Religio

Cartea:

Cărți

Predoslovia sau îndrumarea celor ce doresc să citească pe cel dintre sfinţi părintele nostru Grigorie Sinaitul şi să nu păcătuiască împotriva înţelesului ei

Mulţi citind această sfântă carte a Sf. Grigorie Sinaitul şi necunoscând din încercare lucrarea minţii, păcătuiesc împotriva minţii celei sănătoase, socotind că lucrarea minţii li se potriveşte numai bărbaţilor celor nepătimaşi şi sfinţi.
Din această pricină, ţinându-se după obiceiul de dinafară, numai de cântarea de psalmi, tropare şi canoane, se complac numai în această lucrare a rugăciunii de dinafară. Ei nu înţeleg că această rugăciune, prin cântare, ne este lăsată nouă de Sf. Părinţi numai pentru un timp, din pricina neputinţii şi prunciei minţii noastre, ca noi deprinzându-ne încetul cu încetul să ne ridicăm la treapta lucrării minţii, dar nu ca până la sfârşitul nostru să petrecem în rugăciunea cântată. Căci ce este mai copilăros decât faptul (Grigorie Sinaitul, cap. 19) că noi, rostind cu gura rugăciunea noastră cea de dinafară, ne lăsăm ademeniţi de o părere plină de bucurie, gândind despre noi că facem ceva mare, măgulindu-ne numai prin cantitate şi hrănind prin aceasta pe fariseul cel dinlăuntru.
Depărtându-ne de la o astfel de neputinţă, într-adevăr pruncească, ca nişte prunci de la pieptul cel hrănitor de lapte, Sf. Părinţi ne arată grosimea acestei lucrări, asemănând cântarea cea glăsuită cu limba cu cântarea păgânilor. Căci se cuvine, zice Sf. Macarie Egipteanul (Cap. 6), după felul nostru de viaţă, şi cântarea noastră să fie îngerească, iar nu trupească, ca să nu zic păgânească. Iar dacă şi ne este îngăduit să cântăm cu glasul, apoi e pentru lenevia şi necunoaşterea noastră, cu scopul ca noi să ne ridicăm până la adevărata rugăciune. Iar care e rodul de la o astfel de rugăciune de dinafară, ne-a arătat Sf. Simeon Noul Teolog, în al doilea fel de luare aminte zicând: „Al doilea chip de luare aminte şi de rugăciune e astfel: când cineva îşi adună mintea sa în sine, abătând-o de la toate cele simţite şi păzeşte simţurile sale şi îşi adună toate cugetele sale, ca să nu vagabondeze prin lucrurile deşarte ale lumii acesteia: ba îşi cercetează cugetele sale, ba ia aminte la cuvintele rugăciunii rostite de el, altă dată îşi adună în sine toate cugetele sale robite de diavol şi transformate în viclene şi deşarte; iar altădată, cu multă osteneală şi silinţă, din nou îşi vine în sine însăşi, fiind cuprins şi învins de vreo patimă oarecare.
Şi având această luptă şi război înlăuntrul său, nu poate fi niciodată în pace, sau să găsească tihnă să se ocupe de lucrarea virtuţilor şi să primească cununa dreptăţii. Căci unul ca acesta este asemenea celui ce face război cu vrăjmaşii săi noaptea pe întuneric. El aude glasurile vrăjmaşilor şi primeşte răni de la ei, însă nu poate vedea limpede cine sunt ei, de unde vin, cum şi de ce îl înving. Pentru că întunericul care se află în mintea lui şi furtuna pe care o are în cugete îi pricinuiesc această pagubă. Şi el deloc nu poate să scape de vrăjmaşii săi de gând, ca să nu-l zdrobească. El suferă de osteneli, însă se lipseşte de răsplată, căci e furat de slava cea deşartă, fără să-şi dea seama de acest lucru; el socoteşte despre sine că este cu luare aminte; de multe ori din mândrie îi dispreţuieşte pe alţii şi-i defaimă şi se socoate pe sine vrednic, după cum i se năluceşte lui, să fie păstor de oi şi să le îndrumeze asemănându-se unui orb, care încearcă să-i aducă pe alţi orbi.“ Până aci vorbeşte Sfântul Simeon.
Însă cum putem, prin simţurile cele de dinafară să ne păzim mintea, sau să o adunăm pe ea de la cele ce după firea lor singure se risipesc şi se răspândesc asupra lucrurilor simţite: văzul, privind cele frumoase sau urâte; auzul, ascultând cele plăcute sau potrivnice; mirosul, simţind cele cu bună mireasmă sau cele cu duhoare; gustul, gustând cele dulci sau cele amare; pipăirea, atingându-se de cele bune sau rele şi prin aceasta, asemenea frunzelor de vânt, tremurând şi clătinându-se; iar mintea, singură, tulburându-se de toate acestea şi cugetând despre lucrările lor, poate oare cândva să fie slobodă de cugetele cele de-a dreapta şi de-a stânga? Nicidecum şi niciodată.
Iar dacă simţurile de dinafară deloc nu pot îngrădi mintea de cugete, apoi desigur, că se iveşte nevoia ca mintea să fugă de simţiri în ceasul rugăciunii înlăuntru, spre inimă, şi să stea acolo surdă şi mută la toate cugetele. Căci dacă cineva, numai în chipul de dinafară, se va depărta de văz, de auz şi de grăire, apoi capătă o linişte oarecare de patimi şi de cugetele cele rele; însă într-o măsură mult mai mare ea se va îndulci şi de odihna de cugetele cele rele, când va depărta mintea sa de la cele cinci simţuri de dinafară, închizând-o în cămara cea de dinlăuntru şi firească sau în pustie şi va gusta din bucuria cea duhovnicească, care-i vine de la rugăciunea minţii şi de la luarea aminte din inimă.
Ca o sabie cu două tăişuri, ori încotro îi întoarsă taie cu ascuţişul său tot ce întâlneşte, aşa şi rugăciunea lui Iisus Hristos, întoarsă uneori spre cugetele cele rele şi patimi, iar altele ori pentru păcate, sau prin aducerea aminte de moarte, de judecată şi de chinurile cele veşnice, este pusă în mişcare. Iar dacă cineva (Isaac Sirul şi Nil Sorschi), în afară de rugăciunea minţii, prin rugăciune cântată şi prin simţurile de dinafară cu vorbirea împotrivă, va vrea să îndepărteze momeala vrăjmaşului şi să stea împotriva vreunei patimi oarecare sau unui cuget viclean, acela în curând e învins de mai multe ori: căci dracii învingându-l pe el care se împotriveşte, şi rugându-i-se lui din nou, fiind parcă învinşi de împotrivirea lui, îşi bat joc de el şi-l împing cu gândurile lui spre slava cea deşartă şi trufie, numindu-l învăţător şi păstor de oi.
Şi ştiind acest lucru, Sf. Isichie zice: „Nu poate mintea noastră să învingă nălucirea drăcească singură de la sine şi nici să nădăjduiască acest lucru cândva; căci dracii, fiind vicleni în chip făţarnic, se supun şi se prefac învinşi, poticnindu-te pe tine cu slava cea deşartă, pe de altă parte. Şi nu pot suferi ca tu, măcar un ceas, să te înţelepţeşti prin chemarea lui Iisus Hristos“. Şi din nou: „Fereşte-te ca să nu te înalţi asemenea lui Israel din vechime, şi vei fi dat şi tu vrăjmaşilor celor de gând. Acela fiind izbăvit de Dumnezeul tuturor, de egipteni, s-a gândit să-şi facă spre ajutor un idol de ţărână. Iar sub idolul de ţărână înţelege mintea noastră neputincioasă, care atât timp cât roagă pe Iisus Hristos împotriva duhurilor celor viclene, uşor le izgoneşte şi printr-o iscusinţă, meşteşugită învinge puterile cele oştitoare ale vrăjmaşului. Iar când el fără de pricepere, se va bizui numai pe sine, atunci asemenea celui aşa zis cu aripi iuţi, se sfarmă şi cade cu o cădere care te face să te miri“. Până aici Sfântul Isichie.1(Pentru a lămuri citatul de mai sus de la schimonahul Vasile, începând cu cuvintele: „Însă cum putem prin simţurile cele dinafară să păzim mintea“, aducem traducerea prescurtată a acestui loc de către Episcopul Teofan Zăvorâtul.
„Cum se poate păzi mintea nerisipită numai prin îngrădirea simţurilor de dinafară, când cugetele singure de la sine se împrăştie şi se risipesc asupra lucrurilor simţite? Dacă nu se poate, apoi mintea are nevoie în ceasul rugăciunii, să fugă înlăuntrul inimii şi să stea acolo surdă şi mută pentru toate cugetele. Cine se depărtează numai pe dinafară de văz, de auz, şi de grăire, acela capătă puţin folos. Închide-ţi mintea ta în cămara cea de dinlăuntrul inimii – şi atunci te vei îndulci din odihnă de cugetele cele rele şi vei gusta din bucuria cea duhovnicească adusă de rugăciunea minţii şi de luarea aminte din inimă“. Sf. Isichie zicea: „Nu poate mintea noastră singură de la sine să învingă nălucirea cea drăcească, ba nici să nu nădăjduiască acest lucru cineva. De aceea păzeşte-te ca să nu te înalţi asemenea lui Israel cel din vechime – şi vei fi dat şi tu vrăjmaşilor celor de gând. Acela fiind izbăvit de egipteni de către Dumnezeul tuturor, s-a gândit să aibă drept ajutor un idol de ţărână. Sub idolul de ţărână se înţelege mintea noastră cea neputincioasă, care atât timp cât îl roagă pe Iisus Hristos împotriva duhurilor celor viclene, îl izgoneşte cu uşurinţă, iar când se bizuie fără de pricepere pe sine, apoi cade cu o cădere, care te face să te miri şi se sfărâmă“. Episcopul Teofan: „Scrieri despre viaţa cea duhovnicească“, 1882, pag. 184–188.)
Din cele spuse, se cunoaşte îndeajuns puterea şi măsura lucrării minţii, adică a rugăciunii şi a cântării. Să nu socoţi însă, cititorule binecredincios, că Sf. Părinţi, depărtându-se de la cântarea multă de dinafară şi poruncind a ne deprinde cu lucrarea minţii, aduc o ştirbire psalmilor şi canoanelor. Să nu fie: căci de la Duhul Sfânt sunt predate toate acestea Sf. Biserici în care toate lucrările sfinţite se încununează cu hirotonia şi cuprind în sine întreaga taină a iconomiei lui Dumnezeu Cuvântul, chiar până la a doua Lui venire şi totodată şi a învierii noastre. Şi nu e nimic omenesc în rânduielile Bisericii, ci totul e lucrarea harului lui Dumnezeu, care nu creşte din vrednicia noastră şi nici nu se împuţinează de păcatele noastre. Însă la noi e vorba nu de rânduielile sfintei noastre Biserici, ci de pravila deosebită şi de felul de viaţă a fiecăruia dintre monahi, adică despre rugăciunea minţii care prin stăruinţa şi prin dreptatea inimii atrage, de obicei, harul Sfântului Duh, iar nu prin cuvintele psalmilor, în afară de luarea aminte din minte, ci cântate numai cu gura şi cu limba. Cum a zis Apostolul: „Vreau să spun cu mintea mea cinci cuvinte decât zece mii cu limba“. Căci trebuie dintâi prin aceste cuvinte, cinci la număr, să ne curăţim mintea şi inima zicând neîncetat întru adâncul inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!“ şi astfel să ne ridicăm la cântarea cea cu mintea. Pentru că fiecare începător şi pătimaş poate lucra această rugăciune cu mintea, în paza inimii iar a o cânta deloc nu poate până ce nu se va curăţi mai întâi prin rugăciunea minţii. De aceea, Sf. Grigorie Sinaitul, cercetând şi desluşind vieţile şi scrierile şi iscusinţa duhovnicească a tuturor sfinţilor mai mult decât toţi, până în amănunţime cu Duhul Sfânt care era întru el, rânduieşte să avem toată silinţa pentru rugăciune. La fel şi Sf. Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, având acelaşi duh şi dar, porunceşte şi-i sfătuieşte pe arhierei, preoţi, monahi şi pe toţi mirenii în orice vreme şi în orice ceas, să rostească şi să respire această sfinţită rugăciune, căci nu este, zice el împreună cu Apostolul, nici în cer nici pe pământ, altă armă mai puternică, decât numele lui Iisus Hristos.
Să-ţi fie cunoscut, bunule râvnitor al acestei lucrări sfinţite a minţii şi faptul că nu numai în pustietate sau într-o sihăstrie însingurată, ci şi în chiar cele mai mari lavre ce se aflau în mijlocul oraşelor erau învăţători şi numeroşi lucrători ai acestei lucrări sfinţite a minţii. Şi e vrednic de mirare, cum sfinţitul Patriarh Fotie, fiind ridicat ca patriarh de la dregătoria de senator, nefiind monah a deprins această lucrare a minţii şi într-un post aşa de înalt şi-a sporit într-atâta încât faţa lui strălucea asemenea unui al doilea Moise, de harul Sfântului Duh ce petrecea întru el, zice Sf. Simeon Tesaloniceanul. Şi mărturiseşte despre el şi faptul că prin iscusinţa sa întru tot înţeleaptă, filosofică, a scris şi o carte despre această lucrare a minţii. Zice de asemenea, că şi Ioan Gură de Aur, Ignatie şi Calist, sfinţii Patriarhi ai Ţarigradului au scris cărţile lor despre aceeaşi lucrare lăuntrică. Şi încă ce nu-ţi ajunge, cititorule iubitor de Hristos, că lăsând orice îndoială, să începi a te deprinde cu luarea aminte a minţii? Dacă vei zice: n-am viaţă însingurată – iată pildă pentru tine – Sfântul Patriarh Calist, care a învăţat lucrarea minţii în Marea Lavră din Athos, trecând prin slujba de bucătar. Dacă te îndoieşti, pentru că te afli în cea mai adâncă pustie, iată a doua pildă pentru tine, Sfântul Patriarh Fotie, care a învăţat meşteşugul luării aminte din inimă deja în rangul de patriarh. Dacă sub pretextul ascultării te leneveşti să te apropii de trezvia minţii, apoi pentru aceasta eşti vrednic de batjocură; fiindcă nici pustiul, nici viaţa cea însingurată, nu aduc o sporire în această lucrare, în aşa măsură ca ascultarea cea cu pricepere, zice Sf. Grigorie Sinaitul. Sau eşti furat încă şi din partea dreaptă, cum că n-ai povăţuitor pentru această lucrare: Însuşi Domnul îţi porunceşte să te înveţi din Scriptură, zicând: „Cercetaţi Scripturile şi în ele veţi afla viaţa cea de veci“. Sau eşti momit din partea cea de-a stânga, tulburându-te că nu-ţi găseşti un loc liniştit; şi aceasta te respinge Petru Damaschinul zicând: „Începutul mântuirii pentru om, este să-şi părăsească toate vrerile şi înţelegerile sale şi să împlinească toate vrerile şi toate înţelegerile lui Dumnezeu, şi atunci, în lumea întreagă nu se va afla lucru, sau început, sau loc, care ar putea să-l împiedice“. În sfârşit, dacă născocind o pricină încă şi mai binecuvântată, te poticneşti de cuvintele repetate ale Sf. Grigorie Sinaitul, care vorbeşte mult de înşelarea ce se poate întâmpla în această lucrare, apoi pe tine te îndreaptă acelaşi sfânt, zicând: „Noi nu trebuie să ne temem sau să ne îndoim, chemând pe Dumnezeu. Iar dacă unii s-au şi rătăcit, vătămându-ţi-se mintea, apoi să ştii că au suferit acest lucru de la rânduiala de sine şi de la îngâmfare“. Iar cine caută pe Dumnezeu în ascultare, cu întrebare şi cu smerită cugetare, acela cu Harul lui Hristos niciodată nu va suferi vătămare. Căci cine trăieşte drept şi vieţuieşte fără de prihană şi se depărtează de plăcerea de sine şi îngâmfare, pe acela, după cum zic Sfinţii Părinţi, nu-l poate vătăma toată ceata dracilor, deşi ar ridica împotriva lui ispite nenumărate. Iar cei care umblă încrezuţi în sine şi din voia lor, aceia cad în înşelare. Iar dacă unii, poticnindu-se de piatra Sf. Scripturi primesc arătările căii către înşelăciune, ce ni se dau drept prilej de oprire a lucrării minţii, apoi unii ca aceştia să ştie că ei răstoarnă „cele de sus jos şi cele de jos sus“. Nu spre a opri lucrarea minţii, ci ferindu-ne de înşelare, ne arată Sf. Părinţi pricinile de pe urma cărora ne vine înşelarea.
La fel şi acest Sfânt Grigorie Sinaitul, poruncind celui ce deprinde rugăciunea să nu se teamă şi să nu se îndoiască, arată două pricini ale înşelării: rânduiala de sine şi îngâmfarea. Şi Sf. Părinţi dorind să ne păzească nevătămaţi de ele, ne poruncesc să cercetăm Sfânta Scriptură, învăţându-ne de la ea, având fratele pe un frate drept sfătuitor bun, după cum zice Petru Damaschinul. Dacă nu se poate găsi un stareţ încercat în cuvânt şi în faptă, după pilda Sf. Părinţi, cunoscând bine Scripturile patristice, apoi petrecând în singurătate, în liniştire, din răsputeri să ne silim să avem povăţuire duhovnicească din învăţăturile şi poveţele Sfinţilor Părinţi, întrebând de orice lucru şi de orice virtute. O astfel de măsură şi de rânduială, trebuie să o păzim şi noi, citind Scripturile, şi să nu ne abatem de la învăţătura şi povăţuirea lor, după cum unii, necunoscând lucrarea minţii, din încercare şi socotindu-se pe sine că au darul desluşirii, din trei pricini sau motive se abat sau, mai bine zis, se depărtează pe el de la deprinderile acestei lucrări sfinţite. Mai întâi ei socot că această lucrare se potriveşte numai bărbaţilor nepătimaşi şi sfinţi iar nu şi celor pătimaşi. Al doilea arată desăvârşita (absoluta) împuţinare a povăţuitorilor şi învăţătorilor pentru o astfel de vieţuire şi cale. Al treilea – înşelarea, care urmează acestei lucrări.
Cea dintâi dintre aceste pricini sau motive nu e bună de nimic şi n-are dreptate, pentru că cea dintâi treaptă pentru monahii începători e ca să-şi împuţineze patimile prin trezvia minţii şi paza inimii, adică prin rugăciunea minţii, cuvenită celor lucrători. A doua – e absurdă şi neîntemeiată pentru că, în lipsa povăţuitorului şi învăţătorului, Scriptura ne este învăţător, după cum s-a spus mai sus. Iar a treia e de sine înşelătoare, căci citind Scriptura despre înşelare, tot prin această Scriptură se împiedică, judecând strâmb despre ea, în loc să socoate Scriptura ca o prevenire spre a cunoaşte înşelarea, ei născocesc şi află pricină de a se abate de la lucrarea minţii. Asemenea unei căpetenii de oştire, care, primind ştire că vrăjmaşul i-a întins o cursă în care, plănuind cu vicleşug şi printr-o lovitură din ascuns să-l învingă, nefiind în stare a se lupta cu el în chip descoperit, el fiind nechibzuit, în loc să preîntâmpine vicleşugul vrăjmaşului şi să capete victoria printr-o lovitură neaşteptată asupra pândei lor, se teme de frică „unde nu era nici o frică“ şi o ia la fugă, acoperindu-se pe veci cu ruşine înaintea împăratului şi a dregătorilor lui.
Dacă tu te înfricoşezi de această lucrare şi învăţătură numai din evlavie şi din simplitatea inimii tale, apoi eu încă şi mai mult mă tem împreună cu tine, însă nu bizuindu-mă pe basme deşarte, după care a te teme de lup înseamnă să nu te duci în pădure. Şi de Dumnezeu trebuie să ne temem, însă să nu fugim de El şi să nu ne lepădăm de El din pricina acestei frici. Într-adevăr, această lucrare cere multă frică şi cutremur, zdrobire şi smerenie şi multă cercetare a Sf. Scripturi şi sfatul fraţilor celor de un duh cu tine, însă nu fugă şi refuz şi cu atât mai mult, nu obrăznicie şi rânduială de sine. Căci cel obraznic şi încrezut în sine, s-a spus, tinzând spre cele ce sunt mai presus de vrednicia şi întocmirea lui, tinde înainte de vreme să ajungă la rugăciunea văzătoare. Şi încă: „Dacă cineva visează cu părerea sa să ajungă la ceva înalt, fiind cuprins de o dorinţă satanică dar nu adevărată, pe unul ca acesta satana foarte uşor îl încurcă în mrejele sale ca pe o slugă a sa. Şi de ce să tindem noi spre o sporire înaltă în sfinţita rugăciune a minţii de care, după cuvântul Sfântului Isaac, abia de se învredniceşte unul din zece mii?
E destul, e destul pentru noi, pătimaşii şi neputincioşii, să cunoaştem măcar urma liniştirii din minte, adică rugăciunea minţii cea lucrătoare cu ajutorul căreia momelile vrăjmaşilor şi cugetele cele rele sunt izgonite de la inimă şi care este adevărata lucrare a monahilor celor începători şi pătimaşi, prin care ei se suie, dacă voieşte Dumnezeu, spre rugăciunea cea văzătoare şi duhovnicească.
Şi nu trebuie să ne târguim, că puţini se învrednicesc de rugăciunea cea văzătoare, căci nu e nedreptate la Dumnezeu. Numai să nu ne lenevim să mergem pe calea care ne duce la această sfinţită rugăciune, adică să ne împotrivim momelilor, patimilor şi cugetelor celor rele cu rugăciunea cea lucrătoare. Şi astfel de ne vom sfârşi noi pe calea sfinţilor, ne vom învrednici şi de soarta lor, deşi nici n-aţi ajuns la desăvârşire, zice Sfântul Isaac şi mulţi sfinţi.
Şi încă iarăşi e vrednic de mirare şi de groază şi faptul că unii care cunosc Scriptura n-o cercetează iar alţii, fără să ştie şi fără să întrebe, se obrăznicesc cu mintea lor asupra acestei luări aminte a minţii şi pe lângă aceasta zic, că a sta cu luare aminte şi a face rugăciunea, trebuie în partea cea poftitoare (doritoare): „Căci aceasta, zic ei, este lăuntrul pântecelui şi al inimii“. Însă nu trebuie lucrate în această parte nici rugăciunea şi luarea aminte, ba chiar nici căldura aceea care vine din partea cea poftitoare în timpul rugăciunii la inimă, nici într-un caz nu trebuie primit. Iar lăuntrul pântecelui după Sfântul Teofilact, se numeşte inima însăşi şi ea nu e la buric, nici în mijlocul pieptului, ci sub sânul stâng îşi are locul său. Căci astfel sunt împărţite cele trei puteri ale sufletului: cea cuvântătoare în piept; cea a iuţimii (a furiei) sau a râvnei în inimă; iar cea poftitoare (a dorinţelor) în pântece, lângă buric, unde şi diavolul poate pătrunde lesne, după Iov: tulburând-o şi aprinzând-o ca lipitoarea şi broaştele într-un lac cu apă stătută, şi având drept hrană şi desfătare dulceaţa poftei. De aceea, zice Grigorie Sinaitul: „Nu e mică osteneala de a pătrunde adevărul limpede şi a fi curat de cele ce sunt împotriva harului, căci sub chipul de adevăr, diavolul are obiceiul, mai ales la cei începători, să-şi arate înşelarea sa, transformând parcă cele viclene ale sale în cele duhovniceşti; zugrăvind una în locul alteia, înlăuntrul pântecului celui firesc, prefăcându-le în chip nălucitor cum vrea şi în loc de căldură îşi aduce arderea sa, în locul veseliei o bucurie lipsită de înţeles şi o dulceaţă însoţită de umezeală“. (scurgere de bale, n. tr.).
E de folos ca lucrătorul să ştie că arsura sau căldura vine din pântece spre inimă, uneori singur de la sine, fireşte în afară de cugetele cele desfrânate. Şi aceasta nu e de la înşelare, ci de la fire, zice Sfântul Calist Patriarhul. Iar dacă cineva primeşte acest lucru drept o manifestare a harului, iar nu a firii, apoi acest lucru, fără îndoială e înşelare. Iar cum se petrec toate acestea, cel ce se nevoieşte nu trebuie să ia aminte, ci să le respingă. Iar uneori, diavolul amestecând arderea sa cu pofta noastră, târăşte mintea spre gândurile cele de curvie. Şi aceasta, fără de îndoială, este o înşelare. Iar dacă tot trupul se încălzeşte şi mintea rămâne curată şi nepătimaşă şi parcă ar fi lipit se acoperă în adâncul inimii, începând şi sfârşind rugăciunea în inimă: acest lucru e, fără de îndoială, de la har, iar nu de la înşelare. Însă, pentru unii nevoitori, nu e mică piedică în această sfinţită lucrare şi neputinţă trupească; nefiind în stare să suporte, în măsura şi greutatea cuvenită, ostenelile şi posturile suprafireşti pe care le-au avut sfinţii, ei socot că e cu neputinţă fără de acestea, să înceapă nevoinţa lucrării minţii. Şi aducând o astfel de lucrare a lor la măsura cuvenită, Vasile cel Mare învaţă aşa: înfrânarea, zice el, se hotărăşte fiecăruia după puterea trupului lui. Şi de aceea, eu socot că e frumos să luăm seama, că nimicind puterea trupului prin înfrânarea cea peste măsură, să nu ajungă trupul slab şi neînstare să lucreze faptele cele bune. Căci trupul trebuie să-l avem lucrător, dar nu slăbit prin fel de fel de depăşire de măsură. Dacă ar fi fost bine ca omul să fie slăbănogit cu trupul şi să stea întins ca un mort, abia răsuflând, apoi, desigur că Dumnezeu de la început ne-ar fi lăsat (făcut) astfel. Iar dacă el nu ne-a făcut astfel apoi greşesc aceia care cele făcute bune nu le păstrează astfel cum sunt. Şi de aceea, nevoitorul să se îngrijească numai de una: care nu şi-a găsit răutatea din pricina leneviei, loc în suflet, n-a slăbit între ceva trezvia şi suirea stăruitoare a gândului către Dumnezeu, nu s-a întunecat cumva simţirea cea duhovnicească şi luminarea sufletului ce vine de la ea? Căci dacă binele cel spus creşte, apoi şi patimile, trupul nu vor avea timp să se răzvrătească, când sufletul se îndeletniceşte cu cele de sus şi nu lasă timp trupului ca să fie înviforat de patimi. Cu o astfel de întocmire a sufletului, cel ce primeşte hrană cu nimic nu se deosebeşte de cel ce nu mănâncă; ci nu numai postul, ci şi o viaţă cumpătată nu-i aprinde pofta. Şi Sfântul Isaac, potrivit cu aceasta, a zis: dacă vei sili trupul cel neputincios peste măsura puterilor lui, apoi vei pricinui sufletului tulburare peste măsura puterilor lui, tulburare peste tulburare. Şi Sf. Ioan Scărarul zice: Am văzut pe acest vrăjmaş (pântecele) odihnindu-se şi dând minţii trezvie. Şi încă: l-am văzut istovit de post şi producând scurgere, ca să nu nădăjduim în noi înşine, ci spre Dumnezeu cel viu. Cu aceasta se potriveşte şi istorioara despre care Cuviosul Sf. Nicon aminteşte, că deja în timpurile noastre (adică ale Sf. Nicon), a fost găsit în pustietate un bătrân care, treizeci de ani n-a văzut faţă de om, pâine n-a mâncat afară de rădăcini şi care a mărturisit că tot timpul acesta a fost înviforat de dracul curviei. Şi Părinţii au judecat că pricina unei astfel de lupte n-a fost nici trufia, nici hrana, ci faptul că bătrânul nu era deprins cu trezvia minţii şi cu lupta împotriva ispitelor vrăjmaşului. Cu acest prilej, Sf. Maxim a zis: dă-i trupului tău după puterea lui şi întreaga ta nevoinţă întoarce-o spre lucrarea minţii. Şi încă Sfântul Diadoh zice: postul are lauda după sine, iar nu după Dumnezeu; căci el este o unealtă care bine-i întocmeşte spre întreaga înţelepciune (curăţia minţii) pe cei ce doresc. De aceea, nevoitorii bunei credinţe nu se cuvine să aibă o părere mai înaltă despre ei, ci întru credinţa lui Dumnezeu să aştepte sfârşitul gândirii noastre. Căci şi mânuitorii oricărui meşteşug, nu de la unealtă sunt lăudaţi pentru bunul sfârşit al lucrării, ci aşteaptă împlinirea şi numai ea arată vrednicia meşteşugului.
Având o astfel de orânduire pentru întrebuinţarea hranei, nu-ţi pune toată stăruinţa şi nădejdea numai în post, ci postind după măsura şi puterea ta, tinde spre lucrarea minţii. Şi dacă ai putere îndeajuns ca să te hrăneşti numai cu pâine şi cu apă, e bine. Căci spus este, că celelalte mâncări nu întăresc astfel trupul, ca pâinea şi apa. Însă să nu socoţi că faci o mare faptă bună postind astfel, ci aşteptând să câştigi cu postul întreaga înţelepciune (curăţie).
Şi un astfel de post va fi chibzuit, a zis Sfântul Dorotei. Iar dacă eşti neputincios, îţi porunceşte Sfântul Grigorie Sinaitul, dacă vrei să ai mântuirea, să mănânci pâine şi apă, sau să bei vin trei sau patru pahare pe zi şi din celelalte mâncări care se vor întâmpla, să guşti din toate câte puţin fără să te saturi, ca prin gustarea din toate să scapi din îngâmfare şi totodată să nu te îngreţoşezi de făpturile lui Dumnezeu cele foarte bune, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. Astfel e judecata celor cu bună pricepere. Iar dacă, gustând din toate mâncărurile şi bând câte puţin vin, te îndoieşti de mântuirea ta, apoi aceasta este necredinţă şi neputinţă a cugetului. Măsura de a lua mâncarea e fără de păcat şi după Dumnezeu e aşezată în trei rânduieli: înfrânarea, îndestularea şi săturarea. Înfrânare este când, în timpul mâncării, se simte încă foame; îndestulare, când nu e nici foame nici îngreuiere; saturare, când este puţină îngreuiere. Iar dacă mănâncă şi după săturare, apoi acest lucru este uşa îndrăcirii pântecelui, prin care intră curvia. Iar tu, cercetând toate acestea, cele ce se potrivesc cu puterea ta, fără să depăşeşti cele rânduite; iar cei desăvârşiţi mai au şi osebirea aceea, după Apostol, ca să se sature şi să flămânzească şi în toate să fie puternici.
Toate acestea, o râvnitorule al luării aminte din minte, îţi sunt arătate din cuvintele autentice ale marilor şi sfinţilor Părinţi şi în ce constă măsura înfrânării şi a unui post chibzuit şi cum să sporeşti în luarea aminte.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul