Religio

Cartea:

Cărți

Pustnicul Teofan

Originea. Ascultarea. Pelerinajul în Modova. Vieţuirea în Mănăstirea Neamţu. Reîntoarcerea la Kiev. Dosoftei. Sosirea la mănăstirea Solovăţ. Aşezarea în pustie. Revenirea în mănăstire. Viaţa în Suma. Iconomia. Povestea clopotarului. Retragerea pe malul Pomariei. Vieţuirea în pustie. Reîntoarcerea în mănăstirea Solovăţului. Viaţa din schitul Golgota-Raspiatsk. Povăţuirea. Ispitirea. Viziunea. Boala. Moartea.

Teofan era de loc din pământurile Ucrainei, provenind dintr-o familie de ţărani. La doisprezece ani, el şi-a pierdut ambii părinţi, rămânând orfan împreună cu fratele mai mic şi cu o soră. La şaisprezece ani, Teofan s-a apucat să lucreze pământul. Odată, pe când se afla pe câmp, o lumină dumnezeiască i-a inundat sufletul, o umilinţă deosebită i-a umplut inima şi în aceeaşi clipă a deshămat boii, a lăsat pământul, plugul şi, fără a-şi lua rămas bun de la fratele şi sora lui, mânat de dragostea lui Hristos, a părăsit locurile de baştină.
Venind la lavra Pecerska din Kiev, el a fost primit în rândurile ascultătorilor. Aici, timp de şaptesprezece ani, a petrecut la diferite ascultări şi a fost rânduit să-i slujească lui Dosoftei, ascet cunoscut, care era în al treilea deceniu de zăvorâre. Dosoftei nu ieşea nicăieri din chilia sa şi nu primea pe numeni. Cei care doreau să primească binecuvântare şi sfaturi de la el, comunicau prin fereastra chiliei sale. Darul deosebit a cuvântului se unea la el cu darul clarviziunii. El dezvăluia păcatele ascunse şi îndemna la pocăinţă; atrăgea atenţia asupra unor eventuale necazuri şi ispite. Oamenii au observat că atunci când dădea o prescură sau un toiag, era vorba de o grabnică însănătoşire şi prosperare, iar când oferea tămâie, prin aceasta el prevestea moartea. De la acest ascet a deprins Teofan viaţa călugărească.
În curând, în el s-a aprins dorinţa să meargă la locurile sfinte, marcate de evenimentele din timpul vieţii pământeşti a Domnului Iisus Hristos. Când a cerut binecuvântarea bătrânului său pentru lungul drum ce îl plănuise, Teofan a primit următorul răspuns: „Nu ţi se cade ţie să mergi nici la Ierusalim şi nici la Sfântul Munte. Ţie ţi se cade să faci alt drum; acum, dacă doreşti, mergi în Moldova, aceasta va fi spre folosul tău“. El i-a poruncit lui Teofan să meargă în Podol unde va întâlni doi călugări moldoveni şi să vină împreună cu ei la el. Unul dintre aceşti călugări era Sofronie, prietenul marelui Paisie, care a devenit apoi arhimandrit, împlinind toate însărcinările care i le dăduse Paisie. Sofronie se pregătea să se întoarcă acasă şi atunci Dosoftei l-a rugat să-l ia pe Teofan împreună cu el ca ucenic. Călugării moldoveni l-au luat cu plăcere pe Teofan, mai ales că s-au folosit de slujirea lui pe drum.
Nu uşoară a fost pentru Teofan această cale, fiind strâmtoraţi din partea turcilor şi îndurând chiar diferite lipsuri, aşa că tare s-a mai căit Teofan că a părăsit Kievul. Dar aproape de mănăstirea Neamţului i-a întâmpinat Cuviosul Paisie cu următoarele cuvinte: „Fiule Teofan! Nu uşoară ţi-a fost calea, dar ea ţi-a pregătit şi o răsplătire pentru toate acestea“. Fiind primit cu dragoste, Teofan a locuit mai întâi la mănăstirea Nemţului, pe urmă a mers şi pe la alte mănăstiri, cercetând aşezarea lor, văzând starea clerului şi rânduielile monahale. Aceste pilde de vieţuire călugărească au fost de mare folos pentru el. Dragostea acestora pentru sărăcie era desăvârşită; în chilii, afară de icoane, cărţi şi unelte pentru îndeletniciri manuale, nu se afla nimic. Călugării erau foarte smeriţi, ferindu-se de mândrie şi îngâmfare; străini de ură şi certuri între ei; dacă din neatenţie i se întâmpla unuia să jignească pe cineva, numaidecât se grăbea să se împace cu cel jignit. Cine nu dorea să-l ierte pe fratele care îl greşise, era izgonit din mănăstire. Mersul monahilor era smerit şi plin de evlavie; privirile îndreptate spre pământ, la întâlnirea unuia cu altul se salutau prin plecăciune; în biserică se găseau fiecare la locurile lor; vorbăria deşartă nu era îngăduită, nu numai în biserică, dar nici în mănăstire şi nici în afara ei.
Părintele Paisie avea atunci sub ascultarea sa până la şapte sute de Fraţi şi când se adunau câte o sută sau o sută cincizeci, unul dintre fraţi citea o carte sau o istorioară folositoare de suflet. Dacă cineva începea să vorbească în deşert, îndată era oprit. În chilii ei copiau cărţi, alţii torceau, unii coseau culioane şi camilăfci, făceau linguri, cruci şi îndeplineau alte lucrări manuale. Toţi erau sub supravegherea duhovnicilor; nimeni dintre ei nu îndrăznea nici măcar să mănânce un fruct oarecare, care erau aşa de multe în locurile acelea, până nu îşi cerea voie; numai cu binecuvântare şi cu toţii împreună gustau roadele pământului, spre slava lui Dumnezeu.
Această viaţă i-a plăcut lui Teofan şi el l-a rugat pe Paisie să-l lase să rămână în Moldova: „Du-te acum în Rusia“, i-a spus Paisie, şi mai slujeşte-l încă puţin pe bătrân, care în curând se duce către Domnul şi, primind binecuvântarea lui, mergi de-ţi caută mântuirea acolo unde îţi va spune el. Şi, binecuvântându-l, la despărţire a adăugat: „Fiule, Dumnezeu şi Maica Domnului să te aibă în pază în toate căile tale; cred că Dumnezeu nu va îngădui să fii ispitit peste măsură şi te va învrednici de partea aleşilor săi, cu rugăciunile preacuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, făcătorii de minuni din Pecerska şi ale bătrânului tău Dosoftei; să fie peste tine prin noi, smeriţii, binecuvântarea Domnului. Transmite-i evlaviosului tău bătrân mulţumiri din partea noastră şi nu ne uita pe noi, smeriţii“.
Aprovizionat de drum cu cele de trebuinţă, Teofan a ajuns cu bine la Kiev. Dosoftei îşi petrecea ultimele zile în pustia Kitaiului. Simţindu-şi apropiatul sfârşit, pustnicul i-a spus ucenicului: „Fiul meu iubit, tu mult mi-ai slujit; iată, acuma eu plec pe drumul părinţilor mei. După ce mă vei înmormânta să nu rămâi aici, ci pleacă spre nord; acolo, la mănăstirea Solovăţ îţi vei afla mântuirea“. Teofan îi răspunse: „Părinte, eu am făgăduit să-mi petrec viaţa la peştera preacuvioşilor Antonie şi Teodosie“. „Fiule, i-a spus bătrânul, înaintea Domnului toţi sunt egali, aici Antonie şi Teodosie, acolo Zosima şi Savatie; ei au înaintea lui Dumnezeu acelaşi har, ca să mijlocească pentru fiii lor duhovniceşti. Văd că Pronia lui Dumnezeu îţi arată locul la nord şi va rândui toate după dorinţa ta, pentru folosul şi mântuirea sufletului tău şi îţi va ajuta să porţi greutăţile vieţii pustniceşti. Nu te împotrivi rânduielii Celui Preaînalt, iar ajungând acolo, ai grijă de tine. De cazi în ispită, nu te mâhni, ci cu bărbăţie caută să te îndrepţi“; în felul acesta şi-a povăţuit Dosoftei ucenicul înainte de moarte.
După 30 de ani de zăvorâre, el s-a săvârşit din viaţă în anul 1778 fiind în vârstă de 53 de ani. Abia după aceea s-a aflat că pustinicul Dosoftei era Fecioara Daria care provenea din familia boierească Tiapinâh din Riazan. De la doi până la nouă ani, ea a petrecut la chilia bunicii sale, monahia Porfiria din mănăstirea moscovită înălţarea Domnului. Când Porfiria a primit schima, pe Daria au luat-o acasă părinţii ei, unde ea a petrecut până la vârsta de 15 ani. Ea a ieşit din mănăstire ca o călugăriţă formată: miercurea şi vinerea nu mânca nimic; carne, lapte şi ouă nici măcar nu gusta; nu numai că nu se juca, dar fugea de orice relaţie cu oamenii. Odată, ducându-se cu surioarele sale în poiană la plimbare, s-a ascuns de ele. Zadarnice au fost căutările părinţilor. După trei ani de zile, sora Dariei şi mama ei au mers la lavra preacuviosului Serghie şi acolo au văzut un călugăr care aprindea lumânările şi le-a izbit asemănarea acestuia cu sora care dispăruse. Ele l-au rugat atunci pe un ieromonah să-l cheme pe acest călugăr. Ieromonahul n-a mai transmis invitaţia, căci călugărul tânăr dispăruse deja din lavra preacuviosului Serghie. Trecând 20 de ani, acesta soră a venit la Kiev şi a stat chiar de vorbă cu pustnicul Dosoftei, dar acesta nu şi-a arătat faţa, sfătuind-o să renunţe la a o mai căuta pe rudenia ei căci aceasta s-a ascuns pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Când sora a venit la Kiev pentru a doua oară, Dosoftei nu se mai afla în viaţă.
Monahul Teofan nu a îndeplinit de la început porunca bătrânului său, ci a rămas să locuiască la Kiev. Săpându-şi o peşteră, s-a gândit să locuiască în ea, dar nu i s-a îngăduit. Pe urmă, el s-a retras într-o pustie de lângă lavra, dar şi aici i s-a interzis să locuiască. Văzând certarea lui Dumnezeu pentru neascultarea lui faţă de bătrân, Teofan a părăsit Kievul îndreptându-şi paşii spre mănăstirea Solovăţ. El a ajuns în vremea păstoriri arhimandritului Ieronim şi a trecut prin diferite ascultări, începând de la prescurărie. Aici s-a întâlnit cu monahul Clement, care ducea o viaţă pustnicească, adresându-se astfel trupul său: „eu te smeresc pe tine cu mâncăruri de post, cu foame şi sete, ca tu să fii supus şi să ştii cum se cuvine să mergi în calea ta, purtând jugul tău“.
În discuţiile lui Teofan cu Clement, câteodată vorba ajungea şi la pustnicii care petrecuseră odinioară în mănăstirea Solovăţ, cum erau ei cunoscuţi numai de Unul Dumnezeu; cum petreceau în foame şi sete, hrănindu-se cu muşchi şi diferite poame, suferind fel de fel de strâmtorări, frig şi diferite atacuri din partea vrăjmaşului mântuirii. Dar asceţii lui Hristos, înarmându-se cu credinţă şi rugăciune, biruiau cu bărbăţie toate acestea. Asemenea discuţii au aprins în Clement dorinţa de a duce şi el o viaţă de ascet, astfel că a cerut de la bătrânul său binecuvântarea să meargă în pustie. Bătrânul, fiind încercat şi văzând dorinţa lui de neclintit, dar cunoscând şi răbdarea lui, l-a binecuvântat cu o rugăciune pentru sihăstrie. Cum cerbul se grăbeşte la izvoarele de apă, aşa şi el s-a îndrepta în locuri cât mai pustii, din interiorul insulei. Acolo sub munte, el şi-a găsit un loc potrivit unde, săpându-şi o peşteră a început să vieţuiască în post şi rugăciune.
Teofan se îngrijea de fostul său împreunăvieţuitor şi îi trimite toate cele necesare. Dar în curând, locul unde petrecea acesta a fost descoperit de unul din slujitorii mănăstirii care l-a înştiinţat pe arhimandritul Ieronim despre pustnic. Arhimandritul a dat poruncă să fie adus la mănăstire şi să fie rânduit din nou la prescurărie. Dar iubitorul de pustie nu şi-a găsit astâmpăr, fiind ros de dorinţa să vieţuiască în pustie. Odată cu sosirea primăverii, Clement a primit din nou binecuvântarea bătrânului să meargă în pustie. Teofan s-a mâhnit rămânând fără de tovarăşul său şi a plecat în taină din mănăstire în căutarea lui Clement. Negăsindu-şi prietenul, şi-a săpat un bordei în apropiere lacului Iagodna, care se afla la 10 verste de mănăstire şi acolo s-a aşezat să vieţuiască. Noaptea pustnicul cânta psalmi şi face metanii, iar ziua muncea, ostenindu-se la strânsul rădăcinile pentru hrană. Vechea lui dorinţă de a se stabili în pustiu era acum împlinită; sufletul se simţea în pustie ca peştele în apă. Adeseori diavolul îl înfricoşa pe Teofan cu diferite năluciri: câteodată se părea că vin la el fiare sălbatice sau zburau către dânsul mulţime de păsări răpitoare care scotea ţipete puternice, alteori se arătau trupe de călăreţi ale vrăjmaşului, câteodată suferind de la aceştia chiar bătăi. Atunci, căzând cu faţă la pământ, el se ruga lui Dumnezeu, cerând ajutor şi mijlocire iar Domnul îl ajuta pe el.
Pe Teofan nu-l părăsea nădejdea să-l găsească undeva pe Clement sau să se întâlnească cu alţi pustnici şi, în acest scop, el străbătea munţii din vecinătate şi pădurile. Odată el a găsit doi pustnici care petreceau de şapte ani într-o chilie. Rămânând acolo peste noapte, el a putut să cunoască rânduiala şi rugăciunile lor: sculându-se la miezul nopţii, unul dintre ei făcea metanii, iar celălalt, cu mâinile ridicate, se ruga pentru sine şi pentru fratele său, după care se schimbau: primul trecea la rugăciune, iar celălalt frate făcea metanii. Altădată, mergând pe insulă, el i-a întâlnit pe cei care erau trimişi în căutarea lui şi s-a întors în mănăstire împreună cu aceştia.
În curând, Teofan a fost trimis în Suma, pentru a supraveghea acolo gospodărirea Solovăţului. Petrecerea în lume a schimbat starea sufletească a lui Teofan. Trei ani şi jumătate el a petrecut în Suma în griji lumeşti şi după aceea a fost trimis în Arhanghelsk după cumpărături. Succesorul lui Ieronim, arhimandritul Gherasim, l-a numit pe el iconomul mănăstirii. Aici, clopotarul mănăstirii i-a adus un salut de la tovarăşul lui de călugărie. „Oare încă trăieşte Clement?“ – a întrebat Teofan cu oarecare frică. „Trăieşte“, – i-a răspuns clopotarul – şi i-a povestit întâlnirea sa cu Clement. Fiind în schitul Anzersk şi vizitând muntele Golgota, la întoarcere, clopotarul a cotit din cale şi, culegând poame, s-a rătăcit şi a hălăduit două zile prin insulă, iar în a treia zi, văzând un fum pe munte, s-a bucurat mult de această descoperire. Ajungând la munte, el a găsit o crăpătură mică, iar după aceea şi uşa de la chilie, în care a intrat făcând rugăciunea obişnuită. Aici a întâlnit un pustnic stând în rugăciune, a luat loc şi, la cererea lui, i-a povestit despre viaţa sa. Atunci pustnicul a recunoscut din povestirea clopotarului pe vechea sa cunoştinţă, spunându-i că el este Clement, cel împreună vieţuitor cu Teofan. La întrebarea clopotarului cum de a nimerit el acolo şi cum a petrecut tot timpul acesta, Clement a început să-i vorbească: „Ieşind din mănăstire, am plecat la mare. Aici, am găsit trei bârne, am făcut o plută şi pe aceasta am ieşit în largul mării cerând ajutor: «Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu! Tu îmi vezi dorinţa, că voind să-Ţi slujesc numai Ţie, fug de lume. Dacă-i după voia Ta să-mi mântuieşti sufletul pe această insulă, opreşte-mă aici, dar dacă mi-ai rânduit alt loc, du-mă într-acolo. Te rog pe Tine, Stăpânul meu, nu mă lipsi pe mine de Pronia Ta şi să se facă întru totul voia Ta cea sfântă». Rugându-mă în felul acesta, am început să mă depărtez de mal. Vâslind cu un băţ, îndată a bătut un vânt prielnic şi în curând am ajuns în insula Anzersk. Căutând pe mal un loc potrivit pentru trai, am ajuns aici şi mi-am făcut o colibă şi iată deja al treilea an de când slujesc în linişte lui Dumnezeu“. „Spune-mi cu ce te hrăneşti, – a întrebat clopotarul – şi dacă te supără pe tine duhurile cele necurate“. Pustnicul i-a arătat acestuia o rădăcină a unei plante din care îşi pregătea mâncare, iar despre atacurile drăceşti, a spus că la începutul sosirii sale pe insulă, a pătimit mult din cauza acestora. Uneori ei veneau sub formă de pescari şi-l goneau pe pustnic de acolo, altă dată îi apăreau în chip de fiare sălbatice şi năpustindu-se asupra lui, se pregăteau să-l sfâşie. „Dar, ia spune-mi, – îl întrebă pustnicul – dacă trăieşte părintele meu Teofan şi cum se află?“ „Trăieşte şi acum este achizitor“ – răspunse clopotarul. Auzind acestea, Clement s-a lovit în piept, a căzut la pământ şi în hohote de plâns i-a zis: „Vai mie, păcătosului! Aud cea ce nu doream; spune-i lui, pentru Dumnezeu, că el se prăpădeşte sufleteşte; transmite-i lui părerea mea de rău. Unde este viaţa lui ascetică de altă dată? Unde-i osârdia pentru virtuţi şi dorinţa către o viaţă pustnicească? Aflându-se în lume şi în ispitele ei, el din ce în ce mai mult se afundă în grijile omeneşti. Iată, cei trei pustnici pe care i-a văzut casierul Ioan şi care şi-au încheiat călătoria cu pace, se odihnesc în Domnul; eu i-am înmormântat cu mâinile mele“.
Clopotarul a petrecut toată noaptea discutând cu Clement, iar dimineaţa, cerând de la pustnic binecuvântarea de drum, s-a îndreptai pe cale spre schit şi s-a întors acasă.
Relatarea clopotarului l-a cutremurat adânc pe Teofan. Iată, prietenul său lucrează pentru mântuire, în timp ce el e preocupat de grijile lumeşti şi nu are când să se gândească la suflet. Un simţământ de mâhnire şi căinţă i-a cuprins inima şi a început a căuta mijloace spre a-şi îndrepta viaţa. Şi degrab Domnul i-a deschis calea spre pocăinţă. Noul arhimandrit, Gherasim, dorind să facă ordine în mănăstire, i-a tras lui Teofan, care supraveghea lucrările din mănăstire, o certare aspră. Atunci, Teofan s-a hotărât să părăsească mănăstirea Solovăţ, a luat o luntre mică şi pâine şi a plecat pe mare cu intenţia să se stabilească pe ţărm. Mai întâi adia un vânt liniştit, dar după aceea s-a iscat o furtună puternică. Văzând moartea cu ochii, Teofan a strigat: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine! Tu ştii că m-am încredinţat valurilor pentru Tine. Cer milostivirii Tale: dă-mi măcar timp pentru pocăinţă, deoarece valurile sunt gata să mă înghită şi să nu-mi ducă sufletul în adâncul apelor, că nu-i gata să stea la judecata Ta înfricoşătoare“. Valurile erau atât de mari, încât nu era cu putinţă nici să te ţii de catarg şi nici să tragi la vâsle. Teofan se întinsese pe fundul luntrii şi în fiecare clipă îşi aştepta moartea. În felul acesta l-au purtat valurile pe mare timp de zece zile. În cele din urmă, el a fost aruncat la mal, unde, cu lacrimi, i-a mulţumit lui Dumnezeu Care l-a salvat de la pieire. La întrebarea ţăranului care îl află în această stare: „de ce plânge?“ Teofan şi-a exprimat dorinţa să se aşeze undeva în pustie şi l-a rugat pe acesta, ca băştinaş, să-i arate un loc potrivit. Ţăranul l-a dus într-un desiş de pădure, la o colibă, în care cel venit s-a aşezat să locuiască.
Domnul curăţă de păcate şi îi ridică la treapta cea mai înaltă a desăvârşirii pe Aleşii Săi, pe diferite căi, potrivit cu starea sufletească a fiecăruia. Până acum, Teofan avea multe porniri bune, multe dorinţe evlavioase, dar nu avea lepădare desăvârşită de propria sa voie şi o ascultare de voia lui Dumnezeu; nu avea o hotărâre de neclintit pentru ascetism. De aceea, Domnul l-a înţelepţit trimiţându-i multe nevoi şi ispite, ca să-i întărească buna sa dorinţă. Nişte oameni care l-au găsit pe Teofan în colibă, l-au dus în Kemi şi l-au închis sub pază, gândind ca la momentul oportun să-l trimeată în mănăstirea Solovăţ. Văzând că paznicul doarme, Teofan a ieşit din locul de detenţie şi a fugit în pădure. Pe drum el s-a întâlnit cu nişte oameni pe care i-a rugat să-i arate un loc singuratec, unde să nu-l găsească nimeni. Făcându-li-se milă de el, aceşti oameni au azvârlit pe el o haină veche, i-au dat de mâncare şi l-au condus pe râu în sus, cam la vreo 30 de verste, unde i-au arătat o colibă a vânătorilor de animale sălbatice.
Dar liniştea pustnicească şi aici i-a fost tulburată. Dând aici peste el, vânătorii de pe litoral au recunoscut în el pe Teofan, achizitorul mănăstirii Solovăţ, s-au gândit că el a plecat din mănăstire cu bani şi au vrut să-l jefuiască de bogăţiile presupuse. Când Teofan a încercat să-i convingă că el nu deţine nici un fel de bogăţie asupra sa, vânătorii au incendiat coliba, l-au bătut şi l-au chinuit cu foc; după aceea, legându-l cu o frânghie, îl târâră pe sub gheaţă de la o copcă la alta, ameninţându-l sau că îl vor duce la mănăstire sau că îl vor îneca în lac. Neobţinând cele dorite, ei l-au lăsat pe pustnic pe jumătate mort. Venindu-şi în fire, Teofan a mulţumit lui Dumnezeu pentru chinurile suferite din pricina păcatelor sale. Văzându-şi coliba arsă, provizia de pâine şi uneltele de muncă primite de la iubitorii lui Hristos, furate, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu, zicând: „Tu, Doamne, vezi suferinţele mele, vezi nevoia mea, nu am cu ce să mă acopăr şi să-mi ascund goliciunea, mă rog milostivirii Tale, ajută mie. Eu voi muri aici dacă aceasta e voia Ta, dar Tu, Doamne, eşti puternic, întăreşte neputinţa mea“.
Simţindu-se mai bine, el a plecat în alt loc, unde şi-a înjghebat un foc, a adunat lemne şi cu mare greutate şi-a săpat o peşteră. Neavând pâine şi nici unelte de săpat rădăcini, el a adunat muşchi şi putregaie şi le fierbea în apă într-un vas de mesteacăn şi cu acestea se hrănea. Cu o astfel de mâncare pustnicul a slăbit şi se aştepta din clipă în clipă să moară. După aceea, povestea el singur că foamea îl silea să mănânce o astfel de hrană, dar stomacul refuza să o primească. După ce înghiţea mâncarea aceasta, îl apucau dureri atât de mari de pântece, încât de multe ori cădea la pământ şi, luându-şi rămas bun de la viaţă grăia: „Doamne, primeşte în pace duhul meu“. Pe urmă, simţind înlăuntrul său puţină căldură, se scula şi îl ruga pe Dumnezeu să-l întărească în neputinţele sale. Teofan a dus-o în astfel de chinuri până în vară. Atunci, el şi-a pregătit rădăcini, muşchi şi diferiţi poame şi timp de cinci ani s-a întreţinut cu această hrană. Locuitorii din vecinătate aflând de pustnic îi aduceau cele necesare traiului. Când Teofan a început să semene orz şi secară pe un loc nu prea mare, pe care şi-l alesese, atunci nu numai el s-a hrănit cu roadele strânse, dar mai rămâneau şi pentru alţii.
Rânduiala rugăciunii lui cuprindea şi câte 2400 de metanii pe zi. Mulţi locuitori de pe litoral, îndeosebi acei care locuiau în Kemi, nutreau pentru Teofan un mare respect şi-l iubeau ca pe părintele lor duhovnicesc.
Teofan a locuit aici 24 de ani. Autorităţile locului priveau cu suspiciune faptul că Teofan învăţa poporul şi de aceea îl ameninţau cu exilul. Şi într-adevăr, a venit aici ieromonahul Iosif din Solovăţ şi, luându-l pe pustnic, l-a dus la mănăstirea Solovăţ. Aceasta s-a petrecut în anul 1817 în timpul arhimandritului Paisie. Bătrânul venind noaptea la utrenie, în Biserica preacuvioşilor Zosima şi Savatie, s-a lipit de moaştele lor şi a început să asculte slujba cu umilinţă. Stranie era înfăţişarea pustnicului: mic de statură, înnegrit de fum, pe cap purta un culion vechi, iar îmbrăcămintea lui era ferfeniţă. Din mănăstirea Solovăţ, Teofan avea să meargă pe insula Anzersk, la schitul Golgota. Aici veneau la el oamenii de pe litoral plângându-se că i-a părăsit şi că ei sunt gata oricând să-l aducă înapoi la ei. Ameninţându-i, Teofan încerca să-i alunge pe aceşti ispititori. Bătrânul împlinise deja 73 de ani. El nu mai putea să-şi aducă pe munte nici apă, nici lemne, de aceea în toamnă i-au făcut o chilie sub munte în care s-a instalat să vieţuiască. Şi aici a suportat multe boli, a îndurat multe supărări din partea oamenilor, ispite şi atacuri de la duhurile necurate. Câteodată, i se părea că aude aproape de chilia lui sunete de clopoţei, timpane şi bătăi din palme, alergări în jurul chiliei şi pocnete în pereţi şi geamuri. Atacurile dracilor se înmulţeau când îşi făcea pravila, dar pustnicul îşi continua rugăciunea. Cele necesare pentru întreţinere le primea de la mănăstire, dar îi mai purtau de grijă şi credincioşii.
El întotdeauna dădea aceste sfaturi fraţilor care veneau la mănăstire: „Căutând fericirea veşnică, cum gândim noi oare să dobândim mântuirea, nelepădându-ne de poftele noastre? Nimeni nu poate să slujească la doi domni: lui Dumnezeu şi lui mamona“ (Matei 6,24). Plângând cu lacrimi amare, el le spunea: „Priviţi către Iisus Hristos, Stăpânul nostru! Pentru mântuirea noastră, câte chinuri n-a suferit, bătăi, scuipări, umiliri şi chiar răstignirea pe cruce. Şi când, sleit de puteri trupeşti, cerând să bea, a zis: Mi-e sete! Ce a primit El? Nu numai că iudeii nu i-au dat nici o picătură de apă, dar i-au dat oţet amestecat cu fiere şi, punând un burete în vârf de trestie, cu aceasta i-au potolit setea Mântuitorului! În schimb, noi ne desfătăm în plăceri! Următorii lui Hristos nu căutau mângâiere; de pildă, preacuviosul Paramon, fiind chinuit de friguri, nu dădea trupului său nici o atenţie. Iar noi bem şi mâncăm fără de trebuinţă, fără să socotim acestea ca necuviincioase. Oare nu este la noi o trapeză comună? În ea noi mâncăm şi bem pe săturate. Ce ne mai lipseşte? Dar noi, venind în chilie, în loc să ne rugăm sau să citim cărţi şi, după un mic repaos, să ne îndeletnicim în linişte cu alte ocupaţii plăcute lui Dumnezeu, petrecem în trândăvie, făcând poftele trupului şi îmbuibându-ne simţurile fără de nici o trebuinţă. Chemăm un frate sau doi şi grăim în deşert toate câte am auzit şi am văzut despre cineva; altul începe să-l bârfească pe unul dintre fraţi, iar ceilalţi, ca să-i fie pe plac, dau afirmativ din cap; altul îşi împărtăşeşte visele sale, că va cumpăra sau va merge în cutare loc şi, în felul acesta fiecare vorbeşte deşertăciuni, în naivitatea lor, amăgindu-se unul pe altul. Aceasta-i oare dragostea duhovnicească dintre fraţi? Vai, nu numai că nu-i duhovnicească, dar este chiar vătămătoare de suflet. Mai bine am vărsa lacrimi din ochii noştri“.
Altor călugări, el le dădea următoarele sfaturi: „dacă noi am ieşit din lume, pentru a ne mântui sufletele şi pentru a câştiga veşnicele bunătăţi, atunci mântuirea e cu neputinţă fără de răbdare şi făptuiri duhovniceşti, fără de amărăciune şi ispite, fără de foame şi sete. Noi întotdeauna căutăm ceea ce este plăcut, pentru cele care nu ne plac cârtim, mâncăm şi bem fără măsură, neglijăm pravila duhovnicească. Aceasta nu este calea cea adevărată. Cel ce n-a gustat din cele amare nu poate să cunoască care sunt cele plăcute. Se vede că noi am uitat pentru ce am ieşit din lume; mai bine era pentru noi dacă rămâneam acolo, decât, venind la mănăstire şi primind chipul îngeresc, să facem cele din lume. Mai bine este pentru noi să nu cunoaştem calea adevărului, decât cunoscând-o, să ne abatem de la ea. Mai bine este să nu depunem voturi, decât făgăduindu-ne, să nu le împlinim şi să ne expunem la chinuri înfricoşate. Dacă eu aş fi înţeles aşa cum înţeleg acum voturile monahale, atunci când am fost tuns în călugărie, eu niciodată nu aş fi primit tunderea deplină în monahism, temându-mă de răspunsul ce mi se va cere. Pentru mine ar fi fost de ajuns să rămân în rasă, făcând lucruri potrivite pentru rasofori, mulţumindu-mă măcar cu o mică răsplată şi temându-mă să mă expun la o mare osândă. Iar acum toţi se străduiesc să primească cât mai curând mantia; dar cel care a primit tunderea a făcut făgăduinţă să petreacă nemijlocit în mănăstire, să-i slujească lui Dumnezeu în sărăcie, înfrânare şi ascultare. Noi acestea le uităm degrabă şi petrecem într-o nepăsare cu mult mai mare decât odinioară. Să nu mai fim aşa! Fiecare dintre noi ar trebui să se străduiască să pună început bun unei înfăptuiri virtuoase; căci răsplata de la Dumnezeu se găteşte potrivit ostenelilor noastre. Să-I slujim lui Dumnezeu în această viaţă cu smerenie şi cu blândeţe. El Singur zice: „Spre unii ca aceştia îmi îndrept privirea Mea; spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care se cutremură de cuvintele Mele!“ (Isaia 66,2). Împliniţi rânduielile date de părinţii duhovniceşti, fără de nici o amânare; ţineţi-vă de tradiţiile părinţilor şi nu încălcaţi rânduielile mănăstirii. Când vă întâlniţi cu un frate, bateţi o metanie; nu vă duceţi în chiliile altora fără de trebuinţă; ascultarea care vi se dă împliniţi-o cu smerenie; evitaţi prin toate mijloacele trândăvia; în Biserica Domnului staţi cu atenţie şi tragere de inimă; sârguiţi-vă pentru preadulcele Iisus din tot sufletul şi alungaţi de la voi plăcerile lumeşti. Atunci Domnul va lumina ochii inimilor voastre şi, înţelegând cursele vrăjmaşului, veţi părăsi poftele rele şi, plăcând Domnului nostru Iisus Hristos, vă veţi învrednici cu adevărat să fiţi împreună cu întemeietorii acestei mănăstiri, părinţii Zosima şi Savatie, în împărăţia Cerurilor, pe care s-o primim şi noi cu toţii din mila lui Hristos“.
Doi fraţi l-au rugat pe Teofan să-i pregătească pentru tunderea în monahism. Bătrânul s-a învoit, i-a deprins pe ei cu viaţa monahală şi s-a rugat pentru dânşii. Odată, în timpul rugăciunii, duhul necurat arătându-i-se, i-a zis: „tu, bătrânule rău, te rogi pentru ucenicii tăi, dar ei nu vor fi întotdeauna aşa cum sunt cu tine, va veni şi timpul nostru“. „Dumnezeu nu va îngădui aceasta“ – i-a răspuns Teofan. Altă dată, când el se ruga pentru ucenicii săi, diavolul i-a spus: „Tu pe ale tale le faci, iar eu pe ale mele; pe unul din două săgeţi l-am răpus, altuia îi şoptesc la ureche“. Bătrânul s-a mâhnit şi, chemându-i la el pe ucenicii săi, a găsit că ei aveau unele păcate; învăţându-i şi înţelepţindu-i, le-a dat drumul.
În timpul arhimandritului Paisie, în mănăstire s-au iscat unele neînţelegeri. Ucenicii l-au întrebat pe Teofan „cât timp va ţine această tulburare şi cine va fi arhimandrit?“ Bătrânul a răspuns: „vrăjmaşul diavol, a voit ca o perioadă să-i ispitească pe cei din mănăstire; cei ispitiţi s-au dovedit nerăbdători. De aceea, mănăstirea va suferi batjocură, dar, în curând, cu rugăciunile Preacuvioşilor, acestea vor trece, iar mănăstirea se va proslăvi şi mai mult. În mănăstire vor fi doi egumeni, asemenea lui Zosima şi Savatie, care au duh smerit şi în simplitatea inimilor o vor conduce, îngrijindu-se de mântuirea aproapelui; atunci mulţi vor spori în virtuţi“.
Încercându-l pe unul din ucenicii săi, Teofan l-a întrebat: „cum ţii tu degetele pentru a face semnul Crucii?“ Acela i-a arătat, împreunând trei degete şi spunând: „aşa, Părinte, cum ne învaţă Biserica ortodoxă, în toată Rusia; fiii duhovniceşti ai Bisericii împreunează degetele pentru semnul Crucii asemenea mie“. Teofan a spus: „fiind în pustie, oamenilor nu le interziceam să se însemneze cu două degete, numai ca ei să mergă la Biserică, dar tu, fereşte-te de adepţii schismei. Când locuiam în Kiev, n-am văzut pe nimeni din Malorusia care să se închine cu două degete. Eu am fost şi în Moldova, în mănăstirea Neamţului, la părintele Paisie. Acolo erau mai mult de 700 de fraţi din diferite ţări: moldoveni, sârbi, bulgari, unguri, greci, armeni, evrei, turci, ruşi şi ucranieni şi toţi se închinau cu trei degete; despre două degete acolo nici nu s-a auzit“.
Odată, Teofan a venit în mănăstirea Solovăţ să se închine la moaştele Preacuvioşilor şi să-şi vadă ucenicii. Venind în Biserică, la utrenie, bătrânul s-a retras într-un colţ şi privea cum călugării se ating de sfintele moaşte. Şi iată că ochii lui duhovniceşti au văzut pe preacuvioaşii Zosima şi Savatie stând lângă raclele cu moaştele lor; pe unii îi binecuvântau, iar de la alţii îşi întorceau privirile. De aceea, bătrânul a poruncit ucenicilor săi ca în fiecare zi să se atingă de raclele Preacuvioşilor cu mai multă evlavie.
În sfătuirile sale, bătrânul îi îndemna pe ucenicii săi să fie cu luare aminte şi să fie cumpătaţi. Ca să-i încurajeze pe cei ce se temeau de greutăţi în lucrarea mântuirii, le spunea: „sunt în timpurile de faţă pustnici care nu sunt cunoscuţi de nimeni, dar sunt călugări adevăraţi şi robi ai lui Hristos“.
Deseori veneau la bătrân la schitul Golgota şi mireni care îi cereau sfatul. El îi îndemna să muncească fără lenevire, să nu cârtească şi să meargă la rugăciune în Sfânta Biserică.
Istoria tuturor pustnicilor arată că, pe cât de mult reuşeau ei să-şi înrobească trupul şi să se lepede de plăcerile lumeşti, pe atât de tare vrăjmaşul mântuirii ridica asupra lor război. Odată, pe când Teofan îşi făcea pravila de rugăciune dimineaţa, i-au apărut înainte doi draci cu chipuri înfiorătoare. „Vedeţi, – strigau ei – că bătrânul acesta nu vrea să se îndrepte; îi vom distruge chilia şi îl vom omora pe cel ce locuieşte în ea“. Bătrânului i s-a părut că ei au început să sfărâme chilia, să spargă geamurile, să smulgă uşa şi să strige: „acum nu va scăpa de noi!“. Bătrânul s-a speriat şi a căzut la pământ, cerând de la Dumnezeu ajutor şi izbăvire, şi dracii degrab au plecat. Închinându-se, bătrânul s-a ridicat şi a văzut chilia întreagă şi neatinsă. Domnul îl mângâia pe pustnicul aflat în asemenea lupte prin cercetări pline de bucurie. În curând după aceasta, lui i-a apărut într-o vedenie în somn, o Femeie, strălucind în slavă, cu doi bărbaţi înveşmântaţi în lumină, care îl încurajau, spunându-i să nu slăbească cu duhul şi să nu se teamă de atacul dracilor. Nici nu se sfârşise viziunea, că îndată au apărut o mulţime de draci cu ameninţări, să-l omoare pe pustnic. Dar văzând-o pe Aceea ce se arătase în vis, s-au cutremurat, răcnind: „amar nouă! Acoperitoarea lui a venit aici; dacă nu era Ea, de mult îl omoram pe acest călugăr“, după care ei au dispărut. Această viziune din vis l-a mângâiat pe bătrân cu nădejdea în ajutorul Maicii Domnului. În fiecare zi el făcea câte o sută de metanii, înălţând rugăciuni către Maica Domnului.
Trebuie să amintim sfaturile pe care le dădea Teofan ucenicilor săi, îndemnându-i să devină călugări adevăraţi. „Turma mea în Domnul – le vorbea el – iubiţi-L pe Dumnezeu din tot sufletul vostru; slujiţi-I cu frică şi dragoste; împliniţi poruncile Lui; omorâţi trupul prin muncă şi înfrânare; voturile date la tundere, păstraţi-le cu sfinţenie; de plăcerile lumii şi de ispitele ei, depărtaţi-vă; slăbiciunile trupeşti, tăiaţi-le; nu trupului, ci lui Dumnezeu să-I slujiţi; şi să fie lepădarea voastră de lume numai de dragul preadulcelui Iisus. Iubiţi-L pe Dumnezeu şi toţi vă vor iubi pe voi; cinstiţi pe fraţi, ca ei la rândul lor, să vă cinstească pe voi. Socotiţi-vă cei mai nevrednici dintre toţi, ca Domnul să vă înalţe pe voi deasupra patimilor. Depărtaţi de la voi mândria, deoarece Domnul Se împotriveşte celor mândri, iar celor smeriţi le dă har. Vă rog pe voi, fiii mei, când vă rugaţi, fiţi atenţi ca rugăciunea înălţată către milostivirea lui Dumnezeu să nu se întoarcă întru păcat. Privegheaţi, ca în timp ce socotiţi că faceţi rugăciunea, să nu fiţi departe de rugăciune şi să nu vă osteniţi fără de nici un folos, cu buzele spunând psalmi, iar cu mintea rătăcind prin alte părţi. Faceţi rugăciune în frică de Dumnezeu, pentru că rugăciunea este dialogul cu Dumnezeu, de aceea, rostind cuvintele rugăciunii, cu mintea să priviţi către Dumnezeu. Adunându-vă în Biserică, socotiţi că vă aflaţi înaintea lui Dumnezeu, cu buzele murmurând psalmi, iar cu mintea luând aminte la cele auzite. Aveţi grijă cu cine vorbiţi, în chiliile voastre niciodată să nu trândăviţi, deoarece trândăvia păgubeşte şi pe cei râvnitori, dar mai cu seamă pe voi, cei tineri. Cel tânăr, rămânând în chilia sa fără de lucru, cade uşor în lene şi în moleşeală şi în acest timp cel viclean îi dă tot felul de gânduri, iar cel leneş nu se poate împotrivi, şi cade uşor, făcând voia vrăjmaşului. Sfinţii Părinţii spuneau că cel ce sade în chilia sa în nelucrare, se luptă cu o mulţime de draci şi totdeauna este biruit. Dar cine împlineşte o ascultare sau se îndeletniceşte cu lucrul de mână, se luptă cu un drac şi-l biruieşte pe acesta. Amintiţi-vă de acel mare pustnic, care locuia cu ucenicul său. Dracii spuneau că niciodată nu se pot apropia de cel bătrân, iar pe ucenic nu-l găseau nicicum fără de lucru, deoarece el întotdeauna zidea ceea ce a dărâmat. Pe bătrân îl păzea harul lui Dumnezeu, iar ucenicul zidea un perete din piatră şi pe urmă îl dărâma, ca să scape de trândăvie. Muncind în felul acesta, el se păzea de vrăjmaşul spiritual. Voi, fiii mei, îndeletniciţi-vă neîncetat la chilii cu rugăciunea şi trezia minţii, urmându-i psalmistului: „văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clătesc“(Ps. 15,8) şi „ochii mei pururea spre Domnul; că El va scoate din laţ picioarele mele“(Ps.24,16). Slavă Ziditorului meu, căci eu rostesc în minte rugăciunea lui Iisus fără de nici o osteneală. Sârguiţi-vă şi voi din tinereţe, să-L găzduiţi în inimile voastre pe Iisus Cel preadulce, ca implorând acum pe Duhul Sfânt, să vă puteţi mângâia la bătrâneţile voastre. Dacă voi mă veţi asculta, atunci veţi vedea lumina lui Dumnezeu, care vă va călăuzi la toată faptă bună. Şi încă vă mai spun că dacă păziţi poruncile mele şi veţi asculta de sfaturile mele, veţi fi nedespărţiţi de mine şi acolo unde îmi este pregătit mie să fiu. Dacă nu veţi da ascultare cuvintelor mele, atunci eu nu sunt de vină, pentru că pe toate vi le-am spus“.
Spre sfârşitul vieţii luiTeofan, oameni răi, căutând la el bani, l-au bătut, i-au smuls părul din cap şi din barbă, i-au ars cu un tăciune tot trupul şi au plecat lăsându-l abia viu. Trei zile a zăcut Teofan la pământ aproape mort, suferind de frig şi de foame, iar până la săvârşirea lui din viaţă nu şi-a mai revenit. Pentru cei ce îl vedeau acum, bătrânul se înfăţişa straniu: fără barbă şi fără păr pe cap, cu şira spinării fracturată şi trupul bătut.
Clipa despărţirii se apropia. Odată, o lumină a inundat chilia lui, apărându-i ieroschimonahul Iisus din Golgota care i-a spus: „bucură-te, frate, că degrab va sosi sfârşitul tău“. El a mai avut încă o vedenie, care-i vestea moartea, dar el vorbea cu tărie că va trăi până la vară. Pe bătrân nu-l speria gândul morţii apropiate, ci chiar şi-o dorea; ceea ce îl tulbura adeseori era gândul la înfricoşata judecată şi înălţimea voturilor călugăreşti. El se liniştea cu gândul la milostivirea lui Dumnezeu către păcătoşii care se pocăiesc, mâhnindu-se pentru viaţa săracă în fapte bune a unora dintre fraţi; se neliniştea şi pentru ucenicii lui, ca nu cumva să fie atraşi de pilde rele. Odată în vis, i-au apărut doi pustnici care muriseră, Antonie şi Teodosie, care se osteniseră în insula Muskalim. „Pace ţie de la Domnul, iubitul nostru frate – i-au spus ei bătrânului. Nu te mâhni pentru fraţii care locuiesc în mănăstire, în vremurile de azi sunt multe ispite şi năvăliri, dar cel cu luare aminte de sine va dobândi mântuirea sufletului său. Cât despre ucenicii tăi, ei nu au nimic pustnicesc, fiind asemenea celorlalţi“. Atunci Teofan i-a chemat şi le-a poruncit să întărească postul şi rugăciunea.
Starea lui Teofan s-a înrăutăţit pe timpul iernii, de aceea în primăvară a fost luat în mănăstirea Solovăţ. L-a cuprins febra, iar tot ce mânca îi dădea senzaţia de amar.
Deşi se afla la pat, la el se perindau mulţi credincioşi care-i tulburau şi mai mult liniştea. Înainte de postul Sfântului Petru, pe când petrecea ultimele sale clipe, l-au trecut pe Teofan în chilia ucenicului său Antonie. Teofan a spus: „iată, fiul meu, ceasul sfârşitului meu se apropie, un ceas mai lung decât toate ceasurile din viaţa mea; el este foarte greu şi înfricoşător, căci în el se voi descoperi cele tăinuite ale noastre, înaintea cărora tremurau şi cei drepţi; el este o boală mai grea decât toate bolile, un timp plin de spaimă şi de frică“. Bătrânul a început să se uite înjur, parcă înspăimântat de ceva, iar după aceea l-a rugat pe ucenicul său să cădească prin chilie cu tămâie.
Teofan a părăsit această viaţă şi şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu la 26 iulie 1819,1a vârsta de 75 de ani. A fost înmormântat înlăuntrul mănăstirii, aproape de paraclisul preacuviosului Gherman, în partea de răsărit. În vremea de acum, mormântul lui se găseşte în Biserica preacuviosului Gherman, în faţa catapetezmei, între icoana Maici Domnului şi uşile împărăteşti.

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Pateric

    pateric.ro
    Siteul Pateric.ro a fost lansat în martie 2008, și cuprinde peste 800 de învățături.
    Vizitează siteul
  • Molitfelnic

    molitfelnic.ro
    Molitfelnicul e o carte ortodoxă de rugăciuni. Molitfelnic.ro reprezintă o colecție online a acestora. Siteul a fost lansat în 2011.
    Vizitează siteul
  • Psalm

    psalm.ro
    Cele mai vechi cantari religioase intrebuintate in cultul crestin sunt psalmii biblici, al caror uz liturgic e mostenit din cultul iudaic.
    Vizitează siteul
  • Ceaslov

    ceaslov.ro
    Ceaslovul este cartea de bază a citețului și a cantorului (spre deosebire de Euchologion, care conține textele folosite de preot și diacon).
    Vizitează siteul
  • Acatist

    acatist.ro
    Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoie si de necaz.
    Vizitează siteul
  • Apocrife

    apocrife.ro
    Apocrifele sunt cărți pretins sfinte, pe care Biserica nu le recunoaște ca inspirate și autentice și nu le admite în Sfânta Scriptură.
    Vizitează siteul
  • Evanghelie

    evanghelie.ro
    Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos.
    Vizitează siteul
  • Liturghie

    liturghie.ro
    Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe.
    Vizitează siteul
  • Filocalie

    filocalie.ro
    Filocalia este o culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși.
    Vizitează siteul