Religio

Cartea:

Cărți

Predoslovia la cartea Preafericitului Isichie

Viaţa şi învăţătura Sf. Părinţi, într-o măsură oarecare, se aseamănă cu grija dinafară a oamenilor pentru trebuinţele cele necesare trupului; căci cel ce a deprins fel de fel de dibăcii şi de meşteşuguri, capătă prin ele toate cele trebuincioase pentru viaţa lui; altul care se ocupă stăruitor cu plugăritul în toate formele lui, capătă tot ce-i trebuie casei lui; iar unii dintre cei chibzuiţi, în locul unora sau altor meşteşuguri, îşi cumpără o corabie sau o vie şi de la ele capătă tot ce doresc, fără alergătură şi necazuri, care uneori se petrec în viaţă, din pricina unei îndeletniciri nereuşite şi greşite cu meşteşugul.
La fel cu aceasta se întâmplă şi în viaţa cea duhovnicească: unii dintre Sfinţii Părinţi, ţinând seama de neputinţele celor ce vin pentru întâia dată la monahism, le rânduiesc lor împreună cu lucrarea poruncilor lui Hristos, o cântare îndelungată a psalmilor, canoanelor şi troparelor, statornicite de Duhul Sfânt, spre slavoslovia lui Dumnezeu şi pravilă pentru monahi. Iar alţii, învăţând cea mai subţire (subtilă) încercare a priceperii celei duhovniceşti, nu vor ca începătorii să se mulţumească numai cu învăţătura de pe dinafară, ci poruncindu-le lor, împreună cu împlinirea poruncilor lui Hristos o cântare cumpătată, adică miezonoptica, utrenia, vecernia şi pavecerniţa, aşezată în locul cântării îndelungate a psalmilor şi canoanelor lucrarea rugăciunii minţii, adăugând la acestea, că dacă-i va cerceta Duhul Sfânt, cu lucrarea rugăciunii din inimă, apoi, fără îndoială să părăsească atunci pravila cea de dinafară arătată, căci pe ea o înlocuieşte rugăciunea cea lăuntrică; unii dintre aceştia (Părinţi), în parte iar nu pe deplin, ne predau lucrarea minţii, zice Sfântul Grigorie Sinaitul. Iar cei de al treilea, fiind îndrumaţi de încercarea multă şi de cercetarea vieţilor şi scrierilor tuturor sfinţilor şi mai ales prin lucrarea şi înţelepciunea Sfântului de viaţă făcătorului Duh, rânduiesc pentru cei începători o învăţare, pe de-a întregul iar nu în parte, a lucrării rugăciunii din minte, numind-o îmblânzitoare de patimi în lucrarea poruncilor lui Hristos şi o împart în două feluri ca pe un al doilea rai, care izvorăşte din sine un ocean şi-l împarte în două torente (şuvoaie), adică rugăciunea lucrătoare şi cea văzătoare.
Şi astfel, ei poruncesc să avem toată stăruinţa pentru lucrarea minţii, lăsând foarte puţin pentru cântare în caz de trândăvie, căci zic ei: ceasurile şi imnele bisericeşti sunt predate îndeobşte tuturor creştinilor, dar nu şi acelora care vor să se liniştească. Totuşi, trebuie spus că unii sporesc urmând şi acea rânduială a Sf. Părinţi, despre care s-a spus de la început, însă foarte încet şi cu osteneală; iar pentru cei de al doilea e mai lesnicios şi mai uşor, iar pentru cei de al treilea e cât mai grabnică, căci ea e însoţită de bucurii şi de cercetările dese ale Sfântului Duh, care întăreşte şi încredinţează inima, mai ales dacă e însoţită de o osândire cât mai sârguincioasă şi de voie bună, iar nu e făcută din silă, sau de frică înaintea legii. Un astfel de lucrător se sileşte la rugăciune numai pentru dulceaţa din inimă şi mângâierea cea duhovnicească, iar nu pentru altceva, şi această rugăciune lăuntrică ţine pentru el locul tuturor lucrărilor celor de dinafară, de le vei numi pravilă sau cântare, sau rugă, sau învăţătură; căci toate acestea sunt cuprinse numai în ea. Iar aducerea aminte de moarte, sau mai bine zis, simţirea judecăţii şi chinurilor de veci şi a hotărârii lui Dumnezeu se împletesc cu ea ca ramurile unuia şi aceluiaşi copac. De aceea, numai prin această singură rugăciune, ca de la o singură corabie sau vie, după cum s-a spus, fiecare poate fără de tulburare să-şi îndrepte întreaga sa viaţă.
Dar cum această sfântă rugăciune se uneşte (contopeşte) cu poruncile Domnului şi alungă patimile şi dracii? Şi încă: cum cel nepăsător în privinţa poruncilor şi care nu se îngrijeşte de lucrarea minţii, ci stăruieşte numai în cântare, e târât de patimi şi cade sub chinurile cele veşnice?
Călcarea poruncilor lui Dumnezeu la fel e văzută în toţi, însă se înfăpuieşte în multe chipuri, despre care lucru voi spune următoarele: pune cineva în sine un început să nu calce poruncile, să nu îngăduie mişcările patimii, încă din oarecare împrejurări sau tulburare, sau război, i se întâmplă să ocărască pe cineva, sau să fie ocărât, sau să osândească, sau să fie biruit de slava cea deşartă, sau să se certe şi să se îndreptăţească, sau să vorbească în deşert, sau să mintă, sau să se sature, sau să se îmbete, sau să gândească ceva necurat, sau să fie târât de vreo patimă şi altceva care toate sunt o călcare vădită a poruncilor şi o cădere a sufletului. Şi când, cuprins de astfel de păcate, el îndrăzneşte să stea înaintea lui Dumnezeu, în acelaşi ceas începe să se certe pe sine, să cadă prin pocăinţă la Dumnezeu, prin rugăciunea inimii din toată inima, ca să-l ierte şi să-l ajute, ca să nu mai cadă din nou în aceleaşi păcate. Şi astfel, pune început să păzească poruncile şi să-şi păzească inima şi de momelile rele în timpul rugăciunii, temându-se şi tremurând ca nu cumva, din pricina lor, să se lipsească de Împărăţia Cerurilor. Iar altul, dimpotrivă, nefiind gata să păzească poruncile şi neîngrijindu-se deloc de stă el sau cade, socotind că după timpurile de astăzi, nimeni nu păzeşte poruncile şi nici nu se îngrijeşte ca să nu le calce şi că fiecare, de voie sau fără de voie, stă înaintea lui Dumnezeu şi este vinovat de lucrarea subţire a patimilor şi păcatelor; şi de aceea nu vrea să se îngrijească de toate acestea, ca de un lucru ce nu este cu putinţă, socotindu-se răspunzător numai pentru astfel de păcate ca preacurvia, curvia, sodomia, păcătuirea cu dobitoace, uciderea şi furtul, otrăvirea şi alte păcate de moarte şi mari asemănătoare cu acestea. Ferindu-se de acestea, el socoate despre sine că el stă (fără să cadă).
Unui astfel de om i-au zis Părinţii: „E mai bine să cazi şi să te ridici, decât să stai şi să nu te căieşti“. Deci, aici e vrednic de mirare, cum amândoi aflându-se sub aceleaşi păcate de fiecare clipă, nu sunt la fel în faţa lui Dumnezeu şi socot şi în faţa oamenilor duhovniceşti. Unul din ei nu ştie deloc ce sunt căderile şi ridicările, deşi patimile lucrează, după cum va fi spus despre acest lucru mai jos. Iar altul cade şi se ridică, e învins şi învinge. Unul se luptă şi se osteneşte, însă la urma urmelor e învins de lucrarea patimilor. Altul, nu vrea să răspundă cu supărare, însă e târât de altă patimă. Altul nu vrea deloc să spună ceva supărător, însă se supără că l-au necăjit, totuşi se osândeşte pe sine, că e mâhnit şi se căieşte de acest lucru. Iar un altul nu e amărât de supărare, însă nici nu se bucură de ea. Toţi aceştia se împotrivesc patimii, căci prin voinţa lor au oprit patima şi nu vreau să mai lucreze după ea, ci se mâhnesc şi se nevoiesc. Iar Părinţii au zis, că orice lucru pe care nu-l vrea sufletul e de scurtă durată. Vreau să spun şi despre aceia care dezrădăcinează patima. Unul se bucură când e batjocorit, însă pentru că are în vedere răsplata. El face parte din cei ce dezrădăcinează patima, însă nu cu pricepere. Altul se bucură primind batjocura şi socoate că el e dator să sufere o batjocură, pentru că el i-a dat prilejul; aceasta cu pricepere dezrădăcinează patima. Iar altul nu numai că se bucură când e batjocorit şi se socoate vinovat de aceasta pe sine, ci îi pare rău de tulburarea celui ce l-a batjocorit; Dumnezeu să ne ducă spre o astfel de întocmire!
Vă voi spune pilda cui se aseamănă acela care lucrează după (din) patimă şi îi face hatârul: el se aseamănă unui om, care lovit de săgeţile vrăjmaşului, le ia cu mâna lui şi străpunge cu ele inima. Iar cel ce se împotriveşte patimii, este asemenea celui împroşcat de ploaia săgeţilor vrăjmaşilor lui, însă îmbrăcat într-o platoşă, nu capătă nici un fel de răni. Iar cel ce dezrădăcinează patima e asemenea celui împroşcat de săgeţi, însă care ia săgeţile şi le rupe sau le aruncă înapoi în inima vrăjmaşului. Dumnezeu să ne dea putere ca şi noi, chiar dacă nu dezrădăcinăm patima, apoi măcar să nu lucrăm după îndemnurile ei, ci să ne împotrivim ei.
Deci, trebuie înţeles, că Sfântul Dorotei, îndemnându-ne la o astfel de împotrivire şi batjocură pentru patimi, ne arată spre aceasta numai calea poruncilor. Dar fiindcă aici a zis că cel ce se împotriveşte patimii se aseamănă celui împroşcat de vrăjmaşi cu săgeţi, însă îmbrăcat în platoşă nu capătă răni, apoi dacă el rămâne nerănit care ar fi pricina ca să se oprească de la lucrarea minţii? Căci această sfinţită lucrare, unindu-se cu împlinirea poruncilor, care nu va aduce o mai mare propăşire decât împlinirea poruncilor? Iar pentru un înţeles mult mai limpede al acestor două feluri de viaţă, aici va fi spus despre fiecare aparte. Cel dintâi, supunându-se legii, îşi împlineşte numai cântarea. Iar cel de al doilea, silindu-se spre lucrarea minţii, are pururea cu sine numele lui Iisus Hristos, spre nimicirea vrăjmaşului şi a patimilor cu cugetele cele rele. Acela se bucură de îndată ce-şi isprăveşte cântarea; iar aceasta mulţumeşte lui Dumnezeu dacă îşi lucrează în linişte, slobod de cugetele cele rele, rugăciunea. Unul se stăruie pentru cantitate, iar celălalt pentru calitate; iar cel care se grăbeşte să-şi îndeplinească cantitatea cântărilor, în curând apare o părere plină de bucurie, bizuindu-se pe el, necunoscând chemarea Domnului Iisus Hristos dacă nu ia aminte la sine, hrăneşte şi creşte pe fariseul dinlăuntru. Iar la aceasta, care se îngrijeşte de calitatea rugăciunii, e şi o cunoaştere a neputinţei sale şi a ajutorului lui Dumnezeu.
Rugându-se sau, mai bine zis, chemând pe Domnul Iisus Hristos, împotriva momelilor vrăjmaşului şi patimilor şi cugetelor celor rele, el le vede cum pier de la înfricoşatul nume al lui Hristos şi pricepe (înţelege) puterea şi ajutorul lui Dumnezeu şi din nou silit şi tulburat de cugetele rele îşi cunoaşte neputinţa sa, fiindcă nu le poate sta împotrivă cu puterile sale proprii. Şi în aceasta se cuprinde această pravilă şi vieţuirea lui. Iar dacă vrăjmaşul încearcă să-l tulbure şi pe el cu o părere plină de bucurie – fariseului – însă îl găseşte pregătit ca să cheme numele lui Hristos asupra acestei momeli, precum şi asupra tuturor cugetelor rele şi nu reuşeşte vrăjmaşul nimic împotriva lui. Însă va zice cineva că şi acela, cel dintâi, poate chema numele lui Hristos împotriva acestor momeli. Da, poate. Însă fiecare ştie, din încercare, că acuma nu e acest obicei ca cineva dintre lucrători, odată cu îndeplinirea pravilei sale să se înveţe a se ruga şi pentru izbăvirea de cugetele cele rele. Unii ca aceştia, mai mult nu primesc ceea ce se spune sau se scrie despre lucrarea lăuntrică, care cuprinde şi meşteşugul de a se ruga împotriva cugetelor celor rele. Şi au numai că nu primesc, ci se şi împotrivesc şi dându-se pe sine drept învăţători, zic că Sfinţii Părinţi n-au poruncit celor începători lucrarea minţii, în afară numai de cântarea psalmilor, troparelor şi canoanelor, care sunt lucrate cu gura şi cu limba. Şi cu toate că ei vorbesc şi învaţă despre acest lucru greşit, toţi îl ascultă; pentru că pentru o astfel de rugăciune a lor nu se cere nici învăţătură, nici lepădare de poftele lumeşti, ci fiecare dacă va vrea numai, se poate ruga astfel fie el monah sau mirean.
Iar sfinţita lucrare a minţii, care este slăvită şi plăcută lui Dumnezeu, artă dintre arte şi în care nu poţi spori fără a te lepăda de lume cu poftele ei şi fără o povăţuire şi învăţătură îndelungată, din pricina aceasta s-a împuţinat foarte mult printre monahi; şi un război necontenit se petrece la cei ce nu cunosc puterea Sfintelor Scripturi şi mai ales la cei neiscusiţi în luarea aminte a omului celui dinlăuntru.
Pe lângă acestea mai trebuie să ne ferim de abaterile spre dreapta sau spre stânga, adică de deznădejde şi de obrăznicie.
Dar văzând aci cele scrise, că cei ce învaţă lucrarea lăuntrică cu poticniri şi căderi fără de voie, întâmplătoare, nu plănuite, numite de Sfinţii Părinţi păcate de toate zilele, să nu ne îndoim de aceasta, căci pe măsura fiecăruia e şi sporirea lui şi căderea de la cele bune spre cele potrivnice, după cum sunt şi aceştia începători, mijlocaşi sau aproape desăvârşiţi (au spus Părinţii).
Şi pe de altă parte, auzind de marea milostivire a lui Dumnezeu către noi păcătoşii, noi nu trebuie cu încredere în sine şi fără nici o frică, fără de smerenie mare şi fără de îndeplinirea după putere a poruncilor, să tindem spre această lucrare sfinţită a minţii; însă trebuie cu hotărâre să fugim de una şi de alta; astfel cu stăruinţă învăţând Sfânta Scriptură şi sfătuindu-ne cu cei încercaţi, cu smerenie să deprindem această lucrare a minţii. Spre ştiinţă, trebuie să mai adăugăm, că o mare armă împotriva vrăjmaşului şi a poftei celei rele e aducerea aminte de moarte sau de gheenă şi de muncile cele veşnice, sau de înfricoşata judecată, de chinuitorii de la vămile din văzduh, sau de Împărăţia Cerurilor şi bucuria sfinţilor şi de altele asemenea acestora. Însă toate aceastea la noi pătimaşii şi nesimţiţii sunt foarte slabe, fără luarea aminte şi chemarea numelui lui Iisus Hristos. Căci deşi aceste amintiri la cei ce au învins nesimţirea şi pot atinge poftele trupului şi nimici cugetele cele rele din suflet, însă numele cel înfricoşat al lui Iisus Hristos are o putere neînsemnat de mare de a nimici toate acestea în inimă şi în minte. De aceea, când lucrarea minţii e unită cu aducerea aminte arătată, atunci lucrăm cu o mai mare putere, adăugându-i şi rugăciunii o sporire destul de însemnată. Dar mai ales şi noi strălucim de pe urma rugăciunii, când ne izgonesc din minte întunericul şi pâcla patimilor cu numele lui Iisus Hristos.
Spre contemplarea celor scrise aici, se adaugă şi următorul lucru din cuvintele Sfântului Anastasie Sinaitul, care a zis: „Pricepem şi cugetăm despre cei ce primesc Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului, că ei au oarecare păcate omeneşti mici şi lesne de ispăşit, cum ar fi: cele cu limbă, cu auzul, sau când se lasă furaţi cu văzul, cea de slava cea deşartă, cea de întristare, sau de iuţime, sau de altceva asemănător însă se osândesc pe sine şi mărturisindu-se lui Dumnezeu, primesc Sfintele Taine – credem că spre curăţirea păcatelor le este primirea Sfintelor Taine unora ca aceştia“. În acelaşi sens şi în aceeaşi măsură trebuie să socotim şi despre căderile care li se întâmplă celor ce învaţă lucrarea rugăciunii din minte. Dar fiindcă, după cuvintele Părinţilor, sfinţita rugăciune a minţii este o cheie spre înţelegerea Scripturilor, iar cei ce nu vor să o deprindă, e clar că deloc nu pot pătrunde puterea Sfintelor Scripturi şi celor ale Părinţilor, apoi din această pricină, unii luptând împotriva celor ce vorbesc mult sau puţin despre trezvia minţii, se bizuie pe scripturile Părinţilor, cum că de la început trebuie curăţite simţurile trupului, adică văzul, mirosul, gustul, cuvântul şi pipăitul, ca omul să nu mai greşească prin ele, şi numai atunci după ce s-a curăţit bine, să înceapă rugăciunea minţii.
Unora ca acestora le răspundem aşa: „Prietenilor! Nimeni nu e împotriva curăţeniei simţurilor trupului, însă noi vorbim de faptul că dacă vom despărţi curăţenia simţurilor de lucrarea minţii, apoi se va naşte o mare nepotrivire“.
Mai întâi de toate Sfântul Isichie zice aşa: „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui, cu simţurile şi cu mintea; dacă te vei sili să le păzeşti cu mintea, apoi încetul cu încetul vei ajunge la lucrarea lor“. Şi încă: „Dacă nu face omul voia lui Dumnezeu şi dacă nu va păzi legea Lui înlăuntrul pântecelui, adică în inimă, apoi nu va putea face acest lucru şi în afară“. Şi Sf. Simeon Noul Teolog zice: „Sfinţii Părinţi, ştiind că odată cu lucrarea lăuntrică e lesne să împlineşti şi toate virtuţile cele de dinafară, au părăsit lucrarea cea de dinafară şi toată silinţa au adăugat-o la paza cea dinlăuntru ş. a. m. d.“
Iar tu prietene, aşezi distanţa şi timpul, despărţind paza simţurilor de dinafară de învăţătura rugăciunii din minte şi prin aceasta mărturiseşti că nu cunoşti lucrarea din inimă. Iar cei ce cunosc încercarea rugăciunii din minte nu despart, prin timp, una de alta. Ei statornicesc o învăţătură a lor împreună şi, în acelaşi timp, adâncind mintea în ceasul rugăciunii înlăuntrul inimii, domolesc tulburarea simţurilor, neîngăduindu-i minţii să se suie spre ele; iar prin faptul că mintea nu se suie spre simţurile trupului, ele rămân fără îndeletnicire în afară, prin aceasta dau o mare linişte minţii şi inimii şi totodată şi singure prin paza minţii, încetul cu încetul învaţă să nu alunece spre poftele trupului. Să vă fac cunoscut şi faptul că nu e nici lipsa de timp, nici de material (obiect) pentru cei cărora le place să discute despre aceasta. Căci şi acum încă mai rămâne ceea ce este scris de Simeon Noul Teolog: „că cel ce doreşte să înveţe lucrarea minţii trebuie, de la început să-şi păzească conştiinţa în ce priveşte Dumnezeu, oamenii şi lucrurile. Eu însă cred că într-un ceas sau într-o clipă, omul poate să-şi împace conştiinţa cu Dumnezeu, oamenii şi lucrurile, după cum învaţă marele dascăl; căci ghimpele, adică glasul conştiinţei, nu e nimicit de lucrarea minţii şi nimănui nu-i este de folos să se abată de la acest bun mustrător. Însă îl văd şi pe acel mare păcătos care mergea la Sfânta Biserică, înconjurat de draci, iar în biserică a ieşit cu sfinţii Îngeri, care se bucurau de întoarcerea lui. Iar tu, din pricina unei prea mari mustrări de conştiinţă (scrupulozităţii de conştiinţă), statorniceşti o distanţă şi timp pentru a te împăca cu Dumnezeu şi prin aceasta arăţi că se poate ajunge la nepătimire, înainte de a deprinde lucrarea minţii, sau chiar mai presus de ea. Şi de aici, pentru tine, iese că nu numai vei începe, cândva, vreo trezvie a minţii, ci şi chiar de însăşi prea Sfintele Taine te vei îndepărta. Căci nimeni nu se apropie de împărtăşire până ce nu s-a împăcat mai înainte cu Dumnezeu.
Însă, omule, eu nu-ţi spun aceste lucruri despre împăcarea conştiinţei de la mine însumi, ci îţi pun dinainte însăşi mărturisirea Părinţilor. Căci ei, cu cât mai mult se apropiau de Dumnezeu, cu atât se vedeau pe sine mai păcătoşi; şi nu vor fi, după părerea ta, şi chiar Sfinţii înşişi neîmpăcaţi cu conştiinţa, cu Dumnezeu? Dar tu vei spune că sfinţii vorbeau despre sine astfel din pricina smereniei. Opreşte-ţi vorba cea împletită cu vicleşug şi te supune măcar glasului sfintelor canoane. Dacă cineva va zice că sfinţii, din smerenie şi luând numai chip de păcătoşi (adică prefăcându-se păcătoşi), ziceau: „iartă nouă păcatele noastre“ – anatema să fie.
Totuşi, dacă cineva vrea să capete o înţelepciune (înţelegere) dreaptă a acestui lucru, apoi să creadă că Dumnezeu zideşte de la început trupul lui Adam, apoi şi sufletul, şi n-a fost nici un interval de timp între zidirea unuia şi a altuia, ci împreună au fost zidiţi cu pricepere, deşi altfel socotea despre acest lucru Origen.
La fel şi paza simţurilor noastre celor trupeşti şi împăcarea conştiinţei cu Dumnezeu se lucrează cu pricepere împreună cu luarea aminte din minte, deşi altfel le este închipuită celor ce nu cunosc puterea şi încercarea lucrării lăuntrice. Nu te mira, binecredinciosule cititor, că această predoslovie e alcătuită cu atâta vorbire împotrivă, căci împotriva vântului ce suflă se întinde şi ventrila. Căci, în timpurile Sfinţilor Părinţi, când erau mulţi râvnitori, care doreau să petreacă această lucrare a minţii după rânduiala de sine şi obrăznicie, era vremea şi osteneala ca să fie oprită obrăznicia şi lipsa de rânduială, ca să nu arunce asupra ei (lucrării minţii), fără de nici o frică. Iar acum când această învăţătură a ajuns la cea mai mare uitare şi dispreţuire şi mulţi încep să lupte în dreapta şi în stânga şi să răstălmăcească calea acestei lucrări lăuntrice şi se silesc şi de sus şi de jos s-o năruie (s-o acopere) cu pământ, ca s-o facă cu desăvârşire necunoscută nimănui, e o mare nevoie să scriem astfel despre ea şi să vă propunem toate acestea înainte de a citi sfânta carte a lui Isichie Ierusalimleanul, în care se găseşte nu altceva decât înţelegerea şi povăţuirea pe calea sfinţitei lucrări a minţii. Şi cel ce doreşte să o deprindă pe ea, lasă mai înainte de toate să priceapă şi să împlinească cele spuse de Sfântul Maxim: „Dă-i trupului după puterea lui şi întreaga ta osteneală îndreapt-o spre minte“. Şi încă: „Virtuţile trupeşti sunt plăcute dacă cineva le lucrează cu smerenie; iar fără acest lucru, osteneala este zadarnică“. Încă: „Să nu-ţi fie întreaga stăruinţă pentru trup, ci opune-i împotriva puterii lui (trupului) înfrânarea şi întreaga minte îndreapt-o spre cele dinlăuntru; căci deprinderea trupească e spre puţin folos, iar luarea aminte cea dinlăuntru totdeauna e folositoare. Iar Sf. Isichie a zis despre acestea: „Cine n-are idee de păşirea pe calea duhovnicească, acela nu se îngrijeşte de cugetele cele pătimaşe, nici de îndreptarea lor, ci toată silinţa şi grijile le are numai pentru trup. Unul ca acesta sau se îmbuibă şi face lucruri necuviincioase, se întristează şi se mânie şi ţine minte ocările, şi astfel îşi întunecă mintea, sau dedându-se la o înfrânare peste măsură, tulbură mintea“. Şi încă Sf. Diadoh a zis: „După cum trupul, îngreuiat de mulţimea mâncărurilor, face mintea să fie oarecum timidă şi să încline spre rău, la fel şi mintea slăbită de multă înfrânare, face tristă şi neiubită partea văzătoare. De aceea, hrana trebuie potrivită cu starea puterilor trupeşti; când trupul e sănătos trebuie strâmtorat, pe cât este nevoie, iar când e neputincios trebuie ceva hrănit. Căci celui ce se nevoieşte nu i se cuvine să slăbească cu trupul, ci pe cât e nevoie, să fie în stare de a se nevoi.“ Şi iarăşi Scărarul: „Am văzut, zice, pe acest vrăjmaş (pântecele) odihnit şi dând minţii trezvie şi celelalte. Căci noi trebuie să avem un trup sănătos şi nu slăbit, fiindcă lucrarea minţii cere şi o tărie a trupului. De aceea trebuie din răsputeri să fugim şi de postul peste măsură şi de neînfrânare.“ Fiecăruia, care doreşte o părere dreaptă şi cu socotinţă şi din încercare despre post şi despre măsura în care trebuie luată mâncarea, adică despre cantitatea şi calitatea ei, i se pune în faţă îndrumarea Sfântului Grigorie Sinaitul, care vorbeşte despre acest lucru astfel: „Cel ce se sileşte pe sine şi doreşte să-L afle pe Dumnezeu, îi este de ajuns o litră de pâine şi apă sau vin în cursul zilei – trei sau patru pahare – şi din celelalte mâncări care se întâmplă, să guste din toate câte puţin, fără a ajunge la saturare, ca să scapi şi de înălţare şi nici să te scârbeşti (îngreţoşezi) de făpturile cele bune ale lui Dumnezeu, mulţumind pentru toate lui Dumnezeu.“ Astfel e judecata celor înţelepţi. Iar celor neputincioşi în credinţă, sau mai bine zis cu sufletul, înfrânarea de la mâncare e mai de folos, şi Apostolul, unora ca acestora le porunceşte să mănânce verdeţuri, fiindcă ei nu cred că Dumnezeu poate să-i păzească. Iar gustarea mâncării are trei limite: înfrânarea, îndestularea şi săturarea. Înfrânarea este să-ţi fie foame puţin, chiar după ce ai mâncat; îndestularea – nici să nu rămâi flămând, nici să te îngreuiezi; săturarea e să te îngreuiezi puţin. Iar a mai mânca încă după săturare – este uşa spre îndrăcirea pântecelui, prin care intră curvia. Iar tu, cercetând toate acestea, alege ceea ce e potrivit cu puterile tale, fără să depăşeşti limitele: căci celor desăvârşiţi li se potriveşte şi aceea, că după Apostol, să se sature şi să flămânzească şi întru toate să fie puternici.
În sfârşit trebuie să ne aducem aminte, că cei încercaţi în lucrarea minţii socot nepotrivită, pentru cei începători şi pătimaşi, cântarea psalmilor, ca ei să se roage totdeauna pentru păcatele lor; sau împotriva cugetelor celor rele şi patimilor, din pricina multei felurimi de cuvinte, care ne suie ba spre slavoslovia lui Dumnezeu, ba spre contemplarea făpturilor sau a iconomiei şi a proniei lui Dumnezeu sau a chipurilor veşnice şi făgăduinţelor, sau despre existenţa preaveşnică şi nepătrunderea şi altor lucruri asemănătoare, spre care mintea cea neputincioasă şi pătimaşă nu se poate ridica. Şi din pricina aceasta, cugetul căzând în năluciri, păzeşte numai cantitatea, urmare a cărui lucru e, de obicei, o părere de sine şi o laudă de sine în inimă, despre care Sfântul Ioan Scărarul, cunoscând acest lucru din încercare, a zis: „Nu te stârni să vorbeşti multe, ca mintea ta să nu se răspândească în căutarea cuvintelor. Un cuvânt al vameşului L-a milostivit pe Dumnezeu şi o vorbă plină de credinţă, l-a mântuit pe tâlhar. Vorbirea multă, foarte adesea risipeşte mintea şi o umple de năluciri, iar vorbirea puţină adună bine mintea“. Şi drept a scris Simeon Noul Teolog: că după împuţinarea patimilor, cântarea se dă în chip firesc limbii. Căci cum va şi cânta cineva cântare Domnului în pământ străin, adică într-o limbă pătimaşă? Şi pe lângă acestea, cine nu vrea să deprindă lucrarea minţii, acela mai întâi de toate, nu va putea cunoaşte treapta cea de început, ce este morala, însoţirea, robirea şi patima. Şi neştiind acest lucru, nu cunoaşte nici căderea şi ridicarea sa; iar neavând această încercare, se lipseşte şi de pocăinţa cea de fiecare ceas (clipă); iar neavând o pocăinţă neîncetată nu-şi cunoaşte neputinţa sa; iar lipsit de conştiinţa neputinţei e străin de zdrobirea inimii şi de mărturisire înaintea lui Dumnezeu. Iar fără de acestea, nu poate ajunge la frica de Dumnezeu, iar neavând frica de Dumnezeu nu cunoaşte cum să se roage totdeauna lui Dumnezeu, pentru păcatele sale, ci ca pe o corvoadă, păzeşte numai cantitatea în cântarea sa. O rânduială la fel a lucrării minţii a descris-o şi Sfântul Casian, zicând: „Iar despre acele păcate mici, prin care şi dreptul cade de şapte ori pe zi şi se ridică, noi trebuie mereu să ne sârguim şi să ne căim. Căci în fiecare zi, prin neştiinţă, sau uitare, sau fără de voie, sau de nevoie, sau din neputinţă trupească, vrând şi nevrând greşim, după cum spune Apostolul: „Nu fac cele ce vreau“. Şi iarăşi: „O, ticălos de om ce sunt eu! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?“.
Oricine, care a deprins lucrarea minţii, de fiecare dată când se roagă, sau mai bine zis când face rugăciunea lui Iisus, se roagă după cum s-a spus, pentru păcatele sale sau împotriva cugetelor celor rele şi să nu cânte mulţi psalmi. Pentru că cei ce cântă mult, nu pricep ce cântă, a zis Noul Teolog: „Căci a cânta mult s-a poruncit acelora care nu pătrund în cele ce cântă“. La fel şi Sfântul Isaac a zis: „Vrei să te hrăneşti din viersuirea slujbei tale? Părăseşte cantitatea cu desăvârşire şi să nu o socoţi pe ea drept măsură a priceperii tale“. Iar Sfântul Grigorie Sinaitul a zis: „Unii învaţă a cânta mult, alţii puţin; iar tu nu cânta mult, ci urmează şi pe cei ce cântă puţin. Căci a cânta mult e potrivit celor lucrători, iar nu celor ce se liniştesc; căci după felul nostru de viaţă şi cântarea ni se cuvine să fie îngerească, iar nu trupească, ca să nu zic păgânească. A cânta cu glasul şi cu strigarea ne este dat pentru lenevirea noastră şi pentru neştiinţă şi nimeni dintre Sfinţii Părinţi n-a luat asupra sa o osteneală mai mare, ca să alcătuiască cuvinte şi scrieri numai despre cântarea de psalmi. Căci ce fel de nevoie era ca să scrie mult despre ceea ce toţi, nu numai monahii, ci şi oamenii de mir, cunosc şi pot cânta cât vor dori, după cum a mai fost spus?
Iar despre una şi aceeaşi rugăciune scurtă şi cuprinsă în cele cinci cuvinte, după cuvântul Apostolului: a) – Doamne, – b) Iisuse, – c) Hristoase, – d) miluieşte – e) mă – cel dintâi, Sf. Isichie a scris două sute de capete, nimic altceva arătând în ele, decât numai paza minţii şi această sfinţită rugăciune a lui Iisus.
La fel şi Sfântul Ioan Gură de Aur, Ignatie, Fotie şi Calist, care au fost, unul după altul, patriarhi ai scaunului din Constantinopol, fiecare în parte, au scris cărţi întregi despre această sigură scurtă rugăciune şi luare aminte, plină de o adâncă înţelepciune, după cum a spus Sfântul Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, care şi singur a adăugat la sfânta sa carte, până la şase capitole, poruncind şi celor duhovniceşti şi celor mireni, să facă, să lucreze ca şi răsuflarea lor, cu mintea şi cu buzele această sfinţită rugăciune. Acelaşi lucru ne învaţă şi Sfinţii Nil Ascetul, Ion Scărarul, Filotei Sinaitul, Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, Nichita Stiratul, Diadoh, Petru Damaschinul, Grigorie Sinaitul, Varsanufie, Filimon, Isaac Sirul şi după ei, Nil Sorschy.
Toţi ei, şi numeroşi alţii, au întocmit multe capitole despre sfinţita lucrare a minţii pentru că, privind la adâncimea ei cea greu de pătruns, ei tindeau unul după altul să ne arate cât mai limpede calea ei. Căci aceasta (lucrarea minţii) nu se pătrunde uşor, nu numai de mireni, ci chiar şi de monahi, nu ca şi cântarea de dinafară, despre care s-a spus deja. Şi după cum o corabie care stă la ţărm, o poate încărca şi descărca oricare om, fără să întâmpine vreo piedică sau nedumerire, afară de osteneală numai, iar după ce îi dau drumul în largul mării încărcată, numai un singur cârmaciu iscusit o poate conduce, astfel trebuie înţeleasă deosebirea dintre cântarea cea de pe dinafară şi rugăciunea minţii. Se cuvine Sfinţiţilor Părinţi şi fraţi să ne supunem învăţăturii atâtor Sfinţi Părinţi, care învaţă despre lucrarea minţii, iar nu după pilda măgarului, care învârte râşniţa, să bătătorim acelaşi cerc al cântării îndelungate, fără a dori să mergem într-adevăr pe calea cea simplă a prea bunei liniştiri din minte şi a rugăciunii. Sfinţii aveau o astfel de osârdie pentru această sfinţită lucrare, că ne poruncesc chiar să ne rugăm şi pentru cei ce nu cunosc această lumină înţelegătoare din inimă, care se luminează cu numele lui Hristos Dumnezeul nostru.
Totuşi, să nu se îndoiască nimeni că, curmând o cântare îndelungată, din pricina aceasta te lipseşti de pravila monahală. După cum cei ce cred în Hristos au împlinit toată legea, deşi au părăsit-o, aşa şi cei ce schimbă multă cântare pe sfinţita lucrare a minţii, îşi împlinesc pravila întreagă. Şi după cum legea îi trimite pe toţi către Hristos, socotind că aceasta e ţinta ei, astfel şi cântarea de psalmi, împărtăşindu-ne învăţătura cea premergătoare, ne ridică la luarea aminte a inimii şi la rugăciune, deşi ea singură se micşorează, căci a ajuns la cele dorite. Iar când cineva, dintre aceia ce nu cunosc prin încercare lucrarea minţii şi nici nu doresc să o deprindă, născocind felurite pricini, va începe să vorbească sau să alcătuiască ceva împotriva acestei predoslovii, unul ca acesta să citească cărţile pomenite aici, pe care le-au scris Sfinţiţii Patriarhi, sau cuvioşii Părinţi, dar mai ales şi această carte a Sfântului Isichie. Şi cred lui Dumnezeu, că el îşi va odihni sufletul său, sau ca un bolnav de nevindecat, îşi va îndrepta hula sa asupra Sfinţiţilor Părinţi care au scris astfel, sau mai bine zis asupra Duhului Sfânt, care a vorbit prin ei şi acest lucru nu i se va ierta lui nici în veacul de acum, nici în cel ce vine, după cuvântul Domnului. Amin.
Răspunzând după putere, celor ce bolesc după putere şi care luptă împotrivă prin obiecţiuni şi din dreapta şi din stânga, trebuie să ne apropiem la cele neisprăvite, luând cuvântul din vestirea cea bună a Evangheliei, care zice: „Doamne, au n-ai semănat Tu sămânţă bună? Dar de unde au răsărit neghinele?“. Căci după cum este cu neputinţă să nu se furişeze răul spre bine, aşa şi la această sfinţită lucrare a minţii se împleteşte şi înşelarea asemenea hămoiului (smilax) de copac. Ea îşi are începutul în părere şi rânduiala de sine, doctorie pentru care e smerenia, cercetarea Sfintelor Scripturi şi sfatul duhovnicului, iar nu depărtarea de deprinderea acestei lucrări a minţii. Căci Sfântul Grigorie Sinaitul zice: că noi nu trebuie să ne temem sau să ne îndoim, chemând pe Dumnezeu; iar dacă unii s-au răzvrătit, vătămându-şi mintea apoi, să ştii că au suferit acestea de la rânduiala de sine şi de îngâmfare. Iar pricina îngâmfării se cuprinde în postul fără de socotinţă şi peste măsură, când cel care posteşte socoate că săvârşeşte o virtute, iar nu posteşte pentru întreaga înţelepciune (curăţie), după cum a zis Avva Dorotei: acest lucru mai e prilejuit şi de viaţa singurată. Şi răsturnând pricina cea dintâi, acest sfânt zice: de aceea cel ce se linişteşte trebuie să meargă pe calea cea împărătească, fiindcă cel ce întrece măsura de toate, totdeauna uşor este însoţit de părere, căreia îi urmează înşelarea. Iar curmând a doua pricină zice: celor puternici şi desăvârşiţi li se cuvine să se lupte singuri cu dracii şi să scoată asupra lor sabia, adică cuvântul lui Dumnezeu. Iar însuşi chipul şi lucrarea înşelării se cuprinde în participarea vrăjmaşului la pofta cea dinlăuntru a pântecului, şi al doilea – în nălucirea din visările minţii. Ferindu-ne de cea dintâi, el zice: deşi vrăjmaşul încearcă înlăuntrul pântecelui să arate chipul celor duhovniceşti, în locul căldurii celei duhovniceşti aducând aprinderea sa şi în locul veseliei stârnind o bucurie lipsită de sens (înţeles) şi o dulceaţă băloasă şi îndeamnă să-i recunoşti înşelarea lui drept harul care lucrează, însă timpul şi încercarea şi simţirea îl descoperă (pe vrăjmaş). Însă arătându-se primejdia celui de al doilea, ne învaţă zicând: iar tu când te linişteşti, niciodată nu accepta, dacă vei vedea ceva, cu simţurile sau cu mintea, în afară sau înlăuntru, deşi aceasta ar fi chipul lui Hristos, sau al Îngerului, sau chip de sfânt, sau lumină, sau foc şi altele. Aici nu învie (prinde viaţă) poticnitorul şi aruncându-se, face lucrarea minţii pricină de înşelare.
Se socoate că înşelarea nu se amestecă la cântarea de dinafară, însă fără îndoială, că în toate, fie în cântare, fie în rugăciune, înşelarea la fel are loc din neiscusinţa lucrătorilor după cum a spus Sf. Ioan Scărarul: „Să cercetăm, să măsurăm şi să vedem, care anume dulceaţă vine la noi în timpul psalmodierii, de la dracul curvie, şi care de la cuvintele cele duhovniceşti şi de la harul şi puterea ce se cuprind în ele“. Şi încă: „Cântând şi rugându-te observă dulceaţa ce-ţi vine, ca nu cumva ea să fie amestecată cu venin“. Însă bagă de seamă, nu se atinge înşelarea la fel şi de cei ce cântă ca şi de cei ce deprind rugăciunea; însă fiindcă cei ce nu cunosc lucrarea minţii au numai o singură grijă – să isprăvească pravila cântării – iar de cugetele rele şi de clocotul poftei nu se îngrijesc, apoi din pricina aceasta ei nici nu-şi dau seama când pofta clocoteşte de la sine şi când e stârnită spre aţâţarea plăcerii de amestecul (participarea) vrăjmaşului, şi nu ştiu cum să scape de el (amestecul vrăjmaşului). Însă după cum zice Scriptura, glasurile vrăjmaşilor le aud şi primesc lovituri de la ei, însă cine sunt vrăjmaşii şi de ce năvălesc, acest lucru nu-l cunosc, deşi pe spatele lor sau mai bine zis pe faţa lor îşi lucrează păcătoşii fărădelegea. Pricepând din aceasta că nu lucrarea minţii e pricină de înşelare, ci dimpotrivă ne deschide ochii minţii, spre a deosebi şi cunoaşte înşelarea, pe care nimeni n-o poate pricepe în veac, fără să fi învăţat această sfinţită lucrare a minţii, deşi el ar fi un prea mare pustnic şi un liniştit (isihast). E de folos să cunoască lucrătorii şi aceea, că dacă cândva căldură ridicându-se din pântece, singură de la sine fără gânduri de curvie şi va ajunge până la inimă, apoi nu trebuie să ne speriem de acest lucru, nici să slăbim cu duhul, ci numai să ne îndepărtăm de ea cu voinţa şi cu mintea şi s-o alungăm înapoi ca pe un lucru care nu ne trebuie. Iar dacă cineva o va primi, sau o va socoti drept harică – apoi se va înşela.
Însă lucrarea cea mai fără de înşelare din rugăciune, pentru cei începători, se cuprinde în faptul că rugăciunea minţii s-o începi din inimă şi s-o isprăveşti în inimă, astfel ca mintea să se acopere în adâncul inimii, iar nu în partea cea poftitoare, a spus Sfântul Patriarh Calist. Iar mai mult ca orice, trebuie luat seama, de la început, ca luarea aminte în timpul rugăciunii să nu se afle la jumătatea inimii, cu atât mai mult mai jos de inimă, ci deasupra, mintea să păzească adâncul dinlăuntrul inimii. Iar pricina acestui lucru e, după cum s-a cunoscut din încercare că dacă mintea ce săvârşeşte rugăciunea, de la mijlocul pieptului priveşte la jumătatea de inimă, apoi vrând sau nevrând, din când în când, se atinge de căldura poftei, se apropie (mintea) de pântece. Însă dacă cunoscând-o se va depărta de ea, va suporta totuşi multă osteneală şi tulburare de la luarea sa aminte cea fără iscusinţă. Iar dacă cineva va îndrăzni să lucreze luarea aminte de jos a inimii, mintea aceluia lăsându-se cu totul în pântece şi privind de acolo în adâncul inimii şi săvârşind rugăciunea, preacurveşte în inima sa, aprinzându-şi mădularele sale cu plăcere de preacurvie şi de bună voie îl lasă pe vrăjmaş să intre înlăuntrul său, ceea ce este o înşelare vădită, de care mulţi din timpul de azi, din neştiinţă împărtăşindu-se şi suferind de pe urma ei, au refuzat să mai deprindă lucrarea minţii, zicând: această lucrare e numai pentru cei nepătimaşi. Şi astfel au ajuns poticnire şi pentru sine şi pentru toţi cei ce doresc să înceapă această lucrare a minţii. Mai bine ar fi fost pentru ei să-şi lege o piatră de grumaz, să se înece, decât să se smintească pe sine şi pe mulţi lucrători, fiindcă nu şi-au recunoscut nepriceperea lor şi obrăznicia cea din rânduiala de sine, ci s-au făcut încă şi învăţători, zicând, că toţi cei ce doresc să deprindă lucrarea minţii, vor suferi la fel: să nu fie aceasta.
De aceea, fiecare trebuie să-şi umbrească inima, cu mintea de sus şi privind totdeauna în adâncul ei, să lucreze rugăciunea; căci acolo este după Scriptură lăuntrul inimii, iar nu într-o coastă a pieptului şi odihnindu-se pe el (lăuntrul inimii), ca un împărat pe înălţimea tronului poate să se depărteze cu mintea de la pântece şi să izgonească căldura poftei îndărăt, dar mai ales de la înălţimea ei, să-i osebească pe toţi cei ce se târăsc jos înaintea ei şi de la unii să-şi întoarcă faţa, pe alţii să-i izgonească, iar pe cei de a treia zi să-i omoare, ca pe nişte prunci din Babilon de piatra care este Hristos.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul