Religio

Cartea:

Cărți

Predoslovia la capetele Fericitului Filotei Sinaitul

„Lupta noastră nu este împotriva trupului şi sângelui, ci împotriva începătorilor şi stăpânilor, şi stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii celei de sub ceruri“.
Ostaşii unui împărat pământesc poartă sabie, fiind gata şi iscusiţi pentru a lupta cu vrăjmaşii; însă o astfel de sabie poartă şi cei ce nu sunt ostaşi, numai din obişnuinţă, iar nu ca să se pregătească de luptă şi neştiind chiar cum trebuie să se lupte împotriva vrăjmaşilor. Cele spuse sunt cu totul asemănătoare cu războiul nostru cel duhovnicesc, despre care va fi acum cuvântul. Căci tot cel ce se leapădă acum de lume şi ajunge monah, primeşte odată cu aceasta şi sabia duhului, ca un ostaş al lui Hristos şi iese la luptă împotriva duhurilor răutăţii. Deci lui îi sunt adresate cuvintele din ceasul tunderii: „Primeşte, frate, sabia duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, purtându-l pe buzele tale, în minte şi în inimă şi neîncetat: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!“
Dar, o timpurile noastre! Cât de mulţi nu zic deja – toţi poartă această sabie numai din obişnuinţă, dar nu pentru că le e trebuincioasă pentru luptă. Fără să se deprindă cum trebuie să o mânuiască pe ea în faţa vrăjmaşilor şi să-i ardă cu ea o flacără, o întrebuinţează prost, grosolan şi fără folos, adică citind pentru o „Slavă“ din Psaltire, o aţă (un şirag de o sută de boabe de la mătănii, n. tr.), iar pentru o catismă, trei, reduc numai la aceasta rugăciunea lor cea de dinafară. Iar mulţi, părăsind cu desăvârşire acest grai al lui Dumnezeu, sau mai bine zis această armă înflăcărată care păzeşte poarta inimii, se mulţumesc numai cu o cântare de psalmi, canoane şi tropare predate de Biserică, socotind că această rugăciune din cinci cuvinte, e rânduită drept pravilă numai monahilor simpli şi necărturari. Respingând şi îndreptând o astfel de părere greşită a lor, Sf. Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, învaţă şi pune lege tuturor arhiereilor, arhimandriţilor, egumenilor, ieromonahilor, preoţilor, diaconilor, monahilor şi oamenilor mireni de orice rang şi îndeletnicire, în loc de orice pravilă să îndeplinească, ca răsuflarea şi viaţa lor, această sfântă rugăciune a lui Iisus, în minte, pe buze, în orice ceas şi loc, chiar dacă ei nu pot cunoaşte lucrarea ei meşteşugită, căci acest lucru e, după cuvintele lui, numai al monahilor, care s-au lepădat de lume. Iar dacă Vasile cel Mare porunceşte unui monah neînvăţat să-şi facă pravila prin rugăciunea lui Iisus, mărginindu-se numai la rostirea ei numerică şi nu meşteşugit, apoi acest lucru trebuie de înţeles că el rânduieşte acest lucru atât celor neînvăţaţi cât şi celor din lume, ca ei toţi, după măsura puterilor lor să slavoslovească pe Dumnezeu, însă să nu petreacă în trândăvie.
Cine-şi poartă sabia sa, sau cuvântul, cu pricepere, cu luare aminte lăuntrică, acela cunoaşte vremea când să-şi întoarcă privirile sale către vrăjmaş şi să se roage împotriva momelilor celor rele şi patimilor cugetelor, sau pentru păcatele sale. Iar uneori din oarecare împrejurări, sau din neluare aminte, va aluneca cu cuvântul sau cu mânia, iar uneori şi cu pofta, sau slavă deşartă, sau cu părerea şi altele şi din această pricină va fi mustrat de conştiinţa sa, apoi nesuferind mustrările ei, se întoarce către Dumnezeu, căindu-se şi rugându-se din minte şi din inimă, căutând iertare. Întreaga pravilă a acestuia se cuprinde numai în pocăinţă şi în luare aminte din inimă, după pilda văduvii aceleia care nu se depărta de judecător zi şi noapte, cerând izbândirea asupra potrivnicului său. Şi aceasta este rânduiala lucrării minţii, ce li se potriveşte celor pătimaşi; deci nimeni să nu se tulbure de cuvântul acesta, că cei înviforaţi de astfel de păcate pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, să deprindă lucrarea minţii.
Să-ţi închipui cinci stări care lucrează din patimă: a) căzând în mânie şi supărare, să rămâi mereu purtând răutate asupra celui ce te-a supărat; b) fiind întristat, să ţii minte răul timp de mai multe zile; c) a te mânia numai o săptămână; d) numai o singură zi să ţii minte şi e) vrăjmăşind, supărând, tulburând şi tulburându-se, în acelaşi ceas să se schimbe. Iată câte întocmiri felurite sunt, însă ele toate sunt supuse iadului (sub iad), până când lucrează patima, după cum a spus Sfântul Dorotei şi unii ca aceştia nu trebuie să se atingă de lucrarea minţii, căci ei sunt asemenea unui om, care fiind rănit de săgeata vrăjmaşului, o ia cu mâinile sale şi-şi străpunge cu ea inima sa; despre ei a zis Ioan Teologul: tot cel ce face păcat este de la diavolul (I Ioan, 3, 8).
Şi iarăşi alte cinci stări: a) a celui ce e batjocorit şi care se mâhneşte nu pentru că a suferit batjocură, ci pentru că n-a răbdat-o; b) a celui care se învaţă răbdare mereu, însă la urma urmelor se lasă biruit de momeală; c) care nu vrea să răspundă cu rău pentru rău, ci e târât de puterea obişnuinţei; d) care se stăruie, nici să nu vorbească de rău, ci se mâhneşte pentru supărarea primită, se ocăreşte pe sine şi se căieşte de aceasta şi e) care nu se mâhneşte pentru supărarea primită, dar nici nu se bucură de ea. Aceştia toţi sunt din cei ce se împotrivesc patimilor, fiindcă în chip voit se luptă cu patima şi nu voiesc să-i facă hatârul ei, ci se întristează şi se nevoiesc. Unii ca aceştia se aseamănă celui ce se află sub ploaia de săgeţi a vrăjmaşului, însă nu e rănit, zice acelaşi Sfânt Dorotei. Ei, în tot cazul pot şi trebuie să se deprindă cu lucrarea minţii pentru că ei se curăţă prin harul lui Hristos cel de toate zilele, prin rugăciunea minţii şi prin pocăinţa cea de fiecare ceas şi despre ei a zis văzătorul de taine: „dacă vom spune că n-avem păcat, apoi ne înşelăm pe noi înşine; şi dacă mărturisim păcatele noastre, credincios este şi drept, ca să ne lase nouă şi să ne curăţească pe noi de orice nedreptate“ (I Ioan 1, 8, 9).
Se ştie şi acest lucru, că această sfinţită rugăciune a lui Iisus, pentru mulţi, în vechime şi acum, era o piatră de poticnire şi sminteală. Şi deşi mulţi, poate chiar toţi, se roagă cu această rugăciune, simplu şi pe dinafară şi nimeni nu se ridică împotriva acestui lucru, însă lucrarea ei meşteşugită, adică paza inimii cu mintea în rugăciune, puţini sunt cei care o cunosc. Chiar lui Sf. Grigorie Sinaitul i se împotriveau de la început cei mai cuvântători Părinţi ai Muntelui Athos; el a început să-i înveţe la această lucrare, apoi ce să mai vorbim de monahii cei ce s-au împrietenit cu lumea? Totuşi, cel ce voieşte să-şi mântuiască sufletul său trebuie să se supună Sfintelor Scripturi şi învăţăturii Sfinţilor Părinţi, iar nu oamenilor trupeşti. Căci doar nu într-un ungheruş oarecare, ci în mijlocul cetăţii împărăteşti a înflorit această sfinţită lucrare a minţii şi nu numai la monahii cei simpli, ci chiar înşişi Patriarhii de Constantinopol erau lucrătorii şi învăţătorii ei. Am în vedere pe Ioan Gură de Aur, Fotie, Calist, care au fost unul după altul urmaşi ai scaunului patriarhal, despre care scrie Sfântul Simeon Tesaloniceanul, că şi-au întocmit cărţi întregi numai despre această lucrare a rugăciunii minţii, pătrunse de o adâncă înţelepciune şi meşteşugire. Însă nu trebuie să ne mire faptul că acum, despre această învăţătură şi Scriptură, printre monahi nu se rosteşte nici un cuvânt. Căci doar fiecare poate, dacă vrea numai, monahul sau mireanul, să cânte psalmii şi canoanele predate Sfintei Biserici de către Sfinţii Părinţi, pentru rugăciunea cea de obşte; însă a-l numi pe Iisus Hristos Domn cu mintea, nimeni nu poate decât numai prin Duhul Sfânt, după Apostol. De aceea Sfinţii Părinţi, fiind lucrători şi învăţători ai lucrării minţii, aseamănă lucrarea cântării cea de dinafară cu un copil mic, iar rugăciunea minţii cu un bărbat desăvârşit. Şi după cum un copil nu e nimic să ceară ca el, după o vreme vrea să fie bărbat şi bătrân, aşa pentru cântarea şi rugăciunea cea de dinafară, care ne este dată de la Dumnezeu după neputinţele prunciei noastre, nu e ocară şi defăimare dacă cineva îşi întoarce toată stăruinţa spre rugăciunea minţii şi cântă foarte puţin psalmi, canoane şi tropare, nădăjduind să câştige prin rugăciunea minţii, cântarea cea din minte, de la care iarăşi se suie la rugăciunea cea văzătoare, faţă de care cântarea se pare un copil înaintea unui bărbat desăvârşit; şi iarăşi, lăsând ceva timp şi cântării (cu gura, n. tr.), mai mult se roagă; ba unul ca acesta nici nu poate din nou să cânte mult; căci cei ce cântă pe dinafară şi nu pătrund cu simţire ceea ce cântă, aceia pot cânta mult, zice Sf. Grigorie Sinaitul. Din această pricină, el aseamănă cântarea cu luceafărul, steaua dimineţii, iar rugăciunea minţii, cu soarele. Şi după cum luceafărul e văzut numai un ceas sau două iar soarele străluceşte toată ziua, la fel să înţelegem lucrurile şi în ce priveşte cântarea şi rugăciunea. Şi nu-mi spune mie, că mulţi dintre sfinţi se ţineau de cântare multă, ci pricepe şi crezi, că aceeaşi Părinţi ne porunceau neapărat, de la cântare să ne suim la rugăciune. Unul dintre aceştia a fost şi Sfântul Grigorie Sinaitul, care de la început, fiindcă nu cunoştea ceva mai bun se ţinea numai de cântare; iar fiind povăţuit de un Critean a înlocuit cântarea cea multă cu rugăciunea minţii şi, cunoscând din încercate că de la cântare nu e spor aşa de repede şi de uşor ca de la rugăciune, a poruncit tuturor să aibe grijă de rugăciune, iar de cântat să se cânte puţin din pricina trândăviei.
Mai departe şi tu, fără nici o îndoială, fă la fel ca să nu-ţi fie spus şi ţie, pentru împotrivirea ta, cu cuvintele Apostolului, care zice: „Dorinţa inimii mele şi rugămintea mea către Domnul este, ca Israil să se mântuiască. Căci le mărturisea că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar nu cu pricepere. Căci ei, nepricepând dreptatea dumnezeiască şi silindu-se să-şi întemeieze dreptatea lor înşişi, nu s-au supus dreptăţii dumnezeieşti.“ (Rom. 10, 1–3). Deci, ce zice Scriptura? Aproape de tine este cuvântul, pe buzele tale şi în inima ta; dacă vei mărturisi cu gura ta pe Iisus Domn, apoi te vei mântui; căci, oricine cheamă numele lui Domnului se va mântui. Însă toate acestea: cuvântul, mărturisirea, şi chemarea trebuie înţelese ca o petrecere înlăuntrul tău a lui Hristos care S-a sălăşluit întru tine, prin Sfântul Botez. Şi tu trebuie neîncetat să chemi şi să zici, şi să-I mărturiseşti, uneori cu inima, uneori cu gura, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!“
Deci, fii cu luare aminte omule la tine şi la îndărătnicia ta, ca să nu trimeată Domnul peste tine, pentru aceasta duhul împietririi; să nu vezi cu ochii şi să nu auzi cu urechile, după cum mărturiseşte împotriva ta Sfânta Scriptură, la fel cum a mărturisit Ilie împotriva lui Israil înaintea lui Dumnezeu, Căruia şi tu te împotriveşti. Deci, nu nădăjdui şi nu crede că vei reuşi să ajungi la ceva duhovnicesc, dacă nu te vei supune, ca să chemi pe Iisus Hristos asupra oricărui cuget rău şi asupra puterii vrăjmaşului, după cum zice Sfântul Isichie: „Nu vei afla armă mai tare asupra vrăjmaşilor nici în cer, nici pe pământ, afară de numele lui Hristos. Şi-ţi este cu neputinţă să scapi de a fi adăpat de cugetele cele rele, sau să încetezi de a mânca pâine de tărâţe, până când nu vei râvni să guşti din pâinea cea curată, care s-a coborât din cer, căci cei care gustă din ea nu vor flămânzi în veac, căpătând veselie şi bucurie, dar nu frică sau o mângâiere lipsită de înţeles, sau ceea ce e totuna, o părere de sine plină de bucurie. Căci, după cum legea, nefiind în stare singură să-l facă pe om fără de păcat, îi trimetea pe toţi spre Hristos şi ea singură tindea spre El, micşorându-şi parcă prin aceasta însemnătatea sa, tot aşa şi cântarea cea din afară, comunicându-i lucrătorului învăţătura cea începătoare, îl lasă pe seama lui Hristos, adică rugăciunii lui Iisus din minte, fiindcă ea singură n-avea putere să-l ridice la lucrarea cea duhovnicească, deşi, în acest timp, aceeaşi cântare, din pricina rugăciunii, se scurtează şi rămâne pe planul al doilea. Dar dacă nu toţi vor să se întoarcă de la cântare la Hristos, apoi nici nu e vina cântării, după cum nici nu e vina legii, că se împotrivesc Iudeii, ci vina, pentru acest lucru, e numai a minţii lor celei trupeşti şi a necunoaşterii puterii ce e ascunsă în Sfânta Scriptură. Căci ei socot, că a întinde melodii (versuri) dulci şi a turna cu limba cuvinte frumoase, aceasta este începutul şi sfârşitul rugăciunii. Ei n-au înţeles cele spuse de Domnul: „Că cel ce crede întru Mine, din pântecele lui vor curge râuri de apă vie.“ Tot cel ce se botează primeşte această apă de sus, tainic în adâncul inimii sale şi despre ea se scrie în viaţa Sf. Ignatie Teoforul, când cei necredincioşi i-au spintecat inima lui zicând: „Cum îl poartă pe Dumnezeul său în inima sa?“ Şi-au găsit înlăuntrul inimii cuvinte scrise cu aur: Iisus Hristos. Iar acesta a fost semn spre ruşinea celor necredincioşi şi pentru a-i încredinţa pe cei credincioşi că fiecare, la Sfântul Botez, primeşte înlăuntrul său pe Hristos. De aceea, cei mai desăvârşiţi şi cei mai adânci în darurile duhovniceşti, dintre Sfinţii Părinţi, mai înainte de toate, ne poruncesc să ne curăţim de patimile minţii şi chemarea numelui lui Iisus Hristos, din inimă asupra oricărui cuget rău, asupra oricărei fapte şi momeli a vrăjmaşului; şi aceasta este rugă rostită cu simţire, iar nu numai din obişnuinţă, pe care nu e păcat să o numim moartă. Punându-ne un început tare pentru o astfel de luare aminte cu pricepere şi pentru rugăciune, fericiţii Părinţi ne învaţă să petrecem în ea până la moarte, luptându-ne cu vrăjmaşii şi cu patimile noastre şi deşi nu primim în fiecare zi câte o mie de răni, noi niciodată nu trebuie să curmăm această lucrare purtătoare de viaţă, adică chemarea lui Iisus Hristos, care petrece în inimile noastre, după cum s-a spus despre acest lucru mai sus.
Şi astfel, dacă Dumnezeu va întrezări în aceasta folosul nostru, apoi îl ridică pe care vrea şi îl cunoaşte printr-un astfel de început bun şi spre rugăciunea minţii cea văzătoare. Iar unii, pe care trebuie să-i numim uşurateci ca minte auzind că prin această rugăciune lucrătoare a minţii se ajunge la o sporire cât mai grabnică, se silesc, înainte de vreme să ajungă la rugăciunea cea văzătoare, socotind că ea se află în mâna celor ce o doresc. Iar alţii, înştiinţând că de rugăciunea cea văzătoare nu se învrednicesc toţi, ci numai foarte puţini slăbesc, iar uneori cu desăvârşire nu se îngrijesc de rugăciunea minţii cea lucrătoare fără de care nimeni nu poate scăpa de lucrarea patimilor şi de primirea cugetelor cele viclene, pentru care vor fi cercetaţi în ceasul morţii şi vor da răspuns la înfricoşata Judecată. Unii ca aceştia trebuie să înţeleagă că noi nu vom fi osândiţi deloc pentru rugăciunea cea văzătoare, dacă nu ne vom învrednici de ea, pentru neputinţa noastră; iar pentru paza minţii şi a inimii, cu care se poate sta împotriva diavolului şi cugetelor celor rele, biruindu-le pe ele nu cu puterea noastră, ci cu numele cel înfricoşat al lui Hristos, noi va trebui să dăm răspuns lui Dumnezeu, căci purtându-L pe Hristos înlăuntrul nostru, după darul Sfântului Botez nu putem, sau mai bine zis, nu vrem să ne învăţăm cum să-L chemăm pe El într-ajutor în ceasul de război şi anume pentru aceasta ne ceartă Apostolul zicând: „Au nu ştiţi că Iisus Hristos este în voi?“ Căci încă tot neîncercaţi sunteţi; nu sunteţi învăţaţi să lucraţi numele lui Hristos cu mintea în inimă? Şi deşi mulţi dintre cei din vechime, iar nu numai din cei de azi, au murit fără să se învrednicească de rugăciunea cea văzătoare în timpul vieţii, aceasta nu trebuie să ne producă îndoială; căci nedreptatea n-are loc la Dumnezeu şi El, în orice caz, pentru ostenelile cu care s-au ostenit mergând pe calea rugăciunii celei lucrătoare, cea adevărată a Părinţilor, le dă lor, în ceasul morţii sau după moarte, lucrarea rugăciunii celei văzătoare, cu care ei ca o flacără de foc, trec vămile văzduhului după cuvântul Sf. Isichie, şi primesc ei soarta lor ca acei dintre Sfinţi care, după Apostol, neprimind nici făgăduinţa, s-au ostenit toată viaţa lor întru nădejde.
Înşiruind toate acestea cu arătarea mărturiilor din Sfânta Scriptură despre rugăciunea minţii, singură lucrătoare şi cuvenită celor pătrunşi încă, vom spune de nevoie şi despre înşelarea care se poate petrece aci. Mai întâi de toate, zice Sf. Patriarh Calist, vine o căldură de la rinichi încingându-i pe ei şi ea pare înşelare însă aceasta nu e înşelare, ci o lucrare firească născută de osebirea voinţei. Iar dacă cineva socoate că această căldură e de la har, apoi acest lucru e într-adevăr înşelare. Însă oricare ar fi ea (căldura), cel ce se nevoieşte nu trebuie s-o primească, ci s-o alunge. Vine şi o altă căldură de la inimă şi dacă mintea se coboară în cugetele curviei, apoi aceasta fără îndoială este o înşelare. Iar dacă tot trupul se încălzeşte de la inimă, iar mintea e curată şi fără de patimi şi parcă s-a lipit de adâncul inimii cel mai dinăuntru, apoi acest lucru e într-adevăr lucrarea harului, iar nu a înşelării.
Văzând acestea, trebuie de la început să deprindem mintea, în ceasul rugăciunii, să stea în partea de sus a inimii şi să privească în adâncul ei, dar să nu fie la jumătatea dintr-o parte, sau la capătul (sfârşitul) de jos. Pricina pentru care trebuie făcut astfel este următoarea: când mintea stă în susul inimii şi când lucrează rugăciunea înlăuntrul ei, atunci ea ca un împărat ce şade pe o înălţime priveşte cu totul liber asupra tuturor cugetelor cele rele care se târăsc jos şi le sfarmă pe ele din piatra numelui lui Hristos, ca pe alţi prunci din Babilon. Pe lângă acestea, fiind atât de îndepărtată (mintea, n. tr.) de pântece, în orice caz poate scăpa de arderea pofticioasă care se află în firea noastră, prin fărădelegea lui Adam. Iar dacă cineva începe să lucreze luarea aminte din timpul rugăciunii la jumătatea inimii din piept, apoi din pricina împuţinării căldurii din inimă, sau din neputinţa minţii şi slăbirea vederii, din pricina lucrării dese a rugăciunii sau din pricina războiului ridicat de vrăjmaş, mintea, singură de la sine, cade spre pântece şi se amestecă cu căldura poftei, deşi fără voie, din pricina apropierii de ea, când se face rugăciunea la jumătatea inimii. Iar unii, dintr-o nechibzuinţă naivă, sau mai bine zis neştiind ce este susul sau josul inimii şi ce este jumătatea şi capătul ei, încep să facă rugăciunea de jos, la capătul inimii, lângă pântece şi astfel atingându-se cu mintea parte de inimă, parte de pântece, din vina lor proprie provoacă înşelarea, ca îmblânzitorul de şerpi: căci e cu neputinţă să scape de împărtăşire cu vrăjmaşul aceia care ţin luarea aminte în felul acesta.
Iar alţii, suferind o nepricepere desăvârşită şi de grosolănie, chiar nici nu cunosc locul inimii, care se află sub sânul şi coasta stângă, ei aşezând-o la mijlocul buricului din pântece, îndrăznesc, vai de înşelările lor, acolo să facă rugăciunea cu mintea. Învăţându-ne din pildele acestea trebuie, după cum s-a spus, să săvârşim luarea aminte şi rugăciunea cu mintea înlăuntrul inimii mai sus de piept, iar nu la jumătatea pieptului, şi cu atât mai mult nu de jos de la pântece.
De asemenea, e de neapărată nevoie să cunoaştem cu simţirea minţii şi căldura din rugăciune, care se revarsă în inimă de la Dumnezeu, ca un mir binemirositor, prin Sfântul Botez şi care a pătruns în noi prin căderea strămoşilor în păcat şi care e stârnită de diavol.
Cea dintâi căldură începe cu rugăciunea numai în inimă şi sfârşeşte cu rugăciunea tot în inimă, dând sufletului certitudine şi roduri duhovniceşti. Iar a doua are începutul şi sfârşitul în rărunchi, aducând în suflet asprime, răceală şi tulburare. A treia, ivindu-se din amestecarea cu aprinderea poftei, aprinde inima şi mădularele cu o plăcere de desfrâu, robind mintea în cugetele cele întinate şi momind spre împreunarea curviei, lucru pe care fiecare lucrător sârguitor îl poate vedea şi cunoaşte repede. Şi deşi vrăjmaşul, zice Grigorie Sinaitul, înlăuntrul pântecelui încearcă, după dorinţa sa în aparenţă să ne înfăţişeze cele duhovniceşti, în locul căldurii celei duhovniceşti aducând aprinderea sa în locul veseliei, stârnind o bucurie lipsită de sens şi o dulceaţă cu scurgeri şi îndeamnă să primeşti înşelarea drept har adevărat, însă vremea, încercarea şi simţirea ne învaţă să-l recunoaştem (pe vrăjmaş).
Dacă înşelarea se cunoaşte cu timpul, încercarea şi simţirea, apoi nu trebuie să ne înfricoşăm sau să ne îndoim, chemând pe Dumnezeu, zice acelaşi Sfânt; iar dacă unii s-au şi rătăcit, vătămându-şi mintea, apoi să ştii că ei au suferit acest lucru din îngâmfare şi din rânduială de sine. Nu pentru înfricoşarea sau pentru a ne izgoni pe noi de la sfinţita lucrare a rugăciunii din minte au scris Sf. Părinţi despre înşelare, care-i atinge pe lucrători sub felurite chipuri şi prilejuri, ci pentru a ne preveni pe noi şi pentru a recunoaşte înşelarea şi lucrarea cea cu vicleşug a satanii şi pentru aceasta poruncesc tuturor celor ce se luptă cu patimile, să se ţină de calea cea împărătească, pe care nu poţi cădea petrecând în pustie câte doi sau câte trei, unde un frate având drept sfătuitor bun un alt frate şi cercetând zi şi noapte Sfânta Scriptură pot, cu harul lui Hristos, neîncetat să deprindă această lucrare a minţii.
Unora însă, dintre cei mulţi, nu se ştie de unde, le-a venit în cap, cum că monahilor de azi nu li se mai dau acum lucrările Sf. Duh ca şi celor de mai înainte; au trecut acum zic ei, acele timpuri. Însă acest lucru e numai o poticnire a celor ce vorbesc astfel; căci aşa au zis Sf. Părinţi despre semnele şi minunile pentru care se petrece o oarecare împuţinare de credinţă, după cuvântul lui Hristos: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut“, iar nu despre încetarea lucrărilor Sf. Duh. Aceste daruri, fără de îndoială, se dau oricărui credincios în Sf. Botez şi petrec în noi fără să fie nimicite, chiar dacă noi nici nu le simţim, fiind omorâţi de păcate. Şi prin păzirea poruncilor şi chemarea lui Iisus Hristos, ce se petrece în inimile noastre, noi trebuie din nou să luăm acest dar şi să vedem cu mintea cele spuse de noi mai înainte, că legea cea duhovnicească noi o purtăm scrisă pe tablele inimilor noastre, învrednicindu-ne nemijlocit, după chipul Heruvimilor, să vorbim cu Hristos printr-o rugăciune curată din inimă.
De aceea e greşit, născocind dezvinovăţiri pentru păcate, să învinuim timpul sau pe Dumnezeu de împuţinarea lucrărilor Sf. Duh. Însă aruncând vina întreagă peste cei trei mai răi: necredinţa, lenevia şi nepăsarea, să încetăm a minţi şi ţinându-ne de adevăr, să ne apropiem fără de îndoială, spre a învăţa lucrarea minţii, îndepărtând de la noi şi încă pe trei potrivnici din cei mai de seamă: iubirea de sine, iubirea de argint şi slava cea deşartă, odată cu care putem nimici şi celelalte patimi din sufletele noastre.
Dar mai înainte de toate, în timpul celui ce se nevoieşte şi ia aminte la rugăciune, încep oarecare mişcări, ca nişte „săltări“ sub piele şi ele sunt socotite de unii drept înşelare. Se iveşte o căldură de la rărunchi, încingându-l parcă pe om, şi ea de asemenea e luată drept înşelare; însă aceasta nu e înşelare, ci o lucrare firească, care se naşte din însuşirea (osebirea) nevoinţii. Iar dacă cineva preamăreşte această căldură drept harică şi nu firească, apoi acest lucru, fără îndoială, e o înşelare. Dar oricare ar fi ea, cel ce se nevoieşte nu trebuie s-o primească, ci s-o izgonească şi să o lepede. Vine şi o altă căldură de la inimă, şi dacă mintea în acest timp, coboară la gânduri de curvie, aceasta e o adevărată înşelare. Iar când tot trupul se încălzeşte de la inimă, iar mintea rămâne curată şi fără de patimi şi lipită parcă de adâncul cel de dinlăuntru al inimii, apoi acest lucru fără de îndoială este lucrarea harului, iar nu a înşelării. Uneori, la cei ce încearcă o astfel de stare, se arată şi sudoare din pricina căldurii îmbelşugate ce este în trup. Şi atunci porneşte de la inimă o sfântă lucrare, care ridică o foaie (frunză) oarecare de pe inimă şi care mişcă mintea de la cele dinlăuntru, ca fiind lipită chiar de acea dumnezeiască lucrare, ca să strige des: Iisuse al meu, Iisuse al meu. Astfel, când anume se deschide inima, numai atâta strigă inima: Iisuse al meu, şi nu poate mintea să rostească totul, adică: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!“, din pricină că inima se deschide des, şi numai: Iisuse al meu. Iar cei care zic, că într-o astfel de întocmire săvârşesc întreaga rugăciune se înşeală. Căci când mintea se va lipi, după cum s-a spus deja, de lucrarea cea dumnezeiască, intrând în cele de mai înlăuntru ale inimii, nu poate striga mai mult decât: Iisuse al meu. Atunci, într-adevăr, de la această sfântă rugăciune se naşte în inimă şi o frică plină de evlavie, când se coboară în suflet o mare mângâiere, e de la lucrarea cea sfântă. Şi atunci saltă şi saltă şi izvorăşte din inimă lacrima plină de dulceaţă şi dulce curge din ochi şi aceasta este tristeţea cea plină de bucurie. Iar inima atunci dă în clocot de acea multă lucrare sfântă şi trupul întreg e aprins şi mintea într-o frică cucernică strigă: Doamne miluieşte. Şi după cum untdelemnul într-un vas plin, încălzit fiind tare de foc, se varsă peste margini, aşa se petrece şi în inimă, când ea se va încălzi de la lucrarea cea dumnezeiască, toarnă căldură şi asupra trupului şi-l face aprins şi atunci cel ce trăieşte aceste lucrări simte cum toate măruntaiele lui sunt gata să sară din el. Se mai petrec şi alte oarecare taine minunate cu cel ce are întocmirea arătată: uneori se face o lumină, cu ajutorul căreia vede înlăuntrul său o luminare care-l străluceşte ca soarele şi care izvorăşte lumină din inimă. Se petrec înlăuntrul inimii şi alte taine, însă nu pot să le descriu: mintea vede întreaga zidire şi îngrozită de mişcarea lucrării celei sfinte şi de contemplarea tainelor dumnezeieşti, înalţă slavoslovii din adâncul inimii, pe care nu le pot zugrăvi prin scris. Omul, pe de-a întregul, devine atunci îndumnezeit de această mişcare dumnezeiască în afară de tot ce e materialnic şi simţit şi parcă e cuprins de o bucurie nestăpânită, asemenea unui beat de vin. Şi după aceea, mintea se răpeşte într-o vedere dumnezeiască şi vede taine înfricoşate, despre care nu pot scrie cu de-amănuntul. Vede mintea vedenii dumnezeieşti, vede şi desfătarea drepţilor, frumuseţile raiului. Încă mai sus, mintea vede în cer taine înfricoşate şi preaslăvite şi pe cât se ridică omul de la momelile dracilor, pe atât vede mai multe din cele ce-i dă Domnul. Căruia I se cuvine slavă în veci. AMIN.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul