care a ieşit toată căldura prin ferestrele deschise. Cum să-l întorci (harul) înapoi? Aşa după cum şi faceţi, cu rugăciune, cu zdrobire, cu adăugirea lipsurilor pentru trup, în ce priveşte mâncarea şi somnul; mai adăugaţi la acestea, dacă puteţi şi ajutorarea celor nevoiaşi. Osteniţi-vă.
Domnul se va îndura şi din nou vă va trimite harul Său. Însă timpul când se va petrece acest lucru nu poate fi sorocit. Reîntoarcerea harului nu e dată de la noi, ci de la harul însuşi. Când va binevoi, atunci va şi reveni, fără să fie oprit de ceva, după bunăvoirea sa liberă. Însă nu lăsaţi să vă cadă mâinile, ci strigaţi şi strigaţi, rugându-vă să se întoarcă: când vei veni la mine? fără să te gândeşti chiar, că iată se va întoarce, ci lăsându-te în întregime în mâinile lui Dumnezeu, ca şi acest scump lucru şi prea dorit, să fie tot după voia lui Dumnezeu şi lăsându-te în voia lui Dumnezeu te uneşti să rabzi, cât va binevoi El. Mângâierile duhovniceşti, cu bună dăruire, vin şi pleacă când voieşte Domnul. Dv. ziceţi: iubesc pe Domnul. Nu e de mirare, când El vă umple de bucuriile cele întru Duhul Sfânt. Binevoiţi de-L iubiţi acum când El vă va lăsa, singură, goală (deşartă) şi lipsită de acoperământul Său. Aceasta va fi o dragoste cu desăvârşire dezinteresată, mult mai preţioasă decât cea dintâi. Iată pricepeţi acum, ce este omul lăsat de capul lui şi vă smeriţi tot mai mult şi mai mult. Dv. nu numai o dată spuneaţi: am şi eu raţiune, am raţiune. Iată, poftiţi acum de vă descurcaţi cu raţiunea D-voastră. Când aţi rămas singură, vrăjmaşul v-a auzit şi a început, după cum scrieţi, să vă sfătuiască, să vă orânduiţi viaţa mai bine, îndemnându-vă să vă fie milă de Dv., ba chiar să vă întoarceţi în lume. Să te întorci în lume e cam greu: eşti ca o felie de pâine tăiată. A-ţi fi milă de D-ta, parcă e mai frumos, dar nu e mai puţin primejdios. Cumpărând toate acestea, binevoiţi a vă scutura şi începeţi a vă osteni fără de nici o cruţare. Trebuie să te frecţionezi cu nevoinţe. Frecţiunile dezvoltă căldură. Siliţi-vă să vă obosiţi peste măsură cu lipsurile ca să păşiţi pe calea cea strâmtă şi cu scârbe, care este singura cale adevărată.“ (pag. 344 – 347).
Cuvintele prea Sfinţitului Teofan au mişcat pe fiica sa duhovnicească. Ea s-a smerit. Şi în scrisoarea următoare îi scrie: „De îndată ce am deschis ochii, cel dintâi gând care mi-a venit a fost că sunt o nepăsătoare, o leneşă şi o mândră.“
Răspunzându-i, episcopul Teofan scrie: „aceasta-i că Îngerul păzitor v-a dat un verset. Binevoiţi de-l repetaţi până când îl veţi învăţa bine, pentru că atunci când vi se va cere răspunsul, să puteţi răspunde fără de greşeală şi să-l bucuraţi cu aceasta pe Îngerul păzitor al Dv. şi nu mai puţin pe Domnul Îngerilor. Despre pravila de chilie să n-aveţi prea multă grijă. Eu v-am scris să nu vă îngrijiţi de cantitatea rugăciunilor, ci numai despre un singur lucru să aveţi grijă, ca rugăciunea să curgă vie din inimă, ca un pârâiaş viu. Aruncaţi din minte, cu desăvârşire cantitatea şi numai acest lucru să-l aveţi în vedere. Însă, totuşi pravila cere o anumită rânduială. Însă să nu vă obişnuiţi cu ea ca şi cu nişte cătuşe. Las-o să fie un program general, iar în parte o puteţi schimba în fiecare zi măcar, judecând după cele ce le socotiţi că aţi găsi în ele o înviorare a duhului de rugăciune. Dacă vă veţi ţine de formă, înviorarea va slăbi, pravila se va transforma în formă, care în curând va lipsi rugăciunea de viaţă. Lucraţi astfel, ca de fiecare dată, orice pravilă de rugăciune să fie ca ceva nou. Scrieţi că aţi găsit rezolvarea unor probleme în cărţile Sf. Părinţi. Acest lucru e bun! Şi totdeauna trebuie să-l căutaţi acolo. Şi dacă-l veţi căuta cu stăruinţă, totdeauna îl veţi găsi. Mai ales în această privinţă sunt de mare folos Sfinţii Varsanufie şi Ioan. Şi la Sfântul Dorotei veţi găsi o bună explicare a multor lucruri. Şi la toţi se pot găsi multe poveţe. Citiţi numai cu luare aminte şi aplicaţi toate la sine. Ziceţi că vă „cuprinde frica, mai ales în timpul rugăciunii“. Frica e binecuvântată numai una singură, cea de Dumnezeu; însă ea n-are nimic înspăimântător, totdeauna e binefăcătoare. Temerile Dv. fără de nici un motiv sunt de la vrăjmaşul şi mai ales în timpul rugăciunii. (pag. 348–349).
Peste câtva timp după ce scrisese despre răcirea sa duhovnicească şi despre nepăsare, fiica duhovnicească scrie episcopului Teofan: „M-am încălzit“. La aceasta Episcopul răspunde, lămurind că acest lucru trebuie atribuit lucrării harului lui Dumnezeu, scrie el, eu eram neliniştit foarte mult: se putea să rămâi aşa. Însă Domnul e milostiv şi veşmântul Lui vi s-a întors. Când harul lui Dumnezeu e înlăuntru, sufletul parcă ar fi îmbrăcat într-o haină călduroasă, iar când se depărtează sufletul e ca şi cum ar fi dezbrăcat la ger. Convingeţi-vă de aici că tot ce e bun, mai ales starea cea bună a sufletului, e direct de la har. Osteneala ta desigur că trebuie, însă ea nu le dă pe cele duhovniceşti – esenţial şi temeinic, ci numai îl caută şi te pregăteşte ca să-l primeşti. Totul îl dă numai harul. Binevoiţi a recunoaşte acest lucru cu inima şi să nu vă atribuiţi nimic. În această atribuire e păcatul însuşirii lucrurilor străine: nici uneia dintre osteneli nu i se poate atribui puterea de a ne da cele căutate. Nu se poate spune cutare sau cutare lucru e de făcut; deci mă voi mai osteni şi voi primi cutare sau cutare lucru. Harul lui Dumnezeu nu poate fi legat prin contracte şi lucrează totdeauna după cum voieşte. Această voinţă (vrere a harului) n-o poate ghici nimeni, nici n-o poate sili prin ceva. La fel petrece el (harul), unde şi cum vrea. De aceea şi cel care a primit harul nu poate să zică sau să gândească: am primit harul, de acum nu mai am nici o grijă. Nu, chiar şi după ce ai primit harul, trebuie să-ţi lucrezi mântuirea cu frică şi cu cutremur. Harul după cum vine, aşa şi pleacă, nu după prevederile noastre. Vedeţi cât e de frig fără de har şi cum sufletul e leneş şi nemişcat spre toate cele duhovniceşti. Astfel e starea păgânilor celor buni, a iudeilor care sunt credincioşi legii şi a creştinilor corecţi după viaţă, care însă nu se gândesc deloc la viaţa lăuntrică şi la legăturile ei cu Dumnezeu. Prin ce se menţine mai cu seamă harul în suflet? Prin smerenie. Pentru care lucru se duce mai ales? De la o mişcare oarecare a trufiei, părerii de sine şi încrederii în sine. De îndată ce el (harul) va simţi înlăuntru acest miros urât al trufiei, apoi îndată şi pleacă. Probabil, că ceva asemănător a fost şi la Dv. D-voastră nu vă daţi seama de acest lucru. Însă primiţi deocamdată acest lucru ca pe un adevăr al minţii, iar pe urmă Dumnezeu va da, de veţi simţi şi cu simţirea, că sunt mişcări ale trufiei, de care sufletul nu-şi dă seama şi veţi începe a vă ruga mai stăruitor: dăruieşte-mi, Doamne, ca să-mi văd greşalele mele. Într-o scrisoare oarecare, îmi demonstraţi că sunteţi smerită. Dar, din faptul că-mi demonstraţi acest lucru, urmează că Dv. nu sunteţi smerită. Smerenia nu se vede pe sine niciodată. Să vă dăruiască Domnul, ca de acum să nu mai încercaţi niciodată această stare rea. Însă trebuie presupus, că din când în când încă se va apropia deşi nu într-un grad aşa de mare, sau va fi îngăduită şi chiar nevăzută, ca sufletul să devină mai iscusit şi mai ales cu pază în ce priveşte trezvia, sau pentru ca să nu uite şi să se convingă, mereu cât mai adânc, că el singur în sine nu e nimic, deşi simte şi ceva bun.
Deprinde-ţi-vă că tot ce aţi face, să faceţi în aşa fel ca acest lucru să încălzească, iar nu să răcească inima; şi a citi şi a face rugăciunea şi a lucra şi a avea legături cu alţii în aşa fel, încât să te ţii de o singură ţintă – să nu ajungi la răcire. Încălziţi mereu sobiţa Dv. dinlăuntru printr-o rugăciune scurtă şi păziţi-vă simţirile ca prin ele să nu fugă căldura. Impresiile de dinafară foarte greu se împacă cu lucrarea dinlăuntru.
Dv. aţi înţeles greşit cuvintele mele despre urzelile vrăjmaşului, parcă unindu-ne să recunoaştem în noi lucrurile vrăjmaşului, e necesar să socotim că el este deja şi în inimă. Nu, el e în afară şi ne săgetează de departe, sugerându-ne cugete rele. De îndată ce se deschide pentru o posibilitate, el îndată sare şi ne dă sfaturile sale, care totdeauna sunt urzeli, deşi par frumoase. El totdeauna începe de la lucruri frumoase şi apoi de la ele trece treptat spre cele rele; la rele nu ne îndeamnă de îndată şi chiar ne sfătuie, apoi acopere acest lucru cu o pojghiţă frumoasă la chip. Toate acestea Dv. le veţi ghici singură când vă veţi obişnui să fiţi atentă la Dv. înşivă: Luarea aminte şi rugăciunea strică toate născocirile lui pline de uneltiri rele“. (pag. 349–352).
Dv. scrieţi că „doriţi să ajungeţi desăvârşită şi tinde spre acest lucru“. Mi-a venit în gând să vă arăt un semn, după care aţi putea preciza dacă mergeţi spre desăvârşire sau vă învârtiţi pe loc. Semnul este deprinderea (tăierea) de toate. Nu demult am auzit vorba unei bătrânele simple care mi-a spus: „acum s-a deprins totul; eu ca o pasăre, nu mai sunt legată cu nimic.“ Cum a ajuns ea până la acestea? Printr-o viaţă întreagă îndreptată numai spre a plăcea lui Dumnezeu. De la şapte ani i-a căzut ei în inimă o grijă dureroasă, ca nu cumva să-l mânie pe Dumnezeu. Această grijă o înflăcăra spre tot felul de osteneli, fără să-şi cruţe ea puterile. Astfel şi-a petrecut fetia, căsnicia, văduvia; treburile erau obişnuite, de familie, însă ca peste tot locul, era cea dintâi şi totul făcea pentru Dumnezeu şi după Dumnezeu. Prin acest mers al ostenelilor sale, ea astfel şi-a îndreptat, şters şi albit sufletul său, că în ea n-a mai rămas nimic pământesc ce ar mai fi preocupat-o. „Acum zic, pentru mine totul e Domnul. Nu mă mai trage sufletul la nimic şi nu vreau să mai vorbesc despre nimic nu se mai întoarce limba. Numai Domnul dacă ar fi! Spre aceasta îndreptaţi-vă şi vi se va împlini dorinţa Dv.: vreau desăvârşirea, doresc să ajung fecioară înţeleaptă. Domnul să binecuvinteze! Căutaţi şi veţi afla. Dar mai bine: „cereţi şi vi se va da vouă“. (pag. 352–353).“
„Că plânsul din inimă şi zdrobirea de pocăinţă nu se depărtează de Dv., acest lucru e bine. Păstraţi acest dar al lui Dumnezeu şi-l tot înnoiţi, de îndată ce începe să slăbească. Aceasta e o cale fără de rătăcire. Şi faptul că îl contemplaţi pe Domnul răstignit pe cruce şi că sunteţi pătrunsă de acest lucru până în adâncul sufletului, e bine! Aceasta şi toate celelalte asemănătoare, care stârnesc sufletul, aduceţi-le mai des asupra lui, ca el (sufletul) să fie în mişcare şi să vieţuiască, căci viaţa e mişcare. Nu e mişcare, nu e viaţă“. (pag. 354).
„Binevoiţi să ţineţi mai bine minte, că smerenia se câştigă nu prin gânduri smerite, ci printr-o supunere cu plăcere la toate întâmplările şi legăturile umilitoare“. (pag. 355).
„Vine câteodată lenea asupra Dv., vine dorinţa înlesnirilor şi îngăduinţelor odihnei trupeşti. Bine faceţi că nu cedaţi, însă tăria Dv. nu e deplină. Înţeleg că Dv. cu toate aceste năvăliri ademenitoare, totuşi faceţi ceea ce se cuvine, însă faceţi fără de plăcere. „Deşi nevrând“, ziceţi „dar împlinesc totul“. Şi aceasta e bine, după cum am spus eu, este aici luptă şi biruinţă. însă ar trebui ca această luptă să fie dusă până la sfârşit, ca şi biruinţa să fie deplină, adică să ajungi până acolo ca să faci vrând, izgonind fără milă pe nevrând. Căci acest nevrând este o concesie leneviei şi o hrăneşte pe ea. Binevoiţi când alungaţi lenea, ca să aprindeţi până la hărnicie ca viciu şi cu energie să faceţi ceea ce lenea nu vă lăsa să faceţi. Şi numai acest lucru va fi o adevărată biruinţă şi învingere asupra leneviei, iar nu ceea ce faceţi Dv.. Lucrarea cu vioiciune este adevărata trăsătură a unei vieţi duhovniceşti adevărate“. (pag. 355).
„În tonul scrisorii Dv. se simte un duh al întristării. De ce? Doar Dv. sunteţi a lui Dumnezeu. Domnul v-a chemat la sine; Dv. mergeţi la Tatăl Dv. cel ceresc pentru mângâierile cele veşnice în casa lui; iar Dv. aproape că nu vă curg lacrimile din ochi; parcă degeaba v-aţi ostenit cu toate câte v-aţi ostenit. Nici un pas al Dv. nu se poate pierde în zadar. Domnul va ţine socoteală de toate şi va răsplăti fără de măsură. Că s-a împuţinat ceva sănătatea, acest lucru nu face să-i dai nici o atenţie, faţă de cele ce aţi căpătat în schimb. Că vă vine puţin cam greu să vieţuiţi, slavă Ţie, Doamne! Aceasta este calea cea strâmtă. Dar calea cea strâmtă ne trebuie. Pe alături de ea nimeni nu va intra în împărăţia cerurilor. Unora Domnul le lasă ca ei singuri să-şi întocmească o astfel de cale, iar pentru Dv. a întocmit-o El însuşi, El vrea să vă aducă la Sine şi iubindu-vă, face El în locul Dv. lucrul fără de care nu se poate ajunge la El. Deci îndrăzniţi pentru Domnul, care vă iubeşte“. (pag. 357–358).
„Începeţi a vă obişnui cu osteneala rugăciunii. Dumnezeu să vă binecuvinteze! Să vă fie sufletul Dv. treaz totdeauna, străin de orice milă faţă de sine. Domnul să vă ajute să fiţi vioaie şi trează, însă nu uitaţi cele mai de seamă, ca cu atenţia şi cu mintea să vă uniţi cu inima şi să petreceţi acolo fără de ieşire în faţa Domnului. Toate ostenelile de rugăciune să vă fie îndreptate spre acest lucru. Rugaţi pe Domnul să vă dăruiască acest bine. Aceasta e comoara ascunsă în ţarină; acesta este mărgăritarul cel de mult preţ“. (pag. 359).
„Însă ceea ce aţi zis, că se strică orânduiala de rugăciune când vă vine cineva, aceasta nu e bine. Dv. îngrijiţi-vă să gândiţi astfel, că atunci când vine cineva, apoi Domnul îl trimite, ca Dv. prin el să aduceţi slujbă lui Dumnezeu. Prin ce? Prin împărtăşirea dispoziţiei Dv. celei bune, date Dv. de la Domnul celui ce a venit. Dacă în acest duh îi veţi primi pe cei ce vin, apoi nici nu va fi deloc o călcare a rânduielii de rugăciune, ci o continuare a ei, numai că în altă formă. Şi una şi alta e o slujbă adusă lui Dumnezeu. Având în vedere acest lucru, primiţi pe toţi cu bucurie, ca pe nişte trimişi ai lui Dumnezeu, fără a vă uita la exteriorul lor şi numai de un lucru să vă îngrijiţi, ca nu cumva să vă abateţi de la cele ce vrea Dumnezeu de la Dv. în cazul de faţă. Biruindu-i astfel, întreaga atenţie să v-o îndreptaţi spre inima lor, ca din cuvintele lor să vă pricepeţi ce aţi putea face spre binele sufletelor lor şi atunci întreaga vorbire îndreptaţi-o într-acolo, însă nu în aşa fel ca să păreţi o învăţătoare, ci ca şi cum aţi vorbi despre alţii. Dar mai cu seamă, în fel şi chip stăruiţi-vă să ajungeţi acolo, ca acel ce vine să plece cu inima împăcată“. (pag. 359).
„Dar când să mă mai gândesc şi la mine? Mie mi se pare că prea mult vă gândiţi la Dv., şi vă gândiţi sus. Însă să vă stăruiţi să vă mai coborâţi, siliţi-vă să fiţi smerită. Smerenia se caută, însă încă n-aţi aflat-o. Căutaţi mai cu stăruinţă şi veţi afla-o“. (pag. 360).
„V-aţi împărtăşit de Sfintele Taine ale lui Hristos şi din mila lui Dumnezeu aţi căpătat o întocmire paşnică şi mângâietoare a duhului. Pe urmă mai adăugaţi că, pregătindu-vă pentru Sfânta Împărtăşire, v-aţi ostenit îndeajuns. E bine! Şi niciodată să nu uitaţi să faceţi acest lucru, după putere şi peste putere. De atât li se dă mângâiere celor ce se împărtăşesc. De n-ar fi osteneala şi lipsurile, nici mângâierea n-ar fi dată, decât doar dintr-o milă oarecare a lui Dumnezeu. Să nu uitaţi totuşi că osteneala singură nu ajunge la aceasta, ci unită cu duhul cel adevărat, cu care trebuie să venim către Dumnezeu. Trebuie şi una şi alta. Vă pare rău că această stare paradisiacă nu rămâne pentru totdeauna şi aveţi dorinţa ca să rămână la Dv. fără nici o schimbare. Întrucât Dumnezeu e un dătător de bine, apoi din partea mea pot să vă recomand: căutaţi şi veţi afla. Acest lucru se va petrece, când un foc mic va cădea în inimă şi o va aprinde. Dv. mergeţi spre acest lucru cu întreaga rânduială a vieţii Dv. Şi desigur, că veţi ajunge dacă nu vă veţi lenevi şi nu veţi pierde smerenia. Se va aprinde inima Dv. şi va arde ca o făclie nestinsă. Însă când se va petrece acest lucru este lucrarea lui Dumnezeu. Căutaţi cu răbdare şi cu nădejde. Starea aceasta n-o descriu Sfinţii, zicând că nu poate fi descrisă. Când va veni veţi cunoaşte-o. Stareţul de la Kiev, Părintele Partenie, o numeşte rană la inimă. Deci binevoiţi de a răbda toate rânduielile statornicite care vă obosesc, fără să vă cruţaţi. Este pentru ce“. (pag. 360–361).
„În sfârşit ziceţi, am înţeles că este un plâns făcător de bucurie, sau o bucurie-întristare şi vă hotărâţi să dezvoltaţi în inimă o zdrobire tot mai puternică şi mai puternică“. E bine, foarte bine! Dumnezeu să vă binecuvinteze! Însă să ştiţi că această bucurie-întristare se dăruieşte, dar nu se câştigă. Starea aceasta e asemănătoare cu aceea pe care o încercăm când ne revedem cu rudele după o despărţire îndelungată; şi nu e o bucurie şi nici o jale, curg lacrimile. Bucurie-întristare se petrece atunci când Domnul se revede cu sufletul şi sufletul cu Domnul. De la Sfânta Împărtăşanie la acest lucru te poţi aştepta. Şi se petrece. Veţi vedea de aici, că trebuie dezvoltată zdrobirea, însă ea nu este bucurie-întristare, ci numai croieşte drumul spre ea. Bucuria-întristarea o dă sufletului Domnul, iar Domnul în lucrările Sale, nu e legat de nimic.“ (pag. 361–362).
D-voastră vreţi să faceţi extrase din cărţile citite. Bine. Însă nu extrageţi tot ce este bun, ci numai ceea ce vă pişcă de inimă. Se va aduna un caiet, altul. Când, pe urmă va veni întristarea sau răceala şi uscăciunea, luaţi aceste caiete şi le frunzăriţi. Inima va răspunde la cele simţite mai înainte şi se va mişca. Aşa de la un citit, de la altul, de la al treilea, şi te uiţi că s-a mişcat de-a binelea“. (pag. 363).
„Pravila de rugăciune, ziceţi că o faceţi după cum vi s-a rânduit. Şi osteniţi-vă astfel! Domnul să vă ajute! Dar mai ales să vă deprindeţi să vă aduceţi neîncetat aminte de Dumnezeu şi să vă ţineţi în starea de rugăciune, frică şi evlavie, ca în faţa lui Dumnezeu. Domnul să vă dăruiască acest lucru. Hotărâţi-vă un anumit timp, iată pentru ce: că şezând cu trezvie şi adunând luarea aminte în inimă, să ziceţi rugăciunea lui Iisus fără risipire de gânduri. Astfel, o dată sau de două-trei ori pe zi. Măcar câte un şirag de mătănii, iar plăcerea de va veni, se poate şi de două-trei ori. Pe această cale se poate produce în inimă acea rană, de care vorbea stareţul Partenie şi să ajungă până acolo ca rugăciunea singură va murmura în inimă, prin cuvinte zise cu mintea, ca un pârâiaş, cu mişcări de simţăminte corespunzătoare“. (pag. 364).
„Mă adun cu duhul. Domnul să vă ajute. Însă să nu scăpaţi din vedere lucrul cel mai de seamă – ca să vă adunaţi cu mintea în inimă. Spre acest lucru mai ales, să vă îndreptaţi ostenelile. Mijlocul e unul să vă siliţi să staţi cu luarea aminte în inimă, cu aducerea aminte de prezenţa lui Dumnezeu în orice loc şi despre faptul că ochiul Lui priveşte în inima Dv. Îngrijiţi-vă să vă întăriţi în convingerea că deşi sunteţi singură, dar totdeauna aveţi nu numai aproape ci chiar înlăuntru o persoană unită cu Dv. care vă priveşte şi vede totul din Dv. Ceea ce v-am scris despre rugăciunea lui Iisus de câteva ori pe zi va fi un mijloc foarte puternic pentru acest lucru. Faceţi astfel de fiecare dată câte zece-cincisprezece minute şi stând mai bine în poziţia de rugăciune, cu închinăciuni sau şi fără ele, cum vă vine mai bine. Osteniţi-vă astfel şi rugaţi pe Domnul să vă dea în sfârşit, să simţiţi şi să cunoaşteţi ce este rana din inimă, după cuvântul stareţului Partenie. Acest lucru nu se face de îndată. Va mai trece un an de osteneli stăruitoare, dar poate şi mai mult, până când vor începe a ne arăta oarecare urme ale acestui lucru. Domnul să vă binecuvinteze spre osteneala şi calea aceasta“. (pag. 365–365).
„Cereţi rugăciuni, ca să nu vi se risipească gândurile, care rătăcesc fără încetare şi abat luarea aminte de la cele cuvenite. Pentru prima dată aud de la Dv. despre lucrul acesta. Cu toate acestea, acest lucru e cea mai de seamă neorânduială pe care o încercăm înlăuntru. Ce e drept, mai înainte acest lucru nu părea o neorânduială aşa de mare, iar acum lucrurile se văd în altă lumină. De ce? Cred că aceasta e lucrarea pravilei celei mici, pe care ai început s-o faci, lucrând rugăciunea lui Iisus. Când la pravilă tot citeaţi şi citeaţi, apoi de la gândurile multe ce veneau de la rugăciuni, gândurile plecau şi se înapoiau pe nesimţite. Iar acum, când cuvântul de rugăciune e unul şi el numai un singur gând, apoi orice alt gând e văzut de îndată, ca un vizitator străin. Astfel s-a descoperit înaintea Dv. neorânduiala lăuntrică. Ce e de făcut? Continuaţi să vă îndeletniciţi cu îndeplinirea aceleiaşi pravilioare şi gândurile tot mai mult se vor potoli şi neputinţa văzută de Dv., se va vindeca. Pravilioara aceasta, dacă veţi continua s-o faceţi cum se cuvine, vă va aduce rana în inimă, iar rana aceasta vă va aţinti gândurile spre cel Unic şi atunci e sfârşitul rătăcirilor gândurilor. Din acest moment, când vă va învrednici Dumnezeu să-l căpătaţi, va începe o nouă restructurare a tuturor celor dinlăuntru şi umblarea înaintea lui Dumnezeu va deveni de neînlăturat“. (pag. 368).
„Osteniţi-vă să vă deprindeţi cu rugăciunea lui Iisus. Domnul să vă binecuvinteze! Trebuie de crezut că Domnul Iisus Hristos este înlăuntrul nostru, în virtutea Botezului şi Împărtăşirii, după făgăduinţele Lui Însuşi, care e unit cu aceste taine. Căci cei botezaţi se îmbracă întru Hristos, iar cei ce se împărtăşesc îl primesc pe Domnul. „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu petrece întru Mine, şi Eu întru el“, zice Domnul. Numai păcatele cele de moarte ne lipsesc de această mare milă faţă de noi. Însă cei care se pocăiesc şi după mărturisire se împărtăşesc, iarăşi o întorc la sine. Aşa să credeţi. Iar dacă nu vă ajunge credinţa, apoi rugaţi-vă ca Domnul să v-o adauge şi s-o întărească în Dv., tare şi neclintit. Luaţi aminte la Dv. înşivă şi cu frică şi cu cutremur lucraţi-vă mântuirea. Observaţi cugetele, care vin şi care se depărtează şi stările duhului care rămân nemişcate, sau care durează ceasuri şi zile. Toate acestea să vă fie ca nişte documente pentru a preciza ce se petrece în Dv. (pag. 370–371).
Faptul că sunteţi condusă de simţire sau că, în genere aveţi simţăminte duhovniceşti, încă nu înseamnă că staţi tare cu luarea aminte în inimă. Când este aceasta din urmă, atunci mintea stă în inimă fără de ieşire şi stă în faţa Domnului cu frică şi cu evlavie şi nu vrea să iasă de acolo. Starea aceasta se aseamănă cu cea a copilului, când se odihneşte în braţele mamei. Să dea Domnul să ajungeţi la aceasta. Că vă completaţi pravila cea de acasă cu rugăciunea lui Iisus, bine faceţi! Puteţi înlocui un sfert, o jumătate, trei sferturi, ba chiar şi toată pravila cu rugăciunea aceasta. Numai să nu micşoraţi timpul şi să vă ţineţi în frică şi în evlavie. În fel şi chip necăjiţi-vă şi cu citirea rugăciunilor şi prin rugăciuni de ale sale, şi în rugăciunea minţii, îngrijiţi-vă numai de un singur lucru, ca starea de rugăciune să nu se depărteze de la suflet“. (pag. 371–372).
Greutăţile şi ostenelile e mai bine să le adaugi câte puţin, începând de la cele mai mici. Lucrând astfel, pe nesimţite poţi ajunge la astfel de osteneli, care vor fi mult mai însemnate decât cele plănuite de Dv., însă care nu vor apăsa. De aceea socot că, pentru Dv. e mult mai bine ca unele osteneli să le mai domoliţi acum şi mai pe urmă, încetul cu încetul să le adăugaţi. Totuşi, orânduiţi-vă lucrurile cum socotiţi că e mai bine şi sfătuiţi-vă şi cu duhovnicul. Însă un lucru să nu uitaţi: să nu vă legaţi de un tipic al Dv., păzindu-vă totdeauna libertatea acţiunii şi îngrijindu-vă numai să fiţi pururea cu Domnul. Mai puţin mecanism şi formă. Viaţa e în mişcare, iar nu într-o formă rece“. (pag. 373).
„Eu nu numai odată v-am scris deja, că pravila poate fi făcută în mai multe feluri. Cel mai bun lucru e să-ţi determini pravila prin timp, sau să citeşti rugăciunile, sau să te rogi aşa. Trebuie de început cu citirea rugăciunilor începătoare, adâncindu-vă în ele cu pauze cât mai lungi. E mai bine decât orice să le citeşti pe de rost. Iar pe urmă, când se va dezmorţi inima, faceţi mătănii, zicând de la sine, după cum vă mişcă inima, un cuvânt simplu Domnului. Se pot învăţa pe de rost câţiva psalmi şi în timpul pravilei să-i citeşti, din fiecare verset al lor, alcătuind câte o chemare de rugăciune către Dumnezeu. După ce s-a citit psalmul, se pot face şi mătănii cu o rugăciune scurtă; pe urmă să citeşti alt psalm sau altă rugăciune, iar după aceasta iarăşi să faci mătănii. Se poate să faci tot timpul numai mătănii, mici şi mari cu o rugăciune scurtă. În fel şi chip se poate. Din pravilă trebuie izgonit orice mecanism şi formă. Lasă să meargă liber totul din inimă“. (pag. 376–377).
„Că alungaţi de îndată toată nepăsarea şi nesimţirea ce vă vine, bine faceţi. Şi mijlocul – ocărârea de sine – merge. Mai adăugaţi o sperietoare: celui leneş i s-a spus: legându-l de mâini şi de picioare, aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară. Şi pe urmă rugaţi pe Domnul să vă trimită, de la scaunul Său, unda de lumină cea făcătoare de viaţă“. (pag. 386).
„Simţămintele D-voastră, când vă aduceţi aminte de patimile Domnului – şi că şi Dv. vă socotiţi vinovată de ele – sunt adevărate. Aşa şi este. Noi toţi suntem vinovaţi de ele şi din pricina vinovăţiei din păcatul strămoşesc şi mai ales din pricina păcatelor noastre personale de după Botez. Uitaţi-vă, de pildă, spre preabinecuvântata Maică a lui Dumnezeu. Ea a fost introdusă în taina Crucii şi acest lucru i-a dat bărbăţia să stea lângă Cruce, deşi inima ei de mamă ardea de durere. Pictorii nu pot să zugrăvească suferinţa Maicii lui Dumnezeu de lângă Cruce, ca ea să fie şi adânc de dureroasă şi totodată să rămână şi cu bărbăţie“. (pag. 386).
„Scrieţi: întru mine stăpâneşte conştiinţa păcătoşeniei mele şi a faptului că eu sunt mai rea decât toţi. Iar peste câteva rânduri adăugaţi: „în acest an am sporit mai mult decât în cei cinci ani premergători“. Confruntaţi aceste două afirmaţii şi veţi vedea ce iese. Acolo sunt numai nişte cuvinte smerite şi atât, iar aici simţământul mulţumirii de sine. Cuvintele nu mai pot face faţă în preajma sentimentului. Şi iese păcătoşenia pe limbă, iar în inimă îndreptarea de sine. În acest sens trebuie, desigur, de înţeles şi observaţia de mai jos: „eu niciodată nu mă îngâmf“. Adică, că totdeauna sunteţi smerită în cuvinte, iar inima e plină de conştiinţa vredniciei şi meritelor sale; acolo stăpâneşte stăpânirea de sine şi preţuirea de sine, cel mai acoperit vrăjmaş, care însă adeseori răbufneşte şi în afară. Binevoiţi a vă ocupa şi de această stare de lucruri şi a lua aminte la sine, temându-te să nu formezi din tine o personalitate, care e una pe dinafară şi alta pe dinlăuntru. Nu, prin aceasta nu înţeleg că Dv. aţi dori acest lucru, ci că acest lucru se va întocmi singur de la sine, dacă nu veţi lua aminte la sine. Smerenia nu vine deodată. Ea merge însoţită de dragoste, mână în mână. Numai dragostea cea desăvârşită e smerită cu desăvârşire. Iar până atunci, din inimă, nu-i, nu-i, dar răbufneşte îngâmfarea“. (pag. 387–388).
„D-voastră întrebaţi: „Cum să cunoaştem dacă cineva e în har? Şi tot Dv. singur aţi arătat semnul cel sigur pentru a afla acest lucru şi nu e depărtarea de tot ce este păcătos şi pătimaş. Adăugaţi la aceasta: şi râvna de a plăcea lui Dumnezeu după credinţă şi în duhul credinţei. La cine această râvnă e vie, acela este într-o stare de har. În tainele ce se primesc cu vrednicie, harul se dă tuturor şi începe să lucreze. Însă simţirea adumbririi harice nu se dă tuturor de îndată, ci mai de multe ori, după destule osteneli asupra noastră înşine. Fericit este sufletul care simte bunăvoinţa Tatălui, stropirea curăţitoare cu Sângele Fiului şi adierea cea făcătoare de viaţă a Duhului. Binevoiţi a le contempla pe toate acestea în chip nedespărţit şi că spre binele suprem să năzuim la acest lucru; prin rugăciune va veni, va da Dumnezeu şi simţirea stării harice“. (pag. 389–390).
„Aş fi vrut să ajung până la înţelegerea adâncurilor inimii şi cu atenţie să-i urmăresc fiecare latură a ei“. O vrere bună şi prea bună! Trebuie să te aşezi cu atenţie în inimă şi să stai fără de ieşire în faţa Domnului. Eu v-am scris despre acest lucru nu numai o dată. Atunci veţi observa orice firicel de praf. Rugaţi-vă, va da Dumnezeu. (pag. 390).
„Rugăciunea lui Iisus ziceţi, începe să murmure ca un pârâiaş“. Slavă lui Dumnezeu! Însă stăruiţi-vă să menţineţi simţămintele corespunzătoare. Şi în curând va da Dumnezeu, se va aprinde şi focul cel mic din inimă“. (Ibidem).
„Ce trebuie pentru viaţa cea de duh? Cum v-aţi îndreptat viaţa, aşa şi mergeţi şi veţi ajunge şi la ţara vieţii celei duhovniceşti. Numai să nu curmaţi mersul. De înainte nu poţi hotărî nimic, zicând în sine: voi face cutare sau cutare, sau mă voi osteni aşa şi aşa şi va veni oarecare mişcare duhovnicească. Totul e de la Dumnezeu şi de la harul Lui, iar el (harul) vine fără de veste. Osteniţi-vă, răbdaţi, rugaţi-vă, lăsându-vă în voia lui Dumnezeu, fără a ghici ce va fi, ori pe dinafară, ori lăuntric. Dumnezeu nu obişnuieşte, El nu vă va ocoli; când va veni vremea, vă va dărui cu ceva“. (pag. 391).
„Începeţi să căpătaţi gustul îndeletnicirilor Dv. duhovniceşti şi petreceţi însingurată; vă simţiţi fericită şi vă miraţi. Bine, bine! Numai să nu vă închipuiţi ceva despre mine şi să nu vă gătiţi de a zbura spre cer. Mulţumiţi lui Dumnezeu şi adânciţi-vă în cugetările şi simţămintele smerite despre sine“. (Ibidem).
„Mult vă sâcâie din pricină că vă împărtăşiţi des. Nu vă turburaţi. Toţi ar trebui să facă astfel, însă n-a prins obiceiul acesta la noi. În Răsărit, creştinii se împărtăşesc des, nu numai în posturile cele mari, ci şi în afară de ele. Iar de la început, în Biserica lui Hristos, se împărtăşeau toţi la fiecare liturghie. Pe timpul Sfântului Vasile cel Mare, îl întrebau dacă se poate împărtăşi des, şi cât de des? El a răspuns, că nu numai se poate, ci şi trebuie; iar în ce priveşte cât de des, a zis: noi ne împărtăşim de patru ori pe săptămână – miercuri, vineri, sâmbătă şi duminică. Noi – se înţeleg toţi cesarienii. Căci întrebarea îi privea nu pe cei ce liturghicesc, ci pe mireni. La fiecare liturghie, slujitorul celor sfinte cheamă: „Cu frica lui Dumnezeu şi cu credinţă să vă apropiaţi.“ Prin urmare, te poţi apropia la fiecare liturghie. La noi spun unii că e păcat să te împărtăşeşti des; alţii că nu te poţi împărtăşi decât după şase săptămâni. Nu ţineţi socoteală de vorbele acestea şi împărtăşiţi-vă atât de des cât simţiţi nevoia, nimic îndoindu-vă. Stăruiţi-vă însă în fel şi chip să vă pregătiţi cum se cuvine şi să vă apropiaţi cu frică şi cu cutremur, cu credinţă, cu zdrobire şi cu simţăminte de pocăinţă. Iar celor ce vă plictisesc cu vorba despre acest lucru, răspundeţi-le: doar eu nu sar pe aiurea către Sfânta Împărtăşire, căci de fiecare dată am dezlegare de la părintele meu cel duhovnicesc. Şi ajunge. Iar cât e de bine acest lucru pentru Dv., e mai bine să nu vorbim. Să cunoaşteţi acest lucru numai pentru Dv. şi mulţumiţi Domnului“. (pag. 391–392).
D-voastră întrebaţi: „Să vorbesc cu alţii despre viaţa cea duhovnicească? Vorbiţi; însă despre cea a Dv. să nu spuneţi, ci vorbiţi în genere, ţinând însă seamă de starea celor ce întreabă. Se întâmplă că unii încep despre acest lucru, numai ca să vorbească. Şi aceasta e mai bine, decât să vorbeşti despre cele lumeşti, sau cele deşarte. Când vorbiţi, feriţi-vă mai mult decât orice ca să nu tulburaţi pe altul prin vreo supărare (mânie), sau prin vreun fel de vorbire împotriva lui, cu o dorinţă vădită de a triumfa asupra lui. Vrăjmaşul te îndeamnă la acest lucru, ca să se înceapă cearta, iar de la ceartă să ducă la despărţire. Nu mai puţin să vă feriţi a vorbi de cele duhovniceşti, ca să nu vă arătaţi în această privinţă, înţelepciunea Dv. Şi aceasta este un îndemn al vrăjmaşului, pe care dacă îl veţi urma neapărat veţi cădea sub batjocura oamenilor şi lipsa de bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu“. (pag. 393).
În scrisoarea sa următoare, Episcopul Teofan scrie fiicei sale duhovniceşti despre feluritele uneltiri ale diavolului şi despre mijloacele de luptă cu ele. Scrisoarea aceasta a fost prilejuită şi de faptul, că fiica sa duhovnicească care, mai înainte nu da nici o atenţie serioasă vicleşugurilor diavoleşti, a recunoscut în sfârşit, că în această privinţă era greşită. Prea sfinţitul scrie: „În sfârşit, v-aţi înţelepţit şi aţi recunoscut că sunt ispite de ale vrăjmaşului, cu care vrăjmaşul nu ocoleşte pe nimeni, chiar şi de erudiţia Dv. nu se ruşinează. Da, da; el stăruie în jurul fiecăruia şi fiecăreia. Însă acest lucru nu e de temut. Luarea aminte faţă de sine din inimă cu rugăciunea către Domnul risipeşte toate uneltirile lui. Citiţi la Isichie şi vă învăţaţi cum trebuie lucrat aici. Vrăjmaşul nu te îndeamnă deodată la rău. Cel dintâi mijloc al său este – să-ţi semene gânduri, care par bune şi să te îndemne la fapte, în aparenţă bune, sau la fapte bune, însă nu cu scopuri bune de a te afişa. Persoanele care sunt lipsite de discernământ în cugete şi în fapte şi care nu se gândesc asupra lor, numai de n-ar fi ele evident rele, sunt prinse de această momeală şi el (vrăjmaşul) începe să le mâne de la cuget la cuget şi de la faptă la faptă, parcă bune, însă sau nepotrivite, sau ne la timpul lor, sau netrebuincioase, sau lucrate nu după măsura lor. Scopul lui aici e acela ca să strice gustul duhovnicesc de a dobândi cele într-adevăr bune, de cele aparente; să ne deprindă ca să-i acceptăm îndemnurile lui şi să nască în noi, o părere înaltă despre noi; câte s-au făcut! Pe când toate acestea nu sunt decât fapte goale şi deşertăciune. Faptele cele păcătoase încă nu se văd, însă păcatele prin cuvânt adesea răbufnesc, iar gânduri necuviincioase încă şi mai multe sunt. Iată cea dintâi înşelare a vrăjmaşului!
Când el va reuşi să încurce în aceasta pe cineva şi cine se va lăsa târât într-o astfel de lucrare, aceluia el începe să-i ofere păcate mici, care par nevinovate. Cine se lasă momit şi de aceasta, apoi pe acela îl duce până la păcate, care deşi nu par vinovate, însă sunt scuzate (justificate) de fel de fel de împrejurări, parcă îngăduite. Cine va ajunge până aici, pe acela îl îndeamnă să greşească cu un păcat oarecare vădit vinovat, căruia şi conştiinţa i se opune îl îndeamnă însă să păcătuiască prin acest păcat, nu mereu ci numai o singură dată să păcătuiască. Cine se lasă momit şi de acest lucru, acela a căzut cu desăvârşire în ghearele vrăjmaşului şi i-a ajuns lui rob, prin robirea sa păcatului. Căci prin acest a păcătui numai o singură dată, el nu mai încetează deja să-l mâne tot mai departe şi mai departe în aceeaşi direcţie.
Această istorioară nu trebuie s-o ştiţi atât cât pe aceea, care se întocmeşte atunci când cineva nu ascultă de vrăjmaş. Şi aici el are apucăturile lui. Le voi arăta pe cele mai de seamă. Când cineva, înţelepţindu-se nu le dă curs cugetelor şi îndemnurilor spre bine, care par bune, ci de îndată, sau din desluşirea proprie, sau din îndrumarea celor mai iscusiţi, le curmă, oricât ar părea ele de frumoase şi lucrează în felul acesta cu atâta hotărâre, că nu se prevede nici o posibilitate să-l prindă pe el cu acest mijloc, atunci vrăjmaşul aruncă această momeală şi începe să lucreze de dinafară – prin oamenii care sunt în mâna lui. Aici vin laude linguşitoare, clevetiri, osândiri, strâmtorări şi tot felul de neplăceri. Iată aceste lucruri trebuie să le ştiţi şi Dv. şi să aşteptaţi şi să vă uitaţi în patru. A le îndepărta pe acestea nu e în puterea noastră, însă e în puterea noastră să-l tragem pe sfoară pe vrăjmaş. Cel mai de seamă lucru e să le rabzi pe toate, fără să strici dragostea şi pacea. Ajutor e Domnul. Pe El să-L rugăm să împace inima noastră şi dacă binevoieşte, să le întocmească toate şi în afară. Din partea noastră, noi nu trebuie să scăpăm din vedere de unde şi de cine e ridicată furtuna şi duşmănia, în loc de oameni s-o îndreptăm asupra aceluia care, stând în spate, îi asmute şi conduce tot mersul (treburilor). Când şi acest mijloc nu va da roadele aşteptate, atunci vrăjmaşul începe să lucreze singur în persoană tot de dinafară, întocmind fel de fel de ciudăţenii, când înfricoşătoare, când ademenitoare. Când şi aceste şiretlicuri se vor dovedi zadarnice, atunci vrăjmaşul se depărtează în sfârşit, neîndrăznind să se mai apropie. Umblă pe departe şi din depărtare pândeşte, dacă nu cumva se va comite vreo greşeală şi nu i se va deschide astfel posibilitatea să tăbărască din nou, cu alt prilej. Însă cu desăvârşire el nu se depărtează de la nimeni până la moarte. Chiar şi după moarte, încearcă să pună piedici, la trecerea prin vămile văzduhului.
Citind aceste lucruri, să nu vă gândiţi: iată ce grozăvii! Însă n-ai de ce te îngrozi aici deloc, căci vrăjmaşul n-are nici o putere să ne împingă spre rău împotriva voinţei. El întrebuinţează numai diferite momeli ca noi, înşelându-ne, să facem răul, crezând că facem cele bune. Luarea aminte şi rugăciunea, după cum am spus, fac ca toate uneltirile lui să rămână fără urmări. Domnul, niciodată, nu-i părăseşte pe ai Săi şi îngerul-păzitor e aproape, care de îndată ce vede că cel momit nu se învoieşte cu sminteala şi i se împotriveşte ei, de îndată îl izgoneşte pe vrăjmaş fără de milă“. (pag. 393–396).
„Aveţi lacrimi. E bine. Iată harul lui Dumnezeu: Dv. nu le potoliţi, ci să le sprijiniţi. De la lacrimi, sufletul devine mai moale, cum devine pământul mai puhav după ploaie. Citiţi cuvântul Sfântului Scărar despre plâns. Acolo e lămurit de câte feluri sunt lacrimile şi cum trebuie să te porţi cu lacrimile cele adevărate, unde veţi găsi poveţe şi pentru Dv.“ (pag. 396).
„Era vorba la Dv. de o stareţă, despre ostenelile lucrătoare. Amândouă sunteţi de acord că trebuie de ostenit după o rânduială statornicită fără nici o cruţare. Însă vă voi duce vorba Dv. până la sfârşit; nu se poate să te mărgineşti cu o viaţă lucrătoare; trebuie să te îndeletniceşti şi cu ocupaţii speculative ca, prin ele să ţii fără de slăbire, în bună rânduială şi întocmirea lăuntrică. Trebuie neapărat unită speculaţia (gândirea) cu lucrarea şi lucrarea cu speculaţia (gândirea). Fiind legate una cu alta, ele mişcă repede sufletul înainte, curăţindu-l de cele rele şi întărindu-l în cele bune. Uitaţi-vă în povestirile cele vrednice de pomenire – la Avva Ioan Golov şi la Avva Pimen“. (pag. 401).
„Vă ocărâţi pe sine, pentru nepăsare, uitare, lenevie, nerăbdare, nestatornicie. Bine că aţi început a observa aceste lucruri. Ochiul Dv. cel lăuntric devine mai ager. Priviţi mai cu pătrundere şi veţi vedea multe altele, pe care nu le vedeţi acum. Iată-vă şi la începuturile cunoaşterii de sine, despre care vă rugaserăţi Dv. Adevărata cunoaştere de sine este o vedere limpede a tuturor neajunsurilor şi slăbiciunilor, în aşa măsură că de ele e plin totul. Şi puneţi-vă un semn, că cu cât mai mult vă vedeţi neisprăvită şi vrednică de orice ocară, cu atât mai mult vă mişcaţi înainte. Deci, binecuvântaţi pe Domnul, că El v-a dat să vă vedeţi pe Dv. astfel“. (pag. 402).
„Mă întrebaţi: cum trebuie să te adânceşti în privirea lăuntricului tău acest lucru pentru ce? Staţi cu luare aminte în inimă şi priviţi nu eul Dv., ci pe Domnul cu evlavie şi cu zdrobire. Şi asta-i totul. Cu acestea, uşor veţi vedea toate cele rele şi deşarte ce ies din inimă şi intră în ea. Stăruiţi-vă mai degrabă, să le izgoniţi pe acelea şi să restabiliţi curăţia vederii lui Dumnezeu, cea din minte. Şi mai mult nu se cere nimic. După un timp, singur de la sine, va veni şi cunoaşterea prin încercare a tuturor neajunsurilor şi neputinţelor sale, care nu vă va îngădui să vă prea uitaţi la cele bune din Dv“. (pag. 403).
„Că v-aţi schimbat puţin pravila voastră de acasă e nimic. Se poate modifica şi mai des pentru ce printr-o noutate oarecare din ea, să-ţi menţii în putere şi luarea aminte şi simţirea. Pentru că obişnuinţa, pe de o parte, fără să pretindă o atenţie mai mare, slăbeşte adunarea gândurilor, iar pe de alta, micşorează consimţirea, părăsindu-te gustul faţă de unul şi acelaşi lucru; şi în sfârşit transformă într-o lege imutabilă, ceea ce nu poate purta acest titlu“. (pag. 404).
„Vă îndeletniciţi ca să deprindeţi rugăciunea neîncetată. Bine! Însă băgaţi de seamă, nu obişnuiţi numai limba la repetarea unei rugăciuni scurte. Aceasta va fi numai o repetare mecanică a rugăciunii fără de rugăciune. Odată cu aceasta, obişnuiţi-vă să vă ţineţi în frică şi evlavie, cu zdrobire şi cu smerenie. Şi fiţi aşa ca şi cum aţi sta în faţa Domnului, Care e gata să rostească, pentru dumneata, sentinţa cea de pe urmă“. (pag. 406).
„Întrebaţi cum să vă însuşiţi mai tare tainele credinţei noastre sfinte. Trebuie mutate din minte şi din memorie, în inimă şi atunci vor fi tari căci atunci ele vor pătrunde în adâncul vieţii Dv. duhovniceşti şi se vor uni cu ea, sau vor ajunge un singur lucru cu ea. Şi de aici va fi un astfel de rod, că nici o obiecţiune, împotriva obiectelor de credinţă, nu vă va clinti sau tulbura. Cât timp aveţi credinţa numai în minte, obiecţiunile celor necredincioşi, pătrunzând în minte, îi clatină temeiurile ei şi ea simţind terenul de sub picioare clătinându-se, se tulbură. Iar când dogmele sunt acceptate de inimă, atunci obiectează cât vrei, aceste obiecţiuni, rămânând numai în cap, nu pot clătina temeliile credinţei din inimă şi mintea simţind că stă pe o temelie tare, rămâne liniştită cu desăvârşire“. (pag. 406–407).
„Întrebaţi: „va trece râvna pentru rugăciune?“ – Va trece, dacă veţi râvni numai ca să citiţi rugăciunile după tipic, dar nu va trece, dacă veţi încălzi rugăciunea dinlăuntru ci dimpotrivă, mereu se va aprinde. Când rugăciunea lăuntrică va prinde putere, atunci ea începe să diriguiască rugăciunea cea de dinafară şi chiar s-o înghită. De aici râvna de rugăciune se va prinde, căci atunci raiul va fi în suflet. Însă rămânând numai cu rugăciunea cea de dinafară, vă puteţi răci faţă de osteneala rugăciunii; chiar de aţi săvârşi-o cu luare aminte şi cu înţelegere, mai cu seamă simţămintele cele de rugăciune ale inimii“. (pag. 408).
„Gândurile, ziceţi, s-au potolit“. Care gânduri!? Vrăjmaşul are o tactică, că atunci când cineva nu îngăduie cugetele cele păcătoase, ci de îndată le taie, apoi el trece de la ele la semănarea gândurilor deşarte şi zadarnice, ca să abată de la gândurile cele duhovniceşti, dătătoare de viaţă şi totodată pândeşte, dacă nu e chip să te tragă pe sfoară şi să te momească spre cugetele cele pătimaşe. Deci, poate la Dv. cugetele cele rele s-au potolit, iar cele deşarte încă tot colcăie. În acest caz nu e decât lucrul pe jumătate. Trebuie să ne zbatem până la sfârşit, ca şi cugetele cele deşarte să nu se nască în cap“. (Ibidem).
„În ce priveşte rugăciunea minţii, ţineţi seama de un singur lucru: că aducându-vă necurmat aminte de Dumnezeu, să nu uitaţi să încălziţi şi frica cea plină de evlavie – şi îndemnul de a cădea în pulbere în faţa lui Dumnezeu, Părintele cel Preamilostiv, dar totodată şi judecător înfricoşat. Deasa aducere aminte de Dumnezeu fără evlavie; toceşte simţul fricii de Dumnezeu şi prin aceasta, ne lipseşte de acea lucrare mântuitoare a ei, care îi aparţine în cercul mişcărilor duhovniceşti şi pe care n-o poate produce nimic, afară de ea (adică de frica de Dumnezeu)“. (pag. 412).
Cu prilejul unei noi pierderi a căldurii celei dinlăuntru, prea Sfinţitul Teofan scrie fiicei sale duhovniceşti: „V-aţi acordat o înlesnire, îngăduindu-vă să vă distraţi puţin şi nu v-aţi păzit: n-aţi păzit nici ochii, nici limba, nici gândurile. De aceea căldura a plecat şi aţi rămas goală. (deşartă). Acest lucru nu-i bun de nimic. Grăbiţi-vă să vă statorniciţi întocmirea lăuntrică cea cuvenită, sau să o cereţi: încuiaţi-vă şi vă rugaţi numai şi citiţi despre rugăciune, până când luarea aminte se va uni cu Dumnezeu în inimă şi se va sălăşlui acolo duhul zdrobirii şi al umilinţii, cu care trebuie să ne măsurăm, dacă suntem în bună rânduială sau am ieşit din ea. Se pare că Dv. judecaţi despre luare aminte ca despre o rigoare de prisos, ea însă dimpotrivă este rădăcina vieţii lăuntrice duhovniceşti. De aceea vrăjmaşul ce se şi înarmează împotriva ei mai mult decât împotriva a orice şi din răsputeri făureşte înaintea ochilor sufletului năluciri ademenitoare şi ne bagă gânduri despre înlesniri şi distracţii. Iată că v-a înşelat şi pe Dv.. Recunoaşteţi că răceala şi orânduiala lăuntrică le suferiţi după fapte, ca o pedeapsă. Căldura cea duhovnicească Dumnezeu o dă pentru ostenelile luării aminte faţă de sine, înaintea Lui. Ce reiese că aţi făcut Dv.? Aţi luat un dar atât de scump al lui Dumnezeu şi l-aţi aruncat afară peste geam. Să dea Domnul să vă uniţi cât mai curând cu El şi după aceea să rămâneţi pururea nedespărţită de El, şi şezând şi umblând, şi în biserică şi acasă, şi lucrând şi odihnindu-vă de lucru. Care lucru este mai mult vrednic de o atenţie necurmată şi de o privire cu mintea, decât Domnul? Şi binevoiţi a-I da Lui această cuvenită precădere şi încetul cu încetul vine libertatea; nu vă lăsaţi pe gânduri, de cele mai multe ori despre nimicuri, ci tindeţi ca mai de aproape mai adânc şi mai atent să priviţi în faţa Domnului, Celui ce vede toate şi se află pretutindeni, zicând în sine: căutatu-te-a faţa mea pe Tine, Doamne, faţa ta voi căuta. Frica de Dumnezeu, să nu se depărteze de inimă“. (pag. 413–414).
„Întrebaţi de unde vine înşelarea din timpul lucrării rugăciunii lui Iisus? – Ea vine nu de la rugăciune, ci de la felul cum se lucrează ea, adică de acela (fel) care e arătat în Filocalie. Acest fel trebuie lucrat cu un povăţuitor, care cunoaşte acea lucrare şi în ochii lui. Iar cine se apucă singur de acest lucru numai după descrierea lui, acela nu va scăpa de înşelare. Acolo e descris numai felul de a lucra cel de pe dinafară, iar cele ce se adaugă de către povăţuitor, pentru completarea întocmirii lăuntrice, acelea nu se văd. Cel ce petrece o astfel de lucrare fără povăţuitor, fireşte că rămâne numai cu lucrarea cea de dinafară, împlinind cu asprime cele poruncite pentru poziţia trupului, respiraţiei şi privirii în inimă. Fiindcă mijloacele de acest fel, fireşte că nu pot duce la o măsură oarecare a concentrării atenţiei şi căldurii, apoi el neavând pe lângă sine un povăţuitor credincios care i-ar fi spus lui care e valoarea schimbării ce se petrece în el, vine la gândul că acest lucru şi este ceea ce caută el, adică că l-a adumbrit harul, pe când el (harul) încă nu e şi începe să i se pară că are harul, fără să-l aibă. Aceasta şi este înşelarea care pe urmă schimonoseşte tot mersul vieţii lui duhovniceşti de după aceea. Iată de ce şi acum, la stareţi, vedem că ei ne sfătuiesc, deloc să nu ne apucăm de aceste mijloace, din pricina primejdiei ce vine de la ele. Ele înşile nu pot da nimic haric de la sine, căci harul nu e legat de nici un lucru de dinafară, ci coboară spre întocmirea lăuntrică. Întocmirea lăuntrică cea cuvenită şi fără de ele atrage lucrarea harului. Această întocmire este, ca să umbli în timpul rugăciunii Lui Iisus, în prezenţa lui Dumnezeu, să încălzeşti simţămintele de evlavie şi de frica de Dumnezeu, să nu-ţi faci nici un fel de înlesniri, totdeauna şi întru toate să asculţi conştiinţa ta şi s-o păzeşti nepătată şi împăcată şi întreaga ta viaţă – şi cea lăuntrică şi cea de dinafară – să o dai în mâinile lui Dumnezeu. Din aceste stihii duhovniceşti, harul lui Dumnezeu, venind la vremea sa, unindu-le laolaltă, aprinde focul cel duhovnicesc din inimă, care e şi dovada prezenţei harului în inimă. Pe această cale e greu să cazi în părerea de sine. Dar şi aici e mai bine cu un povăţuitor de faţă, care ţi-ar vedea faţa şi ţi-ar mai auzi glasul. Căci aceste două lucruri (faţa şi glasul) descopăr ceea ce se află înlăuntru“. (pag. 415–416).
„Încă nu vi s-a restituit ceea ce aţi pierdut (căldura din inimă). Îmi pare şi mie rău de acest lucru, ca şi Dv. însă nu vă descurajaţi. Domnul e milostiv. Va fi dat îndărăt, dacă-l veţi căuta cu smerenie, fără să cârtiţi, că nu vi se dă degrab şi nu pierdeţi nădejdea. Iar nădejdea s-o ai spre mila lui Dumnezeu, iar nu spre ostenelile tale. Trebuie de ostenit până când nu mai poţi, iar nădejdea s-o pui totuşi numai în mila lui Dumnezeu. Chiar de te sprijini cu nădejdea pe ceva al tău, măcar cât e de gros un firicel de păr, apoi acest lucru este deja o abatere de la calea cea dreaptă şi totodată şi o piedică şi o oprelişte spre căpătarea celor căutate. Dacă v-aţi însingurat cu gândul, că iată mă voi apuca de mătănii, de citire, de statul în picioare noaptea – şi toate se vor întoarce – apoi Domnul înadins mai mult timp nu-ţi dă cele cerute, până când nu va dispare nădejdea întru ostenelile tale, ca prin încercare să ne înveţe că darurile lui Dumnezeu nu depind de ostenelile noastre, deşi şi fără de ele nu veţi primi nimic, ci cu cât mai mult şi mai stăruitor vă veţi osteni, cu atât mai curând vor fi restituite cele dorite, pierdute.
Vedeţi acum ce floricică gingaşă e căldura cea duhovnicească dinlăuntru. Iată, într-adevăr nu te atinge de mine. Văzând acest lucru luaţi hotărârea să o păziţi mai departe, cu toată trezvia, atunci când va binevoi Domnul să v-o întoarcă. Acum acest lucru e greu, iar dacă veţi aluneca încă o dată, va fi şi mai greu. Privegheaţi cât de rău umblaţi“. (pag. 419–420).
„Eu, mi se pare v-am scris deja şi încă vă mai repet că îndepărtarea harului ce o suferiţi, nu este o pedeapsă, ci o povaţă. În pedeapsă, harul se depărtează cu totul, iar la povaţă el numai se ascunde, deşi e lângă noi: nu ne lipseşte de ajutorul necesar, ci numai ne ia sau nu ne dă mângâierile. Iată ce este la Dv. Pentru Dv. a socotit Domnul că trebuie făcut acest lucru. Însă se va îndura şi iarăşi va începe cu milostivire să vă dea mângâierile. Mângâierile nu sunt neapărat trebuincioase. De neapărată trebuinţă e ajutorul, iar El, în chip evident, e lângă Dv. Mai răbdaţi puţin şi se va întoarce şi mângâierea. E greu, ziceţi. Dar altfel cum vreţi? Noi trebuie să ne altoim la Crucea Domnului; Dar cum să te altoieşti la Cruce? Tot prin Cruce sau printr-un necaz greu ca şi Crucea Lui. Ostenelile Dv. sunt tot necazuri. Dar fiindcă mai înainte mângâierile harului le luau din greutatea şi durerea lor, simţirea căror lucruri e necesară pentru a ne altoi la Crucea Domnului, apoi acum vi se dă să simţiţi acest lucru prin îndreptarea harului. Crucea şi mai înainte era asupra Dv., însă Dv. n-o simţeaţi, parcă ea ar fi fost dusă de mâinile altora. Iar acum e lăsată să apese asupra Dv. cu toată greutatea sa, e aruncată numai în spatele Dv. Şi iată că trebuie să oftezi. De oftat oftează, dar totuşi s-o duci cu voie bună. Domnul este aproape şi ajută, încă puţintel. El vă va întoarce şi mângâierea“. (pag. 421).
„Vreţi să aflaţi de ce lucrarea ridicării durează aşa de mult. Iată eu v-am spus: pentru că acest lucru e trebuincios pentru povăţuirea Dv. duhovnicească. Însă căutaţi, poate încă mai găsiţi ceva care v-ar smeri. Nu vi s-a părut cândva: iată am găsit drumul simt braţele Părinteşti în acest timp atribuind multe ostenelilor şi lipsurilor Dv. Poate când v-aţi risipit, aţi gândit: ei, mă voi mângâia puţin, îmi voi da voie, iar pe urmă iarăşi mă voi apuca de treabă; că eu, doar numai să mă apuc, căci totul va merge bine, cu toate bucuriile unei vieţi întru Domnul. Dacă veţi recunoaşte după Dv. ceva din cele spuse, pocăiţi-vă şi hotărâţi-vă, pentru mai departe, deloc să nu vă îngăduiţi să gândiţi astfel. Lăsaţi-vă cu totul în seama Domnului, dovedind că sunteţi gata cu bună voie şi cu bucurie să primiţi tot ce va binevoi El să vă trimită şi pe dinafară şi pe dinlăuntru“. (pag. 422).
„Pravila Dv. cea de acasă e bună, mai ales prin faptul că vă lasă loc liber pentru rugăciunea proprie cea din minte şi din inimă, către Domnul şi către sfinţii Lui. Cu cât mai multă e aceasta în pravila cea de acasă, cu atât e mai bine. În biserică de nevoie sunt rânduite rugăciuni care se citesc, însă şi acolo e loc şi îndrumare pentru rugăciunea personală. O astfel de însemnătate o au ostenelile. Şi totuşi în biserică sunt mai multe rugăciuni citite decât proprii. Iar în rugăciunea cea de acasă e potrivit să fie mai multe rugăciuni proprii, cereri făcute cu mintea din inimă. La Dv. aşa şi este. Şi e bine. Puteţi înmulţi numărul rugăciunilor proprii şi scurta numărul rugăciunilor citite, sau măcar din când în când să faceţi aşa. Însă şi rugăciunea cea citită, dacă se înalţă cu gândire şi simţire e ca şi cea proprie. Băgaţi de seamă însă, că nu trebuie să fiţi legată de pravilele de rugăciune, ci să vă purtaţi cu ele cu o deplină libertate. E mai bine să le schimbaţi în parte, sau să alcătuieşti altele din nou, ca nu cumva rugăciunea să se prefacă numai într-o formă“ (pag. 423–424).
„Scrieţi, că uneori în timpul rugăciunii, singur de la sine vă vin dezlegări la problemele de viaţă duhovnicească, care vă preocupă sufletul. Aceasta e bine! Eu mi se pare că v-am scris deja despre acest lucru. Aceasta este adevărata învăţătură creştină a adevărului lui Dumnezeu. Aici se împlineşte făgăduinţa: toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu. Aşa se şi petrece acest lucru. Adevărurile se scriu în inimă, de degetul lui Dumnezeu şi rămân acolo neşterse şi nu sunt supuse la nici un fel de clătinare. Binevoiţi a nu lăsa fără luare aminte astfel de însăilări ale adevărului lui Dumnezeu, ci să le scrieţi“. (pag. 424).
Cea din urmă scrisoare, cea de încheiere a Episcopului Teofan către fiica sa duhovnicească, pare că ar fi un bilanţ al tuturor scrisorilor anterioare şi totodată şi a întregii ei lucrări duhovniceşti, a întregii ei lucrări de rugăciune, sub îndrumarea Prea Sfinţitului. Lucrarea aceasta a început prin lămurirea noţiunii despre rugăciunea lui Iisus şi despre obligativitatea rugăciunii lui Iisus, nu numai pentru monahi, ci şi pentru mireni. Într-un şir de scrisori, Episcopul Teofan, cu atenţie urmăreşte starea duhovnicească a fiicei sale duhovniceşti, o învaţă cum să-şi facă pravila de rugăciune, cea de acasă, cum să ia seama de trăirile sale lăuntrice, să se orienteze în cugete şi să ducă lupta cu ele. El îi arată schimbarea ce se petrece în ea, de la o înălţare duhovnicească până la o decădere duhovnicească şi explică pricinile acestei schimbări. El îi arată însemnătatea harului lui Dumnezeu în opera mântuirii, care se lucrează nu prin eforturile noastre, ci prin ajutorul harului lui Dumnezeu, cu condiţia ca noi să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. În sfârşit, el arată şi câştigarea iscusinţei duhovniceşti şi creşterea ei duhovnicească, care se petrece în ea. În scrisoarea sa cea de pe urmă, el se bucură de starea harică a sufletului ei şi-i dă ultimele sale sfaturi: „Întreaga Dv. scrisoare, scrie el, mărturiseşte despre o stare de bucurie a sufletului Dv. Vă bucuraţi de mila lui Dumnezeu faţă de Dv., dar totodată vă şi înfricoşaţi. Reiese că din încercare aţi învăţat adevărul, că a sluji lui Dumnezeu se cuvine cu frică şi a ne bucura Lui cu cutremur. Trebuie ţinută şi una şi alta şi nedespărţit, ca nu cumva din bucurie să-ţi îngădui nepăsare (să umbli cu mânecile nesuflecate – stă în text), la fel şi din pricina fricii, să ajungi până la înăbuşirea oricărei mângâieri. Trebuie să ne ţinem în cea mai mare evlavie înaintea lui Dumnezeu, ca înaintea unui Părinte mult milostiv şi mult îngrijitor pentru noi, dar totodată şi aspru, fără de nici un pic de îngăduinţă. Frica, ca nu cumva să pierzi din nou totul, acum la Dv. e la ordinea de zi. În urma lucrării ei, Dv. vă arătaţi doritoare şi gata spre orice mijloace numai ca să le păstraţi. Dar nu socotiţi cumva că sunteţi în stare singură să faceţi acest lucru. Numai pentru un singur gând de acest fel, vi se poate lua totul. Stăruiţi-vă în fel şi chip să le păstraţi, iar paza însăşi lăsaţi-o în mâinile Domnului. Nu vă veţi osteni Domnul va păzi în locul Dv. Vă veţi răzima cu nădejdea în silinţele şi ostenelile Dv.. Domnul se va depărta, pentru că l-aţi socotit de prisos şi iarăşi vă va lovi aceeaşi nenorocire. Osteniţi-vă până nu veţi mai putea, încordaţi-vă puterile până la ultimul grad, însă, însăşi lucrarea pazei, totuşi s-o aşteptaţi numai de la Domnul. Nu trebuie slăbită nici una nici alta, nici osteneala, nici silinţa, nici nădejdea spre unul Dumnezeu. Una să o întărească pe alta şi din amândouă se va întocmi o rugăciune tare. Domnul pururea vrea să ne dea nouă toate lucrurile cele mai mântuitoare şi e gata să ni le dea în orice timp, aşteaptă numai ca să fim gata, sau în stare să le primim. De aceea întrebarea: cum să facem ca să le păzim, se transformă într-o altă întrebare, cum să facem ca mereu să fim gata să primim puterea cea de pază de la Domnul, ce e gata să intre în noi? Şi acest lucru cum să-l facem? Să te socoţi pe tine gol, să încununezi acest lucru cu încredinţarea, că numai Domnul poate face aceasta şi nu numai că poate, dar şi vrea şi ştie cum, şi pe urmă stând cu mintea în inimă, să strigi: cu judecăţile pe care le ştii, bine întocmeşte-mă Doamne cu o neclintită nădejde că şi vă va întocmi bine şi nu va da întru tulburare picioarele. Dv. sunteţi entuziasmată de întoarcerea bunei întocmiri celei pline de mângâiere. Acest lucru e firesc să fie. Însă feriţi-vă, să vă faceţi iluzii. A, iat-o! Iat-o în ce constă şi cum şi eu nici nu ştiam! Acesta este un gând al vrăjmaşului, care lasă după sine un gol, sau te duce spre el. Mereu trebuie să spui: Slavă Ţie Doamne! adăugând, Dumnezeule, milostiv fii mie! Dacă vă veţi opri asupra acestui gând, apoi cu el îndată se vor uni amintirile, cum v-aţi ostenit şi v-aţi abătut, ce aţi făcut şi de ce v-aţi îndepărtat, în ce fel de împrejurări buna întocmire se va arăta şi se va depărta, când rămânea şi se statornicea; şi pe urmă va veni hotărârea: deci, totdeauna aşa voi face. Şi veţi cădea într-o părere de sine visătoare că în sfârşit aţi descoperit secretul unei bune întocmiri duhovniceşti şi el se află în mâinile Dv. Şi chiar în rugăciunea următoare, se va vădi toată falsitatea unor asemenea visări, rugăciunea va fi goală, slabă şi cu puţină mângâiere. Mângâierea va veni numai de la amintirea stării de veghe anterioară, iar nu de la posedarea ei. Şi va trebui să oftezi şi să te osteneşti. Iar dacă sufletul nu se va pricepe să facă acest lucru, apoi aşezarea falsă va dăinui şi harul iarăşi se va depărta. Căci o astfel de întocmire visătoare, arată că sufletul iarăşi s-a sprijinit pe ostenelile sale şi nu pe mila lui Dumnezeu. Harul totdeauna este har şi nu e legat de nici o osteneală. Cine o leagă de osteneală, acela chiar pentru acest lucru se poate lipsi de el. Să ţineţi minte bine acest lucru. Îndepărtările harului cele educative sunt îndreptate numai spre acest lucru, ca să vă ajute să învăţaţi cât mai bine lecţia cea mântuitoare“. (pag. 425–427).
Tabloul general al vieţii lăuntrice duhovniceşti de rugăciune al unui lucrător al rugăciunii lui Iisus descris mai sus, îl vom completa cu amănunte răzleţe din scrisorile Episcopului Teofan către alte persoane.
„E bine să te osteneşti cu rugăciunea lui Iisus“, scrie Episcopul Teofan unui monah, „însă nu trebuie uitat că lucrarea nu se cuprinde în cuvinte şi nici în cantitatea rugăciunilor lui Iisus, ci în deprinderea de a fi totdeauna în aducerea aminte de Domnul. E bine să păzeşti şi cantitatea, ca să nu te leneveşti, însă principalul e ca gândurile şi simţămintele, în acest timp să fie sfinte. Rodul rugăciunii – cel mai de seamă – nu e căldura şi dulceaţa, ci frica de Dumnezeu şi sfărâmarea. Ele mereu trebuie încălzite, cu ele trebuie să trăim şi prin ele să respirăm“.
„Păziţi aducerea aminte de Dumnezeu şi aducerea aminte de moarte. De la frica de Dumnezeu va petrece în putere. De la frica de Dumnezeu va veni luarea aminte faţă de sine şi de toate faptele, gândurile şi simţămintele tale. De aici o viaţă plină de trezvie şi de evlavie. De la aceasta vine înăbuşirea patimilor. De la aceasta curăţia. De la curăţie vine petrecerea cu Dumnezeu nu numai cu gândul, ci şi cu simţirea“.
„Rugăciunea cea duhovnicească nu depinde de vreo încordare oarecare trupească, ca de exemplu de vreo apărare a atenţiei asupra inimii, sau de la comprimarea respiraţiei şi celor asemănătoare. Ca să o începi, trebuie să te aşezi în prezenţa Domnului şi pe urmă, lăsându-te în voia lui Dumnezeu şi umplându-te de credinţă şi de nădejde, să-I adresezi Lui rugăciunea simplu, ca un copil. Să te mulţumeşti cu simţămintele pe care ţi le va trimite Dumnezeu. Lucrarea duhovnicească nu se cuprinde în entuziasme: cea mai bună manifestare a ei este „duhul umilit, inima înfrântă şi smerită“.
„Trebuie să deosebim numai simţămintele, care au intrat în obişnuinţă şi simţămintele trecătoare, du-te şi vino. Atât timp cât nu sunt omorâte patimile cu desăvârşire, nu se vor curma gândurile cele rele, simţămintele, mişcările şi punerile la cale. Ele se micşorează pe măsura micşorării patimilor. Izvorul lor este jumătatea noastră cea pătimaşă. Iată aici trebuie îndreptată toată atenţia noastră. Există numai un mijloc educativ. Aducerea aminte neîncetată de Domnul cu rugăciunea către El. Stareţii lui Dumnezeu puteau să izgonească prin acest mijloc toate cele rele şi să se menţină în rânduiala cea bună. Deprinderea rugăciunii lui Iisus este partea de dinafară a acestei arme. În fond însă, acest lucru e la fel cu şederea acasă. Să fii cu conştiinţa în inimă cu Domnul, a Cărui chemare alungă tot ce este netrebnic. Citiţi pe Isichie, despre trezvie. Osteneala şi statornicia în aceeaşi nevoinţă, biruieşte totul“. (Sbornicul, despre rugăciunea lui Iisus Q 251).
„Rugăciunea lui Iisus, lucrată cu credinţă în simplitatea (curăţia) inimii, e mântuitoare de suflet totdeauna. Vătămătoare poate fi numai meşteşugirea (adică mijloacele meşteşugite), care este unită cu ea. De acest lucru trebuie să ne ferim. Se poate ca să nu insişti prea mult asupra acestei rugăciuni, ci fiecare să se obişnuiască a se ruga din inimă, cu rugăciunile cele rânduite şi cu rugăciunile cele din biserică. Pe urmă, când va începe să se adâncească în rugăciune, i se poate propune ca să facă rugăciunea lui Iisus neîncetat şi totodată să păstrezi aducerea aminte de Dumnezeu cu frică şi cu evlavie, însă să adăugaţi, căci casa de rugăciune este o inimă curată şi o conştiinţă împăcată şi râvna pentru orice virtute şi însămânţarea lor în inimă“.
„Ceea ce trebuie căutat în rugăciune, este înrădăcinarea în inimă fără de ieşire, a unui simţământ liniştit, însă cald, către Dumnezeu; dar să nu căutăm bucurii şi anumite mişcări, iar când Dumnezeu va trimite anumite simţăminte de rugăciune, să mulţumim pentru ele, însă să nu ni le atribuim şi să nu ne pară rău când vor pleca; ca de o pagubă oarecare mare şi de la ele totdeauna, să te cobori cu smerenie la un simţământ liniştit pentru Domnul!“
„D-voastră socotiţi că în zadar v-aţi ostenit cu rugăciunea lui Iisus. Nu cumva Dv. gândiţi că întreaga ei putere e în cuvinte? Cuvintele sunt numai un ajutor pentru mintea cea neputincioasă, care n-are plăcere să stea într-un loc şi asupra unui lucru. Iar miezul întregii lucrări este: să stai cu mintea în faţa Domnului, cu frică şi cu cutremur, neîncetat şi fără de ieşire, cu o căldură în inimă, care adună laolaltă toate gândurile şi simţămintele şi stările lăuntrice; îmbrăcaţi această stare în forma de cuvânt şi va fi: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)!“
„Cei începători trebuie să ţină minte, că rugăciunea fără de o strigare (întoarcere) a minţii din inimă către Dumnezeu nu este rugăciune. Rugăciunea însă trebuie de la început să se facă după cartea de rugăciuni, cu rugăciuni de-a gata, ca să ne însuşim gândurile şi simţămintele şi cuvintele rugăciunii. Când povăţuitorul va vedea că ei (începătorii) în această privinţă au sporit îndeajuns, apoi să le arate cum să se roage cu cuvintele lor, nu cu ale altora, cum să-ţi înalţi nevoile tale duhovniceşti, în rugăciunea către Dumnezeu şi să-L rogi să fie îndurat faţă de ei şi să le ajute. În acelaşi timp, se poate propune o pravilă alcătuită din vreuna din cele 24 de rugăciuni scurte ale Sfântului Ioan Gură de Aur, sau din psalmi şi din alte rugăciuni bisericeşti. În sfârşit, pot fi învăţaţi să facă şi rugăciunea lui Iisus, însă fără să fie însoţită de mijloacele cele de dinafară şi îndemnându-i numai la un singur lucru, să scoată această rugăciune din inimă“.
„Dacă întoarcerea minţii şi a inimii către Dumnezeu este rugăciune, apoi rugăciunea întocmeşte (alcătuieşte) sufletul vieţii celei lucrătoare în ordinea şi direcţia cuvenită. Însă rugăciunea are şi partea sa anumită din viaţă, unde stăpâneşte numai ea, care îi aparţine numai ei. Aceasta este nevoinţa rugăciunii. Ea începe cu însuşirea rugăciunilor străine, lăsate nouă de Părinţii cei înţelepţiţi de Dumnezeu: când astfel ni se cultivă duhul de rugăciune, rugăciunea începe să se ridice la treapta de rugăciune proprie, personală, unde ea trece prin alte trepte noi, dintre care cea dintâi este rugăciunea minţii, a doua – a minţii din inimă, a treia – duhovnicească sau văzătoare. Viaţa cea întru Dumnezeu e o viaţă întreagă, ea şi este miezul rugăciunii. Prin urmare, drumul cel drept al suirii pe drumul rugăciunii este drumul cel drept al suirii spre comuniunea cu Dumnezeu, sau, ceea ce este totuna, al trăirii mistice adevărate. Abaterea de la o dreaptă ridicare a rugăciunii spre desăvârşire este totodată şi o abatere spre un misticism fals. Nu e greu să observi locul de unde începe această abatere, sau primul punct de plecare spre abatere; aceasta este trecerea de la rugăciunea cea grăită, la rugăciunea cea personală, sau altfel trecerea de la rugăciunea cea de dinafară la cea lăuntrică, cea a minţii. A îndepărta rătăcirea de la acest punct, va însemna să îndepărtezi abaterea spre un misticism fals. Abaterea spre misticismul cel fals, la părinţi, nevoitori ai trezviei, se numeşte abatere în înşelare. Noi am văzut aceste abateri de la adevăr, pe calea mişcării de dinafară spre lăuntru (Cele trei chipuri de luare aminte şi de rugăciune ale Sf. Simeon Noul Teolog). Unii se opresc la imaginaţie, alţii la lucrarea minţii din cap. Pasul adevărat îl fac aceia, care trecând peste aceste popasuri, ajung până la inimă şi se ascund în ea. Însă şi aici e cu putinţă rătăcirea, pentru că partea de rugăciune cea cu mintea din inimă este lucrată de noi înşine, ostenitoare; iar unde suntem noi, acolo totdeauna este posibilitatea căderii în înşelare, precum şi în păcat. Primejdia trece când se întăreşte în inimă rugăciunea cea curată şi nerisipită, care este un semn că inima este umbrită de un har sfinţit, căci aci se formează simţăminte obişnuite de a se desluşi binele de rău. Şi aşa, chiar de la început, de dinafară spre înăuntru până la acest fericit moment e cu putinţă o abatere spre un misticism fals. Cum să scăpăm de această nenorocire? Pentru acest lucru Părinţii arată un singur mijloc: nu rămânea singur, ci să ai un sfătuitor şi povăţuitor încercat. Dacă nu-l găseşti, adunaţi-vă doi trei şi îndrumaţi-vă unul pe altul, în lumina scrierilor patristice. Altă cale spre a scăpa de misticism eu nu cunosc, afară doar de îndrumarea specială harică, de care s-au învrednicit foarte puţini aleşi ai lui Dumnezeu“. (Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, Episcopul Teofan, pag. 232 şi altele).
„Luarea aminte la ceea ce este în inimă şi la ceea ce iese dintr-însa este un lucru de căpetenie într-o viaţă dreaptă de creştin. Prin aceasta se pune orânduirea cuvenită în cele dinlăuntru, cât şi în cele de dinafară. Dar luarea aminte trebuie să fie însoţită totdeauna şi de socotinţă, ca să putem cerceta cum se cuvine şi cele ce se petrec înlăuntru şi cele ce ni se cer de dinafară. Fără socotinţă nici luarea aminte nu e bună de nimic“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 57).
„E nevoie ca la orice lucru, să venim cu o inimă plină de frica de Dumnezeu. Dar, ca inima să fie în această stare; plină de frica de Dumnezeu, trebuie s-o adumbrească neîncetat gândul la Dumnezeu. Cugetarea de Dumnezeu va fi uşa prin care va intra sufletul în viaţa cea lucrătoare. Toată osteneala trebuie să fie acum îndreptată numai spre ţinta aceasta, ca să cugetăm neîncetat despre Dumnezeu, sau ca să fim în prezenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindenea; fă ca şi gândul tău să fie peste tot cu Dumnezeu. Dar cum trebuie să săvârşim aceasta? Gândurile se îmbulzesc, precum ţânţarii în stufişurile lor, iar asupra gândurilor dau năvală încă şi simţirile inimii. Pentru ca gândul să se lipească numai la un singur lucru, stareţii aveau obiceiul să-şi agonisească o anumită deprindere neîntreruptă, din rostirea unei scurte şi mici rugăciuni: prin deprindere şi repetare, această mică rugăciune se lega atât de puternic de limbă, încât ea însăşi o zicea mereu de la sine. Cugetul prin această repetare se lipea şi el de rugăciune, iar printr-însa şi de gândirea neîncetată despre Dumnezeu. Prin agonisirea acestei deprinderi, rugăciunea se lega de pomenirea de Dumnezeu, iar pomenirea de Dumnezeu se lega de rugăciune şi aşa ele se sprijineau una pe alta. Iată deci şi umblarea în faţa lui Dumnezeu. Rugăciunea minţii se face atunci când cineva, întărindu-se cu atenţie în inimă, înalţă de acolo rugăciunea către Dumnezeu. Iar lucrarea minţii este atunci când cineva, stând cu atenţia în inimă, cu pomenirea lui Dumnezeu, înlătură oricare alt gând, care încearcă să pătrundă în inimă“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 58).
„Mare este puterea rugăciunii lui Iisus, după descrierea Sfinţilor Părinţi şi cu toate acestea vedem din practică, că nu toţi cei care au deprins-o sunt părtaşi la acestă putere, nu toţi gustă din rodurile ei. Pentru ce se petrece acest lucru? Pentru că ei singuri vor să ia în stăpânirea lor ceea ce aparţine numai darului lui Dumnezeu şi ceea ce este o lucrare a harului lui Dumnezeu. Ca să începem a repeta această rugăciune dimineaţa, seara când mergem, sau când ne-am aşezat, când stăm culcaţi, în timpul lucrului, sau în timpul liber – asta este lucrarea noastră. Pentru aceasta nu se cere un anumit ajutor din partea lui Dumnezeu. După aceasta poate urma o oarecare împăcare a gândurilor şi chiar în felul ei o căldură a inimii, dar toate acestea pot fi lucrarea şi rodul silinţelor noastre. Vei socoti că ai scos ceea ce deloc nu ai. Acest lucru li se întâmplă celor ce nu-şi dau seama în ce anume constă fiinţa rugăciunii. Cela ce însă va descoperi această conştiinţă, acela văzând că oricât s-ar strădui el să lucreze după îndrumările bătrânilor tot nu se dau pe faţă roadele aşteptate, îşi taie orice aşteptare de roade de la propria lui stăruinţă şi-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu. Când se va alcătui acest lucru, abia atunci se va da putinţă darului să lucreze; darul vine el, în clipa pe care numai el o cunoaşte şi altoieşte această rugăciune în inimă. Atunci, după cum spun stareţii, în ce priveşte ordinea de dinafară va rămâne aceeaşi, dar nu va rămâne acelaşi lucru în ce priveşte puterea lăuntrică“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 67).
„Semnul caracteristic ce vădeşte starea aceasta, când se deschide împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, sau ceea ce este totuna, se aprinde focul cel duhovnicesc în inimă fără de ieşire, din faţa lui Dumnezeu, este petrecerea cea dinlăuntru. Conştiinţa se adună pe sine întreagă în inimă şi stă în faţa lui Dumnezeu, revărsându-şi înaintea Lui simţămintele sale, iar mai mult decât orice, căzând cu durere în smerite simţăminte de pocăinţă, gata să-şi închine întreaga viaţă numai în slujba Lui. O astfel de întocmire sufletească se statorniceşte zilnic, în clipa când te trezeşti din somn, se păstrează toată ziua, în vremea tuturor ostenelilor şi îndeletnicirilor şi nu pleacă până ce somnul nu va închide ochii. Odată cu statornicirea acestei întocmiri, se curmă toată neorânduiala care bântuie înlăuntru până în acel moment, în perioada căutării. Frământarea gândurilor, neînfrânată până acum, se curmă; atmosfera sufletului devine curată şi fără de nici un nor; rămâne numai aducerea aminte şi gândul despre Domnul. De aici se statorniceşte o lumină în toate cele dinlăuntru. Totul acolo este limpede, fiecare mişcare e observată şi preţuită după vrednicie, prin lumina minţii, cea care purcede (provine) de la faţa Domnului contemplat. Din pricina aceasta, orice gând rău şi simţământ rău, care se lipesc de inimă, chiar în starea lor de încolţire, întâmpină o împotrivire şi sunt alungate. Dar chiar de va străbate ceva potrivnic împotriva voii, omul îndată cu smerenie se mărturiseşte Domnului şi se curăţă prin pocăinţă lăuntrică, sau prin mărturisirea de dinafară, astfel că conştiinţa mereu e păzită curată în faţa Domnului. Ca răsplată pentru o astfel de osteneală lăuntrică, se dă în rugăciune o îndrăzneală către Dumnezeu care şi licăreşte neîncetat în inimă. Căldura neîncetată a rugăciunii este duhul acestei vieţi, aşa că odată cu încetarea acestei licăriri încetează şi mişcarea vieţii celei duhovniceşti, după cum odată cu încetarea respiraţiei încetează viaţa trupului“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 68).
„Toate cele spuse sunt numai un început pentru o nouă treaptă sau pentru o nouă perioadă de viaţă creştină. De aici va începe transfigurarea sufletului şi trupului după duhul vieţii celei întru Hristos Iisus, sau înduhovnicirea lor. Punând stăpânire pe sine însuşi, omul va începe să introducă aevea întru dânsul tot ce este adevărul, tot ce este sfinţenie şi tot ce este puritate şi să izgonească tot ce este minciună, tot ce e păcătos şi trupesc. Şi până acum se ostenea el asupra aceluiaşi lucru, însă în fiecare clipă era furat. Iar acum e cu totul altfel. Omul s-a aşezat slobod cu piciorul şi fără să se clatine în faţa potrivnicilor, îşi duce chibzuit zidirea de sine. El primeşte, după cuvintele lui Varsanufie, focul pe care Domnul a venit să-l arunce pe pământ şi în acest foc încep a se mistui toate puterile firii celei omeneşti. Dacă printr-o frecare îndelungată puteţi trezi focul şi-l puneţi în lemne, lemnele se vor aprinde şi arzând, vor scoate troznete şi fum, până când se vor mistui. Iar cele mistuite se văd pătrunse de foc, răspândind o lumină plăcută, fără fum şi fără troznet. La fel se petrece şi în cele dinlăuntrul nostru. Focul a fost primit, începe mântuirea. Cât fum şi troznet au loc în acest timp, ştiu cei ce au încercat lucrarea. Însă când se va mistui totul – fumul şi troznetul încetează şi înlăuntru se vede numai lumină. Această stare este o stare de curăţie; până la ea e o cale lungă. Dar Domnul e mult milostiv şi atotputernic. Este vădit că celui care a primit focul unei legături simţite cu Domnul, nu îi stă înainte odihna, ci osteneala multă, însă o osteneală rodnică şi dulce; pe când, până acum ea era amară şi puţin rodnică, dacă nu chiar fără de rod“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus Q 69).
„Căldura inimii sau arderea duhului, de care s-a vorbit mai înainte, vin tocmai prin lucrarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus. Cu cât mai stăruitor te vei osteni, cu atât mai mult această rugăciune se va altoi în inimă. Cu cât mai se înrădăcinează în inimă rugăciunea lui Iisus, cu atât mai mult se încălzeşte inima şi cu atât mai mişcătoare de sine devine rugăciunea, astfel că focul vieţii celei duhovniceşti se aprinde în inimă şi arderea ei (vieţii celei duhovniceşti – n. tr.) devine necurmată, pe când rugăciunea lui Iisus va cuprinde toată inima şi va ajunge să se mişte neîncetat. De aceea, cei care au primit naşterea unei vieţi lăuntrice desăvârşite, se roagă aproape numai cu această rugăciune, hotărându-şi printr-însa pravila lor de rugăciune“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 70).
„Semnul cel adevărat al nevoinţei şi totodată condiţia unei propăşiri ce se obţine printr-însa este îndurerarea (lucru despre care s-a vorbit într-una din convorbirile anterioare). Cel ce umblă fără îndurerare nu va căpăta rod. Îndurarea inimii şi osteneala trupului, scot la iveală darul Sfântului Duh, ceea ce dă fiecărui credincios, în taina Sf. Botez care, prin nepăsarea noastră în ce priveşte împlinirea poruncilor, e îngropat în patimi, iar după negrăita milă a lui Dumnezeu e înviat din nou prin pocăinţă. Deci, nu da îndărăt în faţa ostenelilor din pricina îndurerării lor, ca să nu fii osândit pentru nerodire şi să nu auzi: luaţi de la el talantul. Oricare nevoinţă trupească sau sufletească, care nu e însoţită de îndurerare şi nu cere osteneală nu aduce rod: „Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu sila şi numai cei silitori o răpesc pe ea“. (Mat. 11, 12). Mulţi s-au ostenit mulţi ani fără de durere, însă din pricina acestei lipse de durere au fost şi sunt străini de curăţie şi n-au ajuns părtaşi Sfântului Duh, ca unii care au înlăturat cruzimea durerilor. Cei ce lucrează în nepăsare şi slăbănogire, se ostenesc parcă şi mult, însă nu culeg nici un rod din pricina lipsei de dureri. Dacă, după prooroc nu se vor zdrobi coapsele noastre, slăbind din pricina ostenelilor postului şi dacă noi nu vom sădi în inima noastră simţămintele dureroase ale zdrobirii şi nu ne vom îndurera ca o femeie ce naşte, apoi nu vom putea da naştere unui duh de mântuire pe pământul inimii noastre“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 73).
„Să nu uitaţi că nu trebuie să ne mărginim numai la o repetare mecanică a cuvintelor rugăciunii lui Iisus. Acest lucru nu ne va duce la nici un rezultat, afară de o deprindere mecanică de a repeta această rugăciune cu limba, chiar fără să ne gândim la ea. Şi acest lucru, fără îndoială, nu e rău, dar alcătuieşte cel mai depărtat hotar de afară al acestei lucrări. Miezul lucrării este să stai conştient în faţa Domnului, cu frică, cu credinţă şi cu dragoste. Această stare sufletească e cu putinţă să se împlinească în noi şi fără de cuvinte. Este chiar de trebuinţă s-o statornicim din nou mereu în inimă, mai înainte de orice. Cuvintele vor veni mai târziu, după aceasta, ca să ţintuiască luarea aminte numai asupra acestei stări şi să adâncească acele simţăminte şi stări sufleteşti“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 73).
„Aducerea aminte de Dumnezeu – înştiinţarea cea de-a pururea a stării harice. Aducerea aminte de Dumnezeu nu este deşartă ci te duce neapărat la contemplarea desăvârşirilor şi lucrărilor lui Dumnezeu, cum sunt: bunătatea, dreptatea, creaţia, providenţa, răscumpărarea, judecata şi răsplata. Toate acestea adunate într-un tot formează lumea lui Dumnezeu, sau latura lui duhovnicească. Cel ce râvneşte, petrece în această latură fără de ieşire. Astfel e însuşirea râvnei. De aici şi invers: petrecerea în această latură, sprijineşte şi dă viaţă râvnei. Doriţi să păziţi râvna? Ţineţi întreagă starea prescrisă. Şi totul va merge bine. Din întrunirea laolaltă a unor astfel de mişcări duhovniceşti, iese frica de Dumnezeu, starea evlavioasă din inimă în faţa lui Dumnezeu. Aceasta este străjerul şi paza stării harice“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 88).
„Îndeplinind cu osârdie pravila, păstraţi trezvia minţii şi căldura inimii. Pe cea din urmă, când va începe a se micşora, grăbiţi-vă s-o încălziţi, ştiind bine că de îndată ce ea va lipsi, asta înseamnă că aţi trecut mai mult de jumătatea căii care vă depărtează de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu este păzitorul şi generatorul căldurii celei lăuntrice, însă e nevoie şi de smerenie şi de răbdare şi de o pravilă împlinită cu credincioşie şi mai mult decât orice, de trezvie. Luaţi aminte la voi înşivă pentru Domnul. Îngrijiţi-vă în fel şi chip ca să nu adormiţi, sau adormind, ca să vă treziţi“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 89).
„Cum îşi încălzeau în sine duhul de rugăciune şi cum se întăreau în rugăciune nevoitorii, părinţii şi învăţătorii noştri? Lucrul cel mai de seamă, pe care ei îl căutau sta în aceea ca inima să ardă neîncetat numai pentru Domnul singur. Dumnezeu cere inima pentru că în ea este izvorul vieţii. Unde este inima, acolo este conştiinţa, atenţia şi mintea, acolo e sufletul întreg. Când inima e în Dumnezeu, atunci şi sufletul întreg e în Dumnezeu şi omul stă în faţa Lui într-o neîncetată închinare în duh şi în adevăr. Acest lucru de căpetenie, unii îl dobândesc repede şi uşor. La alţii însă, întreaga lucrare merge mult mai încet. Fie că e astfel întocmirea lor firească, fie că Dumnezeu are alte gânduri faţă de ei, fapt este că inima lor nu se încălzeşte repede. S-ar părea că ei s-au deprins cu toate lucrurile unei bune cinste şi viaţa lor merge după dreptate şi totuşi în inimă nu este ce ar trebui să fie. Astfel se întâmplă nu numai cu mirenii, ci şi cu cei ce petrec în mănăstiri şi chiar cu pustnicii“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 95).
„Din experienţele vieţii duhovniceşti, se poate trage o concluzie foarte îndreptăţită, că pe cel care are osârdie ca să se roage, nu mai trebuie să-l înveţi cum să se desăvârşească în rugăciune. Însăşi osteneala rugăciunii, lucrată cu răbdare, îl va duce pe el şi până la cele mai înalte trepte de rugăciune. Dar ce trebuie să facă cei neputincioşi, molateci, şi mai ales, cei ce înainte de a ajunge la înţelegerea felului cum trebuie să fie rugăciunea, au izbutit să se întărească în formalismul de dinafară şi au îngheţat în deprinderile tuturor regulilor, cuprinse în tipicul rugăciunilor rostite tare prin cuvânt? Lor le mai rămâne încă o scăpare – lucrarea rugăciunii mintale către Domnul, în chip meşteşugit. Şi oare nu chiar pentru ei s-a născocit această lucrare meşteşugită, sau cu alte cuvinte, altoirea meşteşugită a rugăciunii lui Iisus celei cu mintea în inimă?“ (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 96).
„Dincolo de rugăciunea minţii lucrătoare, nimeni nu poate scăpa de înrâurirea patimilor şi de urzirea gândurilor celor viclene, pentru care oamenii vor fi cercetaţi în ceasul morţii şi vor da răspuns la judecata cea înfricoşată“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 97).
De unde vine răceala în rugăciune? „Răceala se petrece iată cum: începe prin uitare. Se uită binefacerile lui Dumnezeu şi însuşi Dumnezeu şi mântuirea noastră cea întru El; primejdia de a fi fără de Dumnezeu, iar amintirea morţii pleacă de la noi – într-un cuvânt, se închide tot câmpul duhovnicesc. Acest lucru vine şi de la vrăjmaş şi de la risipirea gândurilor, prin lucruri, prin griji, prin desele întâlniri cu oamenii. Când toate acestea sunt uitate, inima se răceşte şi simţirea ei pentru cele duhovniceşti se curmă iată şi nesimţirea. Iar când vine ea, odată cu ea se produc şi mişcări ale nepăsării şi neîngrijirii. Din pricina aceasta, îndeletnicirile duhovniceşti se amână pe un timp, iar mai târziu sunt părăsite cu totul. Şi astfel începe din nou viaţa cea veche şi nepăsătoare şi lipsită de griji, în uitare de Dumnezeu şi numai pentru propriile plăceri. Şi deşi în aceste lucruri nu va fi nimic dezordonat, dar şi pe cele ale lui Dumnezeu să nu le cauţi. O viaţă deşartă! Dacă nu vreţi să cădeţi în această prăpastie, apoi feriţi-vă de cel dintâi pas de uitare. De aceea, umblaţi totdeauna în aducerea aminte de cele ale lui Dumnezeu, adică de Dumnezeu şi lucrurile lui Dumnezeu. Acest lucru va sprijini simţirea faţă de ele, iar şi de la una şi de la alta, mereu va licări râvna. Şi iată viaţa!“ (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 109).
„ E de foarte mare însemnătate în viaţa cea duhovnicească să te afli într-o simţire oarecare. Cine o are, acela deja se află înlăuntrul său şi al inimii, fiindcă noi suntem totdeauna cu atenţia în latura noastră lucrătoare şi dacă aceasta este inima, apoi în inimă“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 14).
„Trebuie de ştiut că suişul spre desăvârşire este nevăzut pentru nevoitori; ei se ostenesc în sudoarea frunţii, însă parcă fără nici un rod; harul îşi săvârşeşte lucrarea sa sub un înveliş. Vederea omului, ochiul, mistuie binele. Omului nu-i rămâne decât un singur lucru de partea lui vederea netrebniciei sale. Calea spre desăvârşire este calea spre conştiinţă, că eu sunt orb şi sărac şi gol – care este strâns legată de zdrobirea duhului, sau cu durerea şi tristeţea pentru propria necurăţie ce se varsă înaintea lui Dumnezeu, sau, ceea ce este totuna, cu o neîncetată pocăinţă. Simţămintele de pocăinţă sunt semnele caracteristice ale unei adevărate nevoinţe. Cine se abate de la ele, acela s-a abătut din cale. La temelia unui început de viaţă nouă a fost pusă pocăinţa; tot ea trebuie să fie şi în creştere şi să sporească odată cu dânsa (creşterea). Cel ce sporeşte, recunoaşte în conştiinţa lui cât este de stricat şi de păcătos şi se adânceşte în simţăminte de pocăinţă. Lacrimile sunt semnul unei propăşiri, iar lacrimile neîncetate semnul unei grabnice curăţiri“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 272).
„Întrebaţi cum îl putem avea pe Domnul în atenţia noastră atunci când lucrăm? Astfel: orice lucru, mare sau mic pe care l-aţi face, să ţineţi minte că vă porunceşte să-l faceţi Însuşi Domnul, Cel ce este pretutindenea şi priveşte cum îl faceţi. Purtându-vă astfel, veţi face orice lucru cu luare aminte şi nu-l veţi uita pe Domnul. Aici se cuprinde întregul secret al unei lucrări reuşite, pentru a ajunge la scopul cel mai de seamă. La D-voastră nu merge lucrul, pentru că vreţi să ţineţi minte pe Domnul, uitând despre lucrurile lumeşti. Însă lucrurile lumeşti pătrund în conştiinţă şi scot de acolo amintirea de Domnul. Iar D-voastră trebuie să faceţi invers: să vă îngrijiţi de lucrurile lumeşti, ca despre nişte lucruri date de Domnul şi făcându-le ca şi în faţa Domnului. Atunci şi una şi alta vor merge bine“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 282).
„D-voastră vi se spune: are mai mult merit dacă te nevoieşti în zgomotul vieţii, decât să te mântuieşti în singurătate“. Şi D-voastră nu negaţi acest lucru. Cei ce se nevoiesc cu adevărat n-au în vedere meritele, ci se îngrijesc numai ca să se cureţe de patimi şi de simţămintele pătimaşe şi de gânduri. Pentru acest scop, viaţa de obşte este mai de folos, pentru că ea înfăţişează experienţe reale de luptă cu patimile şi de înfrângere a lor. Aceste biruinţe lovesc patimile în piept şi în cap, iar repetarea lor deasă omoară patimile cu desăvârşire. Pe câtă vreme, în singurătate lupta este numai cea a gândului, care este tot aşa de slabă în lucrarea ei ca şi o lovitură dată de aripa unei muşte. De aceea omorârea patimilor în singurătate se prelungeşte mai mult timp. Şi acest lucru încă e puţin; aproape totdeauna ea nu este propriu zis o omorâre, ci o amorţire, o amorţire pentru un timp, până la cazul când se va întâlni cu obiectul patimilor. În acest timp se întâmplă că patima se înflăcărează îndată ca un fulger. Şi se întâmplă că unul, care multă vreme s-a bucurat de liniştea patimilor în singurătate, să se prăbuşească deodată. Iar pe cel care ajuns să se odihnească de patimi, prin lupta nu cea de gând ci prin una a faptelor, nu-l va clătina năvălirea lor cea pe neaşteptate. Iată în virtutea cărui temei, bărbaţii cei încercaţi în viaţa duhovnicească ne poruncesc să învingem patimile printr-o luptă a faptelor, într-o viaţă de obşte şi numai după aceasta să ne însingurăm. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 283).
„Nu-ţi opri luarea de aminte câtuşi de puţin asupra nevoinţelor celor de dinafară. Deşi ele sunt necesare, totuşi sunt numai nişte schele. Clădirea se zideşte prin mijlocirea lor, dar ele nu sunt clădire. Clădirea este în inimă. Îndreaptă-ţi toată luarea aminte spre lucrarea cea din inimă“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 283).
„Învaţă-te că orice faci, să faci astfel încât inima să se încălzească, iar nu să se răcească; şi să citeşti şi rugăciunea să-ţi faci şi să lucrezi şi trebuie să intri în relaţii cu alţii, având în vedere totdeauna un singur scop, ca să nu ajungi până la răcire. Încălzeşte-ţi neîncetat soba cea dinlăuntru printr-o rugăciune scurtă şi păzeşte simţirile, pentru ca să nu iasă prin ele căldura. Impresiile ce vin de dinafară, se împacă foarte greu cu lucrarea cea dinlăuntru“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 298).
„Să se înveţe fiecare de sine şi să-şi însuşească adevărurile cuvântului lui Hristos, şi El (Cuvântul) se va sălăşlui întru tine. Pentru aceasta citeşte, cugetă, învaţă, consimte, iubeşte şi mai departe pune-le în practica vieţii. Atâta vreme cât acest lucru nu este, nu se poate spune despre cineva că el s-a învăţat pe sine, chiar dacă ştie cuvântul lui Hristos pe de rost şi judecă bine. Căci atunci se sălăşluieşte în cineva cuvântul lui Hristos, când el va izbuti să se convingă şi să creadă şi să trăiască potrivit cu el. Nu lucrează ca un înţelept acela care, cu osârdie citeşte cuvântul lui Dumnezeu, dar nu-l judecă, nu-l duce până la simţire şi nu-l traduce în viaţă. De aceea, cuvântul se şi scurge de la el ca o apă pe jgheab şi trece prin el fără să se statornicească şi fără să se sălăşluiască printr-însul. Este cu putinţă să ştii pe de rost toată Evanghelia şi tot Apostolul şi totuşi să nu ai cuvântul lui Hristos sălăşluit în tine, din pricină că nu-l înveţi într-un chip înţelept. Nu lucrează ca un înţelept nici acela care îmbogăţeşte numai mintea cu cuvântul lui Hristos, dar rămâne nepăsător când e vorba să-şi potrivească inima şi viaţa cu el. De aceea, cuvântul Domnului rămâne în el ca nisipul, presărat în cap şi în memorie şi stă acolo mort, iar nu viu. El (cuvântul Domnului) trăieşte numai atunci când trece şi la simţire şi în viaţă, iar aici lipseşte acest lucru: Şi de aceea nu se poate spune, că el sălăşluieşte într-un astfel de om“ (care nu-l traduce în practica vieţii). (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 302).
„Nu e nevoie să-ţi mai spun, că arma nebiruită împotriva vrăjmaşilor este smerenia. Smerenia se capătă cu greutate. Este cu putinţă să ne socotim smeriţi, fără să avem măcar o umbră de smerenie. Cu o singură cugetare nu te vei smeri. Calea cea mai bună sau unica adevărată cale spre smerenie este ascultarea şi lepădarea de voia sa proprie“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 356).
Aproape toate poveţele Episcopului Teofan, citate mai sus, sunt luate din „Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus“. Voi aduce încă câteva poveţe din „Sbornicul egumenului Tihon“, duhovnicul Episcopului Teofan: „Un căutător al rugăciunii celei neîncetate“.
„Noi toţi ne rugăm, însă este rugăciune care singură se roagă şi-l târăşte după sine pe întregul om lăuntric. Cine le încearcă pe acestea, numai acela cunoaşte ce anume este rugăciunea“. (Tălcuirea psalmului 118, versetul 2).
„Încă pentru cei dintâi ucenici ai Sfântului Antonie a fost rânduit ca pravilă să înveţe pe de rost câţiva psalmi, de îndată ce ei veneau în pustie. Pe urmă erau îndemnaţi: când nu eşti ocupat în chilie, sau mergi undeva, apoi citeşte pe de rost psalmii învăţaţi. Acest lucru se numea învăţătură. În toate cărţile patristice slave, adesea se citeşte porunca: să aibi o învăţătură tainică. Aceasta înseamnă: adună-ţi luarea aminte şi repetă-ţi neîncetat: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“! (Tălcuirea la psalmul 118, versetul 16).“
„Iată, dorit-am poruncile Tale: întru dreptatea Ta viază-mă. Îmi închipui totul ce se cere de la mine, îl doresc şi caut cu tot sufletul meu; dar dăruieşte-mi şi Tu Doamne, ce depinde de harul Tău, viază-mă. Sau, prin judecăţile pe care le ştii, mântuieşte-mă! Doresc, caut, însă a mă via, numai Tu eşti în stare Doamne, prin dreptatea Ta. În încercările obişnuite ale unei vieţi de bună cinstire, acest lucru până la evidenţă se îndreptăţeşte asupra deprinderii rugăciunii lui Iisus. Puţine cuvinte sunt în ea, însă ele cuprind totul. S-a recunoscut din vechime, că deprinzându-te a te ruga cu această rugăciune poţi înlocui prin ea, toate celelalte rugăciuni“. (Tâlcuirea la psalmul 118, versetul 40).
„Trebuie să aprinzi un necaz în jurul tău“. Lăuntricul tău trebuie rănit şi necăjit, ca să nu adormi. Ce înseamnă să aprinzi necazul în jurul tău? Acest lucru e o simţire adâncă a unei primejdii în care te afli şi încă o primejdie peste măsură, de care nu ai altă scăpare decât în Domnul Iisus Hristos. Această simţire ne va mâna pe noi spre Domnul şi ne va sili să strigăm neîncetat Doamne, miluieşte! Ajută! Apără! Ea (simţirea) a fost la toţi sfinţii şi nu i-a părăsit niciodată“. (Scrisori despre viaţa creştină, p. 1, pag. 5, 7, 8).
„Odată cu deprinderea de a umbla înaintea lui Dumnezeu, va începe şi o curăţire a inimii, simţămintelor, dorinţelor, gândurilor, iar până atunci, în suflet e mare tulburare. Aţi avut vreodată vreo rugăciune caldă, în timpul căreia ar fugi totul din luarea aminte şi ar rămânea numai Domnul şi strigarea către El din inimă? Dacă aţi avut, apoi această stare este starea necurmată a celor ce umblă înaintea lui Dumnezeu. Cât de bine o să facă mătăniile cum se cuvine, cât e de bine să stai drept fără nici o mişcare, fără a-şi delăsa leneş şi nepăsător mădularele, ţinându-le pe ele, pe toate, într-o încordare oarecare! Doamne, miluieşte-ne pe noi!“ (Scrisori despre viaţa creştină).
„Zic, că monotonia (chiar în rugăciune şi în umblare, de pildă la slujbele lui Dumnezeu) naşte o nepăsare şi răceală. Lumea le mută pe ale sale şi spre cele ce sunt ale lui Dumnezeu. În lucrurile pământeşti, monotonia într-adevăr plictiseşte. Iar faţă de Dumnezeu e cu totul altceva. Întrebaţi de ce Părintele de Sarov şi Părintele Partenie de la Kiev nu s-au plictisit de o astfel de viaţă plictisitoare şi chiar prea plictisitoare? Biserica şi chilia, Biserica şi chilia. Ba încă şi zăvorârea! Doamne; miluieşte (deşi sensul ar fi mai degrabă Doamne, păzeşte!). Cum te poţi omorî astfel? Iar ei nici nu se gândeau să se necăjească, ci dimpotrivă, erau fericiţi.“. Nădejdea liniştită în rugăciune, atrage mila lui Dumnezeu. Doar cu sila nu vei smulge nimic din mâna lui Dumnezeu, iar cu lacrimi totul se poate: „Dă, Doamne! Dă, Doamne! De năzuit trebuie să năzuim, iar dreptul nu-l avem, căci totul e milă“.
Osteniţi-vă (în rugăciune), însă să nu vă gândiţi că singur puteţi face ceva; ci cu zdrobire, strigaţi: Doamne, ajută! Doamne, aprinde! Un bătrân doi ani a rugat pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi ea i-a dăruit lui focul şi a început să fie, zice, totul bine. Şi Dv. osteniţi-vă şi vă rugaţi, adică, căutaţi să vă aşezaţi cum se cuvine în inimă. Şi Domnul, văzându-vă osteneala şi faptul că D-voastră, sincer doriţi acest lucru, vă va dărui harul arderii din inimă. Acest lucru doar înseamnă, să staţi în inimă. Maica lui Dumnezeu să vă fie într-ajutor. Părintele Serafim vă va învăţa; ţineţi minte, cum odată, în timpul sfintei Liturghii, el a fost cuprins de focul cel din inimă! „Căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide vouă“.
„Lucrul de căpetenie e ca să stai cu mintea în inimă înaintea lui Dumnezeu şi să stai înaintea Lui fără de ieşire şi zi şi noapte, până la sfârşitul vieţii. Osteneşte-te puţin cu o stăruinţă fără de slăbire. Poate că va fi şi o bănuială faţă de cel ce te sfătuieşte (faţă de povăţuitor) şi chiar o lipsă de bună voinţă faţă de rugăciune, hulă împotriva ei, neputinţă, dorinţa de a o părăsi, anume pentru că acest lucru e greu. E primejdios! Nu asculta! Ţine-te de lucrare. Vrăjmaşul, mai mult decât orice, seamănă hula împotriva acestei rugăciuni (a lui Iisus din minte). Căci atunci, focul îl arde şi îl izgoneşte: el nu se poate apropia de persoana în inima căreia este înrădăcinată rugăciunea lui Iisus. Preadulcele nume al Domnului, care şi răsună şi se vorbeşte neîncetat în inimă, îl va lovi pe vrăjmaş, chiar fără să ştii tu. Căci se întâmplă şi aşa, ca sufletul din nepăsare şi din nepricepere, uită de sine şi începe să viseze (să-şi facă iluzii). Însă, venindu-şi în fire şi dându-şi seama, află că în inimă se cântă una şi aceeaşi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“.
„Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre“. Odată ce lucrarea e începută (rugăciunea lui Iisus), e foarte primejdios să dai înapoi: nu te tulbura din pricină că nu sporeşti. Treaba noastră e să ne ostenim, să căutăm şi să alergăm; iar când va veni lucrarea, numai Domnul singur ştie. Un bătrân athonit doi ani a plictisit pe Maica lui Dumnezeu ca să-i dăruiască focul în inimă şi a fost auzit. Nu pune nici tu soroace, ci lucrează şi cere, ca Cel ce dă rugăciune celui ce se roagă, să ţi-o dăruiască şi ţie. „Căutaţi şi veţi afla“. (Scrisori despre viaţa creştină, p. l).
„Iată, dragă părinte, care sunt poveţele Episcopului Teofan despre rugăciunea lui Iisus. D-voastră vedeţi cât sunt de simple, limpezi şi potrivite pentru toţi. Însă la temelia lor stă o cerinţă atât de grea pentru omul contemporan – să ai o credinţă sinceră, în faptul că stai în faţa lui Dumnezeu, Care este pretutindeni şi cunoaşte totul şi Care îţi vede inima. Acest lucru e greu, pentru că omul contemporan, cult, s-a obişnuit să vieţuiască în domeniul noţiunilor abstracte ştiinţifice, filosofice, teologice ş.a.m.d. – sau în domeniul lucrurilor materiale şi intereselor lumeşti. El s-a dezvăţat a-L simţi pe Dumnezeul cel nevăzut cu inima, ca pe o Fiinţă vie şi apropiată. Pe când anume acest lucru se şi cere, ca o condiţie necesară pentru orice rugăciune şi cu atât mai mult pentru rugăciunea lui Iisus. Să-L simţi pe Dumnezeu ca pe o fiinţă vie, reală, căreia te poţi adresa cu rugăciunile şi nevoile tale – aceasta înseamnă să simţi în inima ta acel foc mic al unei credinţe vii, despre care aşa de des vorbeşte Episcopul Teofan. În aceasta se cuprinde înviorarea, învierea inimii noastre, care a îngheţat în noţiunile formale ale raţiunii. Numai atunci când inima va simţi în sine credinţa vie într-un Dumnezeu viu, din ea poate să se reverse o rugăciune sinceră, fierbinte. Şi atunci, chiar această credinţă şi este rugăciune. Cuvintele în care îmbrăcăm noi rugăciunea noastră lăuntrică sunt numai forma de dinafară a unei adevărate rugăciuni din inimă. Şi miezul rugăciunii se cuprinde nu în cuvinte, ci în acel simţământ de rugăciune, în acel simţământ de credinţă, care dictează aceste cuvinte şi prin care e vie inima voastră. Anume acolo, în adâncul inimii, se săvârşeşte rugăciunea noastră cea adevărată. Dacă acest lucru este în om, atunci el va găsi şi dorinţă şi răbdare şi stăruinţă de a lucra neîncetat rugăciunea lui Iisus. Spre această lucrare îl vor îndemna focul de rugăciune şi credinţa inimii lui. Însă pe de altă parte, nu putem să nu recunoaştem, că însăşi osteneala rugăciunii, săvârşită întru nădejdea învierii inimii noastre, care a ajuns nepăsătoare faţă de Dumnezeu, săvârşită insistent şi fără întrerupere, aduce la urma urmelor roadă bună, apropiind harul lui Dumnezeu de inimă şi aprinzând în ea focul credinţei şi al unei adevărate rugăciuni fierbinţi. Toate poveţele Episcopului Teofan pot fi exprimate pe scurt aşa: „Adună-ţi luarea aminte, stai cu luarea aminte în inimă şi ţine minte (şi aceasta e cel mai de seamă lucru) că stai în faţa lui Dumnezeu, Celui ce este pretutindenea şi este atotputernic şi cu frică de Dumnezeu, înalţă rugăciunea lui Iisus din adâncul inimii. Lucrând astfel, aşteaptă cu răbdare şi cu smerenie, întru zdrobirea inimii, cu un simţământ de pocăinţă, când va veni şi se va atinge de inima ta harul lui Dumnezeu şi va trezi în ea rugăciunea neîncetată cea de sine mişcătoare, care murmură neîncetat ca un pârâiaş şi care va fi pentru tine ca un paznic, ce străjuieşte inima ta de orice necurăţie şi primejdie. Dar fiindcă, după cuvântul lui Dumnezeu, din inimă ies izvoarele vieţii, apoi şi toată viaţa ta, pe măsură ce este hotărâtă de inimă, va deveni curată şi luminoasă“.
Preotul. Ca o completare la cele ce mi-aţi spus, aş vrea să adaug; că împuţinarea credinţei celei vii din inimă în Dumnezeu, la oamenii contemporani vine încă şi de la faptul, că oamenii contemporani s-au dezvăţat cu totul să-L mai întrezărească pe Dumnezeu în lume, în acţiunile providenţei Lui şi prin aceasta au pierdut orice sprijin vital de sub picioarele lor. Lumea li se pare lor ca o existenţă oarecare întâmplătoare, haotică, fără scop, parcă n-ar fi cârmuită de nimeni, parcă n-ar avea nici un centru de îndrumare, ca un pustiu oarecare fără de margini, în care nu se ştie de ce şi pentru ce se învârtesc miliarde (zeci de mii) de lumi, ca nişte firicele de nisip în pustiul Africii. La fel, ei nu văd nici un sens raţional sau plan şi nici un scop în existenţa neamului omenesc şi în istoria lui. Acele căi ale lui Dumnezeu în istoria omenirii, pe care ni le descoperă Biblia – pregătirea omenirii după căderea în păcat pentru venirea Mântuitorului lumii, opera răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu, existenţa Bisericii lui Dumnezeu în omenire ca o deţinătoare harică a învăţăturii creştine şi a vieţii creştine, viitoarea înviere cea de obşte a morţilor şi Judecata obştească – pe toate acestea, cu desăvârşire, le scapă luarea aminte şi conştiinţa oamenilor contemporani, lăsând în ei un vid plin de dezaprobare şi fără de nici o ieşire. De aici, pierd încrederea liniştită într-un sens al vieţii şi pe cea lăuntrică din inimă. De aici se naşte simţământul unei singurătăţi permanente, unei stări de orfan şi chiar al unei nostalgii (al unui dor). N-ai de cine să te lipeşti, n-ai la cine să cauţi ajutor, îmbărbătare, întărire, apărare, toate acelea de care are nevoie fiecare om, lucruri pe care le poate atinge numai o inimă care crede. O astfel de stare a oamenilor contemporani, care s-au rătăcit şi s-au zăpăcit în pustiul lumii acesteia, la urma urmelor, devine într-adevăr îngrozitoare şi de nesuferit.
Monahul. E absolut adevărat. Însă ceea ce spuneţi Dv. este numai o dezvoltare şi o lămurire a celor spuse de mine. A-L vedea pe Dumnezeu după lucrările Proniei Sale în lume şi în istoria omenirii aceasta înseamnă să simţi existenţa unui Dumnezeu viu şi să-L cunoşti nu din manualele de religie şi nu din teologia abstractă şcolară, ca un adevăr oarecare teoretic, fără de viaţă, ci printr-o încercare nemijlocită şi prin priceperea din realitatea ce ne înconjoară. Rugăciunea lui Iisus, când e întrebuinţată drept, ne ajută să ajungem la acest lucru.
Preotul. Eu vreau să vă cer lămurire încă pentru o întrebare ce mi s-a ivit. Oare toţi cei ce au deprins rugăciunea lui Iisus trec, sau trebuie să treacă această cale a deprinderii acestei rugăciuni, pe care o arată Episcopul Teofan? Sau mai sunt cu putinţă şi alte căi? Mie mi s-a întâmplat să citesc în: „Mărturisirile sincere ale unui pelerin“, cum a deprins el rugăciunea lui Iisus de la povăţuitorul său, într-un mic număr de zile, rostind-o zilnic de la trei până la douăsprezece mii de ori pe zi. Despre un alt mijloc al deprinderii rugăciunii lui Iisus, iarăşi original, am citit în cartea „În munţii Caucazului“. Acolo, un pustnic povesteşte despre sine că, vieţuind încă în mănăstire şi trecând ascultările mănăstireşti obişnuite, el timp de cincisprezece ani s-a îndeletnicit numai cu rostirea rugăciunii lui Iisus grăite. În timpul acestei îndeletniciri, el nu da deloc atenţie minţii şi inimii. După cincisprezece ani, rugăciunea grăită, singură de la sine a trecut la cea a minţii, adică mintea a început să se ţină în cuvintele rugăciunii. Fiind până atunci risipită şi revărsată asupra obiectelor şi lucrărilor lumii acesteia, ea se adună în sine şi ţinându-se în cuvintele rugăciunii, petrece în ea ca şi la sine acasă, străină de orice gânduri care îndeobşte atât de chinuitor tiranizează sufletul oricărui om care nu e înnoit de acest har al rugăciunii. Neavând în sine punct de reazim – pe Hristos – mintea noastră e învăluită şi tulburată de fel de fel de mişcări ale gândurilor. Aşa povesteşte pustnicul. Iar după aceasta, s-a descoperit în el şi rugăciunea inimii (spre părere de rău nu se ştie cât de degrabă), fiinţa (miezul) căreia, după cuvintele lui, este „cea mai strânsă unire a inimii noastre, nu, mai bine zis, amestecare (contopire) a întregii noastre fiinţe duhovniceşti cu Domnul Iisus Hristos“. Atunci, zice el, se descopere puterea lucrătoare a rugăciunii lui Iisus, adică puterea ei lăuntrică şi simţirea ei în inima noastră, care se cuprinde în faptul că ea devine în om un principiu activ, ocupă o situaţie dominantă şi precumpănitoare, supunându-şi ca şi un împărat toate celelalte înclinări şi stări ale inimii. Din toate exemplele acestea, eu văd că mijloacele de deprindere a rugăciunii lui Iisus, la feluriţi nevoitori, sunt felurite. Se prea poate, că în afară de cazurile citate de mine, un om cunoscător poate să ne povestească încă şi multe alte încercări. Cum să facem? Să socotim toate aceste mijloace de aceeaşi valoare? Sau pe unele mult mai drepte, iar pe altele mai puţin? Eu aş vrea să capăt de la D-voastră lămurirea acestei chestiuni.
Monahul. Eu, deja, nu odată v-am arătat că lucrarea rugăciunii lui Iisus, este „ştiinţa ştiinţelor şi meşteşugul dintre meşteşuguri“; având aceeaşi rânduială de temelie neschimbată, acest meşteşug în cazuri răzleţe speciale, nu poate să nu se acomodeze cu particularităţile unuia sau altui lucrător al rugăciunii, în legătură cu legăturile lui personale, cu măsurile vârstei lui duhovniceşti şi cu condiţiile lui de viaţă. De aceea este neapărată trebuinţă, în timpul îndeletnicirii cu rugăciunea lui Iisus, să ai un povăţuitor încercat care, în sfaturile şi poveţele sale, ar fi în stare să se adapteze la însuşirile individuale ale ucenicului său. Episcopul Teofan ne arată numai calea sigură, comună pentru lucrarea rugăciunii lui Iisus; şi el, fireşte nu poate intra în cercetarea cazurilor separate, individuale, din care pricină el şi arată mereu, că e nevoie să ai un povăţuitor pentru o îndrumare de mai de aproape în această lucrare şi pentru dezlegarea greutăţilor ce se ivesc. Toate acestea nu micşorează deloc valoarea, dreptatea îndrumărilor Prea Sfinţitului însuşi, ci explică de ce sunt posibile tot felul de osebiri individuale, în lucrarea rugăciunii lui Iisus. V-aţi lămurit acum?
Preotul. Da, mulţumesc; D-voastră mi-aţi lămurit pe deplin nedumerirea mea.
Monahul. Acum să mergem mai departe. De la Episcopul Teofan să trecem la Episcopul Ignatie (Breanceaninov), care foarte mult a scris despre rugăciunea lui Iisus. Ideile lui, într-un mod original, subliniază şi completează poveţele Episcopului Teofan, pe lângă că la Episcopul Ignatie exprimarea sistematică a învăţăturii despre rugăciunea lui Iisus predomină asupra îndrumării practice.
Cele mai de seamă opere ale Episcopului Ignatie, despre rugăciunea lui Iisus, sunt următoarele: în vol. I al operelor articolul „Despre rugăciunea lui Iisus, convorbirea unui stareţ cu ucenicul“, în al II-lea volum – „Cuvintele“: despre rugăciunea grăită şi glăsuită; despre rugăciunea cea din minte, din inimă şi cea sufletească; despre rugăciunea lui Iisus şi altele; în vol. V: Despre rugăciunea lui Iisus, despre îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus; despre rugăciunea lui Iisus cea grăită din minte şi din inimă şi altele. Să încercăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, să scoatem din toate aceste scrieri ale lui, cele mai cu miez. Pe lângă aceasta, să ţinem seama că, în scrierile sale Episcopul Ignatie are în vedere, mai cu seamă pe monahi, deşi acest lucru nu le face pe ele de neaplicat şi de către mireni, care pricep însemnătatea rugăciunii lui Iisus şi doresc să se îndeletnicească cu ea.
„Ferirea minţii, paza minţii, trezvia, luarea aminte, lucrarea minţii, rugăciunea minţii – toate acestea, scrie Episcopul Ignatie, sunt feluritele denumiri ale uneia şi aceleiaşi nevoinţe a sufletului, în feluritele ei transformări. Această nevoinţă sufletească sau duhovnicească, părinţii o definesc astfel: „Luarea aminte este liniştirea neîncetată din inimă, care mereu şi necurmat cheamă pe Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, care respiră prin El, care se luptă împreună cu El împotriva vrăjmaşilor cu bărbăţie, care i se mărturiseşte lui Unuia Celui ce are putere a ierta păcatele“. (Isichie Ierusalimleanul). Mai simplu spus – lucrarea lăuntrică, lucrarea minţii, trezvie, pază şi ferire a minţii, luare aminte se numeşte unul şi acelaşi lucru: îndeletnicirea evlavioasă cu rugăciunea lui Iisus. Fericitul Nichifor Athonitul a asemănat aceste denumiri cu o felie de pâine tăiată, care poate fi numită şi bucată şi hrincă şi sfărâmătură (Opere, vol. 1, pag. 205).
Despre această lucrare a minţii ne învaţă Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, ca despre cel mai de seamă lucru al vieţii duhovniceşti. „Cu toată paza, păzeşte inima ta, căci din aceasta sunt izvoarele vieţii“. (Pilde, 4, 23). „Ia aminte la tine însuţi, ca să nu fie în inima ta vreun cuvânt ascuns al fărădelegii“. (Deuter. 15, 9). În Noul Testament, Domnul învaţă: „Curăţeşte mai întâi cele din lăuntru ale paharului şi ale blidului, ca să fie cele de dinafară ale lor curate“. (Mat, 23, 26). Părinţii zic: Sfântul Varsanufie cel Mare – „dacă lucrarea lăuntrică cu Dumnezeu, adică cea adumbrită de harul cel dumnezeiesc, nu va ajuta omului, apoi în zadar se nevoieşte el cu cele de dinafară, adică cu nevoinţă trupească“; şi Sfântul Isichie zice: E cu neputinţă să-ţi cureţi inima şi să izgoneşti din ea duhurile cele vrăjmaşe, fără chemarea deasă a lui Iisus Hristos“. (Ibidem, pag. 206).
Domnul Iisus Hristos ne arată neapărata trebuinţă a unei rugăciuni neîncetate şi stăruitoare: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide“ (Mat. 7, 7). Dumnezeu oare nu va face izbândirea aleşilor săi, care strigă către Dânsul zi şi noapte? Zic vouă, că va face izbândirea lor în curând. (Luca 18, 7–8). Şi Apostolul, repetând învăţătura Domnului zice: neîncetat vă rugaţi (1, Tes. 5, 17).
Această neîncetată aducere aminte lăuntrică de rugăciune, despre Domnul Iisus Hristos în afară, se exprimă prin cuvintele rugăciunii lui Iisus.
„Rugăciunea lui Iisus, rosteşte astfel: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul; la început ea se rostea fără adăugarea cuvântului păcătosul; cuvântul acesta s-a adăugat la celelalte cuvinte ale rugăciunii ulterior. Acest cuvânt care cuprinde în sine conştiinţa şi mărturisirea căderii, observă Cuviosul Nil Sorschy, ni se potriveşte, e bine primit de Dumnezeu, Care ne-a poruncit să înălţăm rugăciunile din conştiinţa şi mărturisirea păcătoşeniei noastre. Pentru cei începători, pogorându-se la neputinţa lor, Părinţii îngăduie ca rugăciunea să fie împărţită în două jumătăţi, uneori să zică: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul“, iar alteori: „Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“. Însă acest lucru este numai o îngăduinţă şi un pogorământ şi deloc nu e poruncă sau aşezământ, care trebuie îndeplinit neapărat. E mult mai bine să faci rugăciunea mereu în acelaşi chip, întreagă, fără să mai împovărezi şi să distragi mintea, prin schimbare şi prin grija despre schimbări“. (Vol. II, pag. 234).
„Rugăciunea lui Iisus se împarte în două feluri, grăită şi făcută în minte. Nevoitorul trece de la rugăciunea cea grăită spre cea a minţii, singur de la sine, cu condiţia: când rugăciunea grăită, e făcută cu luare aminte. Mai întâi trebuie deprinsă rugăciunea lui Iisus cea grăită. Cele mai de seamă osebiri ale acestei rugăciuni trebuie să fie: luarea aminte, închiderea minţii în cuvintele rugăciunii; să fie rostite fără nici o grăbire şi cu zdrobirea duhului. Deşi aceste condiţii sunt necesare pentru orice rugăciune, însă mai lesne se păstrează şi mai mult se cer în timpul lucrării rugăciunii lui Iisus. La cântarea de psalmi, felurimea gândurilor în care e îmbrăcată rugăciunea fără voie atrage luarea aminte la sine şi-i procură o distracţie oarecare. Însă în timpul rugăciunii lui Iisus mintea se concentrează numai asupra unui singur gând despre miluirea celui păcătos de către Iisus. E o lucrare, care pe dinafară, pare că e cea mai uscată, însă în realitate e din cele cu mai multe roduri“. (Vol. V, pag. 107).
„Nimeni din cei ce doresc să sporească în rugăciune să nu îndrăznească să gândească cu uşurinţă şi să judece despre rugăciunea rostită cu gura şi cu glasul, cu toată atenţia minţii, ca despre o lucrare de mică însemnătate, care n-ar merita nici un respect. Dacă Sfinţii Părinţi vorbesc despre o nerodire a rugăciunii grăite şi glăsuite, care nu e însoţită de o luare aminte, apoi de aici trebuie să tragem concluzia că ei respingeau sau dispreţuiau şi însăşi rugăciunea cea grăită. Nu! Ei cer numai ca ea să fie însoţită de luarea aminte. Rugăciunea grăită şi glăsuită, cea cu luare aminte, este totodată şi rugăciunea minţii. Să ne deprindem întâi să ne rugăm cu luare aminte cu rugăciunea cea grăită şi glăsuită şi atunci uşor ne vom deprinde a ne ruga şi numai cu mintea în liniştea cămării dinlăuntru“. (Vol. 2, pag. 183).
„Vrednicia rugăciunii se cuprinde numai în calitate, dar nu şi în cantitate, cantitatea e de laudă numai atunci când ea duce la calitate când cel care se roagă, se roagă stăruitor“. (Vol. 2, pag. 163).
„Calitatea unei adevărate rugăciuni petrece în luare aminte, iar inima consimte minţii“. (Ibidem).
„Deşi cineva s-ar afla la înălţimea virtuţilor, însă dacă el nu se roagă ca un păcătos, rugăciunea lui e respinsă de Dumnezeu“. (Isaac Sirul). „Deşi noi ne-am îndeletnici cu nevoinţele cele mai înalte, a zis Sfântul Ioan Scărarul, ele nu sunt adevărate şi rămân fără de rod, dacă pe lângă ele nu avem şi simţământul dureros al pocăinţei“. (Vol. 2, pag. 162).
„Simţământul de pocăinţă îl păzeşte pe omul cel care se roagă de toate uneltirile diavolului; diavolul fuge de la nevoitorii plini de mirosul cel bun al smereniei, care se naşte în inima celor care se căiesc“. (Grigorie Sinaitul).
„Adă Domnului, în rugăciunile tale, gunguritul unui prunc, gândul simplu de prunc, nu vorbărie frumoasă, nu pricepere. Dacă nu vă veţi întoarce – din complexitatea şi duplicitatea voastră şi nu veţi fi ca pruncii, a zis Domnul, nu veţi intra în împărăţia cerurilor“. (Vol. 2, pag. 163).
„Pentru cei începători sunt mai de folos rugăciunile scurte şi dese, decât cele lungi, depărtate una de alta, printr-un interval lung de timp“. (Vol. 2, pag. 167).
„Ca să ajungi într-o stare de rugăciune neîncetată, trebuie să te deprinzi cu rugăciunea deasă, la vremea sa, singură de la sine va trece într-o rugăciune neîncetată“. Episcopul Ignatie statorniceşte următoarea rânduială, pentru deprinderea casnică a rugăciunii lui Iisus.
„De la început hotărăşte-te să rosteşti o sută de rugăciuni de ale lui Iisus cu luare aminte şi fără de grăbire. Mai târziu, dacă vei vedea că poţi spune mai multe, mai adaugă altă sută. Cu timpul, după nevoie poţi să mai înmulţeşti numărul rugăciunilor spuse. Pentru a rosti fără de grăbire şi cu luare aminte o sută de rugăciuni, se cere timp cam treizeci de minute sau aproape o jumătate de oră; unii dintre nevoitori au nevoie de mai mult timp. Nu rosti rugăciunile cu grăbire una îndată după alta; fă după fiecare rugăciune o mică pauză şi prin aceasta ajuţi mintea ca să se adune. O rostire fără de oprire a rugăciunilor risipeşte mintea. Respiraţia fă-o cu băgare de seamă: respiră liniştit şi încet; acest mijloc păzeşte de risipire. Isprăvind pravila cu rugăciunea lui Iisus, nu te lăsa târât în gânduri şi năluciri deşarte; ademenitoare şi înşelătoare, ci petrece-ţi timpul, până când vei adormi, în direcţia căpătată în nevoinţa de rugăciune. Când te cuprinde somnul, repetă rugăciunea, adormi cu ea. Deprinde-te astfel ca, sculându-te din somn, cel dintâi cuvânt şi cea dintâi faptă să fie rugăciunea lui Iisus. În timpul slujbelor bisericeşti, e de folos să te îndeletniceşti cu rugăciunea lui Iisus, ea oprind mintea de la risipire, o ajută să ia aminte la cântarea şi citirea din biserică. Stăruieşte-te să deprinzi rugăciunea lui Iisus într-atât, încât ea să devină rugăciunea ta cea neîncetată, pentru care lucru ea e foarte potrivită, din pricina scurtimii ei şi pentru care nu sunt potrivite rugăciunile lungi“. (Vol. 5, pag.110–111).
Ca şi toţi povăţuitorii rugăciunii lui Iisus, Episcopul Ignatie vede în ea unul din cele mai de seamă mijloace ale mântuirii noastre, a sădirii unei pomeniri vii de rugăciune a Domnului nostru Iisus Hristos în inima noastră, a curăţirii şi sfinţirii inimii, ca un templu al lui Dumnezeu şi altar al unei rugăciuni, ce se aduce neîncetat în ea, care ne fereşte pe noi de orice necurăţie şi care întăreşte în sufletul nostru pacea, bucuria şi puterea duhovnicească. Şi spre întărirea celor spuse, citează mărturia întregii Biserici, care recomandă îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus, tuturor creştinilor nu numai monahilor ci şi mirenilor. „Cercetează întreaga Sfânta Scriptură: vei vedea că în ea, pretutindeni, e preamărit şi proslăvit numele Domnului, e preaînălţată puterea lui cea mântuitoare pentru oameni. Cerceteză scrierile Părinţilor: vei vedea că ei toţi, fără de excepţie, sfătuiesc şi poruncesc îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus, o numesc armă mai tare decât care nu este nimic nici în cer, nici pe pământ (Scărarul); o numesc moştenire de Dumnezeu dată, neluată, una din cele mai de pe urmă şi mai înaltă dintre poruncile Dumnezeu-Omului, mângâiere plină de dragoste şi preadulce, arvună sigură (Calist şi Ignatie). În sfârşit, întoarce-te către legislaţia Bisericii Ortodoxe Răsăritene: vei vedea că ea pentru toţi fiii săi cei neştiutori de carte, monahi şi mireni, a rânduit să înlocuiască psalmii şi rugăciunile de la pravila din chilie, cu rugăciunea lui Iisus“. (Vol. I, pag. 218).
La indiciul că de la îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus, totdeauna sau aproape totdeauna, urmează înşelare, Episcopul Ignatie răspunde: „În însuşirea unui astfel de gând şi în oprirea de a se îndeletnici cu rugăciunea lui Iisus, se cuprinde o hulă grozavă împotriva lui Dumnezeu, o înşelare vrednică de compătimire. Domnul nostru Iisus Hristos este unicul izvor al mântuirii noastre; numele lui omenesc a împrumutat de la Dumnezeirea Lui o putere nemărginită, întru tot sfântă, de a ne mântui; deci cum această putere care lucrează spre mântuire se poate transforma şi lucra spre pierzare? Acest lucru e absurd. E un absurd plin de amărăciune, hulitor de Dumnezeu, pierzător de suflete. Celor ce opresc a se îndeletnici cu rugăciunea lui Iisus, li se poate răspunde prin cuvintele Apostolilor Petru şi Ioan, la o astfel de oprire făcută de Sinedrionul iudaic: judecaţi, oare e drept înaintea lui Dumnezeu să vă ascultăm pe voi mai mult decât pe Dumnezeu?“ (Vol. I, pag. 215).
La observaţia că şi Sf. Părinţi feresc de înşelare pe cei ce se îndeletnicesc cu rugăciunea lui Iisus, Episcopul Ignatie zice: „Da, ne feresc. Ei feresc de înşelare şi pe cei ce se află sub ascultare şi pe cei ce se liniştesc, şi pe cei ce postesc – ca să spunem printr-un cuvânt, pe oricine care se îndeletniceşte cu orice fel de virtute. Mi s-a întâmplat să văd bătrâni care se îndeletniceau numai cu nevoinţa trupului şi care din această pricină, au ajuns la cea mai mare părere de sine, la cea mai mare înşelare de sine. Patimile lor sufleteşti, mânia, trufia, viclenia, nesupunerea, au căpătat o dezvoltare neobişnuită; prevenirile Părinţilor sunt întemeiate! Trebuie să fim cu foarte mare băgare de seamă, ca să ne păzim de amăgire de sine şi de înşelare. În timpurile noastre, când cu desăvârşire s-au împuţinat povăţuitorii insuflaţi de Dumnezeu, trebuie pază deosebită şi o anumită veghe asupra noastră înşine. Vieţuiţi cu frică, ne îndeamnă Apostolul. În îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus, este începutul său, continuitatea sa şi sfârşitul său cel fără de margini. Îndeletnicirea trebuie luată de la început, iar nu de la mijloc şi nici de la sfârşit. În chinoviile lui Pahomie cel Mare, care au dat pe cei mai ridicaţi lucrători ai rugăciunii minţii, pe fiecare nou începător îl supuneau la nevoinţe trupeşti sub îndrumarea unui bătrân timp de trei ani. Prin ostenelile trupului, prin poveţele dese ale bătrânului, prin mărturisirea activităţii de dinafară şi dinlăuntru de fiecare zi, prin tăierea voii, se înfrânau patimile cu tărie şi repede, se procura minţii şi inimii o însemnată curăţie. Pe lângă îndeletnicirea cu ostenelile, celui începător i se da şi o lucrare de rugăciune potrivită cu întocmirea lui. După trei ani de zile se cerea de le cei începători să ştie pe de rost toată Evanghelia şi Psaltirea, iar de la cei mai capabili şi întreaga Sfânta Scriptură, fapt care în chip neobişnuit dezvoltă rugăciunea grăită cea cu luare aminte. Şi numai după aceasta începea învăţătura cea de taină despre rugăciunea minţii, care era lămurită din belşug şi de Noul şi de Vechiul Testament. Astfel cei care se nevoiau erau introduşi într-o înţelegere dreaptă a rugăciunii minţii şi într-o îndeletnicire cu ea fără de greşeli. De la trăinicia acestei temelii şi de la dreapta îndeletnicire cu ea, le veneau celor minunaţi sporirea“. (Vol. I, pag. 225).
O anumită pază în îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus e necesară mai ales oamenilor, care petrec în mediul lumesc, în tumultul vieţii. Lămurind aceasta, Episcopul Ignatie aduce mărturia lui Paisie Velicicovschi care, în scrisoarea către Stareţul Teodosie, zice că nu toate scrierile Părinţilor despre rugăciune, potrivite pentru monahi, sunt potrivite şi pentru mireni. „Cărţile părinţilor, mai ales acelea din cele care ne învaţă la o adevărată ascultare, trezvirea minţii şi liniştire, luarea aminte şi rugăciunea minţii, adică aceea care se face cu mintea în inimă, se potrivesc numai cinului monahal, dar nu celorlalţi creştini ortodocşi îndeobşte. De Dumnezeu purtătorii părinţi, expunând învăţătura despre această rugăciune, afirmă că începutul ei şi temelia cea neclintită este ascultarea cea adevărată, din care se naşte adevărata smerenie, iar smerenia păzeşte pe cel ce se nevoieşte în rugăciune de toate înşelările care le vin celor cu rânduiala de la sine. O adevărată ascultare monahală şi o tăiere desăvârşită întru toate a voii şi priceperii sale nu poate fi deloc agonisită de oameni lumeni. Cum e cu putinţă ca oamenii lumeni, fără de ascultare, cu rânduiala de la sine căreia îi urmează înşelarea, să fie îndemnaţi spre un astfel de lucru înfricoşat şi îngrozitor, adică spre o astfel de rugăciune, fără de nici o povăţuire? Cum să scape de înşelările cele de multe feluri şi multe chipuri care vin asupra acestei rugăciuni şi asupra lucrătorilor ei, cu o viclenie peste măsură? Atât de înfricoşat este acest lucru, adică rugăciunea nu cea simplă a minţii (din minte), ci cea lucrată meşteşugit cu mintea în inimă, că şi adevăraţii ascultători (cei ce se află sub ascultare) nu numai care şi-au tăiat, ci cu desăvârşire şi-au omorât voia şi judecata lor în faţa părinţilor lor, povăţuitori adevăraţi şi prea iscusiţi în lucrarea acestei rugăciuni, totdeauna se află în frică şi cutremur, temându-se şi tremurând ca să nu sufere vreo înşelare oarecare în această rugăciune, deşi Dumnezeu îi păzeşte mereu, pentru smerenia lor cea adevărată, pe care au câştigat-o ei prin harul lui Dumnezeu prin mijlocirea ascultării lor celei adevărate. Cu atât mai mult pentru oamenii lumeni, care vieţuiesc fără de ascultare, dacă ei vor fi îndemnaţi la rugăciune numai din citirea cărţilor, e primejdie să cadă în vreo înşelare oarecare, din cele ce li se întâmplă celor ce încep nevoinţa acestei rugăciuni cu rânduiala de la sine. Această rugăciune este numită de către sfinţi, meşteşugul meşteşugurilor (arta artelor): deci cine o poate deprinde fără meşter, adică fără un povăţuitor iscusit?“ (Vol. 2, pag. 260).
Despre faptul că rugăciunea lucrată meşteşugit în inimă, adică cu ajutorul mijloacelor lucrate de Părinţi, cere un povăţuitor şi fără de el poate duce la înşelare, scrie şi Episcopul Teofan, lucru despre care am vorbit deja tot în convorbirea aceasta: „Acel fel de rugăciune, care e rânduit în Filocalie, trebuie lucrat cu un povăţuitor, care cunoaşte această lucrare şi sub ochii lui. Iar cine se apucă singur de această lucrare numai după o simplă descriere a ei, acela nu va scăpa de înşelare. Acolo e descrisă numai forma lucrării de dinafară, iar cele ce se adaugă de povăţuitor pe lângă aceasta pentru împlinirea lăuntrică, acelea nu se văd. Cel ce săvârşeşte o astfel de lucrare fără de un povăţuitor, care să fie de faţă, fireşte că rămâne numai cu lucrarea de dinafară, îndeplineşte cu rigoare toate cele poruncite pentru poziţia trupului, respiraţia şi privirea în inimă. Fiindcă astfel de mijloace, fireşte pot duce la un grad oarecare de concentrare a atenţiei şi căldurii, apoi el neavând pe lângă sine un povăţuitor sigur, care i-ar fi spus lui care e preţul schimbării ce se produce în el, – ajunge la gândul că acest lucru şi este ceea ce caută el – adică, că l-ar umbri harul, care nici nu este şi începe să se creadă că are har, fără să-l aibă. Aceasta şi este înşelarea, care pe urmă va schimonosi tot cursul vieţii lui duhovniceşti de mai departe. Iată de ce vedem acum la stareţi că ei nu sfătuiesc deloc să se apuce cineva de aceste mijloace din pricina primejdiei lor. Ele singure de la sine nu pot da nimic haric, căci harul nu e legat de nimic din cele de dinafară, ci se coboară numai spre întocmirea lăuntrică. Întocmirea cuvenită dinlăuntru şi fără de ele va atrage lucrarea harului. Această întocmire este ca în timpul rugăciunii lui Iisus să umbli în prezenţa lui Dumnezeu, să încălzeşti simţămintele de evlavie şi frica de Dumnezeu şi să nu-ţi îngădui nici un pogorământ faţă de tine; totdeauna şi în toate să asculţi de conştiinţa ta şi să o păzeşti neîntinată şi în pace şi toată viaţa ta şi cea lăuntrică şi cea dinafară s-o laşi în mâinile lui Dumnezeu. Din aceste stihii duhovniceşti, harul lui Dumnezeu venind la vremea sa şi unindu-se laolaltă aprinde focul cel duhovnicesc din inimă; care e şi dovada prezenţei harului în inimă. Pe această cale, e greu să cazi în părere de sine. Însă şi aci e mai bine cu un povăţuitor de faţă, care ţi-ar vedea faţa şi ţi-ar asculta glasul. Căci aceste două (faţa şi glasul) descopăr ceea ce este înlăuntru“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 378).
„Toate cele expuse mai sus se aduc aici nu pentru ca mirenii să fie îndepărtaţi de la lucrarea rugăciunii lui Iisus, ci pentru ca să li se arate lor rânduiala cea dreaptă a acestei lucrări.“
Episcopul Ignatie, ca şi Episcopul Teofan şi alţi povăţuitori ai rugăciunii lui Iisus, subliniază cele două trepte dintâi ale rugăciunii lui Iisus, care fiind lucrate într-o riguroasă continuitate, mai ales cea dintâi dintre ele, sunt potrivite nu numai monahilor ci şi mirenilor. Pe cea dintâi dintre aceste trepte, predomină eforturile proprii, ostenelile şi nevoinţele celui ce lucrează rugăciunea, cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Iar pe a doua treaptă precumpăneşte lucrarea harului lui Dumnezeu şi rugăciunea ajunge de sine lucrătoare în inimă.
Episcopul Ignatie scrie despre acest lucru astfel: „Îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus are două din cele mai mari sub împărţiri sau perioade, care se termină cu rugăciunea cea curată, ce este încununată de nepătimire sau de desăvârşirea creştină în acei nevoitori cărora Dumnezeu a binevoit să le-o dea. În perioada cea dintâi, cel care se roagă e lăsat să se roage numai cu puterile lui proprii; harul lui Dumnezeu fără de îndoială că îl ajută pe cel care se roagă, însă el nu-şi descoperă prezenţa sa. În acest timp, patimile ascunse în inimă se pun în mişcare şi-l suie pe lucrătorul rugăciunii la nevoinţa muceniciei, unde înfrângerile şi biruinţele, neîncetat se înlocuiesc una pe alta, unde voinţa liberă a omului şi slăbiciunea lui se arată cu toată limpezimea. În a doua perioadă, harul lui Dumnezeu îşi arată simţită prezenţa şi lucrarea sa, unind mintea cu inima, dând posibilitatea de a face rugăciunea fără de risipire, sau ceea ce este totuna, fără răspândire, cu un plâns şi o căldură din inimă; în acest timp gândurile cele păcătoase îşi pierd puterea lor cea cu silnicie, asupra minţii. Ca să se ajungă la această stare a doua, e neapărat nevoie să se treacă prin cea dintâi, e neapărat nevoie să se arate şi să se dovedească temeinicia voinţii şi să se aducă rod întru răbdare“. (Vol 1, pag. 269).
A doua rugăciune vine de la cea dintâi. Atenţia minţii, din timpul rugăciunii atrage inima spre învoire (consimţire); când se întăreşte atenţia, învoirea inimii se transformă într-o unire a inimii cu mintea; în sfârşit, în timpul atenţiei, care s-a unit cu rugăciunea, mintea se coboară în inimă pentru cea mai adâncă slujire sfinţită (Liturghisire) a rugăciunii“. (Vol. 2, pag. 263).
Cu cea mai mare asprime Episcopul Ignatie opreşte pe începători să tindă din capul lor, ca să ajungă la a doua treaptă. „Toate acestea se fac sub îndrumarea harului lui Dumnezeu, după bunăvoinţa şi iconomia Lui. Năzuinţa spre cea de a doua, înainte de a agonisi pe cea dintâi, nu numai că e fără de nici un folos ci poate fi şi o pricină de cea mai mare vătămare“. (Vol. 2, pag. 264).
„Încetul cu încetul, se zideşte curăţia inimii, curăţiei treptat şi duhovniceşte i se arată Dumnezeu. Treptat! Pentru că şi patimile se micşorează şi virtuţile cresc nu deodată: şi pentru una şi pentru alta se cere un timp însemnat“. (Vol. 2, pag. 272).
„Arătând caracterul dublu al rugăciunii lui Iisus, Episcopul Ignatie trece la expunerea învăţăturii Sfinţilor Părinţi, modul îndeletnicirii cu rugăciunea lui Iisus şi despre faptul care fel de rugăciune a minţii şi a inimii se potriveşte tuturor creştinilor fără de excepţie şi monahilor celor începători şi care fel de rugăciune e potrivită celor desăvârşiţi. „În afară de orice îndoială scrie el, locul cel dintâi dintre toate mijloacele trebuie dat mijlocului recomandat de Sfântul Ioan Scărarul, care în mod deosebit, e lesnicios pe de-a întregul fără primejdie, trebuincios, chiar necesar pentru eficacitatea rugăciunii şi e potrivit tuturor creştinilor celor ce vieţuiesc cu bună cinstire şi caută mântuirea şi mireni şi monahi. Marele povăţuitor al monahilor de două ori vorbeşte despre acest mijloc în Scara sa, care ridică de la pământ la cer, în cuvântul despre ascultare şi în cuvântul despre rugăciune. Deja faptul că el îşi dă în vileag mijlocul său în expunerea învăţăturii despre ascultarea monahilor celor din chinovii (din viaţa de obşte) ne arată limpede că acest mijloc e hotărât şi pentru monahii cei începători. Înfăţişarea acestui mijloc se repetă şi separat în extinsa învăţătură despre rugăciune, după povăţuirea celor ce se liniştesc, prin urmare se repetă şi pentru monahii cei înaintaţi; acest lucru arată cu limpezime, că mijlocul e bun şi pentru cei ce se liniştesc şi pentru monahii înaintaţi. Repetăm, cel mai mare merit al acestui mijloc se cuprinde în faptul că el, cu toată eficacitatea sa, e cu desăvârşire fără de primejdie. În cuvântul despre rugăciune, lămurind felul de rugăciune, Sfântul Ioan Scărarul zice: „Nevoieşte-te să întorci, mai precis să închizi gândul în cuvintele rugăciunii. Dacă el (gândul) din pricina prunciei va slăbi şi se va abate, iarăşi închide-l. Mintea are însuşirea să fie nestatornică. O poate statornici numai Acela, Care statorniceşte toate. Dacă vei agonisi această lucrare şi te vei ţinea mereu de ea, apoi va veni Cel ce hotărăşte marginile mării tale din tine şi-i va zice ei, în timpul rugăciunii tale: până aici vei merge şi nu vei trece (Iov. 35, 11). Este cu neputinţă să legi duhul, însă unde este de faţă Ziditorul acestui duh acolo toate i se supun Lui“. (Cuv. 28; cap. 17). Astfel, o continuă întoarcere a atenţiei minţii la cuvintele rugăciunii este o condiţie necesară pentru a deprinde rugăciunea. „Începutul rugăciunii este când cugetele sunt izgonite de rugăciune chiar de la începutul lor. Mijlocul, când mintea petrece numai în cuvinte, rostite cu glas sau cu mintea; sfârşitul răpirea minţii către Dumnezeu“. (Ibidem, Cap. 19). În cuvântul despre ascultare, Sfântul Ioan zice: „Luptă-te neîncetat cu gândul, întorcându-l spre tine înapoi, când zboară; Dumnezeu nu cere de la cei de sub ascultare rugăciune neîncetată. Nu te întrista, fiind furat, ci îndrăzneşte mereu, întorcându-ţi mintea în tine însuţi“. (Cuv. 4, cap. 93). În aceste cuvinte ne este dat mijlocul de a ne ruga cu luare aminte, de a ne ruga şi cu glas şi numai cu mintea. În rugăciunea cea cu luare aminte, nu poate să nu ia parte şi inima, după cum a zis Cuviosul Marcu. „Mintea care se roagă fără răspândire strâmtorează inima“. (Despre cei care socot că se vor îndrepta prin fapte, cap. 34). Astfel, cine se va ruga după felul înfăţişat de Sfântul Ioan Scărarul, acela se poate ruga şi cu gura şi cu mintea şi cu inima; acela, sporind în rugăciune va agonisi rugăciunea cea a minţii şi cea a inimii, va atrage în sine harul cel dumnezeiesc, după cum se vede din cuvintele cele citate ale marelui povăţuitor de monahi. Pe lângă o astfel de îndeletnicire cu rugăciune, ce fel de înşelare mai poate fi? Numai singură alunecarea în răspândire, greşeală cu totul evidentă la cei începători inevitabilă, în stare să fie vindecată de îndată prin întoarcerea minţii la cuvinte, nimicită de mila şi ajutorul lui Dumnezeu la vremea sa pe lângă o nevoinţă continuă.
Vor întreba: oare, într-adevăr un astfel de mare părinte care a vieţuit în timpul când înflorea lucrarea minţii, nu vorbeşte nimic despre rugăciunea lucrată cu mintea în inimă? (Adică despre treapta cea mai înaltă a rugăciunii). Vorbeşte însă aşa de acoperit, că numai cei care cunosc din încercare lucrarea rugăciunii, pot pricepe despre ce se vorbeşte. Astfel a făcut sfântul, fiind îndrumat de o înţelepciune duhovnicească, de care e pătrunsă întreaga lui carte. Expunând cea mai sigură şi mai satisfăcătoare învăţătură, care îl poate sui pe lucrător la starea harică, Scărarul s-a exprimat sub forma unei pilde şi despre ceea ce se petrece după adumbrirea nevoinţei de rugăciune de către har. „Una este“, zice el, „să te întorci adesea către inimă şi cu totul altceva este să fii după minte (cu mintea) episcop al inimii, domnitor şi arhiereu, care aduce lui Hristos jertfe cuvântătoare“ (Cuv. 28; cap. 51). Printre monahii din Rait, pentru care a fost scrisă de fericitul Ioan „Scara“, înflorea rugăciunea minţii sub îndrumarea unei povăţuiri duhovniceşti încercate. Despre acest lucru, autorul sfânt iarăşi se exprimă în pildă şi acoperit în cuvântul către Păstor: „mai înainte de toate, o, cinstite Părinte, ne trebuie puterea cea duhovnicească ca să ne putem slobozi de noianul gândurilor, luându-i de mână ca pe nişte copii pe acei pe care i-am dorit să-i introducem în Sfânta Sfintelor, cărora ne-am hotărât să arătăm pe Hristos, Cel ce odihneşte pe masa lor cea tainică şi ascunsă – mai ales până când ei se află înaintea acesteia şi când vedem că-i strâmtorează şi-i asupreşte poporul, cu scopul de a le împiedica această intrare. Iar dacă pruncii sunt peste măsură de goi şi de neputincioşi, apoi e neapărată nevoie să-i ridicăm pe umeri şi să-i suim pe umeri până când vom trece prin uşa de intrare, ştiu precis; de obicei acolo e mare strâmtoare şi înghesuială. De aceea a şi zis cineva despre această strâmtoare; aceasta este osteneala de dinaintea mea până ce voi intra întru cele sfinte ale lui Dumnezeu (Ps. 72, 16, 17) şi osteneala ţine numai până la intrare“ (Cap. 14). Cel ce doreşte să vadă pe Domnul înlăuntrul său, se sileşte să-şi cureţe inima printr-o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu. Ţara cea de gând a celui curat cu sufletul e înlăuntrul lui. Soarele care străluceşte în ea e lumina Sfintei Treimi. Aerul pe care îl respiră toţi vieţuitorii ei e Prea Sfântul Duh. Viaţa, veselia şi bucuria acestei ţări e Hristos, Lumina cea din Lumină, din Tatăl. Acesta este Ierusalimul şi împărăţia Domnului. Această ţară e norul slavei lui Dumnezeu: cei curaţi cu inima vor intra în ea, ca să vadă faţa Stăpânului lor şi ca minţile lor să fie strălucite de raza luminii Lui“. (Isaac Sirul, Cuv. 8). Stăruieşte-te să intri în cămara cea dinlăuntrul tău (inima) şi vei vedea cămara cea cerească. Şi una şi alta sunt acelaşi lucru, printr-o singură uşă intri prin amândouă. Scara spre împărăţia cea cerească e înlăuntrul tău; ea e întocmită tainic, ca să scapi de păcat şi acolo vei găsi trepte pe care te vei sui până la cer“. (Isaac Sirul, Cuv. 2).
La fel vorbeşte ucenicilor săi Cuviosul Varsanufie, care a ajuns la cea mai înaltă treaptă de sporire duhovnicească. Se recomandă cea mai mare evlavie faţă de lucrarea sfinţită a rugăciunii din inimă, prin descrierea măreaţă făcută de Părinţi. Această evlavie şi chiar prudenţa, cer de la noi să ne lepădăm de efortul cel înainte de vreme, cu rânduială de sine, plin de trufie şi fără de socotinţă de a intra în templul tainic. Şi evlavia şi prudenţa ne învaţă să petrecem cu o rugăciune atentă, cu o rugăciune de pocăinţă, lângă uşile templului. Luarea aminte şi zdrobirea duhului, iată cămara care e dată spre adăpost celor ce se pocăiesc. Ea este tinda templului. Să ne ascundem şi să ne închidem în ea de păcat. Să se adune în această Betezdă toţi cei ce şchioapătă moralmente, toţi leneşii, toţi cei orbi şi uscaţi, cu un cuvânt toţi cei ce bolesc de păcat, aşteptând mişcarea apei, lucrarea milei şi harului lui Dumnezeu. Numai singur Domnul, la vremea cunoscută Lui, dăruieşte vindecare şi intrare în templu, numai din bunăvoinţa Sa cea nepătrunsă de noi. „Eu îi cunosc pe ce i-am ales, zice Mântuitorul. Nu voi M-aţi ales pe mine, zice El aleşilor Săi, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit, ca voi să mergeţi şi rod să aduceţi, pe care dacă-l veţi cere de la Tatăl Meu, vi-l va da vouă (Ioan, 15–16)“. (Vol. 2, pag. 264– 266).
„E foarte bun mijlocul de a deprinde rugăciunea lui Iisus, propus de Sfinţitul între monahi Dorotei, nevoitor şi scriitor ascetic rus. „Cine se roagă cu gura“, zice sfinţitul monah, „şi de suflet nu grijeşte şi inima nu-şi păzeşte, un astfel de om se roagă văzduhului, dar nu lui Dumnezeu şi se osteneşte în zadar, pentru că Dumnezeu ia aminte la minte şi la râvnă, dar nu la vorbă multă.“ A ne ruga se cuvine, din toată râvna noastră, din sufletul, din mintea şi inima noastră, cu frică de Dumnezeu, din toată tăria noastră. Rugăciunea minţii nu îngăduie ca să pătrundă în cămara cea dinlăuntru nici risipirea, nici cugetele cele întinate. Vrei să deprinzi lucrarea rugăciunii minţii, sau acelei din inimă? Eu te voi învăţa. Ia aminte cu stăruinţă şi cu pricepere. De la început trebuie să faci rugăciunea lui Iisus cu glasul, adică cu gura, cu limba şi cu vorba, singur în auz. Când se vor sătura gura, limba şi simţirile, de rugăciunea cea rostită cu glas, atunci rugăciunea cea făcută cu glasul încetează şi ea începe să fie rostită pe şoptite“. (Vol. 2, pag. 266).
„Rugăciunea cea glăsuită singur de la sine, se transformă în cea a minţii, iar de la rugăciunea minţii vine şi cea a inimii. Mai ales e foarte folositor să facem rugăciunea lui Iisus cu glas, când ne aflăm sub o anumită înrâurire a răspândirii întristării, trândăviei, leneviei; în timpul rugăciunii lui Iisus glăsuite, sufletul, încetul cu încetul, se trezeşte din greul somn moral în care de obicei este aruncat de întristare şi trândăvie. E foarte folositor să faci rugăciunea lui Iisus cu glas, când năvălesc puternic cugetele şi nălucirile poftei trupeşti şi ale mâniei, când de lucrarea lor se va înfierbânta şi va colcăi sângele, se vor răpi pacea şi liniştea din inimă, mintea se va clătina, va slăbi, parcă se va doborî şi se va lega de o mulţime de cugete netrebnice şi de năluciri; căpeteniile răutăţii din văzduh, prezenţa cărora nu e descoperită de ochii trupului, ci e cunoscută de suflet, după lucrarea produsă de ele asupra lui, auzind înfricoşatul glas, pentru ele numai, al Dumnezeului Iisus, vin întru nedumerire şi încurcătură, se înspăimântă şi nu întârzie să se depărteze de suflet. Mijlocul propus de sfinţitul monah este foarte simplu şi lesnicios. El trebuie unit cu mecanismul Sfântului Ioan Scărarul, adică de rostit rugăciunea lui Iisus cu glas, fără de grăbire şi închizând mintea în cuvintele rugăciunii (Grădina de flori, Omilia 32). (Vol. l, pag. 261).
Fericitul stareţ, ieromonahul Serafim de Sarov, porunceşte celui începător, după obiceiul general, care exista şi mai înainte în Sihăstria de la Sarov, să facă neîncetat rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“. „În timpul rugăciunii, ne povăţuieşte stareţul, ia aminte la tine, adică adună-ţi mintea şi uneşte-o cu sufletul. De la început, o zi, două şi mai mult, fă această rugăciune nu numai cu mintea răspicat luând aminte la fiecare cuvânt în parte. Când Domnul va încălzi inima ta cu căldura harului său şi te va uni pe tine într-un duh, atunci această rugăciune va curge în tine neîncetat şi ea va fi pururea cu tine, îndulcindu-te şi hrănindu-te. Anume, acest lucru îl înseamnă cuvintele zise de Isaia proorocul: rouă cea de la tine, vindecare lor le este. Iar când tu vei păstra în tine această hrană sufletescă, adică convorbirea cu Domnul, apoi de ce să mai mergi prin chiliile fraţilor, chiar dacă ai fi chemat de către cineva? Adevărul îţi spun ţie, că vorbirea deşartă este iubirea deşertăciunii. Dacă nu te înţelegi pe tine, apoi mai poţi discuta despre ceva şi învăţa şi pe alţii? Taci, neîncetat taci; ţine minte mereu prezenţa lui Dumnezeu şi numele lui. Nu intra în vorbă cu nimeni, dar totodată fereşte-te să osândeşti pe cei care vorbesc şi râd. Fii în acest caz, surd şi mut. Orice ar vorbi despre tine, lasă să treacă pe alături de urechi. Spre pildă poţi să ţi-l iei pe Ştefan cel Nou a cărui rugăciune era neîncetată, purtarea blândă, gura tăcută, inima smerită, duhul umilit, trupul şi sufletul curat, fecioria neprihănită, sărăcia adevărată şi neagonisirea pustnicească, ascultarea lui era fără de cârtire, lucrarea plină de răbdare, osteneala stăruitoare. Şezând la masă, nu privi şi nu osândi care cât mănâncă, ci ia aminte la tine, hrănindu-ţi sufletul cu rugăciunea“. (Povăţuirea 32). Stareţul dând o astfel de povaţă unui monah începător, care-şi petrece viaţa lucrătoare cu rugăciunea potrivită vieţuirii lucrătoare, opreşte năzuinţa cea înainte de vreme şi fără de socotinţă spre o vieţuire contemplativă şi spre o rugăciune corespunzătoare acestei vieţuiri. „Fiecăruia – zice el – care doreşte să petreacă o viaţă duhovnicească, îi trebuie să înceapă de la viaţa cea lucrătoare, iar după aceea să treacă la cea contemplativă. Viaţa lucrătoare are menirea să ne cureţe pe noi de patimile cele păcătoase şi ne introduce pe treapta unei desăvârşiri lucrătoare şi prin aceasta ne croieşte drum spre viaţa cea contemplativă. De aceasta se pot apropia numai cei care s-au curăţit de patimi şi şi-au agonisit deplină deprindere în viaţa cea lucrătoare, după cum se poate vedea acest lucru din cuvintele Sfintelor Scripturi; „fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“, şi din cuvintele Sfântului Grigorie Teologul: de contemplare se pot apropia numai cei desăvârşiţi prin încercarea lor (în viaţa cea lucrătoare). De viaţa cea contemplativă trebuie să te apropii cu frică şi cu cutremur, cu zdrobirea inimii şi cu smerenie, cu cercetare multă a Sfintelor Scripturi şi sub îndrumarea unui stareţ iscusit, dacă un astfel poate fi găsit, dar nu cu îndrăzneala (obrăznicia) şi cu rânduiala de sine. „Cel îndrăzneţ şi dispreţuitor“, după cuvintele Sfântului Grigorie Sinaitul, „căutând nu după vrednicia sa (stările duhovniceşti înalte) cu îngâmfare se sileşte să o atingă înainte de vreme“. Şi iarăşi: „dacă cineva visează, după părerea sa, să ajungă la stările înalte şi şi-a agonisit o dorinţă satanică, dar nu una adevărată, pe acela diavolul îl prinde în mrejele sale ca pe o slugă a sa“. (Povăţuirea 29). Ferind astfel de năzuinţa trufaşă spre stările înalte ale rugăciunii, stareţul insistă se poate spune, asupra necesităţii pentru toţi monahii îndeobşte, fără a-i exclude chiar şi pe începătorii cei de sub ascultare, a unei vieţi cu luare aminte şi a unei rugăciuni neîncetate. S-a observat, că în majoritatea cazurilor direcţia primită la intrarea în mănăstire rămâne predominantă într-un monah pentru toată viaţa lui. „Dăruirile harice“, afirmă Serafim (Sfântul) „le primesc numai aceia care au lucrarea lăuntrică şi veghează pentru sufletele lor. Cei ce într-adevăr s-au hotărât să slujească lui Dumnezeu trebuie să se îndeletnicească cu pomenirea (aducerea aminte) lui Dumnezeu şi cu rugăciunea cea neîncetată către Domnul Iisus Hristos, zicând cu mintea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Printr-o astfel de îndeletnicire, prin paza de răspândire şi prin paza păcii din conştiinţă, se poate apropia de Dumnezeu şi uni cu El. Altfel, decât prin rugăciunea cea neîncetată, după cuvintele Sfântului Isaac Sirul, nu ne putem apropia de Dumnezeu. (Povăţuirea 11). Cel începător, cu o uşurinţă deosebită se deprinde cu rugăciunea lui Iisus, în timpul slujbelor lungi mănăstireşti. Stând de faţă, de ce să rătăceşti fără nici un rost şi vătămător cu gândurile pe oriunde? Iar de acest lucru e cu neputinţă să scapi, dacă mintea nu va fi legată de ceva. Ocupă-te de rugăciunea lui Iisus: se va opri mintea de la vagabondaj, tu vei ajunge mai concentrat, mai adânc; mai bine vei lua aminte la citirea şi la cântarea din biserică şi totodată, pe nesimţite şi treptat te vei deprinde cu rugăciunea minţii. Pe cel care doreşte să ducă o viaţă cu luare aminte, Serafim (Sfântul) îl îndeamnă să nu ia aminte la zvonurile de dinafară, de la care capul se umple de toate gândurile fără de rosturi şi deşarte şi de aduceri aminte; ne îndeamnă să nu dăm nici o atenţie faptelor străine; să nu ne gândim, să nu judecăm şi nici să nu vorbim despre ele; ne îndeamnă să ne ferim de a sta de vorbă cu alţii“. (Vol. 2, pag. 269).
„E clar, că mijloacele propuse de monahul sfinţit Dorotei şi de stareţul Serafim sunt identice cu mijlocul propus de Sfântul Ioan Scărarul. Însă Sfântul Ioan a expus mijlocul său cu o deosebită limpezime şi precizie. Experienţa ne arată, că întrebuinţând acest mijloc, mai ales de la început, trebuie rostite cuvintele fără nici o grăbire, ca mintea să poată pătrunde în cuvinte ca în nişte forme; lucru care nu poate fi înfăptuit în timpul unei citiri grăbite. Mijlocul Sfântului Ioan e foarte potrivit şi pentru îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus şi la citirea Sfintelor Scripturi şi a cărţii patristice, ca să-l deprinzi cum se cuvine, trebuie să citeşti parc-ai silabisi, cu atâta negrăbire“. (Vol. 2, pag. 270).
„Învăţătorul rugăciunii este Dumnezeu; adevărata rugăciune e un dar al lui Dumnezeu. Celui care se roagă întru zdrobirea duhului mereu, cu frica de Dumnezeu, cu luare aminte, însuşi Dumnezeu îi dăruieşte o sporire treptată în rugăciune. De la rugăciunea cea cu luare aminte şi cu smerenie apare lucrarea cea duhovnicească şi căldura cea duhovnicească de la care se înviorează inima. Inima înviorată atrage către sine mintea, care devine templul rugăciunii harice şi vistieria darurilor celor duhovniceşti, care i se cuvin ei (rugăciunii) potrivit cu firea ei. „Osteneşte-te, zic unii nevoitori şi învăţători ai rugăciunii, cu îndurare de inimă, ca să-ţi agoniseşti căldura şi rugăciunea şi Dumnezeu ţi le va dărui să le aibi pururea. Uitarea le izgoneşte şi ea însăşi se naşte din nepăsare“. (Sfântul Varsanufie).
După ce ne-a făcut cunoştinţă cu povăţuirile citate mai sus, Episcopul Ignatie mai ales ne recomandă operele lui Paisie Velicicovschi şi a prietenului său Schimonahul Vasile, precum şi cartea Cuviosului Nil Sorschy. Operelor lui Paisie şi ale lui Vasile, noi le-am închinat o convorbire anumită, iar despre cartea cuviosului Nil vom spune acum. „Mică este această carte – zice Episcopul Ignatie – însă capacitatea ei duhovnicească e de o mărime neobişnuită. E foarte greu vreo problemă în legătură cu lucrarea minţii să nu fi fost rezolvată în ea. Totul este expus cu o simplitate neobişnuită, cu limpezime şi satisfăcător. Aşa este expus şi mijlocul îndeletnicirii cu rugăciunea lui Iisus. Însă mijlocul (metoda) cât şi cartea întreagă sunt destinate pentru monahi apţi deja pentru liniştire. Cuvisul Nil îndeamnă la facerea cea de gând, neîngăduind a gândi nu numai la cele păcătoase şi deşarte, ci şi la cele folositoare, după cât se vede şi la cele duhovniceşti. În locul oricărui gând, el porunceşte să privim, neîncetat“ în adâncul inimii şi să zicem: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“. A te ruga se poate şi stând şi şezând şi culcat; cei tari la sănătate şi puteri se roagă stând şi şezând; cei neputincioşi se roagă şi culcaţi, pentru că în această rugăciune, precumpăneşte nu nevoinţa trupului ci nevoinţa duhului. Trupului trebuie dată o poziţie, care i-ar reda duhului toată libertatea pentru lucrarea ce i se cuvine. Trebuie ţinut minte că aici se vorbeşte despre o lucrare a monahilor, care printr-o nevoinţa trupească suficientă au adus la rânduiala cuvenită toate năzuinţele trupului şi pricina sporirii lor au trecut de la nevoinţa trupului la cea a sufletului. Cuviosul Nil porunceşte să zăvorâm mintea în inimă şi să reţinem după putinţă respiraţia ca să nu respirăm des. Aceasta înseamnă: trebuie respirat foarte liniştit. În genere, toate mişcările sângelui trebuie oprite şi să menţinem sufletul şi trupul într-o poziţie liniştită, într-o poziţie a tăcerii, a evlaviei şi a fricii de Dumnezeu. Fără acest lucru, lucrarea cea duhovnicească nu poate să se ivească întru noi: ea se iveşte atunci când se vor potoli toate mişcările şi răbufnirile sângelui. Încercarea degrabă te va învăţa că reţinerea respiraţiei ajută lucrarea (procesul); foarte mult ajută ca să ajungem la o stare de liniştire şi la aducerea minţii din vagabondare. Multe lucrări pline de virtuţi sunt, zice Sfântul Nil, însă ele toate sunt parţiale: iar rugăciunea inimii este izvorul tuturor bunătăţilor, ea adapă sufletul ca pe nişte grădini. Această lucrare, care se cuprinde în paza minţii din inimă în afară de orice gânduri, pentru cei care nu s-au obişnuit cu ea, e foarte grea; e grea nu numai pentru cei începători, ci şj pentru lucrătorii ce s-au ostenit timp îndelungat, care încă n-au primit şi n-au reţinut înlăuntrul inimii dulceaţa de rugăciune ce vine de la lucrarea harului. Din încercare se ştie că pentru cei neputincioşi, această lucrare e foarte grea şi anevoioasă. Când va câştiga cineva harul, acela se roagă fără de osteneală şi cu dragoste, fiind mângâiat de har. Când vine lucrarea rugăciunii, atunci ea atrage mintea la sine, o veseleşte şi o scapă de risipire“. (Predanie către ucenici – Cuv. 2). Ca să se deprindă metoda propusă de Cuviosul Nil Sorschy e foarte bine s-o unim cu metoda Sfântului Ioan Scărarul, rugându-ne fără nici o grăbire. În expunerea metodei sale, Cuviosul Nil Sorschy se bizuie pe o mulţime de Părinţi ai Bisericii orientale şi ecumenice, mai ales pe Sfântul Grigorie Sinaitul, (Vol. 2, pag. 180) în învăţătura căruia despre rugăciune se observă această osebire că el „rânduieşte să concentrăm mintea în inimă. Aceasta şi este acea lucrare pe care Părinţii o numesc lucrarea meşteşugită a rugăciunii, de la care îi opresc pe monahii cei începători şi pe mireni, pentru care trebuie o anumită învăţătură pregătitoare şi de care, chiar monahii cei pregătiţi trebuie să se apropie cu cea mai mare evlavie, cu frica de Dumnezeu şi cu pază“. (Vol. 2, pag. 284).
La Episcopul Teofan noi găsim o completare la aceste cuvinte. „Cum încălzeau în sine duhul de rugăciune şi cum se întăreau în rugăciune nevoitorii, părinţii şi învăţătorii noştri? Cel mai de seamă lucru pe care îl căutau ei, se cuprindea în faptul ca inima să ardă neîncetat numai pentru Domnul singur. Dumnezeu cere inima pentru că în ea este izvorul vieţii. Unde este kiima acolo este conştiinţa, atenţia şi mintea, acolo e sufletul întreg. Când inima e în Dumnezeu, atunci şi omul stă în faţa Lui într-o neîncetată închinare în duh şi adevăr. Acest lucru, cel mai de seamă, unii îl dobândeau repede şi uşor. O, milostivire a lui Dumnezeu! Cât de adânc îi zguduie frica de Dumnezeu, cât de repede prindea viaţă conştiinţa în toată puterea ei, cât de grabnic se aprindea în ea râvna de a se ţine curată şi fără de prihană înaintea Domnului; cât de repede osteneala de a fi pe placul lui Dumnezeu sufla şi acest foc mic şi-l prefăcea în vâlvătaie! Acestea sunt suflete serafice, înflăcărate, repede mişcate, mult lucrătoare. La alţii însă totul merge molatec. Fie că astfel este întocmirea lor firească, fie că Dumnezeu are altfel de gânduri faţă de ei, fapt este că inima lor nu se încălzeşte repede. S-ar părea că ei s-au deprins cu toate lucrurile ce ţin de o bună cinstire şi viaţa lor merge după dreptate; dar nu – în inimă e cu totul altceva decât ar trebui să fie. Astfel se întâmplă nu numai cu mirenii, ci şi cu cei ce petrec în mănăstire şi chiar cu cei ce petrec în pustietate. Dumnezeu i-a înţelepţit şi ostenitorii trezviei au orânduit un anumit mijloc de a altoi în inimă o necurmată rugăciune către Domnul, care să încălzească inima. Noi am amintit despre acest lucru de mai multe ori. Experienţa a îndreptăţit această metodă prin izbândă şi ea a ajuns aproape generală şi toţi care o lucrează aşa cum trebuie, izbutesc“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 95).
Din experienţele vieţii celei duhovniceşti se poate trage o foarte îndreptăţită concluzie, că dacă cineva are râvnă să se roage, apoi acela nu trebuie învăţat cum să se desăvârşească în rugăciune. Însăşi osteneala rugăciunii, ţinută răbdare, îl va duce şi până la treptele cele mai înalte ale rugăciunii. Dar ce trebuie să facă cei neputincioşi, cei lâncezi şi mai ales, cei ce înainte de a ajunge la înţelegerea felului cum trebuie să fie rugăciunea, au izbutit să se întărească în formalismul de dinafară şi au îngheţat în deprinderile tuturor regulilor cuprinse în tipicul rugăciunilor rostite tare prin cuvânt? Lor le mai rămâne o scăpare: săvârşirea rugăciunii mintale către Domnul în chip meşteşugit. Şi oare, nu pentru ei mai cu seamă, a şi fost născocită această lucrare meşteşugită, sau altfel, altoirea meşteşugită a rugăciunii lui Iisus în inimă?“ {Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 96).
Lucrarea rugăciunii lui Iisus, după cuvintele Episcopului Ignatie, nu poate fi cu spor dacă ea nu e însoţită de împlinirea poruncilor Evangheliei. „Să se depărteze de fărădelege tot cel ce chiamă numele Domnului“ ne îndeamnă Apostolul. Acest îndemn privind pe toţi creştinii, îi priveşte mai ales pe cei ce s-au hotărât să se îndeletnicească cu rugăciunea neîncetată, chemând numele lui Iisus. Preacuratul nume al lui Iisus, nu suferă să petreacă în necurăţie; el cere (numele) ca din vasul sufletului să fie aruncat şi să se arunce tot ce este necurat; pătrunzând în acest vas pe măsura curăţiei lui, el singur (numele) începe să lucreze în el şi să săvârşească curăţirea de mai departe, pentru care eforturile proprii ale omului nu sunt de ajuns şi care se cere, pentru ca vasul să devină o încăpere vrednică pentru comoara cea duhovnicească, pentru sfinţenia întru cea tot sfântă. Condiţia neapărat trebuincioasă esenţială pentru a spori în rugăciunea lui Iisus este trecerea întru poruncile Domnului Iisus. Rămâneţi întru dragostea mea, a zis El ucenicilor Săi. Ce înseamnă a rămâne întru dragostea către Domnul? Înseamnă, neîncetat să-ţi aduci aminte de El, neîncetat să rămâi în unire cu El după Duh. Cea dintâi fără cea de pe urmă, e moartă şi chiar nici nu se poate realiza. De veţi păzi poruncile Mele, veţi rămâne întru dragostea Mea; dacă mereu vom păzi poruncile Domnului, apoi cu duhul nostru ne vom uni cu El. Dacă ne vom uni cu El cu duhul, apoi ne vom arunca spre El cu toată fiinţa noastră, neîncetat ne vom aduce aminte de El. Îndreaptă-ţi faptele tale, toată purtarea ta, după poruncile Domnului Iisus Hristos, îndreaptă-ţi după ele cuvintele tale, îndreaptă-ţi după ele gândurile tale şi simţămintele tale şi vei cunoaşte însuşirile lui Iisus. Simţind în tine aceste însuşiri prin lucrarea harului dumnezeiesc şi agonisind din această simţire cunoaşterea lor prin încercare, tu te vei îndulci cu dulceaţa cea nestricăcioasă, care nu aparţine lumii şi veacului acestuia, cu o dulceaţă lină, însă puternică care nimiceşte alipirea inimii faţă de plăcerile de pe pământ. Îndulcindu-te din însuşirile lui Iisus, tu Îl vei iubi şi Îl vei dori, ca El pe deplin să se sălăşluiască întru tine; fără de El tu te vei socoti că ai să te pierzi şi chiar pierdut. Atunci vei striga neîncetat, vei striga dintr-o convingere deplină, din tot sufletul „Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“. Rugăciunea lui Iisus va înlocui, pentru tine, toate celelalte rugăciuni. Şi ele toate, ce gând mai cuprinzător pot încăpea şi expune decât gândul despre iertarea păcătoşilor de către Iisus? Hotărăşte-te ca singurul scop al vieţii să fie împlinirea voii lui Iisus, în orice împrejurare, cât de însemnată sau cât de măruntă ar fi ea în aparenţă; stăruieşte-te să faci numai faptele cele bine plăcute lui Iisus, şi toate faptele tale la fel vor fi vrednice de cer. Iubeşte voia lui Iisus mai mult decât poftele trupului tău, mai mult decât liniştea şi comoditatea ta, mai mult decât viaţa, mai mult decât sufletul tău. Citeşte Evanghelia cât se poate de des, învaţă din ea voia Domnului şi Mântuitorului tău; nu lăsa fără de atenţie nici cea mai mică trăsătură din Evanghelie, nici cea mai neînsemnată, în aparenţă, poruncă. Înfrânează-ţi şi omoară-ţi toate mişcările tale proprii, nu numai cele păcătoase ci, după cât se vede şi pe cele bune, care aparţin firii omeneşti celei căzute. Să tacă în tine tot ce este vechi al tău. Să lucreze în tine numai unul Iisus cu sfintele Sale porunci, cu gândurile şi simţămintele care decurg din aceste porunci. Dacă vei vieţui astfel, apoi rugăciunea lui Iisus, neapărat va înflori întru tine, independent de faptul dacă tu petreci într-o pustie adâncă, sau în mijlocul tumultului dintr-o viaţă de obşte, pentru că locul sălăşluirii şi odihna acestei rugăciuni sunt mintea şi inima, înnoite prin cunoştinţă, prin gustarea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, celei plăcute şi desăvârşite. Vieţuirea după poruncile Evangheliei este singurul şi adevăratul izvor al sporirii duhovniceşti la îndemâna fiecăruia care sincer doreşte să sporească, ori în ce poziţie de dinafară ar fi pus de Pronia lui Dumnezeu cea nepătrunsă“. (Vol. 2, pag. 309).
„Îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus, după însăşi firea acestei îndeletniciri, cere o necurmată veghe asupra noastră înşine. „Pază plină de evlavie, zice Stareţul Serafim, se cere aici din pricină că marea aceasta, adică inima, cu cugetele şi dorinţele sale, care trebuie curăţită cu ajutorul luării aminte, e mare şi largă; acolo sunt jivine, cărora nu este număr (Pag. 103, 25), adică multe cugete deşarte, nedrepte şi necurate, prăsile de ale duhurilor celor rele“. Trebuie neîncetat să ne supraveghem pe noi înşine, ca mintea şi inima să petreacă în voia lui Iisus şi să urmeze poruncilor Lui celor sfinte. A pune altă temelie pentru rugăciune afară de cea pusă, e cu neputinţă; ea este însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Care într-un chip de nepătruns, a acoperit firea cea nemărginită a lui Dumnezeu prin firea cea mărginită a omului şi din firea mărginită a omului arată lucrările lui Dumnezeu celui nemărginit.
După pruncia noastră, Sfinţii Părinţi predau anumite mijloace de dinafară, pentru ca să ne deprindem cât mai uşor cu rugăciunea lui Iisus. Aceste mijloace nu cuprind în sine nimic deosebit. Asupra lor nu trebuie să ne oprim cu o atenţie prea mare. Nici nu trebuie să le atribuim însemnătate prea mare. Toată puterea şi toată lucrarea rugăciunii lui Iisus provine din închinatul şi atotputernicul nume Iisus, nume unic sub cer, întru care trebuie să ne mântuim. Ca să ajungem în stare de a se descoperi în noi această lucrare, noi trebuie să fim prelucraţi de poruncile Evangheliei, după cum şi Domnul a zis: „nu tot cel ce-Mi zice Mie Doamne, Doamne, va intra Împărăţia Cerurilor“ şi în aceea care ne aşteaptă după sfârşitul fericit, în aceea care se descoperă în noi în timpul vieţii noastre pământeşti, ci cel ce face voia Tatălui Meu, Carele este în Ceruri: Pentru cei înaintaţi nu e nevoie de nici un fel de ajutoare din afară; în mijlocul mulţimii zgomotoase ei petrec în liniştire. Toate piedicile către sporirea duhovnicească sunt în noi, numai în noi! Iar dacă ceva din afară lucrează ca o piedică, apoi acest lucru e dovada voinţei noastre neputincioase, a îndoielilor din sufletul nostru, stricăciunii noastre provenită din păcat. Vieţuirea noastră e slăbănogită, voinţa se clatină, e de nimic: de aceea noi şi avem nevoie de ajutoarele de dinafară, ca şi cei bolnavi de picioare, de cârji şi de toiege. Părinţii cei milostivi, văzând că şi eu doresc să mă îndeletnicesc cu rugăciunea lui Iisus şi totodată văzând că eu sunt în întregime viu pentru lume, că ea acţionează încă puternic asupra mea prin simţurile mele mă sfătuiesc ca pentru rugăciune să intru într-o chilie însingurată, întunecoasă, ca simţurile mele, astfel să vină întru nelucrare, ca să nu fie întreruptă comuniunea mea cu lumea, ca să-mi fie uşurată adâncirea mea în sine. Ei povăţuiesc să şezi în timpul îndeletnicirii cu rugăciunea lui Iisus, pe un scaun jos, ca eu după trup, să am poziţia unui cerşetor care cere milostenie şi mai bine să simt goliciunea sufletului meu. Când eu asist la slujbele bisericeşti şi în acest timp mă îndeletnicesc cu rugăciunea lui Iisus, Părinţii mă sfătuiesc să închid ochii, ca să mă feresc de răspândire, pentru că privirea mea e vie pentru materie şi de îndată ce voi deschide ochii încep să se întipărească în mintea mea lucrurile văzute de mine şi mă abat de la rugăciune. Sunt multe ajutoare de dinafară, aflate de lucrătorii rugăciunii pentru ajutorarea materială, la nevoinţa cea duhovnicească; aceste ajutoare pot fi întrebuinţate cu folos. Însă întrebuinţarea lor trebuie potrivită cu însuşirile sufleteşti ale fiecăruia: o oarecare metodă mecanică, care foarte bine se potriveşte pentru un nevoitor, pentru altul poate fi fără de folos şi chiar vătămătoare. Cei înaintaţi resping ajutoarele materiale, după cum ologul vindecat aruncă cârjele, după cum pruncul crescut scapă de scutece, după cum de la o casă terminată cu zidirea, se iau schelele cu ajutorul cărora s-a zidit.
Pentru toţi şi pentru fiecare, după cum s-a spus la început, e de foarte folos ca să înceapă deprinderea rugăciunii cu numele lui Iisus cu gura, închizând mintea cu cuvintele rugăciunii. Să lăsăm ca Domnul însuşi să transforme rugăciunea noastră cea grăită cu luare aminte într-o rugăciune a minţii, a inimii şi a sufletului. El neapărat va săvârşi acest lucru, când se va vedea măcar ceva curăţiţi, crescuţi, învăţaţi, pregătiţi prin lucrarea poruncilor Evangheliei. Un părinte (tată) cu bună chibzuinţă nu va da unui prunc, fiului său o sabie ascuţită. Pruncul nu e în stare să întrebuinţeze sabia împotriva vrăjmaşului; el se va juca cu sabia înspăimântătoare şi degrabă şi uşor se va străpunge. Un prunc după vârsta duhovnicească nu e în stare să aibă daruri duhovniceşti, el le va întrebuinţa nu spre slava lui Dumnezeu, nu spre folosul său şi al celor de aproape, nu pentru doborârea nevăzuţilor vrăjmaşi, ci le va întrebuinţa pentru a se doborî pe sine, făcându-şi închipuiri despre sine, umplându-se de o înălţare pierzătoare, de un dispreţ pierzător faţă de aproapele. Chiar străini de darurile cele duhovniceşti, plini de patimi împuţite, noi ne trufim şi ne mărim, noi nu încetăm a osândi şi a defăima pe aproapele, care în toate privinţele e mai bun decât noi! Ce ar fi fost dacă mi s-ar fi încredinţat vreo bogăţie oarecare duhovnicească, vreun dar oarecare duhovnicesc, care l-ar despărţi pe posesorul acestuia de fraţii lui, care ar mărturisi despre el, că el este un ales al lui Dumnezeu? N-ar fi fost acest lucru pentru noi pricină de înfricoşată nenorocire sufletească? Să ne stăruim, să ne desăvârşim întru smerenie, care constă într-o anumită stare a inimii şi se iveşte în inimă de la împlinirea poruncilor evanghelice. Smerenia este acel unic altar, pe care ne este îngăduit de legea duhului să aducem jertfa de rugăciune, pe care jertfa de rugăciune adusă se suie la Dumnezeu, e arătată feţei Lui. Smerenia este acel unic vas în care sunt aşezate de degetul lui Dumnezeu darurile harice“. (Vol. 2, pag. 312).
„Viaţa din mănăstire, mai ales în cea de obşte ajută celui începător la o spornică şi temeinică deprindere a rugăciunii prin smerenie, care se naşte din ascultare. „Smerenia e din ascultare“ au spus Părinţii. Smerenia se naşte din ascultare şi e sprijinită de ascultare, după cum e sprijinită arderea unei candele prin untdelemnul ce se toarnă. Prin smerenie intră în suflet pacea lui Dumnezeu, cerul duhovnicesc; oamenii, care au pătruns în acest cer, se fac asemenea îngerilor şi asemenea îngerilor neîncetat cântă în inimile lor cântarea cea duhovnicească lui Dumnezeu, adică îi aduc curata şi sfânta rugăciune care, în cei înaintaţi este cântare într-adevăr şi cântarea cântărilor. Din pricina aceasta, ascultarea prin care ni se procură comoara cea fără de preţ a smereniei, e recunoscută unanim de Părinţi drept uşa care te introduce în chip legiuit şi fără greş în rugăciunea minţii şi a inimii, sau ceea ce este totuna, în adevărata şi sfinţita liniştire. Ascultarea este cauza primară care nimiceşte răspândirea din pricina căreia rugăciunea rămâne stearpă; fiind pricină a smereniei, ascultarea nimiceşte împietrirea, în timpul căreia rugăciunea e moartă; alungă tulburarea când iarăşi e nevoie de rugăciune; unge inima cu umilinţă de la care rugăciunea prinde viaţă, se înaripează şi zboară către Dumnezeu. Dacă monahul se va purta în mănăstire asemenea unui călător, fără a face prietenii în afară de înlăuntrul mănăstirii, fără să umble în chiliile fraţilor, fără a-şi înghesui în chilie cele ce-i sunt de prisos, fără să-şi împlinească dorinţele sale, ostenindu-se în ascultările mănăstireşti, cu smerenie şi cu toată conştiinciozitatea, recurgând adesea la mărturisirea păcatelor, supunându-se proistosului şi tuturor celor mai mari din mănăstire, fără cârtire, în simplitatea inimii, apoi fără de îndoială, va spori în rugăciunea lui Iisus, adică va căpăta darul de a se îndeletnici cu ea cu luare aminte şi a vărsa în timpul ei, lacrimi de pocăinţă“. (Vol. l, pag. 273–274).
„Să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus, dezinteresat cu simplitatea şi sinceritatea gândului, cu scop de pocăinţă, cu credinţă în Dumnezeu, cu o lăsare desăvârşită în voia lui Dumnezeu, cu o nădejde în înţelepciunea, bunătatea, atotputernicia acestei voinţe sfinte. La alegerea mijloacelor mecanice, ne vom stărui să lucrăm cu toată băgarea de seamă şi cu toată prudenţa, fără să ne lăsăm târâţi de curiozitatea deşartă, de râvna cea fără de socotinţă care, celor neîncercaţi li se pare virtute, iar de către Sfinţii Părinţi e numită îndrăzneală plină de trufie, înfierbântare fără minte. Să ne folosim deci, mai cu seamă, de mijloacele cele mai simple şi mai smerite, cu cele ce sunt mai cu fără primejdie. Repetăm: toate mijloacele mecanice trebuie socotite nu altceva decât numai ajutoare, care au ajuns folositoare pentru noi din pricina neputinţei noastre. Să nu ne punem nădejdea noastră nici în ele, nici în cantitatea lucrării noastre, ca să nu ne fie răpită pe calea furtului nădejdea în Domnul, ca în fond să nu ne aflăm nădăjduindu-se în noi înşine, sau în ceva materialnic şi deşert. Să nu căutăm nici o desfătare, nici vedenii; noi suntem nişte păcătoşi nevrednici de desfătări duhovniceşti şi de vedenii, nici nu suntem apţi de ele, din pricina vechimii noastre (omului celui vechi din noi). Cu o rugăciune plină de luare aminte, să căutăm a ne întoarce ochii minţii spre noi înşine, ca să descoperim în noi înşine păcătoşenia noastră. Când o vom descoperi, să ne ridicăm cu gândul înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, în ceata celor leproşi, orbi, şchiopi, surzi, slăbănogi, îndrăciţi; să începem înaintea Lui din sărăcia duhului nostru, din inima zdrobită de îndurerare pentru păcătoşenia noastră, strigătul cel cu plâns de rugăciune. Acest strigăt să fie nemărginit de îmbelşugat: orice vorbărie multă şi orice fel de meşteşugire de cuvinte să nu mai fie în stare de a-l exprima. Fiind prea îmbelşugat şi cu anevoie de a fi spus, să fie el (strigătul) îmbrăcat neîncetat, să fie îmbrăcat într-o rugăciune mică ca şi cuvinte, însă de însemnătate mare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“ Amin“ (Vol. 2, pag. 313).
Cu astfel de cuvinte îşi încheie Episcopul Ignatie povăţuirile sale despre rugăciunea lui Iisus. Iar dacă Dv. voiţi să le cunoaşteţi mai amănunţit, apoi ar trebui să cercetaţi colecţia operelor lui.
De la stareţii episcopi vom trece acum la stareţii ieroschimonahi, care s-au nevoit sub umbra Sihăstriei de la Optina. Trecând, mai înainte de toate la scrisorile stareţului ieroschimonah Macarie, vom sublinia trăsăturile lor caracteristice, care-l osebesc pe acest stareţ şi care atrag asupra sa luarea aminte când citeşti scrierile lui. Cea dintâi trăsătură este că stareţul osândeşte aspru o astfel de studiere a Cuvântului lui Dumnezeu şi a cărţilor Sfinţilor Părinţi, care are ca scop numai câştigarea cunoştinţelor teoretice şi îmbogăţirea memoriei. După cuvintele lui, o astfel de studiere nu aduce un folos adevărat şi poate hrăni numai slava cea deşartă. O adevărată studiere a Cuvântului lui Dumnezeu şi a cărţilor Sfinţilor Părinţi este aceea care se face prin împlinirea în practică a celor citite, prin nevoinţele vieţii şi spre acest lucru el îi cheamă pe ucenicii săi. A doua trăsătură a stareţului Macarie se cuprinde în faptul că el, cu o anumită insistenţă cere de la fiii săi duhovniceşti smerenie, socotind această virtute drept temelia unei adevărate vieţi creştine, iar lipsa ei izvorul tuturor greşelilor din viaţa cea duhovnicească a unui creştin. Ţinând minte aceste două trăsături ale stareţului Macarie, putem înţelege drept înfăţişarea lui duhovnicească şi caracterul scrisorilor lui şi a povăţuitorilor. Trec deci, la citatele din scrisorile lui.
„Primind scrisoarea, doresc să vă răspund la aceasta, însă nu nădăjduiesc să vă scriu satisfăcător la nedumerirea Dv., eu însumi fiind o nimica toată şi necunoscând nimic din ale iscusinţii. Doar că vă voi spune ceva ca să vă feresc, după cum poruncesc Sfinţii Părinţi, ca să ne ferim de a socoti drept ceva mare oarecare lucrări simţite şi lacrimile. Noi suntem încă departe de rugăciunea cea văzătoare; deci cum să mai socotim că i-aş fi aflat şi roadele aceleia? Noi de am şti măcar puţin numele rugăciunii celei lucrătoare, cum să alungăm prin aceea, cu smerenie, cugetele cele pătimaşe de tot felul ce se ridică asupra noastră, căzând către Domnul cu frică multă. Despre acest lucru vă sfătui să citiţi cartea Cuviosului Nil Sorschy, iar dacă acolo este ceva despre roadele rugăciunii, sau a lucrării, minţii, apoi acest lucru se referă la oamenii care au ajuns la măsuri înalte. Cuviosul Nil scrie în Cuvântul 2, ca să nu căutăm înainte de vreme cele care cer timp şi altele. Această lucrare a minţii şi trezvie cere mult timp, nevoinţă şi osteneală, cu multă luare aminte şi smerenie; iar cine „vrea fără ruşinare şi cu încredere în sine să se suie la Dumnezeu şi în curăţie să vorbească cu El şi se sileşte să-L aibă pe El în sine, acela uşor e omorât de draci; zic, dacă va fi îngăduit acest lucru, căci e îndrăzneţ şi lucru plin de nebunie, căutând cu trufie, ceea ce e mai presus de vrednicia noastră, să năzuieşti să-l şi stingi“. Citiţi în Sfântul Isaac, în al doilea cuvânt: „dacă înainte de nevoinţa cea lucrătoare, vom trece la vedere (contemplare), apoi vine peste noi mânia lui Dumnezeu; ale lui Dumnezeu vin singure de la sine, neobservate de tine, însă numai dacă locul e curat, iar nu întinat“. Despre lacrimi, citiţi în Sfântul Scărar şi veţi vedea care din ele sunt de bună nădejde. În genere, trebuie totdeauna să ne vedem neputinţa noastră şi să ne smerim, având o luptă cu dracii cei puternici şi mândri; cei îndrăzneţi, degrabă sunt doborâţi fără de smerenie. Citiţi capetele Sfântului Grigorie Sinaitul, despre înşelare. Îndeletniciţi-vă şi în învăţăturile despre acestea ale celorlalţi Sfinţi Părinţi“. (Scrisori către monahi, Vol. I, Scrisoarea 113, pag. 167).
„Stăruiţi-vă să treceţi cu virtutea cea lucrătoare prin poruncile lui Dumnezeu, iar de cea văzătoare încă să nu vă atingeţi, căci aceea, după curăţia patimilor de către cea lucrătoare, singură îşi va arăta calea înspre sine. Oricare lucrare înaltă duhovnicească am trece, fără de îndurerarea inimii, după cuvântul Sf. Părinţi, aceea ne va aduce puţin folos“. (Ibidem, Scrisoarea 115, pag. 173).
„Din scrisoarea ta văd că tu te-ai apucat să lucrezi rugăciunea minţii şi te sileşti să n-ai nici un fel de cugete, dar fiindcă nu poţi să le izgoneşti, te tulburi şi ajungi la întunecarea minţii: Pe mine mă îngrozeşte acest lucru, că tu, aşa de tânără şi pătimaşă (plină de patimi) ai îndrăznit să te apropii cu rânduiala de la sine, spre un lucru atât de mare, ca lucrarea minţii şi paza minţii, care e potrivită numai celor ce se află într-o întocmire înaltă; iar tu, numai din citire, fără să mai întrebi pe cineva, ai îndrăznit să porneşti spre o astfel de înălţime! Pentru acest lucru vine mânia lui Dumnezeu, nu numai că se întunecă la minte, dar şi cu totul îşi iese din minte şi sunt batjocoriţi de draci. Ba ei chiar îşi bat joc de tine, înşelându-te cum că faci un lucru mare; îţi vorbesc ţie: „Lasă rugăciunea, eu nu mă lupt cu tine“. Vezi ce fel de amăgire a vrăjmaşului ca să te aducă la trufie, cum că eşti o nevoitoare în rugăciune. Tu vezi-ţi viaţa ta, cum ai trăit şi cum trăieşti: ca o tânără şi cu rânduiala de la sine, pe de-a întregul în patimi, n-ai ascultare şi supunere faţă de cei mai mari decât tine; cu maica te cerţi şi îi vorbeşti împotrivă, astfel că ajung lucrurile şi până la răutate; şi în loc ca prin smerenia ce se naşte din ascultare să doboare patimile, tu fiind târâtă de mândrie, încă mai mult te cufunzi în patimi şi abia că n-ai căzut în cea mai adâncă groapă – iubirea de plăceri. Şi acest lucru arată mândria ta Deci cum de îndrăzneşti să te sui pe înălţimea lucrării minţii, pe când te afli într-o întocmire atât de jalnică? Şi acei care păşesc pe calea adevăratei ascultări, a lepădării de sine şi se silesc să îndeplinească poruncile lui Dumnezeu, se smeresc, se socot pe sine mai răi decât toţi, ba încă au şi povăţuitori ai harului, aceia făcând rugăciunea minţii, se află în necaz pentru multele înşelări, că li se întâmplă şi curse ale vrăjmaşului, care se arată sub forma unor lucrări harice adevărate. Iar tu nici idee n-ai despre aceasta şi ai îndrăznit să te apropii de o lucrare atât de înaltă, care e mai înaltă decât priceperea şi întocmirea ta. Deci îţi propun şi cu străşnicie te opresc să-ţi părăseşti lucrul pe calea ascultării, tăindu-ţi voia şi priceperea ta, împotriveşte-te patimilor: la năvălirea acelor, descoperă-te (mărturiseşte-te) celor ce te pot vindeca. Dacă te-ai fi descoperit mai înainte, apoi n-ai fi suferit ceea ce ai suferit. Şi de toate acelea smereşte-te şi te socoate mai rea decât toţi şi Domnul te va milui pe tine. Maica N. îţi vorbeşte drept, că nu-ţi poate da binecuvântare să lucrezi rugăciunea minţii, eu îţi confirm acest lucru. Mergi pe calea cea smerită şi vei căpăta mântuire. Roagă-te lui Dumnezeu în simplitatea inimii, cugetele care năvălesc aruncă-le prin smerenie şi să nu socoti că le poţi alunga singură şi rugăciunea ta nu este adevărată; tulburarea se îndepărtează numai în smerenie şi tu te poţi odihni, socotindu-te mai întinată decât toţi; de la silinţa de a te împotrivi cugetelor, se întunecă mintea şi se măreşte turburarea. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Dumnezeu nu cere de la începătorii cei de sub ascultare rugăciunea fără de risipire. De aceea nu te întrista, fiind furată de gânduri ci îndrăzneşte, ridică-ţi mintea spre luare aminte; pentru că numai îngerilor li se potriveşte să fie nerisipiţi cu gândurile“. Priveşte în mintea celor neiscusiţi de sub ascultare şi vei afla un gând de rătăcire, adică, căutarea virtuţilor înalte şi printre ele şi căutarea rugăciunii nerisipite de gânduri. Ei, fără nici o chibzuinţă, sar peste treptele cele mai de jos fiind înşelaţi de vrăjmaş, cu gândul ca, căutând această desăvârşire înainte de vreme, să nu o capete nici la vremea sa“. Deci, te sfătuiesc să te laşi de citit Filocalia şi pe Nil Sorschy, unde sunt multe lucruri de folos şi te sileşte înainte de vreme spre cele înalte iar ele sunt mai presus de măsurile tale; dar citeşte pe Sfântul Ioan Scărarul, Avva Dorotei şi cuvintele lucrătoare ale celorlalţi Părinţi şi sileşte-te, după putere să biruieşti patimile, iar de cele înalte nu te apuca. Sfântul Isaac Sirul zice: „Amar şi cumplit este să dai cele înalte unui începător“. (Scrisori, vol. 2, Scrisoarea 56, pag. 140).
„Eu ţi-am amintit că nu poţi rămâne mereu pe Tabor, trebuie şi Golgotă, căci nu ne este de folos să avem numai desfătări duhovniceşti fără de amărăciuni această cale e primejdioasă! Pomeneşti despre nerodirea şi sterpiciunea vieţii acest gând nu e un fleac, ci e venit tot de la trufie. Spune-mi ce ai vrea să vezi întru tine? Oarecare daruri ale harului? Mângâieri duhovniceşti? Lacrimi? Bucurii? Răpiri de ale minţii? Însă tu nici n-ai dovedit bine să intri în mănăstire şi te caţări la cer; iar pe unii ca aceştia, poruncesc Părinţii să-i arunci jos. Vezi cât suntem noi de trufaşi, mereu vrem să vedem că noi suntem „Eu“, iar nu o nimica toată. Cât de mică îţi este înţelegerea în a pricepe cele duhovniceşti; tu lucrează şi nu căuta daruri, dar mai ales vezi-ţi păcatele tale, care sunt ca nisipul mării şi îndurerează-te pentru ele. Oare e treaba noastră să căutăm în noi roade nu la vremea lor? Aceasta este un semn al mândriei şi chiar în timpul când te simţi părăsit şi în amărăciunea sufletului, trebuie coborât în adâncul smereniei, dar să nu zici: „dar unde să caut mântuire?“ Aici e tot răul, că noi tot vrem să vedem în noi sfinţenia, dar nu smerenia“ (Scrisori, vol. 2, Scrisoarea 106, pag. 222).
„Tu, citindu-l pe stareţul Paisie despre rugăciune, o şi visezi; dar ia priveşte-te, cu duhul tulburat ce fel de rugăciune va fi? Nu rugăciune, ci o mască a rugăciunii, după cuvântul Sfântului Macarie. Iar Sfântul Simeon, Noul Teolog, în al treilea chip de rugăciune, cum ne porunceşte să ne apropiem de ea? Să ne păzim conştiinţa în ce priveşte pe Dumnezeu, pe aproapele şi lucrurile. Iar noi, pe cât ne este cu putinţă, să ne stăruim cu simţământul vameşului, să chemăm pe Dumnezeu cu orice rugăciune şi cu cea a lui Iisus, însă să nu ne închipuim că ajungem la oarecare daruri harice, la care ajunge prin împlinirea poruncilor şi rugăciunea smerită „Unul dintr-o mie“. Harul lui Dumnezeu îi atinge pe toţi, însă nu în aceeaşi măsură ci pe măsura smereniei noastre ne umple de daruri. Nu căuta de cele înalte, ci ţine-te de cele smerite“. (Scrisori, vol. 2, Scrisoarea 174, pag, 306).
„Filocalia citeşte-o, dar nevoieşte-te pentru partea lucrătoare spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, înălţimea şi curăţia cărora, fără să vreau, ne silesc să rostim cugetarea noastră, dar mai ales văzând patimile războindu-se în noi: şi când citirea te va duce spre ocărâre de sine şi smerenie, apoi va aduce rod bun; dar când vei citi numai pentru ca să ştii şi să-ţi asculţi mintea prin ştiinţă, apoi în loc de folos poate fi vătămare“. (Scrisori, vol. 2, Scrisoarea 235; pag. 452).
„V-am scris că e primejdios să pătrundeţi în cele duhovniceşti înainte de vreme, adică să discutaţi despre lucrurile înalte ale contemplaţiei celei duhovniceşti şi altele, ci trebuie să-ţi vezi păcatele tale şi să te sileşti să învingi şi să dezrădăcinezi patimile; aceasta e ţinta hotărârii noastre, căci după curăţirea de patimi, singur de la sine se va descoperi simţirea cea duhovnicească, iar dragostea faţă de Dumnezeu se arată în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu: „cel ce Mă iubeşte, păzeşte poruncile Mele“. (Ioan 14, 21).“ (Scrisoarea 253, pag. 434).
„Despre aducerea aminte de Iisus tu scrii că nu o ai pe aceasta, totdeauna să nu ai simţămintele pe care le aveai înainte; despre aceasta ţi-am scris mai sus; iar rugăciunea lui Iisus, când va fi făcută cu smerenie, apoi se va înrădăcina, iar abia de va luneca mintea în părere, apoi sau cade din ea, sau se înşeală. În timpul rugăciunii, nevoieşte-te cu poruncile, dar nu căuta căldură; aceasta înalţă, iar poruncile smeresc. E primejdios să cauţi înainte de vreme cele înalte“. (Scrisori, vol. 2, Scrisoarea 258, pag. 449).
„Despre rugăciunea lui Iisus, eu v-am scris ca să o lucraţi cu smerenie, să nu alunecaţi în părere şi să vă nevoiţi cu poruncile lui Dumnezeu; Domnul să vă păzească de înşelarea vrăjmaşului şi să vă dăruiască să cunoaşteţi calea cea adevărată. Citiţi cărţi însă nu pentru ca să vă hrăniţi mintea cu ştiinţă, ci îngrăşaţi sufletul cu smerită cugetare şi cu fapte bune“. (Scrisori, vol. 2, Scrisoarea 250, pag. 454).
„Tu nu te mira că în timpul rugăciunii lui Iisus îţi vin gânduri ruşinoase: e clar că te-ai rugat cu părere, dar nu cu smerenie. Şi unde să ne mai căţărăm noi spre înălţime? Măcar puţin dacă am vedea noi cărăruia acestei lucrări înalte! Iar întocmirea Dv. e cea de toate zilele tulburată, învinuiţi pe alţii, osândiţi şi altele; de aceea şi mintea nu se mai poate ruga curat. În tot cazul, aducându-ţi aminte de toate alunecările, smereşte-ţi cugetul şi cu o rugăciune smerită, cereţi de la Domnul iertare, iar nu sporire întru darurile cele duhovniceşti“ (Scrisori, vol. 2, Scrisoarea 273, pag. 483).
„Gândeşte-te, se potriveşte viaţa noastră oare cu a celor ce vor să lucreze rugăciunea? Ea este mai presus de toate lucrările, „căci dragostea lui Dumnezeu este şi cine încearcă să ajungă la ea cu îndrăzneală şi rânduială de sine, e lăsat să cadă în mâinile vrăjmaşilor şi e omorât de ei“, scrie Sfântul Grigorie Sinaitul. Şi Sfântul Isaac, în al doilea Cuvânt: „Mânia lui Dumnezeu vine asupra unora ca aceştia şi vor fi aruncaţi afară, asemenea celui ce a intrat în cămară în haine întinate“. Rugăciunea cere mai mult decât orice smerenie, care se câştigă prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, când îţi vezi neputinţa ta. Dracii se înarmează cu tărie asupra celor ce lucrează rugăciunea şi numai această armă le stă împotrivă şi-i doboară. Roagă-te simplu şi Domnul, Care dă rugăciunea celui ce se roagă (1, Imp: 2, 9), va da şi rugăciunea minţii, după cuvântul Sfântului Petru Damaschin. Deci nu slăbi cu duhul pentru acest lucru, ci aibi smerită cugetare şi vei afla mântuire“. (Scrisori, vol. 2, Scrisoarea 285, pag: 511).
„Tu mă întrebi despre convorbirea cu Dumnezeu şi despre omniprezenţa Lui, despre judecăţile Lui şi altele: numai cu acestea simţi mângâierea şi îţi este îngăduit acest simţământ? Totul, ce ne aduce spre dragostea de Dumnezeu şi spre smerenie, este îngăduit; însă trebuie să ne ştim măsurile şi să nu tindem spre înălţime, mai ales cu întocmirea noastră pătimaşă. Socot că tu ţii minte, cum un frate zicea stareţului, că totdeauna Îl vede pe Dumnezeu, iar stareţul i-a răspuns: fericit este cine-şi vede păcatele sale; şi la Pimen cel Mare, venind un frate, când îl întreba despre lucrurile mari, dumnezeieşti, şi despre materii, acesta tăcea şi nimic nu răspundea, iar când fratele a fost înţelepţit şi a început a întreba despre neputinţe şi patimi, apoi şi el şi-a deschis gura sa şi harul lui Dumnezeu s-a revărsat; totuşi nu ne putem lepăda cu desăvârşire de convorbirea aceasta, însă să nu ne lăsăm momiţi de mângâieri. Doar noi şi citim şi cântăm, dar totuşi ne învăţăm întru Dumnezeu, Pronia Lui şi poruncile Lui. Pretutindeni e nevoie de smerenie!“ (Scrisori, vol. 3, Scrisoarea 40, pag. 86).
„Dorind a vă deprinde cu rugăciunea lui Iisus, după pruncia D-voastră, v-am scris s-o lucraţi astfel, ca să o deprindeţi; însă D-voastră să nu vă tulburaţi dacă somnul v-o răpeşte; ci mai cu seamă smeriţi-vă, căci şi rugăciunea însăşi trebuie să fie de o smerenie foarte mare, căci noi păcătoşii, cerem să fim miluiţi; iar prin D-voastră se vede că trece un gând ascuns al îngâmfării şi părerii, că suntem ceva. Nu căutaţi lucrări înalte în rugăciune şi nu vă deznădăjduiţi de mila lui Dumnezeu. El nu va lăsa pe cei ce strigă către El, ca să fie miluiţi“. (Scrisori, vol. 3, Scrisoarea 54, pag. 128).
„Sfinţia ta doreşti să ajungi la treptele cele mai înalte. Doreşti să le vezi pe cele ce le atingi, iar acest lucru anume este o lucrare a trufiei. Sfinţii Părinţi, ajungând chiar la treptele cele mai înalte ale desăvârşirii, se socoteau că n-au ajuns la nimic şi se priveau pe sine ca pe ceva mai prejos de toată zidirea“. (Scrisori, vol. 4, Scrisoarea 174, pag. 264).
„Tu vrei, degrabă, să ajungi la o viaţă duhovnicească înaltă, fiind îndemnată la acest lucru de mândria şi slava cea deşartă. Tu eşti plină de patimi – de trufie şi slavă deşartă şi vrei să te sui în cămara cea cerească, îmbrăcată în veşmintele întinate ale patimilor şi nu te temi că vei fi aruncată afară. Sfinţii Părinţi au ajuns la înălţimea vieţii duhovniceşti prin smerenie, ocară de sine şi nu se gândeau deloc că ei ajung la o viaţă înaltă, ci socotindu-se că sunt mai răi decât toţi şi sub toată zidirea. Împlineşte porunca lui Dumnezeu, iubeşte nu numai pe cel de aproape, ci chiar şi pe vrăjmaşi şi primeşte ocările de la toţi, ca una ce eşti vrednică de ele, căci altfel tu de abia ai făcut ceva şi deja îţi şi închipui despre tine“. (Scrisori, vol. 4, Scrisoarea 177, pag. 288).
„Eu socot vătămătoare pentru D-voastră aceste lucrări: cercetarea sensurilor ascunse şi necunoscute de noi ale Scripturilor; căci a le cunoaşte înainte de vreme ne este vătămător şi mai înainte de a le lucra pe cele dintâi, nu ne este de folos să le cunoaştem pe cele de a doua, iar prin osteneli şi prin împlinirea poruncilor lesne înţelese de noi, Dumnezeu ne va descoperi pe celelalte, neînţelese de noi. Iar dacă vom cunoaşte înainte de vreme toată înţelepciunea Scripturilor, apoi îngâmfându-te, mintea va nesocoti lucrarea şi va pierde totul. Ce se câştigă degrabă şi fără osteneală, aceea degrabă se pierde şi dispare“. (Scrisori, vol. 4, Scrisoarea 1, pag. 117).
„Priceperea cea lucrătoare e preferată unei înţelegeri simple şi priceperi a Scripturilor, de aceea e şi spus: priceperea îngâmfă, iar dragostea zideşte (1 Cor., 8, 1). Nu trebuie să ne adâncim prea departe în pricepere; cele ce nu le pricepeţi uneori, lăsaţi-le aşa, mintea încă nu e curată, nu le poate cuprinde pe toate; fiţi mulţumiţi cu cele ce le pricepeţi şi stăruiţi-vă să le împliniţi pe acelea şi numai atunci se vor descoperi şi celelalte. Sfântul Isaac scrie: „E amar să predai cele înalte unui începător“ şi în alt loc: „nu le foloseşte priceperea Scripturilor celor care petrec în patimi“ (Scrisori, vol. 4, Scrisoarea 3, pag. 25).
Eu am citit un şir întreg de poveţe de ale lui Macarie stareţul despre rugăciunea lui Iisus, din scrisorile lui către monahi. Să trec acum la scrisorile ucenicului şi urmaşul său stareţul Ieroschimonah Ambrozie.
„Scrii că în timpul rugăciunii îţi vin mişcări de ale trupului şi gânduri spurcate de hulă. Se vede că în timpul rugăciunii, tu ţii atenţia minţii înlăuntru prea jos. Inima omului se află sub sânul stâng şi dacă omul care se roagă, ţine atenţia minţii mai jos, atunci se petrece şi mişcarea trupului. Fă mai mult rugăciune grăită şi atunci te vei izbăvi de asemenea mişcări; de la rugăciunea cea grăită cu gura, nimeni n-a căzut în înşelare, iar pe cea a minţii, a inimii, e primejdios să o lucrezi fără de povăţuire. O astfel de rugăciune cere povăţuire, nemâniere, tăcere, smerită ocară de sine, la orice întâmplare neplăcută. De aceea e mai fără de primejdie să te ţii totdeauna de rugăciunea grăită cu gura, fiindcă noi suntem săraci în răbdare, smerenie şi nemâniere; de aceea se şi cere să ne rugăm mai ales şi pentru noi înşine şi pentru cei ce ne-au batjocorit: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii“. Ţine-te de smerenie şi de ocara de sine şi Domnul te va ajuta“. (Colecţia de scrisori a stareţului Ambrozie, pag. 74).
Întrebarea ce e mai bine: să faci pravila cea obişnuită sau să lucrezi rugăciunea lui Iisus. Răspunsul: e mai bine să împlineşti şi una şi alta pentru că sub pravilă au trăit şi n-au părăsit-o bărbaţii mari, cum au fost Antonie cel Mare şi Cuviosul Zosima, care a văzut pe Maria Egipteanca. Stând în biserică, trebuie să asculţi cu luare aminte, cântarea şi citirea bisericească şi cine poate, nu trebuie să părăsească în acest timp şi rugăciunea lui Iisus, mai ales când citirea bisericească nu e auzită destul de bine şi de clar. Rugăciunea lui Iisus, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, e potrivită când omul merge, sau şade, sau e culcat, sau bea, mănâncă, vorbeşte, sau se îndeletniceşte cu o rucodelie oarecare (lucru manual). Cine poate să rostească, în acest timp rugăciunea lui Iisus cu smerenie, acela nu trebuie s-o părăsească pe ea; iar pentru părăsire să se ocărască pe sine şi să se căiască cu smerenie, însă să nu se tulbure; pentru că tulburarea, oricare ar fi ea, este semnul unei trufii ascunse şi dovedeşte neîncercarea şi neiscusinţa omului în a-şi trece lucrarea sa. Când cineva îşi lucrează pravila în chilie şi la mijlocul ei, va simţi o anumită stare a duhului către rugăciunea lui Iisus, sau spre învăţarea unei expresii oarecare din Scriptură, atunci poate părăsi pe un timp, pravila de chilie şi să se îndeletnicească cu una sau alta din cele spuse. Astfel ne învaţă pe noi Părinţii cei încercaţi. (Scrisorile Ieroschimonahului Ambrozie, Stareţul de la Optina, Vol. I, pag. 83).
„Aseară, am primit scrisoarea de la N., care din însărcinarea ta, scrie ca să te dezleg de a-ţi părăsi pravila ta cea obişnuită, pe tot timpul călătoriei în N. Dumnezeu să te binecuvinteze să-ţi laşi pravila cea obişnuită şi să te ţii mereu de rugăciunea lui Iisus, care poate linişti sufletul mai mult decât lucrarea unei pravile mari de chilie. Din stareţii cei încercaţi de mai înainte, unul cu numele de Vasile lămurea acest lucru astfel: cel ce se ţine de o pravilă mare de chilie, când o îndeplineşte pe aceasta, apoi e asmuţit de slava cea deşartă şi de înălţare. Iar când, dintr-o pricină oarecare, nu-şi poate îndeplini pravila aceasta, apoi se tulbură. Iar cel ce se ţine mereu de rugăciunea lui Iisus, petrece mereu într-o smerită stare de duh, ca şi cum n-ar face nimic şi nici n-are cu ce se înălţa în Filocalie este însemnată rânduiala nevoitorilor înţelepţi care, zilnic îşi făceau o pravilă mică obişnuită de chilie, iar celălalt timp din zi şi din noapte îl întrebuinţau pentru rugăciunea lui Iisus. Însă tu, din pricina obişnuinţei, nu poţi trece deodată la aceasta; în tot cazul, nu te tulbura, când nu-ţi poţi face toată pravila şi mai ales nu te afli să reciteşti una şi aceeaşi, arunci când vrăjmaşul îţi trimite uitare“. (Ibidem,Vol. 1, pag. 177).
„Mai înainte de rugăciunea inimii, stăruieşte-te să ai rugăciunea minţii, ţinând luarea aminte în piept şi închizând mintea chiar în cuvintele rugăciunii. O astfel de rugăciune e mai simplă şi mai uşoară; şi dacă vei avea spor în această rugăciune, apoi după mărturisirea unora ea trece în cea a inimii“. (Ibidem, Vol. 2, pag. 115).
„Când ai fost tunsă în călugărie, ţi s-a spus: Iată-ţi, soro, sabia duhului, zi pururea în minte, cu gura şi cu gândul în inimă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasa“. Ţine-te şi tu de această poruncă şi, pe cât îţi este cu putinţă, aşa şi rosteşte această rugăciune, uneori cu mintea, alteori cu gura, iar când eşti liberă şi în inimă, dacă-ţi va ajuta Dumnezeu“. (Ibidem, Vol. 2, pag. 121).
„Scrii, că faci rugăciunea lui Iisus grăită şi cea din minte, iar despre cea din inimă nici n-ai idee. Rugăciunea cea din inimă cere povăţuitor. Totuşi, cine lucrează de la început drept rugăciunea cea grăită, închizând mintea în cuvintele rugăciunii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“, iar mai pe urmă va lucra drept şi rugăciunea minţii cu smerenie, ţinând atenţia minţii în piept, apoi după un timp, la unii rugăciunea minţii singură trece în cea din minte. Rugăciunea cea grăită cu gura, oricine ar face-o, n-au fost cazuri ca să cadă cineva în amăgirea vrăjmaşului. Iar cei ce lucrează rugăciunea minţii şi a inimii în chip greşit, adesea cad în înşelarea vrăjmaşului. Şi de aceea, mai întâi de toate trebuie să ne ţinem mai tare de rugăciunea cea făcută cu gura, iar pe urmă de cea a minţii făcută cu smerenie, iar pe urmă, cui îi vine uşor şi faţă de cine voieşte Domnul, să treacă la cea a inimii, după îndrumarea Sfinţilor Părinţi, care prin încercare le-au trecut pe toate acestea“. (Ibidem, Vol. 2, pag. 126).
Ispita descrisă de tine vine de la pizma diavolului. În Filocalie – capitolele lui Marcu Ascetul – despre cei ce socot a se îndrepta prin fapte, în capitolul 88, se spune: „Când va vedea diavolul că mintea s-a rugat din inimă, atunci vine cu ispite mari şi grele“. A spune simplu: – vrăjmaşul, din pricina rugăciunii inimii s-a ridicat împotriva ta şi vrea să te abată de la ea, însă tu nu i te supune lui. Ispita aceasta, cu mila şi cu ajutorul lui Dumnezeu va trece, numai ca tu să nu aduci dovezi împotriva cugetelor ce vin de la vrăjmaş, pentru că după cuvântul Scărarului, vrăjmaşii sunt şireţi rău de tot şi pot din partea lor să-ţi aducă o mulţime de obiecţiuni; dar pur şi simplu tu să continui să te rogi, stăruindu-te să nu iei aminte la cugetele ce vin de la vrăjmaş şi să le dispreţuieşti, repetând preadulcele nume al Domnului nostru Iisus Hristos. Sfântul Scărar zice: „Cu numele lui Iisus loveşte pe oştean; căci nu este armă mai puternică nici pe pământ, nici în cer“. Nu te aşeza împotriva vrăjmaşului, ci gândeşte singură în tine, că Prea Sfântul Fiu al lui Dumnezeu, în timpul vieţii Sale pământeşti, a mâncat şi a băut cu păcătoşii şi nu e refuzat să cineze în casa lui Simon Leprosul şi a îngăduit unei desfrânate cunoscută în tot oraşul, să se atingă şi să-I sărute prea curatele lui picioare. Pe scurt spus, să nu răspunzi nimic vrăjmaşilor tăi, ci numai roagă-te şi roagă-te, chemând întru ajutor şi spre îndurare prea dulcele nume al Domnului nostru Iisus Hristos, Care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi. Iar stâlciturile cele fără de rost ale vrăjmaşului, n-ai încotro, rabdă-le şi le suportă;, prin aceasta se agoniseşte iscusinţa cea duhovnicească“. (Scrisori, vol. 2, pag. 136).
De la scrisorile stareţului Ambrozie, trecem la Scrisorile stareţului Ieroschimonah Anatolie, care, după blagoslovenia stareţului Ambrozie, a fost duhovnicul surorilor de la Samordino. Scrisorile lui au acea deosebire că el, cu o anumită dragoste şi insistenţă îi atrage pe fiii săi duhovniceşti spre lucrarea rugăciunii lui Iisus; el îi îndeamnă să se ţină mai întâi de toate de rugăciunea lui Iisus cea făcută cu gura, cele de mai departe lăsându-le în voia lui Dumnezeu şi ferindu-i pe ei de rânduiala cea de la sine.
„Scrii, nu fără îndurerare, că şezi în chilie ca o deţinută, pe când altele merg la biserică. Prin urmare, tu maică uiţi despre dorinţa mea şi amintirea ca tu cât mai des să faci rugăciunea cea grăită a lui Iisus şi mai ales când rămâi singură. Aceasta este cel mai preţios timp pentru a o înrădăcina în memorie, iar tu, înseamnă că rătăceşti cu mintea şi iată că te plictiseşti. Iar rugăciunea lui Iisus veseleşte inima“. (Scrisori, pag. 7).
„Ţin minte că îmi scriai, că rugăciunea lui Iisus se ţine mai uşor. Dacă e aşa, slavă Ţie, Doamne! Mai bună vreme decât aceasta nu vei afla niciodată. Când se va sparge târgul, atunci dă din mâini cât vei vrea căci va fi târziu. Numai ţine minte cuvântul cel mai de demult: fii gata să întâmpini necazuri. Căci pe toţi, cui îi place rugăciunea lui Iisus, vrăjmaşul niciodată nu-i va lăsa fără de răzbunare, ci neapărat îi va învăţa sau pe cei mari sau pe cei mici, însă necazuri numaidecât vă va face“. (Scrisori, Pag. 9).
„Rugăciunea se poate face în minte şi din pricina boalei, şi din neputinţă, şi din pricina poporului mult şi la slujbă. Numai că din pricina acestui lucru te doare capul, dar ce să faci? Dar de bună seamă vei îndrăgi-o. De o mie de ori vei îndrăgi-o. Tu sileşte-te să ţii gândul cel cu Iisus, nu propriu-zis în cap, ci îndreptându-l puţin pe piept; atunci, desigur pieptul va durea, însă fără acest lucru nu se poate. Şi unde nu e curat acolo şi doare. O astfel de durere se trimite pentru nevrednicie, însă cu timpul va trece“. (Scrisori, pag. 12).
„Dacă doreşti să ai pacea, apoi, să-L ai pe Iisus dacă nu în inimă, apoi măcar pe buze, după cum ţi-am poruncit eu, personal“. (Ibidem).
„Dacă vrei să fii mulţumitoare, apoi răsplăteşte cu cinci cuvinte: 1 – Doamne, 2 – Iisuse, 3 – Hristoase, 4 – Fiul, 5 – lui Dumnezeu, şi la ele mai adaugi – miluieşte-mă pe mine păcătoasa. Repetă mereu astfel. Prin aceasta şi lui Dumnezeu vei plăcea şi pe mine mă vei mulţumi, şi pe tine te vei mântui“. (Ibidem, pag 14).
„Cuvioasă Maică T.! Tu într-adevăr m-ai mângâiat, când ai scris că rugăciunea pentru tine deja nu e aşa de grea, cum era mai înainte. Vorbesc despre rugăciunea lui Iisus. Şi slavă Ţie, Doamne, care Te cobori până la neputinţele noastre: încă nu se poate s-o faci mereu. Căci până când nu va gusta omul (că bun este Domnul), e greu să-L ai neîncetat în inimă pe Iisus, dar şi pentru ceea ce este, slavă lui Iisus Dumnezeu! Prin urmare, până când ţi se ţine rugăciunea, nu o părăsi. Dar mai cu seamă, în timpul rugăciunii ticăloşeşte-te pe tine, ca pe o nevrednică să rosteşti numele neîncetat şi slavoslovit în cer şi pe pământ de Îngeri şi de oameni. Iar necazurile le adună ca pe o comoară, căci acest lucru ajută mult rugăciunii lui Iisus. Şi de aceea, vrăjmaşul îi îndeamnă şi-i întărâtă pe toţi care ar putea să te necăjească pe tine. Nu te-am prevenit de demult, că orice creştin, cu cât mai mult se ţine de această rugăciune, cu atât mai mult îl întărâtă pe diavol, care nu suferă numele lui Iisus şi-i îndreaptă asupra unui astfel de om pe toţi oamenii, chiar şi pe cei de aproape. Eu am văzut o fată, pe care tatăl ei bun, aşa de tare a urât-o, că vrea s-o omoare. Numai că aceasta făcea rugăciunea minţii, lucru care ţie nu-ţi este îngăduit“. (Ibidem, pag. 20).
„Îţi răspund la nedumeririle tale: rugăciunea lui Iisus, nu numai că nu împiedică, ci chiar ajută să asculţi citirea şi cântarea rugăciunii celei obişnuite bisericeşti şi de chilie şi îndulceşte, foarte îndulceşte inima şi împacă duhul şi dă un gând luminos. Iar tu crezi greşit, căci tu eşti o fetiţă neîncercată, ba încă şi încăpăţânată. Însă stăruieşte-te să te smereşti şi rugăciunea degrabă se va prinde de tine. Numai nu te grăbi, ci aşteaptă ajutorul lui Dumnezeu“. (Ibidem, pag. 48).
„Fă mai des rugăciunea lui Iisus şi se va înveseli inima. Numai stăruieşte-te să socoteşti tot putregaiul din inimă, adică nu te lăsa târât în cugetele cele necurate“. (Ibidem, pag. 52).
„I-am vorbit Părintelui (Ambrozie) de rugăciunea ta, care începe în biserică şi trece în inimă. El zice că pentru cei tineri nu se potriveşte. Ci trebuie de îndată s-o faci cu gura. Mântuieşte-te! Smereşte-te“ (Ibidem, pag. 53).
„Mângâierea ta de la rugăciune nu e o noutate; eu nu o dată ci de o sută de ori ţi-am repetat – osteneşte-te, rabdă, iar încolo – însuşi Dumnezeu te va mângâia. Nu, lasă-mă M. acasă, ba la S., ba la Ierusalim. Iar eu zic: ţine-te de rugăciune, nu numai Roma şi Ierusalimul, ci însuşi Cel răstignit pentru noi va veni cu Prea curata sa Maică. Iată-ţi lămurirea! Domnul îi atrage la Sine pe cei îndărătnici şi puţini la duh, anume astfel. Căci altfel, ei îndată ar cârti împotriva lui Dumnezeu şi păzitorului său (duhovnicesc) şi împotriva tuturor celor de aproape, pentru că ei au pierit. Iar acum, tu singură, vezi că nu te-ai ostenit în zadar şi eu nu te-am amăgit. Aceasta e partea cea dintâi. Iar a doua va urma după aceasta. Această mângâiere te-a încredinţat că este Dumnezeu şi este răsplată; pe urmă ea va pleca de la tine şi Domnul se va uita la tine, dacă îi eşti slugă credincioasă sau o slugă vicleană, iubitoare de plăceri, cumpărată (plătită – n. tr.), care-şi iubeşte pe Domnul său numai când El o mângâie. Iată atunci Îi şi arată tu dragostea unei mirese a Lui neprecupeţite. Însă aceasta iarăşi va trece. Şi iarăşi va străluci o rază de mângâiere. Şi astfel, Domnul îşi învaţă pe prea iubiţii Săi. Însă vai de tine, dacă te vei înălţa ca o bogătaşă, fiind săracă! Diavolul vede ce faci tu şi de unde primeşti şi iată se sileşte să te abată de la păstor, ca pe o oiţă tânără, neiscusită. Ţine-te. Pace ţie şi mântuire. Iar, mai cu seamă, smereşte-te. De îndată ce vei pierde smerenia şi ocărârea de sine – atunci s-a dus totul (în text este „adio“)“. (Scrisori, pag. 61).
„Scrisoarea ta am citit-o şi nu mai puteam de mirare: cum de o fetiţă, ce mi s-a părut cuminte, atentă, să îndruge astfel de prostii! Ea crede gândurilor, că a face rugăciunea lui Iisus e ceva foarte important. Prostuţo tu, prea prostuţă! Doar eu ţi-am spus că pe această rugăciune, ca pe una care nu cere nici cărţi, nici metanii, nici alte nevoinţe grele, o dau babelor, bolnavilor şi celor cu inima împietrită. Desigur, că cine iubeşte grozav să umble la biserică va veni înaintea tuturora, nu va scăpa nici un cuvânt din biserică; va veni acasă va plânge cu lacrimi, văzându-şi sărăcia şi nevrednicia sa; unuia ca acesta, desigur că nu i-ar impune rugăciunea lui Iisus. Iar tu, prostuţă, vinovată cu toate, nu poţi nici să te rogi, nici să te smereşti, nici să iubeşti pe cei ce te batjocoresc, nici să asculţi cuvântul lui Dumnezeu, nimic ce ar semăna cu acestea, dar vrei să te mântuieşti! Ce ne-a rămas să facem cu tine? Iată, ţi-am dat ţie o rugăciune uşoară, foarte uşoară, numai cinci cuvinte de toate. Iar tu şi aici ai recurs la şiretlicuri ca să găseşti ceva foarte mare, care te-ar osebi pe tine de alţii, adică: ceea ce ar fi trebuit, mai ales să te smerească, tu, în nebunia ta, socoţi să te mântuieşti încă cu acest lucru. Vrăjmaşul, desigur se teme că o astfel de fetişcană, care nu e bună de nimic, de îndată se va mântui de aceea, în tot felul te prinde şi-ţi bagă în cap astfel de gânduri proaste şi mincinoase, cum că tu ar trebui să te mântuieşti anume prin ceea ce ar fi trebuit să te smereşti. Deci, lasă toate prostiile, aleargă la Iisus, iar nu la diavol. Iisus a murit pentru tine, deci te iubeşte. Iar diavolul n-a murit, ci vrea mai degrabă să te omoare pe tine. Deci, să nu-l asculţi. Eu l-am întrebat şi pe Părintele Ambrozie despre tine; el la fel a zis: „Lasă să continue, iar pe diavol să nu-l asculte. Iar gâtul şi pieptul te dor pentru nevrednicie“. Căci şi oricare, dar mai ales această rugăciune băbească, rânduită numai pentru cei bolnavi şi netrebnici, dintre care cel mai rău sunt eu, cel mai netrebnic, cere să-ţi recunoşti neputinţa ta şi smerenia. Iar tu, din prostie te-ai gândit să te înalţi încă. Prostuţo tu, prea prostuţo! Iar că bucuria se revarsă în inimă, apoi acest lucru mi se pare că ţi-am vorbit, se întâmplă. Uneori Domnul vrea să-l mângâie pe nevoitor, văzând că el nu mai poate deja, iar uneori, dintr-o încordare puternică pentru această rugăciune. S-a spus: „Dumnezeu, adică Iisus, este un foc Care arde (păcatele şi neputinţele)“. Şi de aceea, chemat des Preadulcele Iisus nu poate să nu veselească inima. Decât numai vreun ticălos oarecare prea mare, ca mine, îndobitocit, acela nu poate simţi multă bucurie. Iar adevăraţii nevoitori în rugăciune, peste câteva zile simt bucurie şi dulceaţă, care se revarsă din inimă asupra întregului om. Numai că e primejdios să o primeşti fără de desluşire, căci şi Satana se preface în înger de lumină. Şi de aceea, ca una ce eşti neîncercată în viaţa cea duhovnicească, fii cu pază şi fereşte-te să primeşti şi fereşte-te să respingi. Citeşte la Marcu Ascetul cuvântul al doilea, cap. 28. Mai citeşte în acelaşi al doilea cuvânt, capitolul 13. Iar dacă vei părăsi rugăciunea, apoi unde te mai aciuiezi? Rabdă. Acestea degrabă vor trece şi vei îndrăgi-o. Rugăciunea se curmă de obicei de vorbire deşartă, de îmbuibare, de osândire şi mai cu seamă de mândrie. Dar fiindcă eşti prea mândră, apoi ţine-te, în mod deosebit, de această rugăciune. Iar pentru ca să nu se curme niciodată apoi, pentru acest lucru, ţie, tinerică, să-ţi lungească Dumnezeu boala până s-o coace poama (în text e un alt proverb: şezi la ţărmul mării şi aşteaptă vremea bună). Gândurile, de asemenea, tu nu le poţi îndepărta, dar ţie îţi ajunge dacă vei răbda şi vei chema pe Iisus. Iar când nu vezi după tine păcate, apoi să ştii că eşti într-o întocmire diavolească. El, la fel, nu-şi vede păcatele sale şi necăindu-se niciodată şi neînvinuindu-se, socoate că Dumnezeu e părtinitor faţă de om, căci îl iubeşte; iar Dumnezeu de aceea îl şi iubeşte pe om, pentru că el se căieşte şi se smereşte. Şi tu căieşte-te şi te smereşte şi Dumnezeu te va mântui“. (Scrisori, pag. 70).
„Am primit scrisoarea ta şi mă grăbesc să te liniştesc. Mai întâi nu m-ai ascultat. Eu te-am prevenit nu o dată ci de multe ori, că atunci când se întăreşte rugăciunea, să nu îngădui deloc ca atenţia să coboare în jos. Altfel te va chinui patima desfrâului. Şi aceasta nu este înşelare, ci lucrarea firii, care vine de la o lucrare greşită a minţii. Ei, dacă această dulceaţă ai primi-o drept har, apoi atunci ar fi înşelare. Iar acum lucrurile încă se pot îndrepta. Mai ales că tu singură recunoşti încurcătura. Iar îndreptarea începe-o de acolo, ca să nu laşi atenţia în jos, ci ţine mintea înlăuntrul (la mijlocul) inimii. Iar (dacă nu poţi) las-o un timp şi te îndeletniceşte cu citirea. Ar fi bine, dacă ţi-ai procura cartea lui Paisie Velicicovschi. Trebuie s-o citeşti. Ţine-te de această pravilă şi nu vei pieri. Iar rugăciunea n-o părăsi. Astfel de zbateri se întâmplă cu mulţi. Pace ţie şi mântuire!“ (Scrisori, pag. 73).
„Eu am avut cazuri, ca oameni învăţaţi şi chiar foarte învăţaţi după cărţi, în realitate nici cât un firicel de păr să nu priceapă lucrarea cea duhovnicească. Pentru că această cale se dă nu prin carte ci prin sânge. Dă sânge, şi primeşte duh“ (Ibidem).
„Citindu-ţi scrisoarea, eu îndată m-am dus la Părintele Ambrozie şi am desluşit-o împreună. Noi n-am găsit greşeli în rugăciune. Numai că astfel de lucruri, ca mirosurile bune, nu trebuie primite. Despre aceasta scrie Sfântul Simeon Noul Teolog, în cel dintâi chip al rugăciunii. Locul inimii nu trebuie căutat cu încordare; când va creşte rugăciunea, ea singură va găsi acel loc. Stăruinţa noastră e să închidem mintea în cuvintele: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“. Sfântul Dimitrie învaţă: „unde e mintea, acolo e şi inima“. Că rugăciunea se întrerupe, acest lucru altfel nici nu poate fi. Iar dacă persistă mereu, apoi Sfinţii Părinţi ne învaţă: „Teme-te, aceasta e o cale de lup“. Dar cum să vorbim? Ce vedem în aer? Ba ploaie, ba soare, ba zăpadă, ba vânt, ba căldură, ba frig. Astfel e şi în întocmirea noastră: o singură stare nu poate fi şi nici nu trebuie. Iar când încetează rugăciunea minţii, apucă-te de cea grăită sau de citire. Iar când nici acest lucru nu merge, apucă-te de rucodelie, iar a-ţi schimba povăţuitorul la jumătate de cale, e primejdie. Domnul te va binecuvânta să continui lucrul început, fără nici o frică şi fără nici o îndoială, Dumnezeu ne este ajutor. Cei cu rânduială de la sine, într-adevăr trebuie să se teamă. Iar cine-şi recunoaşte neputinţa sa şi întreabă pe alţii, acela e de bună nădejde. Numai ocărăşte-te şi smereşte-te totdeauna“. (Scrisori, pag. 75).
„Rugăciunea a încetat sau din părere de sine, sau din osândire. Iar cel mai de seamă lucru e ca să fie smeriţi“. (Scrisori, pag. 77).
„Dacă rugăciunea cea grăită cu gura trece, singur de la sine, în cea a minţii, apoi nu trebuie curmată. Numai ocărăşte-te pe tine şi nu te tulbura. M-ai mângâiat foarte mult, că doreşti să deprinzi rugăciunea lui Iisus; începe de la cea grăită. Iar mai înainte de aceasta, în loc de temelie, pune-ţi să rabzi necazurile. Atunci, ea se va altoi degrabă“. (Scrisori, pag. 121).
„Respiraţia cea prin nări o vom lămuri mai pe urmă. Dar până atunci, iată puţin: prin ce respiri? Prin ureche? Doar prin nări. Deci iată totul! Prin urmare, uneşte rugăciunea cu respiraţia, după cum învaţă Scărarul şi iat-o respiraţia prin nări. Iar ce trebuie să fie mai departe, ţi se va arăta mai departe, iar acum îţi este de ajuns acest lucru“. (Scrisori, pag. 146).
„Lucrul cel de căpetenie e să te ţii de rugăciunea lui Iisus, uneori cu gura, alteori cu mintea“. (Scrisori, pag. 146).
Şi cu aceasta încheiem cunoştinţele cu povăţuirile stareţilor de la Optina şi trecem la Valaam.
Preotul. Eu am auzit, Părinte, că între Sihăstria Optina şi Valaam există oarecare legătură duhovnicească. Cineva dintre stareţii de la Optina s-a nevoit de la început la Valaam, iar pe urmă a trecut la Optina.
Monahul. Da, legătura într-adevăr există şi nu numai între aceste două mănăstiri, ci şi între ele şi Sihăstria cea de la Sarov. Ele toate, în creşterea lor duhovnicească, sunt împletite cu rădăcinile sale. Şi Sihăstria Optina şi Mănăstirea Valaam (aceasta de pe urmă mai ales) îşi trag obârşia din vremuri străvechi, însă începutul înfloririi lor duhovniceşti e cam pe la sfârşitul veacului al 18-lea şi e legat la Valaam, de sihăstria Sarov, iar la Valaam şi Optina împreună, cu marele stareţ Moldovean schiarhimandritul Mănăstirii Neamţul, Paisie Velicicovschi. Şi Optina şi Valaam, chemate la viaţă duhovnicească de doi renumiţi arhipăstori, contemporani şi colaboratori: Optina – de Mitropolitul Moscovei – Platon; Valaamul – de Mitropolitul Petersburgului – Gavril, care, amândoi erau în legături directe de corespondenţă cu stareţul Paisie. Pentru regenerarea şi întocmirea Sihăstriei Optina, a fost trimis Avramie din Mănăstirea Peşnoş, unde era ca stareţ arhimandritul Macarie, care ducea o corespondenţă personală cu stareţul Paisie; iar pentru restaurarea şi regenerarea Valaamului, aproape în aceiaşi ani, a fost chemat de la Sarov stareţul Nazarie. Şi după cum Avramie a pus la Sihăstria Optina o temelie trainică pentru propăşirea ei pe mai departe, aşa şi Nazarie a dat Mănăstirii Valaam o temeinică îndrumare duhovnicească. La începutul secolului al 19-lea, în Valaam s-au aşezat ucenicii stareţului Paisie – Cleopa şi Teodor – cu ucenicul său Leonida. De la ei a început „Stăreţia“ şi lucrarea duhovnicească în Valaam, după aşezămintele stareţului Paisie, prin ucenicii lor Eftimie şi alţii, iar Leonida mutându-se la Optina, a pus acolo începutul „Stăreţiei“ de la Optina. Iată cum s-a împletit, timp de mai bine de o sută de ani, firele duhovniceşti, care leagă trei mănăstiri renumite – Sarovul, Valaamul şi Optina.
Înrâurirea duhovnicească a unui fiu al Mănăstirii de la Sarov, precum şi natura nordică şi aspră a Valaamului, poziţia lui insulară şi izolarea de restul lumii, au ajutat mult dezvoltarea ascetismului aspru din Valaam şi nu în zadar era şi este numit Athosul rus. Pe insulele lui au înflorit toate felurile de viaţă monahală şi nevoinţa grea a vieţuirii în pustie şi sihăstrie printre pădurile şi stâncile insulelor răzleţe cu suportarea celor mai grele şi mai aspre forme ale ascetismului, postului şi liniştirii (isihasmului) şi altele şi calea cea mijloc a vieţii de schit, sub umbra unor bisericuţe mici de lemn şi a templelor măreţe de piatră, ridicate în diferite locuri ale Arhipelagului Valaam şi în sfârşit, o frăţime colosală cu viaţa de obşte, pe insula cea mare.
Trebuie însă spus, că la Valaam, cu toată asprimea nevoinţelor de dinafară, care i-au creat faimă în lumea ortodoxă, n-a fost lăsată fără atenţie şi lucrarea cea duhovnicească cea lăuntrică, a cărei temelie trainică a fost pusă de stareţul Nazarie. Ucenicii stareţului Paisie, care au trăit în Valaam, Schitul cel Mare, cu toate că au petrecut puţin timp în mănăstire, iarăşi au lăsat o urmă şi au avut ucenici. Lucrarea rugăciunii lui Iisus, studiul scrierilor ascetice ale Sfinţilor Părinţi, extrasele de chilie din operele lor, niciodată n-au încetat la Valaam. În uriaşa bibliotecă a Mănăstirii Valaam este o mare secţiune de manuscrise, care e alcătuită din jurnale şi extrase de chilie, din cărţile patristice rămase după moartea monahilor de la Valaam.
Acest material încă nu e studiat îndeajuns. Din nevoitorii de la Valaam, lucrători ai rugăciunii lui Iisus şi stareţi, eu vreau să vă opresc atenţia numai asupra stareţului orb, schimonahul Agapie, pentru că despre el am mai multe date scrise, decât despre alţii. În jurul lui s-a grupat un cerc de lucrători ai rugăciunii lui Iisus. Între ei, episcopul Teofan Zăvorâtul şi duhovnicul schitului de Ghetsimania, de pe lângă Lavra Sfântul Serghie cu hramul Sfintei Treimi, iar mai târziu egumenul sihăstriei Sfântul Zosima Gherman; se purta o corespondenţă foarte înviorată, despre lucrarea rugăciunii lui Iisus. Trăsăturile caracteristice ale poveţelor lui, sunt simplitatea şi umilinţa inimii. Mai întâi voi arăta o notă întocmită de el şi de colaboratorii săi: „Despre rugăciunea lui Iisus, lucrată grăit, cu mintea şi în inimă“, revăzută şi îndreptată de Episcopul Teofan, lucru care-i dă o însemnătate deosebită. Iată această notă:
1. „Despre cea grăită. Într-o formă scurtă ea se zice aşa: „Doamne miluieşte; Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul“; iar în cea completă – aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“. La început, ea se rosteşte în cea mai mare parte în chip silit şi fără plăcere, dar pe măsura îndeletnicirilor şi silinţei pentru ea, numai dacă este o hotărâre fermă ca prin rugăciune, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să împuţinezi patimile cele de tot felul, apoi ea, din îndeletnicirea cât mai deasă, pe măsura împuţinării patimilor, din vreme în vreme, va deveni mai uşoară, mai plăcută şi mai dorită. La rugăciunea grăită, cu toată puterea să ţinem mintea în cuvintele rugăciunii, s-o rostim fără de grăbire, toată atenţia s-o concentrăm în gândurile exprimate prin cuvinte, iar când mintea va aluneca spre gânduri străine, fără tulburare, s-o închidem din nou în cuvintele rugăciunii (Scara, Cuv. 28, Cap. 17). Nerăspândirea minţii nu se dă degrabă şi nu atunci când vrem noi, ci când ne smerim şi când binevoieşte Dumnezeu. Acest dar al lui Dumnezeu nu se hotărăşte de timp, nici de cantitatea rugăciunilor, ci de smerenia din inimă şi de harul lui Hristos şi de silinţa noastră cea de totdeauna pentru ea. De la rugăciunea grăită cea cu luare aminte, se face trecerea spre rugăciunea minţii; care se numeşte astfel atunci când tindem numai cu mintea spre Dumnezeu sau îl vedem pe Dumnezeu.
2. Despre rugăciunea minţii. În timpul rugăciunii din minte trebuie să ţinem atenţia în inimă, în faţa Domnului. Pe măsura stăruinţei noastre şi silinţei noastre smerite în rugăciune, Dumnezeu dăruieşte cel dintâi dar minţii noastre, adunarea şi concentrarea în rugăciune. Când luarea aminte către Domnul rămâne fără de ieşire, atunci ea este o luare aminte harică, iar luarea aminte a noastră proprie totdeauna e silită. De la o astfel de rugăciune a minţii, se face trecerea la rugăciunea cea lăuntrică a minţii, numai dacă este un povăţuitor, iscusit, foarte uşor şi liber. Când suntem cu simţămintele inimii cu Dumnezeu, iar dragostea de Dumnezeu umple inima, atunci o astfel de rugăciune poartă numele de cea a inimii.
3. Despre rugăciunea lăuntrică cea din inimă. În Evanghelie s-a spus: Cine vrea să-mi urmeze Mie, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa. Dacă vom aplica aceste cuvinte la lucrarea rugăciunii, apoi ele vor însemna următoarele: cine vrea să se nevoiască în chip legiuit cu nevoinţa rugăciunii, mai înainte de toate să se lepede de voia sa şi de priceperea sa, iar după aceea să-şi ducă crucea, adică acea osteneală trupească şi sufletească care este de neînlăturat în această nevoinţă. Lăsându-ne pe noi înşine în întregime în grija cea neadormită a lui Dumnezeu, să suportăm această osteneală cu smerenie şi cu voie bună, pentru adevăratul bine, care se dăruieşte unui nevoitor râvnitor de rugăciune de la Dumnezeu, la vremea sa, când Dumnezeu cu harul său va pune hotar minţii noastre şi o va aşeza să stea nemişcată în inimă, împreună cu aducerea aminte de Dumnezeu. Când o astfel de stare a minţii va deveni ceva firesc şi permanent, ea poartă la Părinţi denumirea de unire a minţii cu inima; într-o astfel de întocmire, mintea nu mai are dorinţa de a fi în afară de inimă; dimpotrivă, dacă din oarecare împrejurări ea va fi reţinută în afară de luarea aminte din inimă, apoi ea are o dorinţă de neînfrânt de a se întoarce înlăuntrul său cu oarecare sete duhovnicească şi cu o nouă râvnă să se apuce din nou, de zidirea casei sale lăuntrice. La o astfel de întocmire din inima omului, tot ce este în capul lui, trece în inimă şi atunci, ca o lumină oarecare înţelegătoare; luminează tot lăuntricul lui şi orice ar face, ar vorbi, ar gândi, face totul cu o conştiinţă deplină şi cu luare aminte. El poate limpede să vadă atunci, ce fel de gânduri îi vin, ce fel de intenţii şi dorinţe şi cu plăcere sileşte mintea, inima şi voinţa spre ascultarea lui Dumnezeu Hristos şi spre împlinirea oricărei porunci a lui Dumnezeu, sau a Părinţilor; iar orice abatere de la ele e ştearsă de simţământul pocăinţei şi zdrobirii de inimă, cu o părere de rău neprefăcută şi cu o cădere smerită şi plină de îndurerare către Dumnezeu, cerând şi aşteptând de sus ajutor pentru neputinţa sa. Şi Dumnezeu, văzând o astfel de smerenie a lui, nu-l lipseşte de harul Său. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, pag. 340).
Aduc citate din scrisorile Părintelui Agapie, către Părintele Ieromonah Gherman, despre lucrarea rugăciunii, scrise cu o simplitate extraordinară şi cu o căldură a inimii.
„Mila lui Dumnezeu să fie cu D-voastră, prea iubitorule de Dumnezeu tătucule, Părinte Gherman! Noi toţi prietenii Dv. cei duhovniceşti, cu osârdie, cu mintea în inimă, de departe ne închinăm D-voastră şi cu închinăciune până la pământ, cu smerenie cerem binecuvântarea D-voastră Părintească şi sfintele rugăciuni şi cu ajutorul lui Dumnezeu, cel pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, vă dorim D-voastră de la Domnul Dumnezeu bunătăţile cele vremelnice şi cele veşnice, cele ce sunt spre viaţă şi bună cinstire şi sporirea desăvârşirii creştine. Despre manuscrisul stareţului D-voastră, n-avem să vă comunicăm nimic deosebit. în el (manuscris) nu e nimic vătămător şi primejdios, ci totul e expus din încercare şi simplitate. Numai în ce priveşte pravila de chilie, el învaţă nu potrivit înţelegerii Sfinţilor Părinţi, ci zice: „De ce să se dea pravilă? căci scris este: „privegheaţi şi vă rugaţi“ şi încă „rugaţi-vă neîncetat“. Iar Sfinţii Părinţi ai noştri zic aşa: numai cei desăvârşiţi în viaţa duhovnicească n-au nevoie de pravilă, iar ceilalţi neapărat trebuie să aibă pravilă, numai ca ea să fie potrivită cu puterile sufleteşti şi trupeşti, după puterea minţii fiecăruia, cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe fiecare, după cum şi El însuşi a lămurit în Sfânta Evanghelie: unuia i-a dat un talant, altuia doi, iar altuia cinci, fiecăruia după puterea lui, iar a îngropa talantul în pământ prin nepăsare şi nesimţire, n-a poruncit nimănui şi pentru aceasta chiar pedepseşte aspru. Noi nu vă hotărâm D-voastră pravilă părinte, iar Dv. singur rânduiţi-vă una cu toată băgarea de seamă. Miezul lucrării nu e în cantitatea pravilei, ci în calitatea ei, iar pe unii îi aduce şi cantitatea spre calitate, iar la cei înaintaţi, cantitatea vine mai mult de la calitate. Noi nu cunoaştem bine întocmirea D-voastră; Dv. mai bine vă puteţi rândui lucrul, numai să faceţi totul după înţelegerea lui Dumnezeu şi după voia lui Dumnezeu şi spre slava lui Dumnezeu şi iar spre a Sa; şi în fel şi chip fugiţi de trândăvie, vorbire multă şi dormit mult. Aceştia sunt cei mai răi vrăjmaşi ai propăşirii în rugăciune. Când Domnul vă va da o rugăciune liniştită şi cu luare aminte, apoi să vă ţineţi mai mult de ea. Rugăciunea nu se cuprinde în cuvinte şi nu în numărul cuvintelor, ci în luare aminte şi smerenia cea din inimă, în simţământul pocăinţei, credinţei, fricii de Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu şi aproapele. Pe dragostea cea duhovnicească a lui Dumnezeu, atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de aproapele e întemeiată toată mântuirea noastră. Toată legea şi proorocii sunt cuprinse în aceste două porunci. Ioan Hrisostom astfel scrie: „Ce facem noi fără de dragoste faţă de Dumnezeu şi aproapele, apoi acolo n-are Hristos unde să-şi plece capul, iar dragostea se cunoaşte din împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Acela zice, Mă iubeşte pe Mine care păzeşte cuvântul Meu, iar cine nu Mă iubeşte, acela nici cuvintele Mele nu le păzeşte. D-voastră scrieţi despre apăsarea şi durerea din piept. D-voastră băgaţi de seamă în ce priveşte acest lucru, din toate punctele de vedere, n-aveţi cumva o râvnă necumpătată şi o înfierbinţeală, ca să dezvolţi mai degrabă rugăciunea minţii din inimă. Acest lucru, părinte, e foarte vătămător, dar se cuvine în timpul rugăciunii pe treptele şi cele începătoare să unim mintea cu inima, cu ajutorul atenţiei rugăciunii, fără fierbinţeală proprie, cu o tăcere şi cu o linişte a duhului, fără o anumită încordare a trupului sau a sângelui. E cu neputinţă să câştigi o rugăciune adevărat duhovnicească, printr-o simţire sufletească sau trupească silită. Ea se dăruieşte de Dumnezeu la vremea sa, nu pentru o râvnă a trupului, ci pentru simţământul duhovnicesc al smereniei, iar de la necumpătare şi de la fierbinţeala sângelui, mulţi s-au vătămat şi se vatămă“.
„Mila lui Dumnezeu fie cu D-voastră, prea iubitorule de Dumnezeu tătucul nostru, părinte Gherman. Din tot sufletul vă dorim orice milă a lui Dumnezeu şi sporire duhovnicească întru toate. Şi de departe, cu o dragoste în inimă, ne închinăm D-voastră şi cu mintea cădem la picioarele D-voastră şi cu o credinţă vie, cerem blagoslovenia D-voastră părintească şi sfinte rugăciuni.
Scrisoarea de la Dv. am primit-o, pentru care lucru vă mulţumim foarte mult; nu cunoaştem din ce pricină nu ne-aţi răspuns nimic la cele ce v-am rugat să ne lămuriţi pentru folosul nostru duhovnicesc, despre atenţia cea din minte şi asupra lucrurilor de aducere aminte duhovnicească din timpul rugăciunii, însă noi vom aştepta cu răbdare şi totuşi vă cerem lămuriri: şi fă cu dragoste în ce priveşte acest lucru şi descrie-ne ceva: noi şi de la început am avut de gând să ne zidim duhovniceşte unul pe altul, iar de la cele rele să ne depărtăm. Şi noi nu ne ruşinăm de sărăcia minţii noastre; pentru noi ea e foarte potrivită (sărăcia minţii) şi după învăţătură şi după viaţa noastră morală şi noi tătucule Părinte Gherman, sufleteşte suntem dispuşi mai mult să ne învăţăm decât să învăţăm, iar dragostea cea adevărată altoită de harul lui Dumnezeu, nu caută ale sale, ci tinde spre folosul cel obştesc. Noi dorim numai să vă lămurim întrucâtva despre aducerea aminte şi despre lucruri pentru verificarea noastră duhovnicească şi vă scriem nu atât din încercare proprie cât din auzul buzelor adevărate şi nemincinoase. În timpul rugăciunii curate din minte, dar mai ales când mintea se va învrednici de nerisipire şi cu luare aminte se va lipi în rugăciune de inimă, printr-o petrecere fără de ieşire, atunci în aducerea aminte cea curată, străină de orice nălucire, iată cu ce e preocupată aducerea minte: 1) cu nimicirea sa în faţa lui Dumnezeu şi vederea păcătoşeniei sale necurate, în simţământul unei pocăinţe neîncetate şi întru o continuă aşteptare a morţii şi a unei cercetări aspre după moarte, din partea viclenilor draci şi a hotărârii necunoscute pentru veşnicie, a venirii a doua a lui Hristos celei înfricoşate şi ale hotărârii nemitarnice şi veşnice din partea lui Dumnezeu pentru oricare fiinţă înţelegătoare; 2) Cu aducerea aminte de prea curatele patimi ale lui Hristos şi de întreaga lui viaţă pământească, scrisă în Vechiul şi Noul Testament, lămurită de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, în ce priveşte mântuirea noastră şi despre purtarea Lui de grijă cea dumnezeiască, cea pentru noi; 3) Despre însuşirile dumnezeieşti: cea dintâi despre atotştiinţa lui Dumnezeu, despre atotputernicia şi înţelepciunea Lui, despre stăpânirea Lui atotcuprinzătoare, bunătatea şi iubirea de oameni, dreapta judecată şi îndelunga răbdare. Iată, taică Părinte Gherman, toate aceste lucruri dumnezeieşti şi duhovniceşti atât de strâns se leagă de aducerea aminte în lucrarea rugăciunii minţii celei din inimă şi ele nu se împiedică într-o convorbire curată cu Dumnezeu, ci încă mai mult ne stârnesc râvna duhovnicească, cea după Dumnezeu. Rugăciunea cea curată se şi numeşte convorbire cu Dumnezeu, iar aducerea aminte şi cugetarea despre lucrurile duhovniceşti şi dumnezeieşti, care singur de la sine se ivesc într-o minte şi o inimă curată, se numesc cugetare despre Dumnezeu; ele pot fi pricepute limpede numai din propria experienţă, iar mai înainte de experienţă trebuie să ne folosim de credinţa cea vie şi duhovnicească care vine de la îndeletnicirea necurmată cu lucrarea minţii şi îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu. Numai taică, vă mai adăugăm: lucrurile cele duhovniceşti arătate mai sus lucrează asupra sufletului, trupului şi duhului nostru, pe măsura lucrării minţii celei din urmă şi adevărate şi îndeletnicirii noastre necurmate cu ea şi lucrează asupra inimii şi minţii noastre nu toate deodată, ci schimbându-se neîncetat: uneori mai mult lucrează aducerea aminte de moarte, alteori mai mult lucrează judecata lui Dumnezeu şi hotărârea veşnică cea necunoscută; uneori aducerea aminte despre Împărăţia cerurilor, iar alteori despre chinurile veşnice ale iadului; uneori, foarte puternic, lucrează patimile Domnului şi viaţa cea pământească a Mântuitorului nostru, Răstignirea lui şi moartea cea pentru mântuirea noastră, Învierea şi Înălţarea la ceruri şi a doua venire a lui cea înfricoşată; alteori, puternic lucrează asupra noastră aducerea aminte de nevoitorii cei adevăraţi ai lui Hristos, care au răbdat totul până la sfârşitul lor pentru dragostea lui Hristos; alteori, lucrează asupra întregii noastre fiinţe păcătoase, într-un chip de nelămurit prin cuvinte, frica de Dumnezeu din credinţa cea vie în prezenţa Lui de lângă noi, dacă numai vom înrădăcina în mintea şi în inima noastră, că noi stăm, umblăm, lucrăm, şedem, mâncăm, bem, vorbim, privim, auzim, totul ca în faţa ochilor lui Dumnezeu, lângă atotfiinţa, atotputernicia, puterea cea atotstăpânitoare, înţelepciunea şi bunătatea Lui. Iată că aducerea aminte despre acestea din urmă, înrădăcinată în minte şi în inimă, mai mult decât orice, ne poate aduce la adevărata lucrare a rugăciunii curate celei cu mintea din inimă şi la propăşirea duhovnicească cea desăvârşită, dar nu numai cuvintele noastre cele de rugăciune ne pot produce o rugăciune adevărată şi neîncetată. Şi acest lucru să vă fie cunoscut taică Părinte Gherman: în timpul rugăciunii minţii, celei adunate şi nerisipite, lucrările duhovniceşti cele amintite mai sus sunt în memorie, fără imagini, nevăzute, fără cantitate, ci numai în memoria pură, fără nici un fel de imagini, lucrează în memoria noastră împreună cu aducerea aminte de Dumnezeu. Iar alături de rugăciunea minţii, se poate îndeletnici şi cu cugetarea despre Dumnezeu şi cu o cugetare subţire parţială, despre toate judecăţile dumnezeieşti şi despre însuşirile Lui cele dumnezeieşti, în măsura în care harul lui Dumnezeu va lumina mintea şi inima noastră, în ce priveşte adevărurile dumnezeieşti. Iată taică Părinte Gherman, noi pe măsura minţii noastre celei sărace şi din buna dispoziţie a sufletului nostru, faţă de dragostea cea duhovnicească, v-am bucurat în parte, despre aducerea aminte şi despre lucrurile cele duhovniceşti care se nasc de la rugăciunea cea neîncetată şi aducerea aminte de Dumnezeu; iar dacă ceva n-am scris aşa după cum se cuvine, pentru Dumnezeu vă cerem îndreptare: noi credem că Dv. ne puteţi îndrepta, iar de greşale pentru Dumnezeu iertaţi-ne.
Încă mai adăugăm, din prisosinţa dragostei noastre celei duhovniceşti, faţă de Dv. şi spre propăşirea Dv. şi a noastră, că cele scrise mai sus despre lucrurile cele duhovniceşti şi însuşirile cele dumnezeieşti, nu lucrează asupra tuturor cu aceeaşi simţire; asupra unuia lucrează mai mult aducerea aminte de moarte, asupra altora judecata lui Dumnezeu şi hotărârea veşnică, necunoscută, asupra unuia împărăţia cerurilor, asupra altuia, chinurile cele veşnice ale iadului, asupra unuia patimile cele mântuitoare ale lui Hristos, asupra altuia, frica de Dumnezeu şi aducerea aminte neîncetată despre prezenţa lui Dumnezeu, atotvederea, atotputernicia Lui, iar asupra altuia puternic, lucrează binefacerea şi îndelungata răbdare a lui Dumnezeu. Şi iată ce trebuie de observat aici cu atenţia minţii noastre şi cu simţirea sufletului: care anume lucru, din cele arătate de noi, lucrează mai des şi mai puternic asupra cuiva, spre aprinderea duhului nostru şi râvnei spre bună credinţă, acela şi trebuieşte să ni-l însuşim mai mult şi să-l întărim mai temeinic în toate simţirile noastre cele sufleteşti. Numai simţirea duhovnicească, care gravitează în mintea şi simţirea noastră şi în aducerea aminte a noastră cea neuitată, sunt îndeajuns ca să ne mişte spre o râvnă duhovnicească şi să trezească simţirile noastre cele duhovniceşti din dormitarea cea sufletească şi nepăsarea noastră şi să ne ducă în memorie şi celelalte lucruri duhovniceşti. Numai că pentru aceasta se cere, taică, lepădarea de priceperea sa şi de voinţa sa şi să iei crucea, adică omorârea a tot ce este pătimaş şi iubitor de plăceri şi să mergi pe calea poruncilor lui Dumnezeu şi cu o credinţă vie fără de îndoială şi încredere în sine, cu ajutorul harului lui Dumnezeu din noi, până la suflarea noastră cea mai de pe urmă. Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui. Binecuvintează-ne pe noi, Părinte Sfinte, şi roagă-te pentru noi şi ne iartă pe noi“.
În biografia Stareţului Agapie (Ediţia Mănăstirii Valaam, S. Petersburg, 1910) sunt unele poveţe de ale lui despre rugăciunea lui Iisus.
„Lucrarea lăuntrică cea din inimă este ştiinţa dintre ştiinţe şi meşteşugul meşteşugurilor şi cei încercaţi în această lucrare, totdeauna petrec în frică şi cutremur din pricina căii strâmte şi foarte întunecoase, care poate fi aflată numai cu ajutorul unor povăţuitori iscusiţi“. (pag. 39).
Minţii îi trebuie dată cea mai mare luare aminte, inimii trezvie, voinţii priveghere, ca ea să nu fie nevoită de nimic afară de rugăciune, iar dacă din neputinţă va fi momită, apoi trebuie ca, îmbărbătându-te, din nou să iei aminte la rugăciune. Fără aceste trei: luare aminte, trezvie şi priveghere nu poate fi rostită o rugăciune curată şi adevărată; această lucrare a rugăciunii trebuie păzită fără nici o delăsare, până la cele de pe urmă clipe ale vieţii, în orice dăruire de rugăciune, după porunca Domnului: „privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită“, (pag. 40).
„Lucrarea rugăciunii lui Iisus trebuie făcută sub îndrumarea oamenilor încercaţi. Căci din lipsa de sfat duhovnicesc şi din încrederea în părerea sa, judecata sa, simţămintele sufleteşti şi trupeşti, în nevoitorii rugăciunii cei neîncercaţi, se naşte o bucurie sufletească falsă, sau dimpotrivă – o plictiseală puţină la duh şi o împietrire a inimii“. (pag. 41).
Părintele Agapie sfătuia foarte mult ca lucrarea rugăciunii lui Iisus să fie făcută în taină:
„Stăruiţi-vă, cu o sârguinţă smerită, să ascundeţi de la toţi lucrarea voastră smerită. Când lucrurile cele ascunse se pun cu nebăgare de seamă lângă cale, apoi ele lesne sunt răpite de tâlhari, iar cele păzite în cămările întărite şi cu lacăt bun, se păstrează fără să fie primejduite de cineva“. (pag. 42).
„Cine într-adevăr se îndeletniceşte cu rugăciunea lui Iisus, acela mereu e însetat, cu toată tăierea priceperii şi voinţei sale, dacă numai va găsi un om încercat; cu inima simplă şi cu dragoste să se folosească de sfatul lui duhovnicesc şi în toate să-şi câştige o dreaptă socoteală“. (Ibidem).
La întrebarea unor persoane cum se poate ţine rugăciunea lui Iisus în inimă, Părintele Agapie răspundea: „Aceasta e un lucru foarte secret. Noi de ne-am stărui chiar foarte mult ca să ţinem mintea fără de ieşire în inimă, fără dăruirea Sfântului Duh, acest lucru e cu neputinţă şi nu se întâmplă; însă să nu vă tulbure acest lucru, că nu puteţi ţine mintea mereu în inimă; osteniţi-vă cu osârdie şi cereţi mila lui Dumnezeu, ca El să vă dea acest dar; după cum îi place Lui iar eu vă opresc să doriţi acest lucru înainte de vreme. Iar în timp de neputinţă, de lenevie, de slăbiciune a minţii, mereu să aveţi în inimă o răbdare chibzuită şi plină de mulţumire, cu evlavie lăsaţi-vă în voia lui Dumnezeu, într-o simţire smerită de pocăinţă şi prin vederea păcătoşeniei sale, strigând către Dumnezeu: Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt. Nu se cuvine, în acest timp a te tulbura şi a cădea în întristare, ci cu bună voie şi cu răbdare să aştepţi o schimbare în bine“. (pag. 42).
Pe ucenicii săi, Părintele Agapie îi îndemna: „ca ei să iubească nu numai cuvântul gol, şi să-l ducă până la simţirea inimii şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să se silească pe sine spre împlinirea exactă a oricărei fapte bune, ţinând minte că numai cei silitori răpesc împărăţia lui Dumnezeu, iar pentru cei negrijulii şi vicleni, ea nu-i accesibilă şi că firea noastră cea căzută, are nevoie de un îndemn necurmat spre bine, dar mai ales spre un astfel de bine, care se face cu o smerenie adevărată“. (pag. 85).
Pentru cei tineri şi începători, Părintele Agapie avea o grijă deosebită „că nu cumva vrăjmaşul mântuirii noastre, sub chipul (forma) binelui, să-i înşele spre pricina cea veşnică. Tinereţea, zicea el, şi din firea sa şi din deprinderile cele rele, e foarte nestatornică şi de aceea, povăţuitorul cu bărbăţie trebuie să-i păzească pe monahii cei tineri şi începători, amintindu-le cuvintele Sfintei Scripturi: Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre, adică, că numai aceia câştigă mântuirea, care vor răbda până la sfârşitul vieţii, în lupta cu patimile şi vor păzi conştiinţa neîntinată.“
Osteneala de rugăciune, cea dinlăuntru, a Părintelui Agapie, foarte bine se lămureşte din scrisorile către el ale episcopului Teofan, căruia Părintele Agapie i se adresa după sfaturi. Astfel de scrisori se află în tipar. Voi aduce câteva citate din ele. Episcopul Teofan scrie Părintelui Agapie.
„Afară de cele ce vedeţi în cartea pomenită de Dv. despre rugăciunea lui Iisus, eu nu vă pot adăuga nimic. Iar dacă acest lucru e puţin pentru D-voastră, apoi osteniţi-vă de vedeţi acest lucru în cărticica pe care o indică această cărticică. Iar cele ce vi se vor părea şi după aceasta că nu sunt de ajuns, întrebaţi la ai săi, la povăţuitorii ce vă sunt daţi de la Dumnezeu, de la stareţul mănăstirii, de la părintele D-voastră duhovnicesc, de la naşul (cel de călugărie) şi de la fraţii cei de acelaşi gând.“
„Hotărâţi-vă să trăiţi în aducerea aminte de Dumnezeu şi să umblaţi în prezenţa lui Dumnezeu şi numai acest lucru vă va aduce la un sfârşit bun. Însă totul e de la harul lui Dumnezeu. Fără de harul lui Dumnezeu, nici într-un chip oarecare altul, nu se poate câştiga nimic din cele duhovniceşti. Când va picura harul în inimă, atunci totul va merge aşa cum trebuie să fie“.
„De starea în care vă simţeaţi în timpul sfântului Post, nu se poate să nu ne bucurăm; Domnul să vă binecuvinteze şi să rămâneţi pururea astfel! Primiţi acest lucru şi cu smerenie să nu vă atribuiţi nimic, să vă vedeţi numai cusururile, greşelile şi delăsările şi să strigaţi cu durere din inimă: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului şi harul lui Dumnezeu niciodată nu va îndepărta de la D-voastră adumbrirea şi acoperământul său. Amin!“
„Ascultarea pusă asupra D-voastră, trebuie dusă. Cu aceasta vrăjmaşul vă tulbură. Şi toate învinuirile D-voastră sunt lucrarea lui. E ruşinos să fii într-o mănăstire fără de ascultare. Şi D-voastră v-a fost dată ascultarea, ca să scăpaţi de această ruşine şi încă una care vă e la îndemână mai mult decât alta oarecare. D-voastră o îndepliniţi şezând, numai cu cuvântul. Ce e mai uşor decât cuvântul? Şi cât bine vine de la el! D-voastră ziceţi: Nu sunt în stare!“ Despre acest lucru n-aveţi dreptul să judecaţi D-voastră, ci părintele egumen. Vi s-a poruncit să faceţi şi faceţi fără discuţie. „Nici minte, nici viaţă n-am, care s-ar potrivi cu o astfel de ascultare“, ziceţi D-voastră. Dacă toate acestea n-ar fi fost la D-voastră într-o măsură oarecare, părintele egumen desigur că nu v-ar fi atins. Au doară el este un duşman al fraţilor, pe care i-a dat pe seama D-voastră? „Ucenicii sunt o piedică pentru rugăciune“. Nici o faptă bună nu poate fi piedică pentru rugăciune; faptele bune şi rugăciunea sunt două surori şi-şi dau mâna alteia. „Stăreţia e grea acum“. Dar când a fost ea slobodă de greutăţi? Ea e foarte grea după însăşi firea ei. Însă ea a fost totdeauna însoţită de ajutorul de sus. „Stăreţia e puţin rodnică“. Acest lucru nu-i adevărat. Nici un cuvânt nu va rămânea fără rod. Numai că rodul nu se arată de îndată. Dacă vi s-ar fi poruncit, să-i faceţi pe toţi sfinţi, e alt lucru. Iar D-voastră vi s-a spus numai: „vor veni fraţi, spune-le ce-ţi va trimite Dumnezeu“. „Răspunde pentru ei“. Dacă nu veţi vorbi ce trebuie veţi răspunde, dar de îndată ce vorbiţi cu dragoste tot ce se cuvine, v-aţi îndeplinit lucrarea şi n-aveţi pentru ce să răspundeţi. „Intră în mănăstire nu pentru mântuire“. De îndată ce a venit cineva la mănăstire, înseamnă că el are o râvnă duhovnicească. Însă la început ea e dublă. D-voastră trebuie s-o dezvoltaţi şi s-o întăriţi. Şi osteniţi-vă. Osteneala, cu ajutorul lui Dumnezeu, va învinge totul. Rugaţi-vă pentru toţi cei ce vă sunt încredinţaţi, D-voastră cu lacrimi cerând fiecăruia cele de bună trebuinţă. Iar D-voastră cereţi-vă înţelepciunea. Şi pe urmă nu vă grijiţi nici de ce aţi spus, nici de ce ar trebui să spuneţi, nici de ce a ieşit din aceasta“.
„Mi-ar plăcea să stau de vorbă cu D-voastră, scrie episcopul Teofan, în nădejdea că voi învăţa de la D-voastră lucrarea cea duhovnicească. D-voastră aţi găsit un mărgăritar de mare preţ: Slavă lui Dumnezeu! Acum ţineţi-l şi din greşeală să nu-l vindeţi, sau să-l schimbaţi pentru nişte găinuşe de lut. Rămâneţi în cele ce sunt, cu durere căzând către Domnul, ca El să păzească în D-voastră acest dar, ca să nu se piardă. Eu n-am ce să vă spun şi vă scriu ca să adaug o rugăminte: rugaţi-vă, ca mult înduratul Dumnezeu să-mi dăruiască şi mie acest mărgăritar. Iar, mai înainte de aceasta, să-mi dăruiască un duh de pocăinţă şi să mă întărească în el: căci fără de acest lucru nici un dar nu se dă şi roade nu aduce. D-voastră aţi amintit ceva despre rânduielile din mănăstire. Ce treabă avem noi cu acele rânduieli? Ele nu ne stau după capul nostru. Lasă-l să ofteze pe acela, cui îi sunt încredinţate“.
„D-voastră tot întrebaţi şi doriţi să auziţi despre cele duhovniceşti, iar eu, în această privinţă, sunt un prost. Aducerea aminte de Dumnezeu, aducerea aminte de moarte, inima zdrobită şi o cădere îndurerată către Dumnezeu: „Doamne, mântuieşte! O, Doamne, sporeşte!“ Iată drumul cel drept! Însă acest cuvânt nu e al său, ci al tuturor bătrânilor care privesc lucrurile drept. Cine va da peste acestea, acela n-are de ce să ofteze! Vă trimit cărticica: „Războiul nevăzut“. Doresc, ca în această cărticică să găsiţi tot ce vă trebuieşte“.
Sunt foarte bucuros să stau iarăşi de vorbă cu D-voastră. E foarte mângâietor să vezi că râvna D-voastră, pentru lucrarea cea lăuntrică, rămâne în Dv. în putere şi preocupă atenţia D-voastră.
Nedumeririle D-voastră şi întrebările: „Se poate sta cu luare aminte în inimă, când ne rugăm Maicii lui Dumnezeu şi Sfinţilor?“ Se poate. Orice rugăciune trebuie să iasă din inimă. Prin urmare, acolo trebuie să fie şi luarea aminte.
„Este oare vreo deosebire să te rogi cu luare aminte înlăuntrul inimii, sau cu gura luând aminte în cuvintele rugăciunii, cu un simţământ de smerenie şi pocăinţă, aducându-i aminte, fără de ieşire, de Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni şi vede toate, cu frică şi cu evlavie?“ Aceste din urmă cuvinte, pe care eu le-am subliniat, alcătuiesc duhul rugăciunii. Cine le are pe acestea, acela stă în inimă; n-are când să nu gândească nici la cuvinte, nici la gură şi nici prin minte nu-i trece acest lucru. Aceste cuvinte: „Cu gura luând aminte“ sunt o născocire nouă, care nu se întâlneşte nicăieri la Sfinţii Părinţi. Cuvintele D-voastră subliniate alcătuiesc fiinţa rugăciunii. Toate celelalte plecarea capului, strâmtorarea respiraţiei, şederea pe scăunel, introducerea cuvintelor de rugăciune cu respiraţie prin nări – şi aceste pe vârful limbii şi buzele fie ori nu fie, e un simplu mobilier, care nu conţine nimic esenţial. Mediul, în care se face osteneală de rugăciune e un lucru neesenţial. Şi în acest mediu, vine o căldură oarecare în inimă: însă aceasta e a noastră ostenită, dar nu harică. A o socoti şi pe aceasta harică este o înşelare.“
„Se poate spune: Doamne, Iisuse Hristoase, pentru Născătoarea de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi?“ Se poate. Dar de unde s-a luat întrebarea? Nu strigăm noi în biserică: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, eşti Dumnezeule, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!?“
Se poate, în locul cuvântului „Miluieşte-mă“, să zicem „miluieşte-ne“? Se poate. Când rugăciunea e pentru sine: „miluieşte-mă“, iar când e pentru toţi – „miluieşte-ne“.
Gândul despre tăcere şi însingurare e un gând bun. Ori, D-voastră şi aşa şedeţi singur: ori uneori, cât e de bine să vorbeşti cu frate de acelaşi gând. Deci, eu socot, iată cum s-ar putea pentru D-voastră: biserica şi chilia, lege, fără să o călcaţi; fără neapărată nevoie să nu ieşiţi nicăieri. Singur să nu căutaţi convorbire, iar dacă cineva va începe vorba din nevoie duhovnicească, apoi trebuie să vorbiţi cu el frumos. Când, în timpul umilinţii vin lucrările singur de la sine, să le laşi să vină; iar când nu vin, e de ajuns şi umilinţa inimii. Puteţi să vă întărâtaţi spre lacrimi şi să plângeţi; însă nu trebuie socotit acest lucru drept ceva, deşi lacrimile totdeauna, înmoaie inima“.
„Ei, iată-i bine! Domnul să vă binecuvinteze să fiţi aşa după cum aţi scris. Şi uitaţi cu desăvârşire şi vârful nasului şi buzele D-voastră cele sfinte. Însă să fiţi un împlinitor al pravilei rostite de Filotei Sinaitul: „Stai de dimineaţă lângă inimă şi-i loveşte pe oşteni cu numele lui Iisus“. În rugăciune de ce să vă îngrijiţi mult despre cuvinte şi rostirea lor? Totul trebuie să fie înghiţit de simţirea către Dumnezeu, sau de zdrobire, sau de mulţumire, sau de cererea celor trebuincioase pentru suflet şi corp şi pentru starea cea de dinafară cu credinţă şi cu nădejde. Astfel de simţăminte şi altele asemănătoare lor să nască un strigăt către Dumnezeu şi acest strigăt va fi o adevărată rugăciune, – şi voi spune unică, adevărată. Înainte de a începe rugăciunea, aceste simţăminte trebuie înviorate de cugetare, de încordare lăuntrică şi de rugăciune pentru ele: iar pe urmă şi ziua întreagă să o petreci împreună cu ele. Şi aceasta va fi rugăciunea neîncetată: nu căutaţi plăcere duhovnicească, ci să staţi cu frică şi cu cutremur în faţa Domnului, dându-i o închinare dumnezeiască“.
„Vorbind despre starea rugăciunii D-voastră, la locul al treilea, aşezaţi o stare rea, pe care o descrieţi astfel: „E aşa de greu, că nici mintea, nici inima nu pot rosti cuvintele de rugăciune, ci parcă ar fi chinuite şi omorâte, într-o stare de nemişcare înlăuntru, într-o simţire a nimicniciei şi pocăinţei sale“. Nu pot pricepe, de ce D-voastră o astfel de stare o numiţi rea?“
„A sta înlăuntru, fără de mişcare şi desigur înaintea Domnului, este o stare bună. Dacă în acest timp mai e şi simţirea nimicniciei şi pocăinţei tale, apoi mai bine nici n-ai ce dori. Şi staţi aşa, fără să vă depărtaţi de Domnul, chiar toată ziua“.
Alătur răspunsurile la întrebările D-voastră:
1) La liturghie, în biserică, e de ajuns să fi la una (la o liturghie) şi cealaltă, ca şi pravila de seară poate fi înlocuită prin rugăciunea de chilie. Însă, pentru acest lucru mi se pare, ar trebui să cereţi dezlegare de la cel mai mare. Ba chiar şi pentru cel dintâi, dacă la Dv. e rânduit ca persoane asemenea D-voastră trebuie să asiste la orice slujbă.
2) E mai bine să faci rugăciunea mai grăbit, sau fără grăbire? Problema aceasta, la D-voastră e rezolvată. D-voastră spuneţi: „Mă stăruiesc, oricare cuvânt al rugăciunii să-l duc până la simţire şi simt din acest lucru mare folos“. Siliţi-vă să faceţi totdeauna aşa şi întrebarea – mai curând sau mai târziu – nu se va mai naşte deloc.
3) „Îmi place să citesc, însă mă îndoiesc să părăsesc rugăciunea pentru citit“. Rugăciunea e mai presus de citire şi de aceea e păcat să laşi rugăciunea pentru citire. Ca aceste lucruri duhovniceşti să nu împiedice una pe alta, trebuie hotărât exact pravila de chilie cu măsură şi cu număr şi totdeauna s-o împlineşti în adevăratul duh de rugăciune fără a lăsa, fără a micşora şi fără a grăbi împlinirea ei pentru nimic în lume. Încă, dacă în timpul rugăciunii sau în timpul altei oarecare lucrări, va veni duhul de rugăciune, apoi trebuie părăsit orice lucru şi să te rogi. Acest lucru se poate face şi şezând, sau umblând, însă e mai bine să stai la locul obişnuit şi să faci mătănii, până când sufletul se va sătura. Cel mai de seamă lucru al nostru e să te apropii de Dumnezeu, care se petrece mai ales în timpul rugăciunii: de aceea trebuie părăsite toate pentru rugăciune.
4) „Ce e rugăciunea cea fără de cuvinte? Este o petrecere fără de mişcare, în simţămintele de rugăciune faţă de Dumnezeu, fără să rosteşti vreun cuvânt cu mintea sau cu gura. Aceasta este cea mai înaltă treaptă a rugăciunii. Rugăciune neîncetată poate fi numită numai o astfel de rugăciune. Ceea ce aţi numit D-voastră o stare rea de rugăciune, se apropie foarte mult de aceasta“.
„Întrebaţi cum trebuie privite bolile? Priviţi-le la fel cum priviţi orbirea, adică după cum vă bucuraţi de orbire, aşa să vă bucuraţi şi de celelalte boale şi să mulţumiţi sincer lui Dumnezeu! Căci totul e de la Dumnezeu şi totul e spre binele nostru“.
„Să ne lecuim? De ce să nu ne lecuim? Şi pe doctor şi pe doctorie Dumnezeu le-a făcut. Oare El le-a făcut de prisos? Nu. Ci pentru ca ei să tămăduiască boalele. Îndepărtarea de doctori şi de leacuri – e un ponos lui Dumnezeu“.
„Se poate să nu vă lecuiţi, hotărându-vă pentru răbdare, însă trebuie de temut, ca nu cumva să se furişeze încrederea în sine: „Lasă să se lecuiască cei slabi, iar noi suntem puternici“. Dacă gândim astfel despre noi, apoi pentru aceasta vine cârtirea. E mai bine aşa: a venit boala să te lecuieşti; trece boala de pe urma leacului, slavă lui Dumnezeu; nu trece, să răbdăm şi să mulţumim lui Dumnezeu“.
„Nu pot, ziceţi, să mă trezesc şi să priveghez“. „Dacă acest lucru, după cum scrieţi, vine şi pleacă, apoi nu-i nimic. Iar dacă ţine lung, apoi trebuie să ne întărim cu cugetarea despre Dumnezeu sau cu contemplarea tainei credinţei noastre, mai ales a morţii, judecăţii, raiului şi iadului. Frica de Dumnezeu trebuie încălzită, căci în ea e o mare putere de înviorare. Din pricina slăbirii ei, vine lenevia, nepăsarea şi somnolenţa. Singur spuneţi că rugăciunea cea lăuntrică ajută, deci sprijiniţi-vă pe ea. Dar aceasta ce mai este? Neînfrânarea în mâncare şi lăcomie? Socot, că clevetiţi asupra D-voastră: ce fel de lăcomie poate fi la D-voastră? Ciorbă şi hrişcă fiartă, sau pâine cu apă. Iar despre felul cum faceţi faţă neputinţelor sufleteşti şi gândurilor, mai bine decât acest lucru, nici că se poate născoci ceva. Domnul să vă binecuvinteze, ca să fiţi totdeauna într-o astfel de întocmire“.
„Cum să facem în biserică să ne rugăm înlăuntru cu o rugăciune proprie, sau să ascultăm ce se citeşte şi se cântă? Încălziţi rugăciunea cea dinlăuntru şi făcând-o pe ea, ascultaţi. Rugăciunea cea dinlăuntru e soba, iar ascultarea e să arunc lemne în sobă. Dar dacă ascultarea strică rugăciunea cea dinlăuntru, apoi e mai bine să rămâi numai cu rugăciunea ta; însă în timpul Liturghiei şi cu gândurile şi cu simţurile trebuie să urmărim slujba. Iacă încă ce mai trebuie ţinut minte: în biserică ne adunăm pentru o rugăciune obştească, ca şi gândirea şi simţirea şi cuvântul să fie la toţi una, altfel nu vom căpăta ceea ce a făgăduit Domnul, când se roagă doi sau trei“.
„Toate neputinţele despre care aţi scris D-voastră, sunt şi la mine. Eu le văd şi mă silesc să le înving şi să le tămăduiesc. Uneori reuşesc, iar pe urmă merge ca şi mai înainte. Totuşi, voi spune ce fac eu. Cea mai mare grijă, la mine e ca şi la D-voastră, pentru trezvie şi rugăciunea minţii; ele merg împreună şi una nu rămâne fără alta. Rugăciunea minţii ca formă e foarte simplă şi ni se pare la îndemână. Iată: coborând cu mintea în inimă şi aşezându-te acolo cu faţa în inimă, strigă pentru ceea ce cauţi: „Doamne, dăruieşte-mi rugăciune!“ De cauţi trezvie, strigă: „Doamne, dăruieşte-mi trezvie!“ De cauţi răbdare, strigă: „Doamne, dăruieşte-mi răbdare!“ şi celelalte şi totul la fel“.
Din toate strigătele, cel mai bun este: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“ Faceţi astfel şi veţi avea rugăciunea minţii. Însă, tot necazul nostru este că gândurile se risipesc, iar după ele pleacă şi luarea aminte şi mintea începe să vagabondeze pe dinafară şi nu ştie unde să se ducă. Şi rugăciunea se curmă, deşi stăm la rugăciune. Ce e de făcut? Nu văd nicăieri nici o îndrumare; toţi spun una: când îţi vei veni în fire, întoarce-te iarăşi în inimă şi începe a striga iarăşi din inimă, roagă-te ca mintea să nu fugă afară. Va fugi mintea iarăşi; iarăşi întoarce-o şi iarăşi apucă-te să strigi şi tot aşa. Ce va ieşi? Această fugă va avea vreun sfârşit? Trebuie să fie el undeva, însă la noi cu D-voastră încă nu merge. Mi se pare că, dacă am adăuga la această luptă ocărârea de sine şi cererea trezviei de la Dumnezeu, apoi Domnul văzând căutarea noastră cu răbdare şi dorinţa sinceră după trezvie, ne va da după mila Sa. Trezvia este un dar al harului şi singur nu-l putem ajunge, ci trebuie să ne ostenim să-l căutăm şi să rugăm pe Domnul pentru acest lucru, cu nădejdea că Dumnezeu ne va cerceta. Cum să căutăm? Nu observaţi, că atunci când simţirea este în inimă, atunci luarea aminte nu pleacă de la inimă? De aici trag concluzia, că dacă am face aşa ca să nu ne apropiem de rugăciunea minţii altfel decât atârnând mai înainte în inimă o simţire sfântă oarecare, apoi luarea aminte nu va pleca de la inimă, iar împreună cu luarea aminte va fi şi mintea acolo şi, deci şi rugăciunea minţii. Încercaţi astfel, poate că lucrul va merge bine. Ce fel de simţire? Oricare sfântă evlavie, mulţumire, zdrobire, frică de Dumnezeu, defăimarea de sine şi altele. După ce te-ai rugat astfel, şezi şi citeşte ceva duhovnicesc, mai bine decât orice, despre trezvie şi rugăciune. Pe urmă umblaţi şi gândiţi-vă, ba puteţi şi vorbi cu cineva, dar tot despre acelaşi lucru“.
„Dar cu vagabondarea gândurilor cum e? Când va fi simţirea în inimă, ele nu vor rătăci. Când robinetul de la cişmea e deschis, apa curge neîncetat, iar dacă-l răsuceşti, apa se opreşte; la fel şi cu gândurile; mereu curg şi curg, dar întoarce robinetul şi se vor opri. Această răsucire (închidere) a robinetului este stârnirea simţirii sfinte din inimă şi menţinerea ei“.
„Încă vă plângeţi de lipsa de răbdare, răbdarea nu se va statornici în D-voastră, dacă nu veţi avea simţirea adâncă, că tot ce vi se întâmplă, se întâmplă după voia lui Dumnezeu. Tot aici va veni şi smerenia şi sărăcia cea duhovnicească şi toate grijile D-voastră se vor curma.“
„Citirea în grabă a rugăciunilor învăţate desigur că nu e bine, ori acest lucru se află în stăpânirea Dv. Când veţi observa acest lucru, încetaţi şi începeţi a citi fără de grăbire. Ca măsură pentru citirea rugăciunilor, după carte sau pe de rost, să aveţi înţelegerea şi pătrunderea celor citite, astfel citiţi ca să vă daţi seama de tot ce citiţi. Prin aceasta se apreciază şi graba. Vă aduceţi aminte de cele douăzeci şi patru de rugăciuni ale Sfântului Ioan Gură de Aur? Citiţi-le cât mai des, adăugaţi la ele altele din Psalmi, sau cântările bisericeşti şi la fel, ziceţi-le şi le citiţi cu gânduri şi simţiri corespunzătoare. Prin ele poţi înlocui şi toată pravila de rugăciune, însă D-voastră n-aveţi nevoie de acest lucru“.
„Vă apucaţi de citit cărţuliile mele. Mă voi mira dacă veţi găsi la mine ceva bun pentru D-voastră. D-voastră sunteţi deja o poamă coaptă, iar scrierile mele sunt pentru începători.“
„E mare milă pentru D-voastră, că rugăciunea D-voastră se face nerisipit. Însă spuneţi, că vi se întâmplă să suferiţi de răceală. De unde poate fi la D-voastră răceala? Ea vine, când vei mânca ceva de prisos, vei dormi ceva mai mult, îţi vei lăsa simţurile în destrăbălare, vei privi prea multe, vei asculta şi mai ales când vei vorbi mult. Toate acestea, eu socot că nu le aveţi. Dar atunci de unde vă vine răceala? Înseamnă, că e ceva rău înlăuntru. Acest lucru se petrece şi de la mulţumirea de sine. Sufletul e mulţumit de sine şi nu-i trebuie mai mult nimic, de aceea şi se roagă rece. Când îţi dai seama de nevoile tale duhovniceşti, apoi se naşte simţirea sărăciei celei duhovniceşti şi atunci, sufletul fără să vrea, strigă către Domnul. Doamne ajută Doamne; înţelepţeşte-mă, Doamne, mângâie-mă. Eu socot că şi acest lucru îl aveţi adică sărăcia cea duhovnicească.
Deci la D-voastră, răceala trebuie să fie din pricină că sufletul care o zi, două, trei, cinci, zece s-a ostenit bine în rugăciune, citire şi cugetare de Dumnezeu, tot cu luare aminte şi cu simţire cere în sfârşit odihnă, întreruperea unei activităţi încordate. În acest caz, cu sufletul nu vei face nimic; rămâne numai să rabzi, să te obişnuieşti să faci după tipic, iar răceala să o rabzi, rugând pe Dumnezeu să se milostivească şi să-ţi întoarcă simţirea cuvenită şi va trece. Căci această stare e trecătoare.
Doar D-voastră umblaţi la biserică!? Dacă umbli la biserică cu răbdare şi cu luare aminte, sufletul se dezmorţeşte.
O răceală permanentă se întâmplă numai în timpul unei necurmate iubiri de păcat şi lucrări ale păcatului, iar fără aceasta ea totdeauna e trecătoare. La Sfinţii Părinţi, se pomeneşte despre răceală şi toţi dau poveţe ce trebuie să facem în acest caz. Învăţaţi-vă de la ei“.
Protoiereul Iustin Olşevschi, mai târziu Silvestru Arhiepiscop de Omsk şi Semipalatinsc, care a publicat scrisorile episcopului Teofan, de mai sus, către Schimonahul Agapie, scrie în cuvântul său de încheiere:
„În scrisori la fel, te izbesc smerenia şi adâncimea priceperii mişcărilor celor mai înalte şi celor mai ascunse ale duhului la unul, înălţimea duhului împreună cu simplitatea de copil, la celălalt“.
Această caracterizare justă dă o preţuire dreaptă a întocmirii duhului de rugăciune şi la episcopul Teofan şi la stareţul Schimonah Agapie.
Vreau să vă mai reţin încă atenţia D-voastră asupra unei cărţi, despre care am pomenit deja: asupra cărţii egumenului Tihon, duhovnicul episcopului Teofan, care poartă denumirea „Un căutător al rugăciunii celei neîncetate, sau sbornicul (culegerea) spuselor şi pildelor despre rugăciunea cea neîncetată“; Pentru a completa expunerea noastră, vreau să aduc câteva poveţe despre rugăciunea lui Iisus şi din această carte.
Schimonahul Marcu de Sarov – contemporanul cuviosului Serafim învaţă despre rugăciunea lui Iisus: „fă totdeauna şi în orice loc rugăciunea lui Iisus“. („Un căutător al rugăciunii neîncetate“. pag.19).
La nevoitorul Teodor de Sanacear, din acelaşi secol al 18-lea, în mănăstirea lui era ca pravilă: „seara, după optustul pravilei din biserică, să se facă în chilie: trei sute de rugăciuni de ale lui Iisus şi pe lângă ele o sută cincizeci de mătănii – sau zece rugăciuni de ale lui Iisus simple şi zece cu mătănii“. (Ibidem).
Stareţul Nazarie, egumenul de Valaam, învăţa: „Să ne rugăm cu duhul, să ne rugăm şi cu mintea“. Pătrundeţi în cuvintele Apostolului Pavel: „Vreau să spun cinci cuvinte cu mintea decât o mie cu limba“. Nu pot să descriu cât suntem de fericiţi, că ne-am învrednicit să spunem aceste cinci cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Ce bucurie!“
Tot el învăţa: „În chilie nu pierde din gândul tău rugăciunea lui Iisus şi sileşte-te să-ţi agoniseşti umilinţa sufletească a inimii, în liniştirea şi tăcerea adâncă a mintii tale. Adună-ţi mintea şi toate gândurile tale, stai la rugăciune, aţinteşte-ti mintea şi inima ta în Dumnezeu şi te roagă. Sileşte-te ca gândurile tale să nu se risipească prin alte părţi şi să nu se ocupe cu nimic din lumea aceasta; într-o astfel de liniştire şi tăcere adâncă a minţii tale, aşează-te, pleacă-ţi capul, adună-ţi mâinile la piept, adună picioarele la un loc, închide ochii şi adună-ţi mintea şi inima laolaltă, roagă-te cu rugăciunea lui Iisus“.
Tot el: „Dacă atunci când stai în biserică, nu poţi înţelege ascultând cântarea şi citirea bisericească, apoi cu evlavie fă rugăciunea lui Iisus în taină, în felul următor: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“. Sileşte-te să adânceşti această rugăciune în inima ta. Fă-o pe aceasta cu mintea şi cu gândul, nu o lăsa să se depărteze de la gura ta, pe un timp chiar cât de scurt, uneşte-o pe aceasta, pe cât se poate, cu respiraţia ta şi din răsputeri, stăruieşte-te să te sileşti spre zdrobirea inimii, ca să nu te căieşti fără de lacrimi pentru păcatele tale! Iar dacă-ţi lipsesc lacrimile, apoi să fie măcar zdrobirea şi suspinările inimii“. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, pag. 343).
Întemeietorul Sarovului, stareţul Pahomie, contemporanul Sfântului Tihon Zadinaci şi al Sfântului Serafim de Sarov, învăţa: „Cel ce se linişteşte, să fie stăruitor în a-şi cerceta conştiinţa sa, în ocărârea de sine, smerenie şi rugăciune neîncetată către Hristos Dumnezeu şi în cugetarea de Dumnezeu cea cu luare aminte, aducându-şi aminte în fiecare zi de moartea sa, de judecata lui Hristos, de împărăţia cerurilor şi chinurile cele veşnice“. (Un căutător…, pag. 21).
Stareţul Ieroschimonahul Partenie de la Kiev zicea: „Oricine care doreşte să se mântuiască trebuie să caute cu toată inima pe Domnul, iar de căutat pe El se poate numai cu o rugăciune stăruitoare şi insistentă. Tu, numai roagă-te, cere din tot sufletul de la Domnul ca El să nu te părăsească, ci să te înţelepţească, să te povăţuiască şi să te apere de păcat, căci tu singur de la sine nu vei face nimic: „Fără Dumnezeu n-ajungi nici la pragul uşii“ (un proverb rus). (Un căutător… pag. 24).
Câştigarea unui adevărat duh de rugăciune era nevoinţa cea de căpetenie a fericitului Părinte Partenie şi el şi-a câştigat acest duh al harului în gradul cel mai înalt. Rugăciunea, după cuvintele lui, s-a transformat pentru el în necesitate, ca mâncarea sau băutura, sau că a devenit pentru el, după spusele lui, parcă o rană crescută în inimă. Ea singură, de la sine, cu toate distracţiile cele de dinafară şi chiar în somn lucra cu el. El singur a văzut odată, într-o stare de reverie (vedenie într-o stare de dormitare) inima sa cuprinsă de flăcări. Aceasta e simbolul unei rugăciuni neîncetate când mintea lui, neîncetat se înalţă către Dumnezeu. (Ibidem).
Tot el zice: „Ca să câştigi o adevărată rugăciune, e nespus de greu; din pricina acestei nevoinţe, sufletul nu o dată se apropie de porţile morţii. Doar cine s-a învrednicit să şi-o agonisească, la acela ea se înfige ca un ghimpe în inimă, se uneşte cu ea şi nimic n-o scoate de acolo“. (Ibidem, pag. 27).
Tot el: „Adevărata rugăciune este aceea care s-a înfipt în suflet şi se săvârşeşte cu duhul. Pentru câştigarea ei se cere o mare nevoinţa mintală şi trupească“. (Ibidem).
Ilarion, duhovnicul mănăstirii Simon din Moscova, zicea: „Eu sunt neiscusit şi puţin încercat în rugăciunea cea lăuntrică. Dar dacă ai râvnă să te înveţi, apoi Sfinţii Părinţi ne învaţă în felul următor: stăruieşte-te cât se poate mai mult, sau chiar neîncetat, iar toate îndeletnicirile tale să faci cu rugăciunea lui Iisus, rostind încet: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul“! Când va obosi gura, rosteşte-o cu mintea şi sileşte-te să alungi gândurile şi să iei aminte ce rosteşti. După un timp, Dumnezeu îţi va ajuta să ajungi şi acolo, că inima ta singură va face rugăciunea mişcată de sine, după scriptură: „Inima mea veghează“. (Un căutător…, pag. 28).“
În Mănăstirea Simon se nevoia un stareţ Pavel, ucenicul Arhimandritului Paisie Velicicovschi. Din pricina unei boale de picioare, el mai mult de şapte ani a stat în pat şi cu mulţumire îşi ducea crucea sa. Când cereau de la el povăţuire, apoi el zicea: „Pe cât se poate stăruieşte în tine dragostea către aproapele şi să ai ochiul curat. Spre acest lucru ne duce însingurarea şi luarea aminte de sine, unită cu rugăciunea lui Iisus, care este încununarea (culmea) tuturor“. (Ibidem, pag. 30).
Ieroschimonahul Iona de la Simon, povestea despre stareţul său Adrian, cu care a sihăstrit în pădurile de la Breansc că „Dulceaţa lăuntrică a rugăciunii din inimă nu-i îngăduia să simtă durerile cele de din afară“.
Acelaşi Ieroschimonah Iona, petrecând în Mănăstirea Simon, îşi îndeplinea toată pravila sa de chilie, îndeletnicindu-se cu rugăciunea cea lăuntrică, ţinând în mână nişte mătănii de lână şi repetând neîncetat rugăciunea lui Iisus, cu inima şi cu gura. Iar când era întrebat: Ce faci, părinte? El răspundea: „Număr nodurile pe mătănii“ (Ibidem).
Ucenicul stareţului Serafim de Sarov, protoiereul din Arzamas, Avramie Necrasov învaţă despre rugăciunea lui Iisus: „Mântuitorul zice: fără de Mine nu puteţi face nimic“. De aceea, după cuvântul Apostolului, neîncetat vă rugaţi, trebuie şi tu să te îndeletniceşti cu rugăciunea inimii, chiar în timpul îndeletnicirilor obişnuite, în adâncul sufletului tău rostind cu frică şi cu credinţă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“
„Vrei să te mântuieşti? Roagă-te neîncetat şi rabdă totul şi până la sfârşit, căci numai cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui“.
„Loveşte neîncetat cu numele lui Iisus şi iată că vei fi un bun ostaş al lui Hristos“.
„Obişnuieşte-te să te rogi neîncetat şi să te smereşti cu adevărat, fiindcă fără de rugăciune nici un dar nu se câştigă, iar dacă n-ai smerenie, apoi chiar poţi pleca din mănăstire“.
„De lume să nu-ţi pară rău (adică de cea pe care ai părăsit-o), iar pentru pacea cea din inimă să tremuri neîncetat“. (Adică să n-o pierzi).
„Să nu fii fără de rugăciunea lui Iisus nici o clipă. Şi sculându-te şi şezând şi umblând şi la masă şi la orice îndeletnicire a ta, chiar în gloată mare, să nu părăseşti deloc această scurtă rugăciune din minte: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“.
„O rostire deasă şi cu râvnă, cu credinţă şi cu dragoste, a acestei rugăciuni, va feri mintea ta de răspândire şi de cugetele cele rele şi inima ta de poftele cele viclene“.
„Ca să câştigi comoara rugăciunii celei neîncetate, se cere o nevoinţă căci împărăţia lui Dumnezeu se sileşte şi numai silitorii o răpesc pe ea, iar a se nevoi pentru tine, nimeni nu poate afară de tine însuţi“.
„Mă nevoiesc, dar nu sporesc! Înseamnă că încă e slabă luarea aminte, te nevoieşti puţin. Aibi o atenţie de două ori mai mare, măreşte-ţi nevoinţa şi cu ajutorul lui Dumnezeu vei spori întru nevoinţa ta“ atât, încât rugăciunea lui Iisus va deveni pentru tine firească, ca şi răsuflarea ta, fără de care nu poţi exista“.
„Dacă sufletul tău va fi totdeauna rănit de ghimpele zdrobirii şi de frica judecăţii celei viitoare, apoi stăruieşte-te printr-o îndeletnicire sârguincioasă cu cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciunea minţii încă mai mult să înmulţeşti acest dar al lui Dumnezeu din tine“.
„Împotriva plictiselii şi întristării e un mijloc: prin rugăciunea lui Iisus, cea făcută cu mintea în inimă, stăruieşte-te să fii pururea în Dumnezeu, Care este un izvor de bucurie şi mângâiere. Să nu scapi din inima ta pe preadulcele şi întru tot înduratul Iisus, nici cât ai clipi din ochi: fără de El e foarte amar de trăit“.
„Nu-ţi lua privirea minţii, a inimii şi a ochilor minţii, de la Acela cu Care te-ai învrednicit să te uneşti aşa de strâns (în taina Împărtăşirii). Priveghează şi te roagă“.
“Fără trezvie şi curăţie nu poţi petrece în curăţie şi dreptate. Chiar în trezvie şi rugăciune păzeşte-te să nu cazi în părere de sine şi amăgire de sine. Iubeşte smerenia şi ocărârea de sine. Un singur lucru ne trebuie nouă păcătoşilor, smerenia. Fără acest dar ceresc nu poţi aduce nici o pocăinţă adevărată, nici să-ţi câştigi vreo virtute oarecare“.
„Ia aminte la tine însuţi cu străşnicie. Cu numele lui Iisus smulge gândurile cele rele ca pe o sămânţă a diavolului, chiar de la început“.
„Vezi că ţi-e lene să-ţi faci rugăciunea? Sileşte-te, ameninţă-te, înfricoşează-te, încurajează-te cu răsplată pentru osteneli; judecă mai des ce este rugăciunea? Şi cu încetul vei începe să te îndulceşti cu rugăciunea. Dacă nu vrei să te rogi, înseamnă că nu vrei să fii cu Dumnezeu“.
„Deprinde-te a te ruga atât de des, cât de des şi respiri. Eu înţeleg rugăciunea cea lăuntrică care, totdeauna şi în tot locul, poate fi făcută cu aceeaşi uşurinţă cu care bate inima în noi“.
„Continuă-ţi lucrarea ta lăuntrică fără slăbire, cheamă neîncetat, cu credinţă şi cu dragoste vrednicul de închinare nume al Domnului Iisus“.
„Rugăciunea lui Iisus să fie respiraţia sufletului tău! Preadulcele Iisus să nu iasă din mintea şi din inima ta“.
„Cu dulcele Iisus totul va fi pentru tine dulce! Chiar neajunsurile ţi se vor părea o mană cerească. Ţine-te cu mintea şi cu inima ta de preadulcele Iisus: El va lucra totul în tine, în omul cel dinlăuntru. Deprinde-te cu smerenia şi cu răbdarea. Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre. Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui“.
„Roagă-te cu mintea ta neîncetat şi smereşte-te cu inima şi Domnul, cel ce lucrează în noi şi cele de a voi şi cele de a face, va face şi cu tine un rod al său, plin de har la vremea sa“.
„Însingurează-te cât de des în tine, în cămara inimii tale şi vorbeşte acolo cu Dumnezeu, prin rugăciunea minţii care va umple sufletul tău cu o astfel de bucurie şi dulceaţă, că nu vei mai vrea să-ţi cauţi mângâiere întru nimic din cele de pe pământ“.
„În templul cel dinlăuntru al sufletului, săvârşeşte pururea slujba cuvântătoare, prin rugăciunea lui Iisus cea cu mintea şi cu inima, pe care nimeni şi nimic nu te poate împiedica să o rosteşti (desigur dacă vei râvni singur la acest lucru)“.
„Ţine-te mai mult decât orice de rugăciunea lui Iisus şi pe lângă ea să ai şi o riguroasă luare aminte faţă de tine însuţi, întru frica de Dumnezeu“.
„Virtuţile curăţiei şi ale smereniei au nevoie de rugăciune şi de rugăciunea neîncetată. Cine din Sfinţii Părinţi l-a agonisit pe Hristos fără de rugăciune? Nimeni! Rugăciunea este sămânţa care îl odrăsleşte pe Hristos în noi; rugăciunea este puterea, care face ca să rodească în sufletul nostru viaţa lui Hristos.“
„Stăruieşte-te să fii totdeauna cu Domnul. Iar a fi cu Domnul e raiul pe pământ şi împărăţia lui Dumnezeu.“
„Nu da voie ochilor, limbii şi urechilor: închide ochii, zăvorăşte gura, astupă urechile. Mai mult decât orice în timpul rugăciunii lui Iisus ţine-te de smerita cugetare, care este cea mai sigură şi mai tare îngrădire a sufletului“.
„Dacă nu poţi posti mult şi sta la rugăciune (cu trupul), apoi îndeletniceşte-te mai mult cu rugăciunea minţii şi a inimii. Mai mult decât de orice, păzeşte-ţi gura de vorbire deşartă şi de mândrie, căci nimic nu pune atâta piedică atenţiei din inimă şi căldurii din inimă, ca vorbirea deşartă (flecăreala)“.
Toate poveţele de mai sus, despre rugăciunea lui Iisus, ale Părintelui Avraamie Necrasov sunt luate din cartea lui: „Scrisori către fiii cei duhovniceşti“.
„Un stareţ, care a fost sporit în rugăciunea minţii, a întrebat pe un alt monah care, de asemenea, se îndeletnicea cu ea: cine te-a învăţat a te ruga? Monahul a răspuns: „dracii“. Stareţul a zâmbit şi a zis: Ce sminteală ai spus tu pentru cei care nu cunosc lucrarea! Totuşi spune, cum te-au învăţat dracii să te rogi? Monahul a răspuns: pe mine mă încerca o luptă grea şi îndelungată din partea gândurilor, nălucirilor şi simţirilor, care nu-mi dădeau pace nici zi, nici noapte. Apărat de năvălirea duhurilor, eu am început să zic rugăciunea lui Iisus şi astfel m-am deprins cu ea“. (Un căutător… pag. 49).
Cunoscutul Zăvorât din Zadonsc – Gheorghe Alexeevici – zicea despre rugăciunea lui Iisus: „Numai chemarea preadulcelui nume al lui Iisus poate îndulci o inimă amărâtă şi să aducă sufletul la entuziasmul unei bucurii cereşti. Liniştea cea plină de pace poate fi găsită chiar în inimă; prin numele lui Hristos“. (Scrisori, vol. 1, pag. 128).
Sfântul Tihon din Zadonsc, în cea mai adâncă simţire a zdrobirii şi umilinţei, striga uneori: „Doamne, cruţă-mă! Sprijinitorul meu, miluieşte-mă! Rabdă, Cel ce eşti bunătatea noastră păcatele noastre! Auzi Doamne şi nu ne pierde pe noi cu fărădelegile noastre!“ Şi lovea cu capul de pământ. Tot el învăţa despre rugăciunea lui Iisus: „De ispite nu vei fugi nicăieri; când vrăjmaşul nu poate face singur nimic, arunci el ne aduce batjocuri prin oamenii cei răi. Pretutindeni trebuie să rabzi şi să fii cu voie bună; să nu te uiţi la ceea ce fac oamenii, ci să iei aminte ceea ce te învaţă cuvântul lui Dumnezeu; să ştii de chilie şi de biserică şi totdeauna să fii ocupat cu ceva: ba să citeşti, ba să te rogi, ba să lucrezi ceva cuviincios şi astfel să continui aşa, schimbându-le; să mănânci puţin, să bei puţin şi neîncetat să ai în inima ta rugăciunea lui Iisus; „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“ (Un căutător… pag. 55).“
În încheierea acestei convorbiri voi cita câteva locuri din jurnalul marelui nostru păstor-nevoitor al rugăciunii, Părintele Ioan Sergheev (de Kronstadt).
„Două puteri cu totul potrivnice una alteia înrâuresc asupra mea: o putere bună şi putere rea, o putere a vieţii şi o putere a morţii. Ca puteri duhovniceşti, ele amândouă sunt nevăzute. Puterea binelui, în urma rugăciunii mele libere şi sincere, totdeauna izgoneşte puterea răului şi puterea răului e puternică numai prin răul ce se ascunde în mine. Ca să nu sufăr de năvălirile cele necurmate ale duhului celui rău, trebuie mereu să avem în inimă rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“. Împotriva diavolului celui nevăzut e Dumnezeul cel nevăzut, împotriva celui tare – Cel Atotputernic“. (Viaţa mea cea întru Hristos, partea I-a, pag. 70).
„Având pe Hristos în inimă, teme-te, ca nu cumva să-L pierzi, iar cu El să pierzi şi pacea din inimă; e amar să începi din nou; eforturile pentru a te lipi din nou de El vor fi mult mai grele şi pe mulţi îi vor costa lacrimi amare. Ţine-te din răsputeri de Hristos, câştigă-L şi să nu pierzi îndrăzneala cea sfântă înaintea Lui“. (Ibidem, pag. 13).
„Hristos, care a intrat în inimă, şade în ea prin pace şi bucurie. Nu în zadar se vorbeşte de Dumnezeu: că aflat este şi întru cele sfinte te odihneşti“. (Ibidem, pag. 19).
„Toate necazurile mele se petrec în mintea rea cea nevăzută şi în inima mea cea nevăzută; de aceea îmi trebuie şi un Mântuitor nevăzut, care cunoaşte inimile noastre. O, tăria mea, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu! O, lumina minţii mele! Pacea, bucuria, lărgimea inimii mele – slavă Ţie! Slavă Ţie, izbăvitorule de vrăjmaşii mei cei nevăzuţi, care se oştesc împotriva minţii şi inimii mele şi care mă omoară pe mine chiar la izvorul (rădăcina) vieţii mele, în locul cel mai sensibil din mine“. (Ibidem, pag. 25).
„Cu ochii inimii mele văd cum eu îl inspir în chip gânditor pe Hristos în inima mea, cum El intră în ea şi îndată o linişteşte şi îndulceşte. O, ca să nu rămân eu singur fără de tine, Dătătorul meu de viaţă! Mi-e rău fără de Tine“. (Ibidem, pag. 27).
În timpul rugăciunii, ţine-te de regula că e mai bine să zici cinci cuvinte din inimă decât zeci de mii de cuvinte cu limba. Când vezi că inima ta e rece şi se roagă fără de plăcere – opreşte-te, încălzeşte-ţi inima printr-o închipuire oarecare vie, de pildă a ticăloşiei tale, a sărăciei tale duhovniceşti, a goliciunii şi orbirii, sau printr-o închipuire a marilor binefaceri ale lui Dumnezeu, cele din fiecare clipă faţă de tine şi de întreg neamul omenesc, dar mai ales faţă de creştini şi de aceea, roagă-te fără de grăbire, cu o simţire caldă; chiar dacă nu vei putea să citeşti toate rugăciunile la timp, nu e mare nevoie, dar folos de la o rugăciune caldă şi fără de grăbire vei căpăta mult mai mare, decât dacă ai fi citit toate rugăciunile, însă cu grăbire şi fără simţire. Vreau să spun cu mintea mea cinci cuvinte, decât zece mii de cuvinte cu limba. Însă ar fi foarte bine, bineînţeles, dacă noi am putea zice la rugăciune cu cuvenită simţire şi zeci de mii de cuvinte. Domnul nu-i părăseşte pe cei ce se ostenesc pentru El şi care stau timp îndelungat în faţa Lui; cu care măsură măsoară ei cu aceeaşi măsură va măsura şi El şi potrivit cu belşugul cuvintelor adevărate din rugăciune, trimite în sufletul lor belşug de lumină, de căldură duhovnicească, de pace şi de bucurie. E bine să te rogi timp mai îndelungat şi chiar neîncetat, însă nu toţi pot cuprinde cuvântul acesta, ci numai cui îi este dat: cel ce poate să cuprindă, să cuprindă. Iar pentru cei care nu pot cuprinde o rugăciune îndelungată, e mai bine să facă rugăciuni scurte, însă cu un suflet fierbinte“. (Ibidem, pag. 167).
„Şi peste Sfinţii lui Dumnezeu punea uneori stăpânire deznădejdea şi trândăvia diavolească. Dar cu noi păcătoşii ce poate fi? O, pe noi vrăjmaşul ne răneşte adesea printr-o înrăire a inimii, prin defăimare şi trândăvie cumplită! Trebuie, în fiecare clipă să ne întoarcem spre Dumnezeu, ca să nu ne cuprindă pe noi răutatea şi trândăvia vrăjmaşului. Mai este încă un mijloc de a scăpa de trândăvia ce vine de la vrăjmaş, calea cea largă a lumii, plăcerile lumeşti. Însă Dumnezeu să ferească pe fiecare creştin de un astfel de mijloc de a scăpa de trândăvia diavolească. E mai bine să mergi pe calea cea strâmtă, să suferi tristeţile şi să cauţi des ajutor şi izbăvire la Domnul Iisus Hristos, Cel ce veseleşte pe cei ce se ostenesc pentru El asupra mântuirii lor, decât să alunece pe calea cea largă şi netedă a lumii şi acolo, prin plăcerile trupului, să-şi cumpere libertate de duhul tristeţii. Vrăjmaşul, prin duhul de tristeţe, pe mulţi i-a abătut de la calea cea strâmtă şi mântuitoare, spre calea cea largă şi lunecoasă, însă pierzătoare“. (Ibidem. pag. 169).
„Când te rogi ia aminte la tine însuţi, ca să se roage omul lăuntric, iar nu numai cel de dinafară. Deşi fără de măsură eşti păcătos, dar totuşi roagă-te. La aţâţarea, viclenia şi deznădejdea diavolului nu te uita, ci învinge-l şi biruieşte-i şi uneltirile lui. Adu-ţi aminte de adâncul iubirii de oameni şi al îndurării Mântuitorului. Diavolul îţi va închipui faţa Domnului îngrozitoare şi neîndurată, care respinge rugăciunea şi pocăinţa ta, dar tu adu-ţi aminte de cuvintele Mântuitorului, pline pentru noi de toată nădejdea şi îndrăzneala: pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară şi veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi de păcate şi de fărădelegi şi de uneltiri şi de calomnii diavoleşti şi Eu vă voi odihni pe voi“. (Ibidem, pag. 218).
„Iubitorule de oameni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu! Mulţumescu-ţi din toată inima mea, că ai auzit rugăciunea mea despre iubirea aproapelui şi dispreţuirea celor pământeşti şi ai turnat în inima mea o dragoste paşnică, înţeleaptă şi dulce. Întăreşte, Dumnezeule, acest lucru întru mine, pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, ca să fiu cu Fiul Tău, Doamne şi Fiul ei cel prea adevărat“. (Ibidem, pag. 373).
„În timpul rugăciunii fii ca un copil care gângureşte, unindu-te laolaltă într-un duh cu duhul rugăciunii rostite. Socoate-te drept o nimica; rugăciunile (pe care le faci) drept un mare dar al lui Dumnezeu. De mintea ta cea trupească, leapădă-te cu toate şi nu lua aminte de ea, căci înţelepciunea cea trupească îngâmfă, se îndoieşte, visează, huleşte. Dacă în timpul rugăciunii sau în afară de ea, vrăjmaşul va cuprinde sufletul tău, prin oricare hule şi urâciuni, nu te întrista din această pricină, ci spune cu tărie în inima ta: pentru curăţirea de acestea şi de alte păcate asemenea lor a şi venit pe pământ Domnul nostru Iisus Hristos; El cel iubit milostiv a şi venit ca să ne ajute în aceasta şi în alte neputinţe asemănătoare acestora ale duhului; şi când vei spune aceste lucruri cu credinţă, inima ta îndată se va linişti; căci Domnul va curăţi inima ta. În genere nu trebuie să ne întristăm de nici un păcat ca şi de o nălucire, ci să nădăjduim în Mântuitorul. O, nemăsurată milostivire a lui Dumnezeu! O, slujirea cea mai mare a Dumnezeu-Omului pentru noi păcătoşii! Şi până acum El ne slujeşte cu iubire de oameni, curăţindu-ne şi mântuindu-ne pe noi. Deci, ruşinată să fie toată stăpânirea vrăjmaşului!“ (Ibidem, pag. 376).
„Diavolul se sălăşluieşte de obicei întru noi, printr-un cuget sau gând mincinos şi pofta cea păcătoasă şi pe urmă lucrează întru noi şi ne necăjeşte: e aşa de prost. Oare nu mai vârtos se sălăşluieşte Domnul Dumnezeul duhurilor întru noi, printr-un singur gând şi printr-o dragoste adevărată şi sfântă şi petrec cu noi şi lucrează cu noi, şi lucrează în noi şi se face orice pentru noi? Deci, roagă-te fără îndoială, simplu, adică în simplitatea inimii, după cum gândim uşor, aşa de uşor trebuie să ne fie şi a ne ruga“. (Ibidem, pag. 399).
„Tu nu poţi birui nici o patimă, nici un păcat, fără un ajutor plin de har, deci cere totdeauna ajutor de la Hristos Mântuitorul tău. El de asta a venit în lume, de asta a pătimit, a murit şi a înviat, ca să ne ajute întru toate, ca să ne scape de păcat şi de năvala patimilor, ca să cureţe păcatele noastre, ca să ne dea nouă, întru Duhul Sfânt, putere spre lucrarea faptelor celor bune, ca să ne lumineze şi să ne întărească, să ne împăciuiască. Zici: cum să te mântuieşti, dacă păcatul stă la fiecare pas şi greşeşti la fiecare clipă? Răspunsul la această întrebare e simplu: la fiecare pas şi în fiecare clipă cheamă pe Mântuitorul, adu-ţi aminte de Mântuitorul şi te vei mântui şi pe alţii îi vei mântui“. (Viaţa mea cea întru Hristos, partea 2-a, pag. 49).
„E luminos şi cald şi mi-e bine, când eu în întregime mă întorc cu sufletul meu către Soarele cel înţelegător, Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul meu. Şi se topeşte gheaţa inimii mele, se îndepărtează necurăţia şi putregaiul ei (inimii), piere întunericul, fuge moartea cea duhovnicească, ne împărăteşte viaţa cea cerească, nimic pământesc nu mă mai preocupă“. (Ibidem, pag. 99).
„În timpul rugăciunii când eşti puternic ispitit de diavol, aruncă toată grija ta spre Domnul, căci El se grijeşte de tine. În timpul rugăciunii, să crezi numai în Domnul, că El este de-a dreapta ta şi toate-ţi vor fi ţie cu putinţă“. (Ibidem, pag. 136).
„Când tu te rogi lui Dumnezeu, apoi să nu-ţi închipui altfel apropierea Lui, decât aşa că tu în fiecare clipă respiri prin El, te mişti, te luminezi, te odihneşti, te mângâi şi te întăreşti cu un cuvânt trăieşti, prin El, după Scriptură: prin El vieţuim şi ne mişcăm şi suntem. Cel ce dă tuturor viaţă şi suflare şi totul. Aproape de tine este Domnul (Cuvântul), în gura ta şi în inima ta. Căci dacă vei mărturisi cu buzele tale pe Iisus Domn şi vei crede în El întru inima ta, apoi te vei mântui“. (Ibidem, pag. 171).
„Rugăciunea este respiraţia sufletului, după cum aerul este respiraţia firească a trupului. Respirăm prin Duhul Sfânt. Rugându-te, vorbeşte gură către gură cu Domnul şi dacă ai deschis prin credinţă şi dragoste gura inimii, în acelaşi timp parcă ai sorbi din El, prin Duhul Sfânt, bunătăţile duhovniceşti cele cerute“. (Ibidem, pag. 196).
„Mântuitorul a binevoit să se întrupeze nu numai ca să ne mântuiască pe noi, atunci când păcatele, patimile noastre ne-au învins, când noi am fost încătuşaţi de ele, ci şi pentru ca să ne mântuiască pe noi, după rugăciunea noastră, atunci când păcatul şi patima se silesc să pătrundă în noi, când se luptă cu noi. Nu trebuie să dormim şi să lăsăm mâinile în jos când ne luptăm cu patimile, ci în acest timp anume trebuie să fim treji, să priveghem şi să ne rugăm lui Hristos ca să nu ne îngăduie să ajungem până la păcat. Nu atunci trebuie să scăpăm casa de foc, când focul a cuprins-o din toate părţile, ci e mult mai bine atunci când se iveşte flacăra. La fel şi cu sufletul. Sufletul e casa, patimile, focul. Nu daţi loc divolului“. (Efes, 4, 27) (Ibidem, pag. 202).
„Când eşti prea tânăr sau când duci viaţa lumii celei păcătoase, atunci Îl cunoşti şi pe Hristos Mântuitorul şi pe vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al oamenilor, pe satana cel prea rău, numai după nume şi socoţi că Hristos e departe de tine, în cer, iar diavolul o fi el undeva numai nu aproape de tine şi nu lângă tine şi deşi auzi că el este rău, însă socoţi că răutatea lui nu te priveşte pe tine; însă când vei fi în vârstă şi vei păşi spre o viaţă plină de nevoinţe, când vei sluji lui Dumnezeu cu o conştiinţă curată, atunci vei încerca, în inimă şi jugul cel bun al Mântuitorului şi jugul cel greu de nesuferit al lui satan, care fără nici o cruţare îşi bate joc de noi“. (Ibidem, pag. 300).
„Sileşte-te să ajungi până la simplitatea de prunc în legătură cu oamenii şi în rugăciune către Dumnezeu. Simplitatea e cel mai mare bine şi cea mai mare vrednicie a omului. Dumnezeu e simplu cu desăvârşire, pentru că El e duhovnicesc cu desăvârşire, e bun cu desăvârşire. Şi sufletul tău să nu se împartă în două şi spre bine şi spre rău“ (Ibidem, partea 2-a, pag. 301).
„Învăţaţi-vă să vă rugaţi, îndemnaţi-vă spre rugăciune: de la început va fi greu, iar mai târziu, cu cât vă veţi sili mai mult, cu atât va fi mai uşor; însă de la început, totdeauna, trebuie să te sileşti“ (partea 2-a, pag. 348).
„Când te rogi, atunci închipuie-ţi, că numai singur Dumnezeu e înaintea ta, Cel întreit în feţe şi afară de El n-ar fi nimeni. Închipuie-ţi că Dumnezeu e în lume, după cum e sufletul în trup, deşi e infinit mai presus de ea şi nu se mărgineşte cu ea; trupul tău e mic şi sufletul tău mic îl pătrunde pe de-a întregul. Însă lumea e mare. Dumnezeu e infinit de mare şi prin toată zidirea, Dumnezeu umple totul, Cel ce este pretutindeni şi pe toate le împlineşte. (Ibidem, pag. 362).
„Când te rogi lui Dumnezeu, priveşte cu ochii inimii înlăuntrul tău, spre sufletul tău: Domnul e acolo, în gândurile tale şi în mişcările cele drepte ale inimii tale, precum şi în afară de tine şi în orice loc. Aproape de tine este El, în gura ta, dar nu numai în cer şi în adânc“. (Ibidem, pag. 394).
„Inima noastră, în fiecare zi, moare de o moarte duhovnicească. O rugăciune caldă cu lacrimi este înviorarea ei, respiraţia ei, ce începe. Dacă nu ne vom ruga zilnic cu o căldură duhovnicească, apoi e foarte lesne să mori în grabă, duhovniceşte“. (Ibidem, pag. 419).
„Nesimţirea adevărului, din cuvintele rugăciunii cu inima, vine de la necredinţa inimii şi de la nesimţirea păcătoşeniei, iar acest lucru la rândul său vine dintr-un simţământ ascuns de trufie. După măsura simţurilor sale în rugăciune, omul va cunoaşte: e mândru sau e smerit; cu cât rugăciunea lui e mai simţită, mai înflăcărată, cu atât el e mai smerit, cu cât e mai nesimţită cu atât e mai mândru“. (Ibidem, pag. 419).
„Fii cumpătat în toate treburile tale religioase, căci şi virtutea cu măsură, potrivit cu puterile tale, cu împrejurări, timp, loc şi cu ostenelile premergătoare, este o bună pricepere. E bine, de pildă, să te rogi din inimă curată, dar de îndată ce nu e o potriveală a rugăciunii cu puterile (energia), diferitele împrejurări, cu locul şi cu timpul şi cu osteneala ce premerge, apoi ea (rugăciunea) nu va mai fi socotită virtute. De aceea, Sfântul Petru zice: arătaţi-mi întru fapta cea bună pricepere (adică nu vă luaţi numai după inimă), iar în pricepere – înfrânare, iar la înfrânare – răbdare“. (Ibidem, pag. 421).
„Cine nu adună cu Mine, zice Domnul, acela risipeşte. Trebuie să ne mişcăm tot înainte în viaţa cea duhovnicească, să ne suim tot mai sus şi mai sus; să mărim tot mai mult rezerva faptelor celor bune, iar dacă ne oprim la un punct al desăvârşirii morale, pe o treaptă a scării de suire creştină, apoi e ca şi cum am merge îndărăt, dacă nu adunăm, apoi e ca şi cum am risipi“. (Ibidem, pag. 421).
„Când te va acoperi pe tine ticălosul, întunericul, îndoiala, tristeţea, deznădejdea, tulburarea, atunci cheamă, numai cu toată inima, prea dulcele nume al lui Iisus Hristos şi în El vei găsi totul: şi lumină, şi întărire, şi nădejde, şi mângâiere, şi odihnă, vei găsi în El bunătatea însăşi, mila, îndurări, toate acestea le vei găsi într-un singur nume, ca într-o vistierie oarecare bogată“. (Ibidem, pag. 424).
„Gândurile omului au foarte mare înrâurire asupra stării şi aşezării (întocmirii) inimii lui şi lucrărilor; de acum, ca inima să fie curată, bună, liniştită, iar aşezarea voii, bună şi evlavioasă, trebuie curăţite gândurile prin rugăciune, prin citirea Sfintelor Scripturi şi a operelor Sfinţilor Părinţi, prin cugetarea la stricăciune, zădărnicia şi pieirea desfătărilor de pe pământ“. (Ibidem, pag. 203). Cât de aproape este de tine gândul tău, cât este de aproape credinţa de inima ta, cu atât e mai aproape de tine Dumnezeu şi cu cât e mai viu şi mai tare gândul de Dumnezeu, cu atât e mai vie credinţa şi cunoaşterea neputinţei şi nimicniciei tale şi simţirea nevoii de Dumnezeu cu atât e mai aproape. Sau cât e de aproape aerul de trup, aşa e de aproape şi Dumnezeu de suflet. Căci Dumnezeu, aşa s-ar spune, e aerul cel înţelegător (de gând) prin care rezistă toţi îngerii, sufletul sfinţilor şi sufletele oamenilor care încă vieţuiesc, mai ales a celor binecinstitori. Tu nu poţi trăi fără de Dumnezeu nici o clipă, şi într-adevăr fiecare clipă o trăieşti prin El: „căci prin El vieţuim şi ne mişcăm şi suntem“.
Aici, între altele noi putem aduce gândurile (ideile) asemănătoare ale lui Inochentie, arhiepiscopul Chersonului: „Omul nu este aşa de strâns unit cu nici un lucru, cum este cu Dumnezeu; el vieţuieşte şi se mişcă prin puterea Lui. Însă această unire rămâne pentru noi (pătimaşii) întunecoasă, pentru că noi nu putem s-o pătrundem. Pe când ea totuşi e foarte apropiată de noi şi sigură; ea constituie temelie tuturor noţiunilor tainice sau ideilor minţii.“ „Aceste simţiri vagi (nelămurite) ale divinităţii pot fi văzute clar în inimă, ca într-o putere de bază a spiritului nostru, în care simţirea şi mintea nu este altceva decât o dezvoltare a ei, din amândouă părţile. Existenţa lui Dumnezeu se socoate de inimă ca să umple uneori de astfel de simţiri care n-au avut nici o legătură cu vreun lucru de dinafară, care ar fi putut proveni numai de la comuniunea cu sufletul unei oarecare fiinţe misterioase“.
Terminând convorbirea noastră de astăzi, cu poveţele Părintelui Ioan de Kronstadt, vă rog să ţineţi bine minte, că nevoinţa lucrării rugăciunii lui Iisus şi în genere a lucrării lăuntrice duhovniceşti, după cum se vede acest lucru, din convorbirile anterioare, a existat totdeauna şi totdeauna a fost respectată în Biserica Ortodoxă şi în special în Biserica rusă, ca cel mai însemnat şi cel mai eficace mijloc de unire lăuntrică prin inimă cu Domnul Iisus Hristos, care (unire) e cea mai de seamă şi mai necesară condiţie a unei vieţi creştine adevărate şi rodnice din fiecare om. Noi am adus o mulţime de mărturii din scrierile nevoitorilor vechi şi noi, care confirmă cele spuse. Dacă ar fi fost nevoie, am fi putut aduce mărturii de acestea încă şi mai multe. Însă şi cele spuse sunt de ajuns pentru scopul nostru: să arătăm importanţa şi necesitatea lucrării rugăciunii lui Iisus, pentru viaţa noastră duhovnicească, pentru mântuirea noastră.
Dacă D-voastră mai aveţi oarecare întrebări, sau nedumeriri, spuneţi-le înainte de a încheia această convorbire a noastră.
Preotul. Eu personal n-am. Însă socot că mirenii mei îmi pot spune mie, din toate cele spuse în convorbirile acestea, se vede că lucrarea rugăciunii lui Iisus cuprinde în sine un şir întreg de trepte, care treptat îl ridică pe lucrătorul rugăciunii de la pământ la cer şi că treptele cele mai înalte ale acestei lucrări sunt cu desăvârşire inaccesibile marii majorităţi a lucrătorilor rugăciunii, aşa că abia se află unul dintr-o mie care ajunge la rugăciunea cea curată, iar acea rugăciune care e mai sus, dincolo de hotarele rugăciunii celei curate, o ajung doar unul dintr-o generaţie întreagă. Marea majoritate a lucrătorilor rugăciunii nu se ridică mai sus de cea dintâi treaptă lucrătoare sau ostenitoare, a rugăciunii lui Iisus şi numai puţini se învrednicesc să ajungă la treapta a doua, la rugăciunea de sine mişcătoare, harică. Ţinând seama de toate acestea, precum şi de greutatea lucrării însăşi, de lipsa de povăţuitori, de posibilitatea greşelilor şi chiar de primejdia căderii în înşelare, oare nu poate slăbi la cei mai mulţi râvna pentru această rugăciune? La reuşită mare de la îndeletnicirea cu ea nu te poţi aştepta, dar greutăţi multe, primejdii multe. Nu e oare mai bine, va zice cineva, să nu te apuci deloc de un astfel de lucru peste măsura puterilor şi să te mărgineşti modest, după măsura puterilor, cu o evlavioasă îndeplinire a îndatoririlor creştineşti obişnuite, frecventarea slujbelor bisericeşti, îndeplinirea pravilei casnice de rugăciune şi lucrarea, pe cât este cu putinţă, a faptelor celor bune?
Ce să răspund la o astfel de întrebare, dacă-mi vor pune-o?
Monahul. Răspundeţi astfel: D-voastră, cu deplină dreptate, arătaţi greutăţile şi primejdiile nevoinţei de rugăciune. Dar oare acestea sunt unite numai de lucrarea lăuntrică şi de rugăciunea lui Iisus şi nu şi de întreaga viaţă creştină, despre care, la Sfântul Apostol Pavel a spus – prin multe necazuri ni se cuvine nouă să intrăm întru împărăţia lui Dumnezeu (Fapt. 14, 22). Iar Domnul Iisus Hristos a spus ucenicilor săi, „în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea?“ (Ioan, l6, 33).
Multe şi alte cuvinte despre greutăţile şi primejdiile vieţii creştine se pot găsi în evanghelii şi în epistolele Apostolilor. Şi oare nu pe toţi creştinii îi privesc cuvintele Mântuitorului: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru desăvârşit este“. Ori, doar şi aceste cuvinte pun înaintea creştinului o problemă nu mai puţin de mare şi de răspundere şi înfricoşată, decât şi lucrarea rugăciunii lui Iisus? Deci, poţi, rămânând creştin, să te abaţi într-un fel sau altul, de la greutăţile şi primejdiile unei vieţi creştine, care totdeauna este şi va fi, după cuvântul Domnului, o cale a Crucii? (Mat. 16). Şi oare nu-i privesc pe toţi creştinii cuvintele marelui Apostol al neamurilor: „Cei care sunt ai lui Hristos, trupul şi-au răstignit cu patimile şi cu poftele?“ (Gal. 5, 24).
Dar dacă viaţa creştină în genere, este un drum al crucii şi o nevoinţă şi e cu putinţă fără de greutăţi şi primejdii, apoi nu e mai drept să privim lucrarea minţii şi rugăciunea lui Iisus în special, drept un mijloc haric mântuitor, care ne uşurează acest drum al crucii, al unei vieţi creştine în genere? Căci, într-adevăr, ce se câştigă de la rugăciunea lui Iisus chiar pe prima ei treaptă, ostenitoare? Se câştigă concentrarea luării aminte asupra cuvintelor de rugăciune, adunarea gândurilor, învingerea rătăcirii gândurilor şi întinăciunii din minte, celei ce vine din cugetele cele năvalnice şi a celei din inimă, ce vine din mişcările cele necurate, se capătă o neîncetată aducere aminte de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi o împreună petrecere cu El în inimă, prin ce se zideşte şi se creşte simţământul fricii de Dumnezeu şi o veghe asupra stării noastre lăuntrice şi prin urmare şi asupra cuvintelor şi faptelor noastre. Printr-un cuvânt, omul se cultivă duhovniceşte şi creşte într-o stare de rugăciune plină de luare aminte înaintea Domnului. Oare toate acestea, enumerate de mine acum, nu sunt o realizare mare pentru fiecare creştin şi un mare succes în viaţa lui de creştin? Dar dacă toate acestea lipsesc, apoi nici n-am pus începutul, n-am făcut nici cel dintâi pas de viaţă creştină, căci rădăcina şi începutul vieţii de creştin se ivesc mai întâi de toate în inima omului. Din inimă începe viaţa creştină. Dacă noi nu vom pune în inimă temelia unei vieţi creştine, apoi nu vom avea viaţă creştină nici în cele de dinafară, după cuvântul Cuviosului Isichie. Şi predica Mântuitorului despre pocăinţă şi cuvintele despre sărăcia duhovnicească şi despre plâns şi despre blândeţe şi celelalte, toate acestea sunt adresate inimii anume, unde trebuie să se aprindă frica de Dumnezeu, şi credinţa, şi dragostea, şi celelalte simţiri neapărat trebuincioase, pentru a urma sincer şi liber lui Hristos şi pentru a împlini porunca Lui. E absolut adevărat, că foarte puţini lucrători ai rugăciunii lui Iisus merg mai departe de treapta cea dintâi lucrătoare. Însă de ce? Pentru că în această lucrare, ca şi în întreaga viaţă creştină, nu te poţi urca pe treapta a doua, fără să treci prin cea dintâi. Cine a trecut treapta cea dintâi, acela fireşte, singur de la sine, trece la treapta a doua. Oprire sau piedică pentru o astfel de oprire nu există. Dacă cineva nu trece pe treapta a doua, aceasta înseamnă că el trebuie să rămână pe cea dintâi, că încă n-a crescut pentru a doua. Acelaşi lucru îl vedem şi în creşterea trupului: fără a trece pruncia, nu poţi ajunge la copilărie; fără să treci copilăria nu poţi ajunge la adolescenţă, ş.a.m.d.
Urmează de aici, că nu mai trebuie să mai creştem în genere? Fiecare vârstă îşi are vremea şi locul său, atât în viaţa trupului cât şi în viaţa duhului şi în genere, în orice lucrare omenească şi în orice meşteşug. Săriturile nicăieri nu sunt cu putinţă, dar chiar de ar fi fost cu putinţă, apoi n-ar fi fost de folos. Cea mai dreaptă cale, dar totodată şi cel mai sigur mijloc de a creşte cât mai repede, în viaţa duhovnicească în genere şi în rugăciunea lui Iisus în special, e ca să rămâi cu răbdare în locul tău, cu sârguinţă împlinind tot ce se cere de acest loc. În aceasta se cuprinde dreapta creştere duhovnicească a unui om, pe care el de obicei nici n-o observă, însă care fără îndoială există şi la vremea sa se descoperă într-o trecere harică spre cealaltă treaptă. Iar dacă această trecere nu se petrece, aceasta arată că lucrătorul încă n-a trecut întreaga treaptă necesară pentru treapta anterioară, de aceea şi rămâne pe ea. Şi fiecare trebuie să petreacă pe treapta sa, cu smerenie şi mulţumire, fără să tindă, din voia sa şi înainte de vreme, spre realizări mai înalte, şi aşteptând cu răbdare, când însuşi Domnul va veni şi luându-l de mână, îl va ridica pe treapta mai înaltă.
Dar oare e drept să socotim prima treaptă ostenitoare a rugăciunii lui Iisus drept ceva insuficient? Nu e legată de ea aproape întreaga experienţă de lucrare creştină, accesibilă omului pe pământ? Nu este ea o însoţitoare de neînlocuit şi o colaboratoare a creştinului, chiar în acel creştinism activ, despre care aţi pomenit şi care constă în frecventarea bisericii, în îndeplinirea pravilei de rugăciune din chilie, în lucrarea faptelor bune? Oare nu ea dă o putere lăuntrică şi o curăţie, şi o râvnă, chiar pentru această lucrare de dinafară? De aceea, în cel mai înalt grad, e greşit şi nedrept să se afirme că dacă omul, în cursul întregii vieţi pământeşti, rămâne pe treapta ostenitoare a lucrării minţii, apoi el, prin aceasta, parcă nu-şi agoniseşte nimic pentru viaţa sa cea veşnică. El câştigă tot ce i-a fost îngăduit şi cu putinţă în timpul călătoriei sale pământeşti. Desigur, lucrarea minţii nu poate fi ruptă de faptele cele de dinafară ale vieţii creştine: frecventarea bisericii, îndeplinirea pravilei de rugăciune şi faptele cele bune, însă şi una şi alta, în totalitatea lor trebuie să alcătuiască o nevoinţă de neîmpărţit a unei vieţi pământeşti de creştin. Iar în ce priveşte suişurile spre treptele cele mai înalte ale contemplării, apoi căile lui Dumnezeu sunt de nepătruns: ea nu este cu neputinţă şi în viaţa viitoare, după cum arată acest lucru şi stareţul schimonah Vasile.
Deci, dacă greutăţile şi primejdiile sunt în orice lucrare creştină, iar nu numai în lucrarea rugăciunii lui Iisus şi dacă ajuns la desăvârşirea deplină nu poate în viaţa aceasta, nu numai un lucrător al rugăciunii lui Iisus, ci şi oricare alt creştin, apoi nu e nici un motiv suficient ca să ne înspăimântăm şi să ne ferim de lucrarea lăuntrică a rugăciunii, însemnătatea mare şi mântuitoare a căreia, pentru viaţa noastră cea întru Hristos, e atât de evidentă. Îndoielile şi îngrijorările cu atât mai mult nu pot avea loc, cu cât, în lucrarea rugăciunii lui Iisus, ca şi în întreaga noastră viaţă creştină, reuşita depinde nu de meşteşugul nostru şi nu de eforturile noastre, ci de ajutorul lui Dumnezeu. Osteneala noastră şi stăruinţa noastră, deşi sunt o condiţie neapărat trebuincioasă, însă ele singure de la sine, fără voia lui Dumnezeu, nu ne asigură reuşita. Reuşita e condiţionată din partea noastră de smerenie, zdrobirea duhului, de lăsarea totală a noastră în mâinile lui Dumnezeu, de hotărârea noastră de a îndeplini totul, ce depinde de noi, iar reuşita ni se dăruieşte de la Domnul, atunci când ne trebuie acest lucru. Dacă noi ţinem minte acest lucru, apoi ne vine greu, cu toate primejdiile lucrării duhovniceşti, lăsându-ne cu o deplină linişte în mâinile lui Dumnezeu, să împlinim tot ce depinde de noi şi cu o încredere de copil să aşteptăm ceea ce ne poate da numai singur Domnul!
Însemnătatea rugăciunii lui Iisus pentru viaţa cea duhovnicească a unui creştin ortodox devine şi mai de înţeles, când ne vom gândi mai adânc în miezul vieţii creştine şi ne vom stărui să pătrundem taina ei lăuntrică, care adesea e acoperită pentru noi, sau prin construcţii abstracte raţionalist-teologice, sau de o comportare formală de dinafară, faţă de îndatoririle religioase. Această „taină a vieţii creştine“, cu mare limpezime, e descoperită în articolul lui Ierom Gurie, pe care din pricina legăturii lui strânse cu conţinutul convorbirilor noastre, îl reproduc în întregime:
„Cât de mult s-au întărit în veacul nostru tendinţele de a da creştinismului fel de fel de înţelesuri! Oricine se apucă să scrie programe de viaţă tinde să atribuie idealurile sale lui Hristos şi să dea născocirile sale drept marea veste bună a Fiului lui Dumnezeu.
Dacă cândva apoi, în veacul nostru mai ales, se simte nevoia de un criteriu, pentru a determina adevărul unor sentinţe despre religie, de o întoarcere spre acea plinătate a conştiinţei bisericeşti ecumenice, care s-a întipărit viu în scrisorile Sfinţilor Părinţi, tradiţii şi hotărârile sinoadelor. Raţiunea individuală pretinde larg la dreptul său de a pătrunde adevărul din problemele religioase. Libertatea vrea să scape de cătuşele conştiinţei bisericeşti, care-i cere o ascultare chibzuită şi o normare mult mai chibzuită, strict îndreptată spre un anumit scop al vieţii. Raţiunea mândră de poziţia sa, de talente şi de supremaţie, îngâmfă, iar normarea vieţii ca o normare a luptei lăuntrice, cu toate felurile de împotrivire a trupului şi trufiei duhului, se împotriveşte prea mult unui suflet iubitor de libertate. Sufletul ştie numai ceea ce îl înconjoară şi altceva nu vrea să ştie: pentru el (sufletul) e scumpă orice aspiraţie pătimaşă, comoditate, confortul, bucurie furtunoasă a pământului celui păcătos. O pojghiţă din anii copilăriei înfăşoară sufletul şi nu-l lasă să răzbească spre izvoarele unei alte vieţi. Iar când sufletul începe să ajungă la maturitate, el începe să facă nişte suprastructuri în această pojghiţă, trufindu-se, crede numai în sine şi rupe orice legătură cu conştiinţa bisericii.
Tot mai mult şi mai mult sunt uitate idealurile bisericeşti ecumenice, deşi despre ele, foarte des vorbesc şi scriu. Mintea simte falsul principial al vieţii obişnuite, vrea înrudire cu Dumnezeu, apropiere de El, ca fiecare pas al vieţii să fie făcut, dându-şi seama de Dumnezeu, simţindu-L pe el, având o simţire faţă de El şi înaintea Lui, însă fiind mărginit, nestatornic şi adesea mincinos, el ia ideea sfântă numai în parte şi nu o poate cuprinde pe ea în toată plinătatea. El nu-i poate da ei (ideii) explicarea (lumina) cuvenită şi cu atât mai mult nu poate arăta mijloacele reale pentru a o transpune în viaţă. De ideea sfântă s-au atins oamenii care trăiesc într-un fel sau altul, în afară de plinătatea conştiinţei bisericii, oameni cu o raţiune şi autoritate individuală, oameni care nu cunosc taina vieţii bisericeşti ecumenice şi care n-au studiat această viaţă în Sfânta Scriptură şi în acele tradiţii, unde ea s-a reflectat în toată puritatea sa.
Ei cunosc mult şi tratează despre o viaţă creştină din vechime, ca despre o viaţă a unei dragoste frăţeşti, ca despre o viaţă a libertăţii şi egalităţii, ca despre o ordine socială mai bună, însă nu cunosc nimic despre ea ca despre o viaţă de o reală comuniune cu Dumnezeu.
Şi acest lucru e de înţeles pe deplin. Duhul Sfânt locuieşte (sălăşluieşte) în biserica lui Hristos, se descoperă numai aceluia care, pentru ascultarea faţă de credinţă, e setos să trăiască cu toată plinătatea conştiinţei bisericeşti; se sălăşluieşte în inima omului pentru ostenelile şi sudorile unei vieţi de bună cinstire, după o încercare a celui ce se mântuieşte, după ce i s-a călit libertatea lui, în paza sfântă a talantului de har ce i-a fost încredinţat. Creştinismul e profund teistic. Dumnezeul lui (creştinismului) e viu şi iubitor, personal, un Creator-Proniator apropiat de oameni. Sub îndrumarea lui personală şi voroava lui a crescut omul cel dintâi. După căderea omului şi după ce s-a lipsit el de viaţa cea în comuniune cu Dumnezeu, Dumnezeu cel plin de iubire vine la omenirea cea căzută în chip smerit de om. El petrece cu oamenii şi din nou îl ridică pe om, la posibilitatea comuniunii cu Dumnezeu şi asemănării cu Dumnezeu de mai înainte. Prin Mântuitorul, oamenii s-au altoit în Dumnezeu. Prin Duhul Sfânt, viaţa cea de comuniune cu Dumnezeu a început să se zidească şi să se întărească pe pământ, în Biserica lui Dumnezeu.
Taina vieţii creştine este taina comuniunii noi a lui Dumnezeu cu omul, care începe pe pământ şi care se continuă în veşnicie.
Viaţa Bisericii lui Hristos, celei de pe pământ şi celei din cer, este mai înainte de toate, o viaţă de o reală comuniune cu Dumnezeu, o viaţă a Duhului Sfânt în inimile credincioşilor. „Nu cunoaşteţi că sunteţi Biserica lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt locuieşte întru voi?“. (1 Cor. 3, 16). „Eu sunt buciumul, iar voi mlădiţele; rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi“, zice Hristos. „Ca toţi să fie una, precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi ei una să fie întru noi“, se ruga Mântuitorul. Şi creştinii, altoindu-se la Buciumul cel dumnezeiesc, prin Duhul Sfânt, ce locuieşte în ei, se uneau într-un duh, într-un singur om, într-o singură întocmire. „Ei, zice Grigore Teologul, cinstitorii Unuia au ajuns una; cinstitorii Treimii, s-ar zice, s-au unit între ei, au ajuns unanimi (cu un suflet) şi egal cinstiţi“. (Vol. l).
În ziua de Cincizecime, Duhul Sfânt s-a coborât asupra Apostolilor şi în faţa ochilor tuturor a produs în ei o schimbare minunată. Apostolii au căpătat anumite puteri şi însuşiri, pe care până atunci nu le avuseseră; ceva dumnezeiesc a început să sălăşluiască în fiinţa lor, să vieţuiască cu ei, să-i îndrumeze. Pentru cei credincioşi, acest lucru era împlinirea făgăduinţei Mântuitorului despre trimiterea Duhului Sfânt şi o mărturie a faptului, că o viaţă reală lăuntrică de comuniune cu Dumnezeu a început pe pământ.
De atunci, Duhul Sfânt, ca un principiu dumnezeiesc personal, care purcede de la Tatăl, fără schimbare petrece în Biserica lui Hristos şi se comunică creştinilor credincioşi. Apostolul Petru, după predica sa despre Hristos, în ziua coborârii Sfântului Duh, la întrebarea oamenilor ce-l înconjurau: „Ce să facem, bărbaţi fraţi?“ a răspuns: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi, în numele lui Iisus Hristos, prin pocăinţa de păcatele cele făcute mai înainte“; şi prin botez fiecare intră în numărul celor credincioşi, ajunge mădular al Bisericii lui Hristos şi primeşte darul Sfântului Duh. Astfel, creştinul se împărtăşeşte de viaţa cea harică, din inima lui începe să ţâşnească un izvor dumnezeiesc, el chiar în chip simţit trăieşte înnoirea fiinţei sale, sălăşluirea în el a puterii ziditoare celei dumnezeieşti.
Mulţi credincioşi, în timpurile Apostolilor, unindu-se cu Biserica lui Hristos, asemenea Apostolilor, într-un chip văzut de toţi, căpătau viaţa cea dumnezeiască în inimile lor, umplându-se de darurile harice ale Sfântului Duh, într-un mod simţitor, retrăiau starea înaltă a comuniunii cu Dumnezeu. Şi de atunci toţi nevoitorii de credinţă şi bună cinstire, devenind vase ale harului, arătau lumii darurile Sfântului Duh ce locuiau în ei, pe tot parcursul vieţii Bisericii lui Hristos şi până astăzi.
Prin Duhul Sfânt se sfinţeşte întreaga viaţă a unui creştin adevărat, întregul proces al mântuirii lui se lucrează în lumina comuniunii cu Dumnezeu, când ascunsă, când vădită. De la cele mai mici trepte, ea (comuniunea cu Dumnezeu) duce pe om spre o tot mai mare şi mai mare pătrundere a vieţii celei dumnezeieşti şi se încheie cu desăvârşita sălăşluire a lui Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu, unindu-se cu libertatea omului, îl curăţă pe creştin de orice întinăciune a trupului şi duhului şi pregăteşte în sufletul lui un locaş fără de patimi, sfânt, pentru deplina şi fericita sălăşluire a lui Dumnezeu, după cuvântul Mântuitorului: „Vom veni şi loc vom face“. (în inima omului). Noi am întrebuinţat doi termeni pentru a caracteriza feluritele perioade ale vieţii dubovniceşti-harice: comuniunea cu Dumnezeu şi sălăşluirea lui Dumnezeu. Exprimându-ne figurat, sub termenul cel dintâi se înţelege, parcă, o unire pe dinafară, necompletă, a Duhului lui Dumnezeu cu duhul omului. Omul simte puterea dumnezeiască, care îl ajută, simte că el e sprijinit numai de această putere dumnezeiască, însă pe de altă parte, de asemenea simte că în sufletul lui a rămas pătimirea (patimi), care îl împiedică cu desăvârşire să se odihnească în Dumnezeu, că îi lipseşte plinătatea puterii dumnezeieşti, că inima nu e plină, nu e mulţumită, caută, încetează să-L aibă pe Dumnezeu în sine, să-L iubească cu toată plinătatea fiinţei sale, dar cu toate acestea, acest lucru încă lipseşte, căci inima, în parte, iubeşte şi patima.
Iar sălăşluirea lui Dumnezeu este chipul cel mai desăvârşit al comuniunii cu Dumnezeu, când Duhul Sfânt, cu desăvârşire se încredinţează omului şi se sălăşluieşte în el.
În faţa noastră e o scrisoare a răposatului Ieroschimonah de la Sihăstria Optina. Stareţul, nu cu mult înainte de moarte, astfel scria unui ucenic despre căutările şi rugăciunile sale, ca să primească harul Sfântului Duh.
„Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiule, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi“. (În original sunt numai iniţialele acestor cuvinte):
„Doamne, binecuvintează-ne şi ne mântuieşte pe noi“!
Prea iubitorule de Dumnezeu taică N.
Să încep de la iubirea de Dumnezeu. Poate după ştiinţa, după aptitudinile minţii D-voastră, cunoaşteţi despre iubirea de Dumnezeu, neasemuit mai mult decât eu sărăcăciosul. Slavă lui Dumnezeu! Dar dacă Dv. aţi fi fost rănit în inimă de această iubire de Dumnezeu, ea, pe dinafară şi dinlăuntru v-ar sfinţi, v-ar arde, v-ar topi apoi, desigur, nici amintiri de plăceri pătimaşe, nici alte umbre oarecare n-ar fi în inima D-voastră şi ea (inima) cu nimic nu s-ar putea îndulci, fără de iubirea de Dumnezeu. Iartă-mă dragul meu şi să nu socoţi că eu vreau să te ocărăsc pentru ceva. Nu, absolut, nu! Eu aş fi vrut numai să-ţi explic, ca celui mai apropiat prieten şi frate întru Hristos, simţirea iubirii de Dumnezeu, acea simţire pe care cu atât de mult şi atât de puternic doream s-o primesc şi n-o primeam. Aceste dorinţe ale mele erau chinurile naşterilor mele duhovniceşti şi aceste chinuri au fost foarte îndelungate, aproape treizeci de ani şi ceva. Socot că lupta cu păcatul, pentru bucuria unirii cu Domnul şi Ziditorul, era în mine de două feluri.
Una a mea firească, alta a lui Dumnezeu, însă totul era aşa de tainic şi de ascuns după rânduiala de sus, că eu numai mai târziu am putut pricepe ceva. Eu nu puteam în luptă cu mine însumi, cu răbufnirile patimilor trupului meu, însă cu toate acestea, în mine persista o dorinţă mai înaltă şi mai bună decât toate răbufnirile păcatului. Ea (dorinţa aceasta) înaripa duhul meu, eu simţeam că numai ea mă va mulţumi pe mine şi nimic altceva (mai mult nimic) pe lume – această putere veşnic creatoare, care nu moare, dăruită de Creator – iubirea de Dumnezeu.
Eu eram însetat să-L iubesc pe Creator din toată inima. Însă cum să iubeşti? Ca să iubeşti pe Dumnezeu trebuie să fii vrednic de Dumnezeu; iar eu mă vedeam pe mine nu numai păcătos, ci şi zăbovind în păcatele mele.
Dorinţa de a iubi pe Dumnezeu se întărea, creştea până la ardere, dar cum să iubeşti, ca inima să fie mulţumită în dorinţa sa, eu nu ştiam. Şi ce să fac pentru acest lucru, nu mă puteam pricepe. Am încercat toate mijloacele, pe care mi le arată: adică să faci tot ce e bun, să fii milostiv cu cei de aproape. Eu am epuizat această virtute până la fund. Nu odată am rămas abia acoperit, împărţind totul celor nevoiaşi, răbdam foamea şi frigul, ascunzând acest lucru de la alţii, sufeream batjocurile, nu mă răzbunam pentru ele, mă sileam să-i iubesc pe vrăjmaşi şi-i iubeam, după cum e poruncit acest lucru de Domnul. Însă iubirea însăşi faţă de Dumnezeu eu n-o simţeam în mine, ba şi patimile mele îmi spuneau clar, că eu eram străin de această iubire dumnezeiască. Iar gândul meu nu mă părăsea pe mine şi inima ardea încă cu o dorinţă mai mare de a iubi pe Dumnezeu, însă, în realitate eu n-ajungeam la acest lucru. Eu simţeam că puterea vieţii e în iubirea de Dumnezeu, putere creatoare, harică; eu socoteam că dacă voi avea în mine această iubire, apoi cătuşele patimilor mele vor cădea de la sine, urmele lor se vor topi şi vor arde de focul iubirii dumnezeieşti. Eu eram atunci convins de acest lucru şi acum te încredinţez, că altfel nici nu poate fi. Acest lucru e acel adevăr, despre care s-a spus de însuşi Mântuitorul nostru Dumnezeu; „Adevărul vă va slobozi pe voi, şi voi veţi fi într-adevăr sloboziţi.“ Şi iată că nu mai aveam răbdare să aştept mai mult. Eu strigam în fiecare clipă, dar când mă va învrednici Domnul de această iubire faţă de El. Dar El a zis: „Fără de Mine nu puteţi face nimic“. Doamne, vino şi te sălăşluieşte întru noi; învaţă-mă să fac voia Ta, învaţă-mă să Te iubesc pe Tine cum se cuvine să te iubesc. Doar pentru Tine, Cel atotputernic, nu e greu să faci acest lucru pentru mine, Doamne, măcar aşa învredniceşte-mă: sălăşluieşte pentru puţin această iubire întru mine şi petreci întru mine; eu Te voi pricepe, Te voi cunoaşte; apoi depărtează-Te de la mine şi eu pe urmă, din cunoaştere voi tinde către Tine, voi suferi conştient, ştiind pentru ce sufăr, pentru ce trăiesc.
Şi iată Domnul meu a binevoit ca să mă îmbolnăvesc, şi eu m-am îmbolnăvit, iar dragostea aceasta încă n-o încercasem în mine; m-am îmbolnăvit şi plângeam tare în timpul bolii mele, că am rămas biruit în păcatele mele de păcat, iar iubire încă tot nu am. Mă grăbesc să mă căiesc şi nu o dată şi nu de două, ci foarte mult mă căiesc şi capăt o bucurie, căci văd că păcatul începe să-şi piardă puterea asupra mea, fiindcă îndulcirea păcătoasă lipsea din sufletul meu, gândul cel păcătos nu se mai ivea în inimă, iar pocăinţa s-a unit cu o mulţumire faţă de Dumnezeu.
Cu atât mai mult sufeream, cu atât mai uşor mă simţeam. Eu simţeam o mare nevoie să mă împărtăşesc şi pe mine mă împărtăşeau; după împărtăşirea cu Sfintele Taine, duhul meu se înaripa cu o nădejde negrăită de Dumnezeu, iar inima mea se umplea de o mulţumire către Domnul Iisus Hristos. Anume aici mi s-a descoperit mie sărăcăciosului, în toată plinătatea ei de necuprins, iubirea lui Dumnezeu pentru lume, în răscumpărarea neamului omenesc. Această dragoste a vorbit parcă întru mine, înlăuntrul fiinţei mele cu atâta putere faţă de Domnul, că eu nu mai simţeam nici suferinţele mele. Eu nu puteam să mă despart nici cu gândurile, nici cu simţirile inimii de iubirea către Domnul. Amintirile despre viaţa Lui pământească, despre toate manifestările şi lucrările de pe pământ, produceau în mine un cutremur plin de bucurie, înnoind lăuntricul sufletului şi inimii mele. Inima mea era plină de nădejdea mântuirii. Nimic nu putea să-mi dea prilej de a mă deznădăjdui de îndurarea lui Dumnezeu. Domnul era aproape, sufletul trăia prin El şi-I simţeam numai dragostea Lui cea nemărginită.
Fiecare pas al vieţii pământeşti a Mântuitorului era chiar întipărit în conştiinţa mea, el fiind săvârşit pentru mântuirea, pentru sfinţirea omului. El a sfinţit totul pentru mine, şi aerul ce mă înconjoară, şi apa pe care am băut-o şi însuşi patul pe care zăceam, şi mormântul, în care mă pregăteam să cobor. Toate acestea erau o arvună a mântuirii mele, învierii mele din moartea trupului şi proslăvirii cu Domnul. Şi eu simţeam că acest lucru se făcea, nu după meritul meu, ci numai pentru nemărginita milostivire a lui Dumnezeu.
Eu mă recunoşteam pe mine foarte păcătos, dar în acelaşi timp, o nădejde fierbinte spre dragostea şi mila lui Dumnezeu cea mântuitoare, necontenit înaripa duhul meu. Lacrimile de umilinţă curgeau din ochii mei, iar ce simţea inima mea în acest timp, eu nici nu pot să descriu. Eu nu simţeam nevoie de mâncare, îmi venea greu când mă vizitau alţii. Eu eram fericit, rănit de dragostea către Domnul, doream să rămân chiar pentru veşnicie singur şi să sufăr însă numai cu Domnul şi în dragostea faţă de El. Iată ce este iubirea de oameni şi ce face ea cu sufletul omului.
Pentru aceasta, eu v-am numit pe D-voastră prea iubitor de Dumnezeu, căci iubirea de Dumnezeu e necesară pentru toţi şi pentru fiecare în parte. Ea este bogăţia cea nefurată şi este puterea cea atotputernică, ca puterea creatoare, e puterea vieţii celei de veci.
Dacă cineva a înfipt această putere în inimă, acela şi sufletul său îl va înviora prin ea. Cel iubitor de Dumnezeu nu doreşte dragostea faţă de lumea aceasta, căci a iubi lumea aceasta va fi deja ruperea dragostei faţă de Dumnezeu şi o vrăjmăşie faţă de Dumnezeu. Acest cuvânt, multora, nu le va părea just, însă el este dreptatea lui Dumnezeu şi adevărul.
Oare cel ce are o dragoste harică faţă de sine va ucide pe alţii? Cine iubeşte pe Dumnezeu, oare va pofti lucrul altuia? Cine iubeşte pe Dumnezeu, oare doreşte sau caută altceva străin, sau va lua sau fura ceva străin? El şi pe ale sale le are ca pe ale lui Dumnezeu şi cu frica de Dumnezeu iroseşte din cele ce i-a dat Dumnezeu.
Iubirea de Dumnezeu este puterea de viaţă a sufletului şi a inimii omului, zidit după chipul lui Dumnezeu. Prin ea, omul din nou este aşezat în rai şi vine la el împărăţia lui Dumnezeu întru putere. Trebuie să iubim pe Dumnezeu, să trăim prin El, să inspirăm şi să expirăm prin duhul dragostei de Dumnezeu. „Dacă Domnul n-ar fi fost în noi, nimeni dintre noi n-ar fi putut să învingă împotriva luptelor vrăjmaşului. Căci cei ce biruiesc, se înalţă încă de aici (adică de pe acum).
Oare, aţi simţit D-voastră stimate cititor, în această scrisoare, bătaia (pulsul) unei oarecare vieţi necunoscute, străine de noi, unei vieţi pline de o frumuseţe duhovnicească şi de o putere harică tainică? Acesta e glasul sufletului, care a trăit viaţa minunată şi tainică a negrăitei comuniuni cu Dumnezeu. Câte eforturi, câte rugăciuni, ce tărie de duh şi integritate a naturii, care treizeci şi ceva de ani, fără abatere, a tins spre un anumit scop, spre a primi în sine, dragostea cea dumnezeiască, a Sfântului Duh al lui Dumnezeu.
Şi iată, la apusul zilelor, aproape de patul morţii, Duhul Sfânt intră în cămara cea împodobită a unei inimi nevoitoare şi se sălăşluieşte în ea. Aici e deja mai mult decât un ajutor obişnuit dat omului în lucrarea mântuirii. Aici, Domnul vine în inima omului, Duhul Sfânt îl face viu şi în chipul cel mai strâns, se uneşte cu sufletul omului.
Aceasta e taina vieţii creştine! Însă ea e uitată de noi şi majoritatea dintre noi nu cunoaşte Duhul. Dacă noi am primi această taină, îndată viaţa noastră ar merge în acord cu plinătatea conştiinţei bisericeşti; spre a urma viaţa tuturor persoanelor proslăvite de Dumnezeu. Toate certurile despre slujirea personală sau obştească, despre tăcere şi zăvorâre sau despre o largă activitate socială, se vor îndepărta, căci ele vor fi luminate dintr-un punct de vedere superior.
Dacă nu se tinde spre acest lucru, viaţa din punct de vedere creştin este fără rost, fără sens şi zadarnică.
Aceasta e viaţa fără Dumnezeu, fără suflet. Însă, ca să agoniseşti pe Duhul Sfânt, ca să agoniseşti pe acest duh de foc, trebuie să suporţi ostenelile şi sudorile inimii, trebuie să-ţi împodobeşti cămara inimii pentru El. Iată că anume această împodobire a cămării proprii din inimă este cel dintâi, cel mai trebuincios şi necesar lucru în creştinism. De aceea, creştinismul pe cât de strict e teistic pe atât de strict e şi individualistic. Se mântuieşte individul, sufletul său. Fiecare creştin, însetat de Duhul Sfânt şi care găteşte în inima sa cămara pentru sălăşluirea Treimii celei Împărăteşti, cu puterea aceluiaşi Duh al lui Dumnezeu, se ridică din putere în putere şi ajunge întru bărbat desăvârşit la plinirea măsurii vârstei lui Hristos. Însă el nu se mântuieşte singur, ci întreaga plinătate bisericească pământească şi cerească. El este un inel al corpului Bisericii şi slujeşte lui, iar ea îl hrăneşte pe el, sprijinindu-l şi ajutându-l în tot felul.
Pregătind cămara inimii sale pentru Duhul lui Dumnezeu, creştinul îşi schimbă conţinutul păcătos şi egoist al personalităţii sale în cele pline de dragoste sfintă; el, prin schimbarea propriei sale fiinţe lăuntrice, devine un slujitor plin de dragoste şi ajutător al celor de aproape, iar strălucit de lumina Duhului lui Dumnezeu ce locuieşte în el devine un purtător puternic al puterii lui Dumnezeu celei atotorganizatoare, atotziditoare, puternic prin credinţa care mută munţii, plin de dragoste şi de rugăciune pentru tot ce este viu.
Aici se taie nodul împerecherilor (discuţiilor). Individualismul se uneşte în forma cea mai ideală cu lărgimea dragostei celei atotcuprinzătoare şi cu plinătatea slujirii sociale pentru omenirea neputincioasă, lipsită de puterea vieţii celei purtătoare de duh, căzută.
Schimbarea conţinutului egoistic al vieţii, în cele pline de iubire şi sfinte, nu se poate ajunge fără de o nevoinţă liberă a duhului. Aceasta nu e o umanitate obişnuită, sau filantropie bătătoare la ochi. Nu, aici este un ideal mult mai înalt şi care singur e de preţ.
Inima se zideşte pentru Duhul lui Dumnezeu, se schimbă însăşi natura firii ei. Se vede fiecare firicel de gunoi păcătos, şi el odată ce e văzut, cere ca de îndată să fie îndepărtat. Nu e îngăduit nici cea mai mică umbră de a te mândri cu eul tău, cel mai fin chip de iubire de sine, e o piedică pentru sălăşluirea Duhului lui Dumnezeu în inima omului; cea mai mică încălcare a personalităţii străine e privită ca un păcat împotriva dragostei; împotriva chipului lui Dumnezeu din om, e potrivnic (chipul iubirii de sine) Duhului şi Îl depărtează de el. De aici curăţia desăvârşită şi plinătatea dragostei ca un ideal al creştinismului şi inevitabilă şi aspră asceză a vieţii ca cel mai trebuincios şi unic mijloc în mâinile libertăţii omeneşti, pentru atingerea acestui ideal. Asceza vieţii se poate manifesta în felurite chipuri şi forme: de la zăvorâre şi nebunie (cea pentru Hristos) până la cea mai largă slujire a dragostei; acest lucru depinde de calităţile individuale ale creştinului ce se mântuieşte, însă ea, (asceza) trebuie să corespundă scopului, să ajute la prelucrarea fiinţei omeneşti până la idealul curăţiei celei desăvârşite, stârneşte gândurile şi simţirile corespunzătoare faţă de Dumnezeu. Creştinismul e strict ascetic, adică el cere o luptă necontenită, plină de chinuri şi suferinţe, cu păcatul ce petrece în om şi-l înconjoară şi pe dinafară, o încununată înfrânare a eului nostru în numele domolirii păcatului şi agonisirii binelui.
Aceasta e participarea libertăţii creştine la opera mântuirii. Cea mai înaltă nevoinţă a ei e să se aducă pe sine jertfă lui Hristos şi să se lepede de vrerea sa, în numele vrerii şi voii lui Hristos. Lăsarea noastră pe de-a întregul în voia şi ajutorul lui Dumnezeu, lipsa desăvârşită de nădejde în puterile noastre personale, aşteptarea vindecării, înnoirii şi luminării de la Duhul lui Dumnezeu, strigătul neîncetat despre acest lucru către Dumnezeu, iată acel punct final, unde libertatea adusă în jertfă se împodobeşte cu cununa de biruinţă şi ei i se încredinţează întregul talant al harului. Duhul Sfânt se uneşte cu ea (libertatea) şi se sălăşluieşte în inima omului. Aceasta este, ni se pare, taina vieţii creştine.
Aceasta este mai întâi o viaţă de comuniune activă cu Dumnezeu, care se încununează cu o tainică sălăşluire a lui Dumnezeu. Aceasta este o viaţă strict individuală şi individualitatea sa e larg iubitoare, ideal-bisericească. Aceasta este o viaţă strict ascetică, integrală fără nici o schimbare, mereu îndreptată spre un anumit scop şi care nimiceşte în calea sa, tot ce o împiedică pentru a realiza idealul ei cel veşnic.
Să mai căutăm noi confirmarea ideilor expuse în cuvântul lui Dumnezeu şi în scrierile Sfinţilor Părinţi? Cine, cât de puţin, s-a interesat de viaţa creştină lăuntrică, a citit operele bărbaţilor care au trăit această viaţă harică şi ne-au lăsat indicii, cum ziceau ei în sine, viaţa cea duhovnicească, acela ştie foarte bine schema generală a mântuirii creştine.
Aceasta este curăţirea inimii, ostenelile şi sudorile pentru bucuria comuniunii cu Dumnezeu, pentru o viaţă în Dumnezeu. Aceasta este lupta cu păcatul, osteneala pe cea dintâi jumătate a căii spre mântuire şi odihnirea întru Domnul, fericita sălăşluire a lui Dumnezeu, în cea de a doua şi cea de pe urmă.
Creştinismul e unica religie din lume, care admite posibilitatea unui control în viaţă şi care realizează, pentru om ceea ce-i făgăduieşte. Împărăţia lui Dumnezeu, înlăuntru: pe Duhul Sfânt în inimile credincioşilor şi Împărăţia lui Dumnezeu într-adevăr vine în inima celui ce se sileşte să o ia şi Duhul Sfânt se sălăşluieşte într-un suflet care e pregătit pentru El şi locuieşte în el.
Acest adevăr al religiei creştine, e accesibil celui mai riguros control şi e confirmat de experienţa unei adunări nenumărate de oameni, care şi-au închinat viaţa lor lui Dumnezeu, e clar întipărit în tradiţia bisericească verbală şi scrisă şi prin el e vie conştiinţa bisericească ecumenică.
„Cine se sileşte să creadă şi să vină la Domnul, zice Macarie cel Mare, acela trebuie să se roage, ca încă de aici să primească Duhul lui Dumnezeu, pentru că El este viaţa sufletului şi pentru aceasta a venit Domnul, ca încă de aici să dea sufletului viaţă, pe Duhul Sfânt. Căci scris este: „Până când aveţi lumină, credeţi în lumină“. (Ioan, 12, 26). De aceea, dacă cineva n-a căutat aici şi n-a primit viaţa pentru suflet, adică Lumina cea dumnezeiască a Duhului apoi el, în vremea ieşirii din trup, e lepădat în partea cea de-a stânga a întunericului, fără să intre întru împărăţia cerurilor şi având sfârşitul în gheenă cu diavolul şi cu îngerii lui.
După cum fierul sau plumbul, aurul sau argintul, introduse în foc, îşi pierd însuşirea asprimei, transformându-se în materii moi şi cât rămân în foc, după puterea căldurii focului, se topesc şi îşi schimbă asprimea firească, la fel şi sufletul lepădându-se de lume şi iubind pe Unul Dumnezeu, cu mare răbdare şi căutare din inimă, întru osteneală, întru nevoinţă, aşteptându-L neîncetat cu nădejde şi cu credinţă şi primind în sine acel foc ceresc al Dumnezeirii şi a dragostei Duhului, într-adevăr, se leapădă atunci de toată dragostea cea lumească, se eliberează de orice vătămare a patimii, aruncă totul de la sine, îşi schimbă calitatea nefirească şi asprimea păcatului, toate le socoate de prisos întru unicul Mire Ceresc, pe care L-a primit în sine, se odihneşte cu o dragoste fierbinte şi negrăită faţă de El.
Mintea şi priceperea creştinilor, după comuniunea şi împărtăşirea cu Sfântul Duh, ajung la o statornicie, tărie, netulburare şi odihnă, nu se risipesc şi nu se tulbură de gândurile cele deşarte şi nestatornice, ci petrec în pacea lui Hristos şi în dragostea Duhului, după cum şi Domnul, vorbind despre unii ca aceştia, a zis că ei au trecut de la moarte la viaţă (Ioan 5, 24).
Făptura cea nouă – creştinul – se deosebeşte de toţi oamenii din lume prin înnoirea minţii, împăcarea gândurilor, prin dragostea şi alipirea cerească de Domnul. Pentru aceasta a şi fost venirea Domnului, ca cei ce, într-adevăr au crezut în Domnul, să se învrednicească de aceste lucruri duhovniceşti.
Domnul cheamă pe om spre odihnă, zicând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi“. (Matei 11, 28). Şi pe acele suflete care se supun şi vin, El le odihneşte de gândurile grele, împovărătoare şi de faptele cele necurate. Ei ajung deşertaţi de orice fărădelege, sărbătoresc Sâmbăta cea adevărată plăcută şi sfântă, sărbătoresc praznicul cel duhovnicesc al bucuriei şi veseliei celei negrăite, săvârşesc din inimă curată, o slujbă curată şi bineplăcută lui Dumnezeu.
Şi aceasta e adevărata şi prea luminata Sâmbătă!
De aceea, să rugăm şi noi pe Dumnezeu, ca să intrăm întru odihna aceasta, să ne deşertăm de toate gândurile cele de ruşine, viclene şi deşarte, să ajungem la posibilitatea de a sluji lui Dumnezeu dintr-o inimă curată şi a sărbători praznicul Duhului Sfânt.
„Şi fericit este cel ce va intra întru această odihnă!“ (Ierom Gurie. Taina vieţii creştine, Ed. Sihăstriei Optina cu hramul Intrarea Maicii Domnului, don Gozelsc, an. 1908).
Cuvintele Ieromonahului Gurie, citate de mine, vorbesc anume despre această „taină a vieţii creştine“, care se cuprinde într-o dragoste vie faţă de Dumnezeu, într-o comuniune vie cu Dumnezeu şi o sălăşluire a lui Dumnezeu, care se pot realiza în sânul Sfintei Biserici prin lucrarea harică a Sfântului, întipăririi şi descoperirii căreia, în inima unui creştin credincios, e închinată şi lucrarea rugăciunii lui Iisus cu mintea. Iată de ce am socotit că e potrivit să închei această convorbire anume cu acest articol.
Preotul. Cuvintele D-voastră mă liniştesc cu desăvârşire. Plecând din mănăstirea D-voastră, eu duc cu mine o idee deplină şi clară despre rugăciunea lui Iisus, despre însemnătatea ei şi despre necesitatea ei în viaţa cea duhovnicească a unui creştin, precum şi despre felul cum trebuie lucrată această rugăciune, după învăţătura şi tradiţia Sfinţilor Părinţi şi nevoitori ai Bisericii Ortodoxe, pentru care lucru vă aduc mulţumirile mele adânci şi sincere, nu numai din partea mea, ci şi din partea fiilor mei duhovniceşti.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul